web analytics
Blog

Zece spații albe în biografia tricoloră a unui „dublu academician” cu trei doctorate neterminate (1)

0

(Investigație jurnalistică dedicată memoriei patriotului român Andrei Vartic, veritabil promotor al curentului unionist, curat și sincer, din Basarabia)

La 1 aprilie curent se vor împlini patru ani de când actualul director al ICR Chișinău a fost instalat în funcție, fiind alungat Petre Guran, un om la locul lui, cult, onest, energic și plin de idei pentru dezvoltarea ICR – ului basarabean. Puțină lume însă a înțeles această mutare deocheată făcută de către președintele ICR de atunci, Andrei Marga. Explicația dată de acesta a fost una de adormit pruncii, precum că Petre Guran a fost rechemat de la Chişinău, la
cererea expresă a părţii moldoveneşti; un fals total, lucrurile stând exact invers: nu Guran a fost rechemat din funcție la cererea părții moldovenești, ci noul director a fost promovat în ea la dorința sa nestăvilită, având tot sprijinul liderului social-democraților prahoveni, Mircea Cosma.

CLICK AICI PENTRU A DESCĂRCA INVESTIGAȚIA JURNALISTICĂ ÎN FORMAT .PDF

Sursa: http://www.romaniidinjurulromaniei.ro/investigatii/2963/zece-spatii-albe-in-biografia-tricolora-a-unui-dublu-academician-cu-trei-doctorate-neterminate/

Web: http://www.ziaristionline.ro/2017/02/17/umbra-kgb-ului-asupra-icr-ului-bomba-de-la-chisinau-directorul-icr-fals-doctor-si-dublu-academician-dr-vasile-soimaru-valeriu-matei-este-un-impostor-de-cariera/

Liceul din Ialoveni „Ana Muntean” devine liceul „Andrei Vartic”

0

Consilierii orășenești din Ialoveni au aprobat cu 15 voturi pro, patru abțineri și zero voturi împotrivă, schimbarea denumirii liceului „Ana Muntean” în liceul „Andrei Vartic”.

Inițiativa de schimbare a denumirii a fost a colectivului pedagogic al liceului, care până la 15 noiembrie a purtat numele de „Ana Muntean”. Decizia a fost aprobată la ședința din 15 noiembrie a CO Ialoveni și a intrat în vigoare la data adoptării.

Ana Muntean a fost prima și ce mai longevivă directoare a acestei școli, precum și activistă comunistă, responsabilă de ideologie și propagandă, pe timpul Uniunii Sovietice.

Familia omului de cultură, istoricului, savantului Andrei Vartic este originară din Ialoveni. Aceasta a fost deportată în perioada stalinistă în Siberia, iar după revenirea la baștină, nu i s-a permis să locuiască în orașul Ialoveni. Familia Vartic astfel a fost nevoită să-și găsească un loc de trai în satul Dănceni. Andrei Vartic a fost elev al școlii care de azi înainte îi va purta numele. De asemenea, biblioteca publică din satul Dănceni poartă numele lui Andrei Vartic.

Mai multe detalii citiți în numărul de vineri, 23 noiembrie, al ziarului ORA LOCALĂ. Ziarul poate fi procurat la orice oficiu poștal și chioșc de ziare din raionul Ialoveni.

Veaceslav Aftene
19 Noiembrie 2012
Ialoveni

Sursa: http://ialovenionline.md/social/2298-liceul-din-ialoveni-ana-muntean-devine-liceul-andrei-vartic

Timpul lui Vartic

0
Andrei Vartic, vorbind la deschiderea unei conferinţe ştiinţifice desfăşurate în cadrul Bibliotecii Naţionale din Moldova, alături de Alexe Rău şi academicianul Petru Soltan, la 24 Ianuarie 2001. (Fotografie © dr. Vasile Şoimaru)

Într-un articol publicat înainte de a muri, Andrei Vartic scrisese: „Timpul lui Eminescu abia vine”.

La fel am putea spune şi noi: „Timpul lui Vartic abia vine”.

Andrei Vartic abia urmează să fie descoperit. Adică publicat, citit, studiat, înţeles. Busturile dedicate lui abia urmează să fie dezvelite. Ca şi străzile, bibliotecile, şcolile, care să-i poarte numele.

Filozof al culturii, publicist, poet, dramaturg, traducător, arheolog, dacolog, editor, actor, regizor, om politic – sunt doar câteva dintre profilurile portretului său.

El îşi făcuse din lupta pentru Adevăr, Dreptate, Cauză Naţională un scop al vieţii sale.

Până la ultima suflare a muncit în sudoarea frunţii ca să-şi lumineze consângenii, ca să-i salveze din lâncezeală şi suferinţă, ca să-i facă să se încreadă că ei îşi merită un destin mai bun.

El şi-a ajutat Neamul să se ridice din genunchi şi să creadă într-o Dreptate a lui Dumnezeu şi pentru această aşchie de pământ.

Andrei Vartic a fost un dac liber. Care ne-a dorit şi pe noi liberi. Dar Vartic, preocupat mai mult de latura spirituală a dacismului, părea a face parte mai degrabă din ceata lui Zamolxis decât din oastea lui Burebista.

În cartea „Ospeţele nemuririi”, apărută în 2012 la Editura Vicovia din Bacău, Andrei Vartic scrie: „Avem legile lui Newton, Boltzmann, ale lui Einstein,

Pitagora. De azi înainte va trebui să le avem şi pe ale lui Zamolxis…” Care vizează spiritul.

Andrei Vartic consacră acestor cercetări mai multe cărţi. Unele au şi văzut lumina tiparului („în străinătate”, adică în România). Altele – urmează încă să apară.

Cu câteva zile mai înainte de a pleca la întâlnirea cu dacii săi, i-am făcut o vizită la spital. Era slăbit. Vorbeam mai mult eu. Iar el zâmbea mereu. Fără cuvinte.

Ion Ungureanu îmi atrăsese atunci atenţia că aşa mureau dacii: râzând.

Ceva mai înainte mă convinsese că un actor mare e mare şi într-o sală goală.

Asistasem, fără să ştie, ascuns în întunericul din fundul unei săli de spectacol, la câteva dintre repetiţiile Teatrului său Poetic.

El vorbea, juca, se mişca pe scenă, ca şi cum sala era arhiplină.

Aşa o făcea şi la sutele de reprezentări din satele noastre.

Vartic monta scena în faţa unui stadion, şi aceeaşi scenă o aşeza în faţa unei stâne, cu doi ciobani şi o sută de mioare.

Şi juca cu aceeaşi dăruire, cu acelaşi sacrificiu.

El nu recita poezia, ci o propovăduia. Făcea cuvintele să tune, să scapere, să plouă.

„Boure, noure,

Peste şes cu roure…”

Există o Basarabie Profundă, care nu se vede de la televizor.

Una dintre personalităţile care o fac să fie în veac se numeşte Andrei Vartic.

Neam şi Libertate pentru el deveniseră noţiuni sinonime.

Ca şi: Artă şi Destin.

„Cel mai mare noroc în viaţă este să-ţi placă ceea ce faci. Şi încă şi să primeşti bani pentru aceasta”, zicea Andrei, fericitul.

Cât de mult ne lipseşte. Câtă nevoie este de el în acest timp fără timp.

Îi vom păstra în memorie pentru totdeauna profilul lui de apostol, ca desprins din icoanele noastre străvechi.

Cât vor trăi legendele plaiului, el va fi cu noi.

Iar una dintre ele va purta de acum înainte un nume de dac liber: Andrei Vartic.

Nicolae Dabija
25 Octombrie 2012
Chişinău

Comemorarea unui ROMÂN ALES – BASARABEANUL ANDREI VARTIC

0
Bustul lui Andrei Vartic, cimitirul central din Chişinău, strada Armenească. Lucrare a sculptorului Ion Zderciuc.

Memoria legată de patriotul şi omul de înaltă cultură Andrei Vartic, fireşte, a trecut hotarul dincolo de ceea ce ţine de privat, de cercul restrâns al familiei şi prietenilor.

Trecutul cel asociat cu omul special Andrei Vartic a devenit memorie colectivă. Aşa se explică implicarea afectivă a celui care, citindu-i cărţile, încearcă aici un modest remember, la comemorarea zilei de naştere (21 oct.1948) a eruditului intelectual basarabean, plecat de trei ani la cele veşnice.

În acest an, când Andrei Vartic ar fi împlinit 64 de ani, amintirea legată de fiinţa sa ar putea fi subscrisă altei comemorări, anume tristei aduceri aminte a împlinirii celor două veacuri de la ruperea Basarabiei din Vatra Neamului. De aceea, încerc să dau expresie câtorva cuvinte (deja clamate şi imprimate pe hârtie ori pe suport electronic de către emitentul lor) pe care, sigur, le-ar fi rostit şi în aceste zile patriotul român Andrei Vartic. Dincolo de ceea ce ne desparte fizic de cel comemorat, el, luptătorul Andrei Vartic, e încă pe baricade. Spiritul său justițiar sfătuieşte, şi unde e absolut necesar, strigă, biciuieşte (precum Hristos pe neguţătorii din Templu) prin cel mai fidel intermediar născocit de om: cuvântul scris.

Aşadar, iată, în legătură cu ratarea Reîntregirii vetrei românilor, spiritul analitic al lui Andrei Vartic ar reitera azi ceea ce a mai spus cu năduf, anume că: „Dacă România le permitea tuturor românilor din Basarabia, măcar după origine […], să-şi redobândească cetăţenia românească, alta era situaţia la cel mai atacat hotar al naţiunii române, dar şi al civilizaţiei europene”.

La acuzaţiile exponenţilor de la aşa-zisul vârf al culturii, anume postpostmoderniştii cei care alungă naţionalul din creaţiile lor „globalizate” şi „globalizante” şi-i repudiază pe iubitorii de neam, ignorând starea de fapt a vieţuitorului basarabean, iată ce le răspunde explicit acestora, ca să înţeleagă şi ei de ce există naţionalism românesc în Basarabia: „…(există naţionalism în Basarabia) fiindcă există şi mai mult rasism rusesc, amestecat cu internaţionalism comunist, şi încă şi mai mult mesianism ortodox rusesc, (dar că) “… în timp ce naţionalismul românesc se manifestă prin cultură, cel rusesc (se manifestă) prin ură”.

Şi apropo de naţionalismul românesc din Basarabia, cel manifestat prin cultură şi artă populară naţională, iată cum argumentează Andrei Vartic esenţa acestui tip de reunificare, preliminară celei politice, în legătură cu Unirea cea deja făcută de către cel mai cunoscut şi îndrăgit român, dincolo de orice hotar politic trasat între români, anume ilustrul dirijor şi violonist Nicolae Botgros şi „Lăutarii” săi: „De fapt, trebuie să înţelegeţi bine lucrul acesta, meritul lui Botgros şi al orchestrei sale nu este unul de excepţie sau întâmplător. Putea să aibă Basarabia un milion de muzicieni geniali, dar dacă „Lăutarii” nu ar fi avut substrat românesc în genele lor, dacă nu ar fi învăţat tradiţia muzicală românească în colbul drumului şi pe prispa casei părinteşti, în veci nu mai cântau atât de fantastic tot repertoriul de cântec popular românesc”.

Desigur, gândurile patriotului şi eruditului om de cultură Andrei Vartic nu pot fi prezentate cantitativ aici, în acest succint demers de cinstire şi aducere aminte, decât ca o expresie a unei adânc consumate vieţi de om, o viaţă împlinită relativ, calendaristic, căci la plecarea la Domnul Andrei Vartic abia împlinise şaizeci de ani. O viaţă, însă, împlinită impresionant în fapte ce ne sunt intermediate de vrednicii săi prieteni, care nu dovedesc să-i adune mereu textele în tomuri pe care el n-a mai avut răgazul să le desăvârşească editorial. O viaţă împlinită cu dăruire – şi în percepţia celor care abia îl descoperim.

Din forţa şi diversitatea faptelor sale dedicate Neamului, mulţi aflăm că prin Andrei Vartic românii, indiferent unde le este cetatea, dar mereu legaţi sufleteşte de Cetatea-Vatră, au pierdut un semen ales, în plină disponibilitate creatoare.

Andrei Vartic a fost un tribun al Neamului, poate un Avram Iancu târziu, sortit să se împovăreze în Basarabia, precum Iancu cel din Ardeal, cu suferinţele similare ale celei de-a doua ramură din Trunchiul multimilenar al Neamului Românesc, aflată (încă) sub vremuri neprielnice dreptăţii. Fie ca memoria lui Andrei Vartic să capete dreapta recunoaştere peste timp şi peste timpuri, iar aspiraţiile lui cele restante, dedicate Neamului, să se împlinească prin vrednicia prietenilor săi apropiaţi, tovarăşii săi de luptă, cunoscuţi nouă ca fiind de aceeaşi stirpe cu bravul lor camarad, aflat acum la Ceruri!

Gheorghe Pârlea-Năvrăpeşti
20 Octombrie 2012
Miroslovești

P.S. (Redacţie)
Acest articol a fost iniţial publicat în versiunea online a ziarului Timpul şi pe blogul dr.-ului Vasile Şoimaru ‘Românii din Jurul României‘.

Omul potecă – Andrei Vartic

0
Orheiul Vechi, Basarabia, 24 Martie 2008

L-aş compara pe Andrei Vartic cu apostolii noștri dintâi.

L-am ştiut în anii ’78-80 umblând din sat în sat, prin cătune uitate de Dumnezeu, pe la făţări şi pe la stâne, ca să propovăduiască cu Teatrul său Poetic – Binele, Dreptatea, Limba română, Speranţa…

Cititor asiduu cu vaste lecturi din marea poezie a lumii, deosebindu-se de scamatorii care scot foc pe gură ori înşiră metafore precum țărăncile noastre foile de tutun pe sfoară – el (care nici nu ştiu dacă scrisese versuri vreodată) a mutat poezia din cărţi pe scenă şi a îmbrăcat-o în haine de ostaş, ea urmând de atunci încoace să lupte, să apere, să încurajeze…

Ulterior Teatrul lui devenise un teatru al străzii, personajele acestuia amestecându-se cu mulţimea, ca parte din ea…

Acum, când nu ne mai aude, putem să-i spunem că a semănat fărâme de geniu, făcând risipă de talent în toate domeniile în care a activat.

În toate a fost cel mai bun.

A îmbinat matematica cu poezia, ca anticii care voiau să îmbine apa cu focul.

Venea la şedinţele cenaclului nostru de la Universitate ca să ne recite… cifre.

Căuta de pe atunci numărul de aur în matematică, platoniza (în sens filozofic), acceptând Poezia ca pe o formulă a existenţei.

Apoi, după ce ne rosteam poemele, ni le lua din faţa noastră, ca să le mai citească încă o dată, „cu voce de Eminescu”, pentru a ne convinge ce versuri extraordinare scriem…

După aceea a dispărut de la Universitate. Auzisem că s-a călugărit, că a fost arestat, că face căi ferate prin Siberia, că a pornit cu o expediţie spre Pol…

Pe urmă a revenit la Chişinău, dar şi aici s-a simţit ca într-un exil, mai-marii zilei speriindu-se de ideile sale, dar mai ales de puterea cu care ştia să şi le apere.

În acea perioadă am făcut împreună la televiziunea chișinăuiană zeci de emisiuni de popularizare a literaturii noastre vechi şi clasice.

Cunoştea pe de rost toţi cronicarii, îţi putea rosti kilometri de „verşuri” din poeţii noştri dintâi.

Îi puneam în scenariu un fragment de Dimitrie Cantemir. După ce-l recita Andrei Vartic, simţeam necesitatea ca atunci când reveneam acasă, să deschid cartea şi să-l mai parcurg o dată.

Îl citea altfel şi pe Eminescu. Ne făcea să descoperim de fiecare dată alte sensuri în poezia poetului nepereche. Dar, probabil, asta e şi misiunea unui mare actor – să ne releve semnificaţiile ascunse ale unor lucrări cunoscute.

S-a războit mereu cu marile dihănii (politice) ale vremii. Dar şi cu propriile iluzii.

A fost sufletul acţiunilor care au însemnat Renaşterea Naţională de la sfârşitul anilor ’80. Fondează Frontul Popular… Primele mitinguri neautorizate iau naştere la iniţiativa lui Vartic.

Ca un alt Meşter Manole, s-a zidit în toate lucrările pe care le-a început. De aceea acestea şi au durut.

Adevărul şi Dreptatea, Libertatea şi Naţiunea erau pentru el noţiuni sinonime. Gândea timpul ca pe o noțiune filozofică, convins că politica intră în timp, iar cultura iese din timp.

Deşi a cochetat şi cu politicul, a pus accentul pe politica culturală: a montat spectacole, a fondat reviste, a scris, a publicat, a meditat…

Cele mai multe dintre operele sale filozofice şi literare au rămas nepublicate… I-a ajuns timp doar pentru ca să le gândească sau doar ca să le aştearnă pe file… Unele dintre ele au devenit cărţi, cu osârdia fraţilor noştri de la editura „Vicovia” din Bacău. Cele mai multe zac în manuscrise… În zeci de manuscrise…

Nu există potecă, ci doar cel care o face, credeau anticii.

Andrei Vartic a fot omul-potecă. Deschizător de drumuri. Descoperitor de căi şi direcţii…

A făcut parte din stirpea înaintemergătorilor. Scria, vorbea, amintea mereu de ei – Hasdeiii, Ruso, Mateevici, Stere etc. – recunoscându-se în cele începute de ei, visul lui tainic fiind să le
continue înfăptuirile.

Capabil să creeze un liant între generaţii – iar dânsul avea prieteni în toate generaţiile – Andrei Vartic a fost el însuşi o generaţie.

El a semănat seminţe care au încolţit în stâncă.

El şi-a învăţat concetăţenii să vadă: Adevărul, Dreptatea noastră naţională. Speranţa…

Cărţile scrise de Andrei Vartic au apărut sau urmează să apară.

Cărțile despre Andrei Vartic abia urmează să fie scrise.

Nicolae Dabija
2 Iunie 2010
Chişinău

Andrei Vartic – In Memoriam, Revista Natura, Nr. 6 (208) iunie 2009

0
Andrei Vartic, în timpul pichetării ambasadei Ucrainei în semn de solidaritate cu ecologiştii care luptau pentru integritatea Deltei Dunării şi neadmiterea construirii canalului Bâstroe.

Andrei Vartic face parte din figurile emblematice ale Basarabiei, figuri care s-au identificat cu aspiraţiile, suferinţele, credinţele, speranţele şi idealurile românimii de la Est de Prut. În anii de ocupaţie sovietică Andrei Vartic nu s-a lăsat înregimentat în corul celor „căzuţi sub vremi”, ci a reprezentat intelectualul rebel, aflat în căutarea adevărului şi a identităţii naţionale. Cu o ardoare rar întâlnită, ani în şir a cercetat documente, cărţi, arhive, mărturii ale vechimii noastre; a adunat probe şi argumente care l-au transformat de-a lungul vieţii într-o cetate de neînvins, dar şi într-o veritabilă instituţie ştiinţifică. La talentele şi harul cu care a fost înzestrat, dar şi uriaşa voinţă de muncă pe care şi-a cultivat-o şi întreţinut-o o viaţă, Andrei Vartic ar fi reuşit să ajungă pe timpuri, dacă şi-ar fi propus, un mare savant şi academician sovietic, un cap de şcoală imperială, dar el şi-a sacrificat eventuala carieră oficială, schimbându-le toate pe una: devotament total şi operă de iluminare şi deşteptare a fraţilor săi îndoctrinaţi şi înstrăinaţi de ideologia perfidă a Kremlinului. În anul 1985, când s-a spart minciuna comunistă, Andrei Vartic a fost printre primii care a ieşit din tăcere şi a urcat pe baricade, spunându-ne fără teamă că trebuie să ne cucerim dreptul la libertate, identitate naţională, limbă, alfabet, tricolor, dreptul de a fi stăpâni în propria noastră casă. Nu poate încăpea în câteva cuvinte imensa activitate desfăşurată de Andrei Vartic în anii de renaştere naţională; materialele sale scrise cu sânge, pledoariile sale înfocate care cucereau mulţimile, curajul său nebunatic care fascina masele pornite pe drumul libertăţii sunt file antologice din istoria recentă a neamului românesc din Basarabia. Zestrea pe care ne-a lăsat-o Andrei Vartic este uriaşă şi noi, deja, avem datoria să valorificăm această generoasă moştenire.

Ca şi poetul Grigore Vieru, Andrei Vartic a fost şi o adevărată conştiinţă ecologică. Pentru El natura însemna universul infinit, creaţia divină supremă, un altar al lui Dumnezeu dăruit oamenilor să se inchine, să-l păstreze cu sfinţenie şi să se bucure de miracolul şi tainele vieţii. Rănile pe care oamenii le făceau din neglijenţă sau ignoranţă pământului natal treceau direct şi prin inima extrem de sensibilă a lui Andrei Vartic. Încă acum un sfert de veac, a aderat la Mişcarea Ecologistă şi ne-a susţinut în toate acţiunile de tămăduire şi vindecare a naturii, a avut pledoarii înfocate şi convingătoare întru salvarea monumentelor naturale de importanţă mondială ca peştera „Emil Racoviţă” şi complexul „Orheiul Vechi”, a stat umăr la umăr cu noi în timpul pichetării ambasadei Ucrainei în semn de solidaritate cu ecologiştii care luptau pentru integritatea Deltei Dunării şi neadmiterea construirii canalului Bâstroe. Timp de un deceniu a făcut parte din colegiul redacţional al revistei NATURA şi a scris pentru cititorii noştri zeci de materiale extraordinare despre sufletul şi patrimoniul nostru naţional, care au cultivat dragostea faţă de natură, neam şi ţară.

Nu pot să cred că nu-l voi mai întâlni pe Andrei Vartic prin satele Moldovei, înconjurat de mulţimile flămânde de adevăr, nu pot să cred că flacăra aprinsă de luptătorul şi tribunul Andrei Vartic în sufletele oamenilor se va stinge vreodată pe pământul nedreptăţit al Basarabiei, nu pot să cred că idealul de unitate naţională pe care l-a slujit cu devotament şi sacrificiu Andrei Vartic până în ultima clipă a veiţii, nu va fi continuat până la împlinire de generaţia tânără. Dimpotrivă, sunt convins că oameni ca Andrei Vartic au aruncat seminţele libertăţii şi demnităţii naţionale în sufletele mulţimilor şi că aceste seminţe vor rodi din belşug şi vor face dreptate Basarabiei în viitorul apropiat. Iar de acolo, din înalturi, Andrei Vartic va spune adevărul în faţa lui Dumnezeu despre suferinţele şi idealurile basarabenilor, se va ruga pentru vatra părintească, pentru baştină şi Moldova natală, pentru tot neamul românesc şi va avea grijă ca Tricolorul să fâlfâie de-a pururea pe întinsurile paradisiace „de la Nistru până la Tisa”.

Ce lacrimă aş putea vărsa, frate Andrei, peste viaţa ta zbuciumată şi pilduitoare, care ar cuprinde recunoştinţa noastră pentru credinţa şi moştenirea pe care ni le-ai juruit pentru totdeauna?

Alecu Reniţă
Președintele Mișcării Ecologiste din Moldova
Pentru Revista Natura
Nr. 6 (208) iunie 2009

Iartă-ne, române eminent, refuzat de România birocratică

0
Maestrul Adrian Păunescu (n. 20 iulie 1943, Copăceni, județul Bălți, România, astăzi în Republica Moldova — d. 5 noiembrie 2010, București)

A venit la mine omul complex şi dăruit, care este Vasile Şoimaru, autorul acelei monografii incredibile a românilor din jurul României, şi mi-a semnalat, săptămâna trecută, un fapt dureros: remarcabilul scriitor şi militant pentru unitatea naţională, Andrei Vartic, a făcut din anul 2002 cerere pentru cetăţenia română. Şi toate ar fi cum ar fi, el nu s-ar grăbi, dacă n-ar fi grav bolnav. E pe moarte, mi-a mărturisit Vasile Şoimaru şi mi-a cerut să-l ajut.

Am sărit eu pentru oameni pe care nu-i cunoşteam, mi-a fost milă de bolnavi anonimi şi am sprijinit copiii săraci. N-am ţinut seama de rang şi n-am pus interesul personal înaintea suferinţelor oamenilor. Cum n-aş acţiona pentru Andrei Vartic? I-am mărturisit lui Vasile Şoimaru că mă voi adresa ministrului de Externe, Cristian Diaconescu. Nu puteţi să interveniţi la Justiţie, m-a întrebat Şoimaru? Nu pot, nu am nicio relaţie la acest minister.

Toată săptămâna trecută l-am căutat pe Cristian Diaconescu. Nu am reuşit să-l găsesc. Simţeam în perdelele casei mele, uneori, suflarea morţii care-l ameninţa pe Andrei Vartic, la Chişinău. Mă responsabiliza şi mai mult gândul pe care el îl mărturisise: că vrea să moară român. Miercuri dimineaţă, am primit teribila ştire. Eminentul român Andrei Vartic a murit înainte ca România birocratică să îi aprobe acest minim drept al vieţii – cetăţenia română.

Moartea a câştigat concursul de viteză cu birocraţia. N-ar fi exclus ca, în viitor, cândva, familia lui Andrei Vartic să primească înştiinţarea că, la cererea din 2002 a strălucitului intelectual român de dincolo de Prut, generoasa ţară de dragul căreia a suferit – şi, poate, a fost şi victima cine ştie căror boli provocate – i-a acordat cetăţenia.

Încredinţând tiparului ultimul articol al lui Andrei Vartic, pus nouă la îndemână de acelaşi neobosit Vasile Şoimaru, aşezăm un genunchi pe pământ şi plângem tardiv. Iartă-ne, Andrei Vartic! Mormântul care te va cuprinde nu va avea nevoie de paşaport sau de aprobare, ca să se integreze, prin lente, dar implacabile mişcări geologice, în cimitirul eternităţii româneşti. Poate ne vom vedea cândva, acolo.

Adrian Păunescu
„Flacăra”, nr. 24 (395) din 4-11 iunie 2009

La plecarea lui Andrei Vartic

0
Andrei Vartic, fotografie de Ion Caliniuc

La 21 octombrie 2008, Andrei Vartic împlinse 60 de ani şi se afla pe culmea activităţii lui neobosite în atâtea domenii: regizor de teatru şi de film, poet, istoric şi arheolog, editor de reviste, publicist, critic literar, creator al paleoinformaticii, dacolog reputat, producător de programe şi emisiuni radio, om politic, fost deputat în parlamentul de la Chişinău, orator strălucit, iniţiator al Parcului dedicat personalităţilor din Sfatul Ţării de la Ialoveni etc. Însă o boală necruţătoare a stins energiile fabuloase ale acestei personalităţi „incomode”: la 2 iunie 2009, la ora 22 şi 50 de minute, Andrei Vartic a plecat dintre noi. Cu câteva luni în urmă, îmi ceruse adresa ca să-mi trimită cartea despre Eminescu. Am sperat să-l văd pe 14 februarie, când am fost ultima oară la Chişinău întru cinstirea zilei de naştere a lui Grigore Vieru, la scurt timp de la fulgerătoarea dispariţie a marelui poet. Dar starea sănătăţii lui Andrei Vartic nu ne-a îngăduit să ne întâlnim pentru ultima oară. Nu voia să fie văzut în agonie. Care agonie a coincis cu aceea a vieţii politice din Basarabia, cu maltratările asupra tinerilor, ale regimului comunist diriguit de unul dintre ultimii dinozauri sovietici.

În publicistica lui, de suflu eminescian, Andrei Vartic, altminteri, a prins în insectarul istoriei întreaga grozăvie a acestei figuri nefaste, dedublate, care se vrea un avatar al lui Ştefan cel Mare. În ultima campanie electorală, un clip publicitar, în limba rusă, înfăţişa un actor deghizat în domnitorul Moldovei, îndemnând populaţia să voteze pentru Vladimir Voronin, ca salvator al naţiei împotriva primejdiei româneşti! Iată până unde poate merge perfidia propagandei de tip kaghebist! În Jurnalul de Chişinău, din 7 mai 2004, Andrei Vartic atrăgea atenţia asupra struţocămilei ideologice pitite în acest „salvator” al „moldovenismului”. După ce „denunţase”, într-un discurs, „xenofobia” lui Ion Iliescu şi a lui Adrian Năstase, iar din Republica Moldova pe a lui Nicolae Dabija, „prezidentul” a trecut la manifestarea unei virulente românofobii, pe care Andrei Vartic o reduce la ridicol, recurgând la comentariul expresiei a vorbi de funie în casa spânzuratului. Şi tot în aceeaşi zi, acelaşi Voronin se adresa ziariştilor cu lauda că în Republica Moldova libertatea presei e sfântă. Când contrariul este vizibil din spaţiul cosmic! Sau: „Dl Preşedinte al RM se jură că e «iubitor de biserică» şi că, în acelaşi timp, e fidel ateistului Lenin. Fie şi asta!” (Andrei Vartic, Cealaltă Românie, Casa de presă „Typodas Press” SRL, Ploieşti, 2007, p. 210). Fireşte, nu puteau lipsi copii din misiunea apostolică a preşedintelui, comentată sarcastic de jurnalist: „Recent dl Preşedinte al RM iar a îndemnat politic mai mulţi copii să urmeze calea marelui Lenin. Să urmeze ce? Uciderea Ţarului Rus şi a mitropoliţilor ruşi? Măturatul copiilor ucişi pe drumurile pe care trece dl Prim-Ministru? Într-o ţară în care din iunie 1940 oamenii sunt decimaţi de comunişti cu milioanele «fără leac de vină», într-o ţară în care 64% din populaţie e urâtă pentru că aparţine etniei româneşti, recunoscută universal ca fiind multilingvă, într-o ţară în care nu există nici un capăt de lege (toată legea şi toată bojâca-i tov. presedateli), într-o ţară în care apartheidul ucide zilnic suflete de moldoveni, ucraineni, ruşi, evrei, ţigani şi, mai ales, găgăuzi (care mai că au fost desfiinţaţi ca etnie) a vorbi despre pretinsa, nedemonstrata «xenofobie» a unui poet şi a nu vorbi despre apartheidul unui partid de guvernământ chiar înseamnă a vorbi mojiceşte de funie în casa spânzuratului” (p. 211).

Trebuie precizat că Andrei Vartic a fost un „rebel” nu de azi de ieri. Între 1972 – 1980, el a publicat, în condiţii de samizdat, în plin regim sovietic, nu mai puţin de şapte cărţi: Drum prin rime (1972), Arta iubirii (1974), Pod peste fluviu (1974), Scrisori din Bizanţ (1975) Jurnal baltic (1978), Lupta cu moartea (1979), Paravanul dintre actor şi rol (1980). Viaţa lui se confundă cu viaţa Basarabiei înseşi. N-a avut ecoul mediatic al lui Grigore Vieru, al lui Dumitru Matcovschi, al lui Nicolae Dabija, ca să-i amintesc numai pe aceştia. Poate şi fiindcă a fost un mare risipitor, acoperind domenii diverse, surprinzătoare, precum paleoinformatica şi dacologia. Oratorul îl întrecea pe scriptor. L-am ascultat în câteva rînduri. Un talent extraordinar, poate cel mai viguros şi mai nuanţat din Basarabia, alături de harul lui Ion Ungureanu, şi el un regizor de prim-plan din Basarabia, fost ministru al culturii sub premierul Mircea Druc. Andrei Vartic nu recurgea la o retorică în sine, ci mergea la rădăcinile lucrurilor, practicând un fel de ontologie a problematicii pe care o aborda cu o pasiune mistuitoare. Nu mă miră că acest discurs îşi căuta sprijin în cele mai afunde vremuri ale istoriei spaţiului românesc. Avea o conştiinţă tragică, de o mare gravitate, ştiindu-se în miezul unei culturi ameninţate cu nimicirea. Regret că n-am avut decât fugar prilejul să i-o spun în timpul vigorii sale fizice şi spirituale. Şi în publicistică se observă, în pofida unor neglijenţe stilistice, această problematizare a condiţiei de a fi român în marginea românităţii. Un articol din volumul amintit are chiar titlul Jenă de a fi român?, care debutează astfel: „Dimineaţa nimeni nu-i spune evreului: să-ţi fie ruşine de etnia ta fiindcă Troţki şi Ana Pauker sunt evrei! Acelea sunt cazuri izolate, nesemnificative, spun rabinii, acei oameni nu reprezintă poporul evreu, nemernicii sunt nemernici de orice naţionalitate ar fi”. Dar românilor basarabeni, observă Andrei Vartic, li se inoculează zilnic ideea că trebuie să se ruşineze de a fi români, cu argumente de felul celor invocate. Românofobia din Basarabia, fenomen dintre cele mai stranii, în aparenţă, e o formă de libertate negativă, cum ar spune Luigi Pareyson, de alegere liberă de a nu mai fi român, falsă libertate a unei minorităţi care se substituie tot mai mult majorităţii.

Unul dintre cele mai tulburătoare articole ale lui Andrei Vartic este cel intitulat De dragoste pentru Basarabia. Nu există motive pragmatice de a iubi Basarabia, observă autorul, în exordiu: „A vorbi de dragoste pentru cea mai săracă ţară a Europei nu e oare o blasfemie?” Cum să vorbeşti cu dragoste de o „ţară” care îşi lasă copilele să se prostitueze în câteşipatru fruntarii ale lumii, cum să vorbeşti, când adulţi şi tineri se simt nevoiţi să părăsească locurile natale pentru a supravieţui ca slugi la bogaţii Europei? N-are zăcăminte, pământul şi apele sunt otrăvite, satele ca vai de ele, oraşele la fel, locuri turistice, nu, natalitatea e negativă etc. Atunci? Există un miracol al sufletului basarabean: „Tocmai în mediul acesta al neşanselor a fost posibil să se nască Hasdeu şi Russo, Stere şi Moroşan…”, Grigore Vieru şi Paul Goma, garanţii „că nimeni nu ne poate lua dreptul de a ne numi români, că pictura lui Andrei Sârbu este atât de universală, cântecul lui Nicolae Sulac atât de demn, surâsul lui din nuvele lui Vasile Vasilache atât de profund, teatrul lui Ion Ungureanu atât de înalt, Guguţă al lui Spiridon Vangheli atât de legendar, măştile lui Glebus Sainciuc atât de enciclopedice, ontologia lui Mihai Cimpoi atât de optimistă, legea de funcţionare a limbilor, a lui Ion Borşevici atât de la locul ei, puterea vântului care suflă peste grâne, la Grigore Vieru, atât de magică încât chiar şi la limitele de neomenie ale fiinţării noastre se nasc copii frumoşi, adică ochi ce se aruncă mioritic spre stele, şi inimi ce cad orbeşte în iubire. Iubire de Basarabia cea europeană, cea românească, cea creştină, cea casnică, cea sedentară, cea puternică…” (pp. 14 – 19).

Ceva din suflul poematic tragic al lui Alecu Russo. E chiar sufletul lăsat moştenire de Andrei Vartic.

Theodor Codreanu
9 Iunie 2009
Banca, Vaslui

Victoria lui Andrei Vartic

0
Versiunea finală a bustului lui Andrei Vartic ce urma să fie umplasat la cimitirul central din Chişinău; lucrare de maestrul Ion Zderciuc (Fotografie © dr. Vasile Şoimaru)

E vară şi e timpul practicilor, aproape singurele perioade când studenţii de la Jurnalism bat cu insistenţă la uşa redacţiilor, cerându-se să scrie. Îi accepţi cu scârţ, în speranţa că poate vreunul se va înrădăcina în presă şi-şi va completa rândurile. Şi între două ştiri încerci să-i explici că, la un cotidian, nu întotdeauna scrii ce vrei, dar şi ce trebuie… Ceea ce-ţi dictează evenimentul şi ce (crezi tu) aşteaptă cititorul.

…Azi, daca ar fi să scriu ce vreau, aş scrie (doar) despre Andrei Vartic. Nici nu mai ţin minte cum l-am cunoscut. Cred că se întâmpla acum mulţi ani, la o „cafea de vineri” de la un ziar pe care nu cred că merită să-l mai pomenesc, iar el venise împreună cu invitatul – un dacolog ciudat din America, la fel de pasionat ca şi dl Vartic de civilizaţia dacică. Până atunci, nu-l văzusem decât de la distanţă – plin de entuziasm, la mitinguri sau în primul parlament, ori alături de studenţi în timpul grevelor din 1994 – şi singurul lucru pe care mi-l amintesc e că, în sufletul meu de fetişcană, îmi ziceam că anume un asemenea bărbat mi-ar plăcea să am alături. Un nebun frumos şi un bărbat puternic, cu caracter, cum aveam să aflu mai târziu. Bărbat care, profund axat în folclor şi tradiţie, accepta senin modernitatea şi nu se temea să devină, deja la TIMPUL, coleg cu nişte tineri. Care, în nesăbuinţa lor tinerească, uneori făceau abstracţie de conţinutul textului şi-i stabileau răspicat: nu mai mult de 3200 de semne! Şi el se conforma – rigorile jurnalismului modern…

Dar azi este 3 iunie şi trebuie să scriu şi… despre ce trebuie. Adică, despre (ne)alegerea şefului statului şi certitudinea anticipatelor, pe care le anticipam ieri. Din fericire, astăzi la Chişinău s-a confirmat ceea despre ce presa independentă a scris nu o dată în ultimele luni – apariţia unei noi clase de politicieni, pentru care crez în viaţă nu e şantajul şi minciuna, ci angajamentul dat alegătorilor, şi anume, cel de a nu vota un preşedinte comunist. Sunt nişte principii pe care Voronin & Co. le înţeleg mai greu sau chiar deloc. Nu în zadar au mai cerut ei azi pauză „pentru consultări” – sperau că-i vor putea convinge (speria) măcar pe vreunul… Nu în zadar, atunci când au înţeles că anticipatele sunt inevitabile, ei au reluat, prin gura Mariei Postoico, „simfonia acuzărilor” la adresa Opoziţiei – de ce să piardă ocazia, de vreme ce oricum am intrat într-o nouă campanie?.. Care e certitudinea că în următorul scrutin Opoziţia va acumula mai mult de cele 41 de mandate pe care le are astăzi? Niciuna, pentru că nu există certitudinea că alegerile nu vor fi (iarăşi) fraudate, că Opoziţia va obţine, într-un final, acces la Televiziunea publică sau că la Chişinău vor conteni arestările pe motive politice… Şi totuşi, astăzi, Opoziţia a învins. Iar cel puţin încă două luni de zile toată camarila comunistă va face nervi şi nu va dormi liniştită. Iar asta deja e victorie – să le arăţi că nu sunt atotputernici.

„Poate că va fi mai rău, dar cel puţin va fi altfel”, a fost laitmotivul zilei de azi în redacţia TIMPUL, alături de „dorul de moş Andrei”, precum obişnuia să semneze mesajele domnul Vartic. Ne pare rău că s-a dus. Dar suntem convinşi că, de acolo de sus, se bucură şi el pentru această victorie. Care, cu certitudine, este şi a lui.

Sorina Ştefârţă
4 Iunie 2009

Dreptul la personalitate

0

O doamnă, fost decan al celei mai importante facultăţi de istorie în România comunistă, azi pretins politician de dreapta, susţinea de 1 decembrie la TVR1 că Mihai Viteazul şi Ştefan cel Mare au devenit mari personalităţi sub Nicolae Ceaşescu şi că poporul român este un popor nefericit pentru că, adicătelea, i se impun şi azi aceleaşi feţe şterse din trecut. Două minciuni ne sunt astfel strecurate prin sita mediatică. Prima, că Ceaşescu a fost naţionalist. Or, acest comunist înfocat, adept sincer al luptei de clasă şi al hegemoniei proletariatului nu a fost naţionalist, ci profitor al istoriei poporului român (Theodor Codreanu). A doua minciună este că poporul român nu a avut personalităţi marcante în trecut, că ele sunt o creaţie ceauşistă.

Dacă urmăm această logică atunci Marea Unire de la 1600 realizată de Mihai Viteazul este o născocire a ideologilor comunişti, la fel cum tot o născocire ar fi, de pildă, titlul de „verus christianae fidei athleta”, acordat lui Ştefan cel Mare de papa Sixt al IV, sau denumirea de „sveti” (sfânt) pe care poporul ia dat-o lui Ştefan în timpul vieţii sale. Amintind că foarte puţini regi şi împăraţi au fost proslăviţi de popoarele lor cu termenul de sfânt, nu putem trece cu vederea că doamna de la TVR nu a suflat un cuvinţel despre letopiseţele cronicarilor, unde sunt descrise faptele marilor domnitori, sau despre Kogălniceanu, care publica „Arhiva românească” accentuând „să fim mândri de vechea slavă a strămoşilor”, despre „Cânticul lui Mihai Viteazul”, pe care Alecsandri nu avea cum să-l copie din vreo hotărâre a CC al PCR, sau modul cum a ales Brâncoveanu să se sacrifice pentru credinţă şi ţară.

Dar şi înainte de anul 1840, când Mihai Kogălniceanu abia începea editarea „Daciei literare”, basarabeanul Alexandru Hâjdău arăta viitorilor paşoptişti importanţa strategică a „măreţiei istoriei poporului nostru”, realizată prin personalităţi ca Mihai Viteazul şi Ştefan cel Mare. Nu era o teză la modă, ci o concluzie ştiinţifică argumentată după solide cercetări comparative ale istoriei Rusiei şi a imperiilor din jurul principatelor române. Al. Hâjdău mai vedea o deosebire a personalităţilor noastre faţă de cele din imperiile din jur: sacrificiul arhetipal pe altarul Patriei. Fără acest sacrificiu, bazat pe înmulţirea conştiinţei naţionale, scria Al. Hâjdău, nici un om nu poate deveni erou al timpului său, adică personalitate. Numai cel care intră în Patrie ca în templu şi duce şi poporul său pe acel drum, numai acela merită să fie numit erou naţional, mai accentua tatăl lui B. P. Hasdeu (lăudat pentru asta şi de Mircea Eliade).

Dreptul la personalitate, dreptul de a fi luminat şi luminător, dreptul de a fi arheu al neamului, cum spunea şi Mihai Eminescu, se câştigă prin sacrificiul personal la apărarea tuturor hotarelor ţării, inclusiv a celor spirituale (vezi sonetul „Racoveţ” de Al. Hâjdău). Nu prin defăimarea istoriei ţării. Dreptul la personalitate este drept la sacrificiu, nu la insultă şi minciună. Acest adevăr se referă şi la „dreapta” de la Bucureşti, venită în politică direct din partidul comunist, şi la „creştinii de la Chişinău, ajunşi peste noapte complici ai comuniştilor.

Andrei Vartic
12 Decembrie 2008
Timpul de Dimineaţă