L-aş compara pe Andrei Vartic cu apostolii noștri dintâi.
L-am ştiut în anii ’78-80 umblând din sat în sat, prin cătune uitate de Dumnezeu, pe la făţări şi pe la stâne, ca să propovăduiască cu Teatrul său Poetic – Binele, Dreptatea, Limba română, Speranţa…
Cititor asiduu cu vaste lecturi din marea poezie a lumii, deosebindu-se de scamatorii care scot foc pe gură ori înşiră metafore precum țărăncile noastre foile de tutun pe sfoară – el (care nici nu ştiu dacă scrisese versuri vreodată) a mutat poezia din cărţi pe scenă şi a îmbrăcat-o în haine de ostaş, ea urmând de atunci încoace să lupte, să apere, să încurajeze…
Ulterior Teatrul lui devenise un teatru al străzii, personajele acestuia amestecându-se cu mulţimea, ca parte din ea…
Acum, când nu ne mai aude, putem să-i spunem că a semănat fărâme de geniu, făcând risipă de talent în toate domeniile în care a activat.
În toate a fost cel mai bun.
A îmbinat matematica cu poezia, ca anticii care voiau să îmbine apa cu focul.
Venea la şedinţele cenaclului nostru de la Universitate ca să ne recite… cifre.
Căuta de pe atunci numărul de aur în matematică, platoniza (în sens filozofic), acceptând Poezia ca pe o formulă a existenţei.
Apoi, după ce ne rosteam poemele, ni le lua din faţa noastră, ca să le mai citească încă o dată, „cu voce de Eminescu”, pentru a ne convinge ce versuri extraordinare scriem…
După aceea a dispărut de la Universitate. Auzisem că s-a călugărit, că a fost arestat, că face căi ferate prin Siberia, că a pornit cu o expediţie spre Pol…
Pe urmă a revenit la Chişinău, dar şi aici s-a simţit ca într-un exil, mai-marii zilei speriindu-se de ideile sale, dar mai ales de puterea cu care ştia să şi le apere.
În acea perioadă am făcut împreună la televiziunea chișinăuiană zeci de emisiuni de popularizare a literaturii noastre vechi şi clasice.
Cunoştea pe de rost toţi cronicarii, îţi putea rosti kilometri de „verşuri” din poeţii noştri dintâi.
Îi puneam în scenariu un fragment de Dimitrie Cantemir. După ce-l recita Andrei Vartic, simţeam necesitatea ca atunci când reveneam acasă, să deschid cartea şi să-l mai parcurg o dată.
Îl citea altfel şi pe Eminescu. Ne făcea să descoperim de fiecare dată alte sensuri în poezia poetului nepereche. Dar, probabil, asta e şi misiunea unui mare actor – să ne releve semnificaţiile ascunse ale unor lucrări cunoscute.
S-a războit mereu cu marile dihănii (politice) ale vremii. Dar şi cu propriile iluzii.
A fost sufletul acţiunilor care au însemnat Renaşterea Naţională de la sfârşitul anilor ’80. Fondează Frontul Popular… Primele mitinguri neautorizate iau naştere la iniţiativa lui Vartic.
Ca un alt Meşter Manole, s-a zidit în toate lucrările pe care le-a început. De aceea acestea şi au durut.
Adevărul şi Dreptatea, Libertatea şi Naţiunea erau pentru el noţiuni sinonime. Gândea timpul ca pe o noțiune filozofică, convins că politica intră în timp, iar cultura iese din timp.
Deşi a cochetat şi cu politicul, a pus accentul pe politica culturală: a montat spectacole, a fondat reviste, a scris, a publicat, a meditat…
Cele mai multe dintre operele sale filozofice şi literare au rămas nepublicate… I-a ajuns timp doar pentru ca să le gândească sau doar ca să le aştearnă pe file… Unele dintre ele au devenit cărţi, cu osârdia fraţilor noştri de la editura „Vicovia” din Bacău. Cele mai multe zac în manuscrise… În zeci de manuscrise…
Nu există potecă, ci doar cel care o face, credeau anticii.
Andrei Vartic a fot omul-potecă. Deschizător de drumuri. Descoperitor de căi şi direcţii…
A făcut parte din stirpea înaintemergătorilor. Scria, vorbea, amintea mereu de ei – Hasdeiii, Ruso, Mateevici, Stere etc. – recunoscându-se în cele începute de ei, visul lui tainic fiind să le
continue înfăptuirile.
Capabil să creeze un liant între generaţii – iar dânsul avea prieteni în toate generaţiile – Andrei Vartic a fost el însuşi o generaţie.
El a semănat seminţe care au încolţit în stâncă.
El şi-a învăţat concetăţenii să vadă: Adevărul, Dreptatea noastră naţională. Speranţa…
Cărţile scrise de Andrei Vartic au apărut sau urmează să apară.
Cărțile despre Andrei Vartic abia urmează să fie scrise.
Nicolae Dabija
2 Iunie 2010
Chişinău