web analytics
Blog Page 2

La plecarea lui Andrei Vartic

By Codreanu Theodor -
0
Andrei Vartic, fotografie de Ion Caliniuc

La 21 octombrie 2008, Andrei Vartic împlinse 60 de ani şi se afla pe culmea activităţii lui neobosite în atâtea domenii: regizor de teatru şi de film, poet, istoric şi arheolog, editor de reviste, publicist, critic literar, creator al paleoinformaticii, dacolog reputat, producător de programe şi emisiuni radio, om politic, fost deputat în parlamentul de la Chişinău, orator strălucit, iniţiator al Parcului dedicat personalităţilor din Sfatul Ţării de la Ialoveni etc. Însă o boală necruţătoare a stins energiile fabuloase ale acestei personalităţi “incomode”: la 2 iunie 2009, la ora 22 şi 50 de minute, Andrei Vartic a plecat dintre noi. Cu câteva luni în urmă, îmi ceruse adresa ca să-mi trimită cartea despre Eminescu. Am sperat să-l văd pe 14 februarie, când am fost ultima oară la Chişinău întru cinstirea zilei de naştere a lui Grigore Vieru, la scurt timp de la fulgerătoarea dispariţie a marelui poet. Dar starea sănătăţii lui Andrei Vartic nu ne-a îngăduit să ne întâlnim pentru ultima oară. Nu voia să fie văzut în agonie. Care agonie a coincis cu aceea a vieţii politice din Basarabia, cu maltratările asupra tinerilor, ale regimului comunist diriguit de unul dintre ultimii dinozauri sovietici.

În publicistica lui, de suflu eminescian, Andrei Vartic, altminteri, a prins în insectarul istoriei întreaga grozăvie a acestei figuri nefaste, dedublate, care se vrea un avatar al lui Ştefan cel Mare. În ultima campanie electorală, un clip publicitar, în limba rusă, înfăţişa un actor deghizat în domnitorul Moldovei, îndemnând populaţia să voteze pentru Vladimir Voronin, ca salvator al naţiei împotriva primejdiei româneşti! Iată până unde poate merge perfidia propagandei de tip kaghebist! În Jurnalul de Chişinău, din 7 mai 2004, Andrei Vartic atrăgea atenţia asupra struţocămilei ideologice pitite în acest “salvator” al “moldovenismului”. După ce “denunţase”, într-un discurs, “xenofobia” lui Ion Iliescu şi a lui Adrian Năstase, iar din Republica Moldova pe a lui Nicolae Dabija, “prezidentul” a trecut la manifestarea unei virulente românofobii, pe care Andrei Vartic o reduce la ridicol, recurgând la comentariul expresiei a vorbi de funie în casa spânzuratului. Şi tot în aceeaşi zi, acelaşi Voronin se adresa ziariştilor cu lauda că în Republica Moldova libertatea presei e sfântă. Când contrariul este vizibil din spaţiul cosmic! Sau: “Dl Preşedinte al RM se jură că e «iubitor de biserică» şi că, în acelaşi timp, e fidel ateistului Lenin. Fie şi asta!” (Andrei Vartic, Cealaltă Românie, Casa de presă “Typodas Press” SRL, Ploieşti, 2007, p. 210). Fireşte, nu puteau lipsi copii din misiunea apostolică a preşedintelui, comentată sarcastic de jurnalist: “Recent dl Preşedinte al RM iar a îndemnat politic mai mulţi copii să urmeze calea marelui Lenin. Să urmeze ce? Uciderea Ţarului Rus şi a mitropoliţilor ruşi? Măturatul copiilor ucişi pe drumurile pe care trece dl Prim-Ministru? Într-o ţară în care din iunie 1940 oamenii sunt decimaţi de comunişti cu milioanele «fără leac de vină», într-o ţară în care 64% din populaţie e urâtă pentru că aparţine etniei româneşti, recunoscută universal ca fiind multilingvă, într-o ţară în care nu există nici un capăt de lege (toată legea şi toată bojâca-i tov. presedateli), într-o ţară în care apartheidul ucide zilnic suflete de moldoveni, ucraineni, ruşi, evrei, ţigani şi, mai ales, găgăuzi (care mai că au fost desfiinţaţi ca etnie) a vorbi despre pretinsa, nedemonstrata «xenofobie» a unui poet şi a nu vorbi despre apartheidul unui partid de guvernământ chiar înseamnă a vorbi mojiceşte de funie în casa spânzuratului” (p. 211).

Trebuie precizat că Andrei Vartic a fost un “rebel” nu de azi de ieri. Între 1972 – 1980, el a publicat, în condiţii de samizdat, în plin regim sovietic, nu mai puţin de şapte cărţi: Drum prin rime (1972), Arta iubirii (1974), Pod peste fluviu (1974), Scrisori din Bizanţ (1975) Jurnal baltic (1978), Lupta cu moartea (1979), Paravanul dintre actor şi rol (1980). Viaţa lui se confundă cu viaţa Basarabiei înseşi. N-a avut ecoul mediatic al lui Grigore Vieru, al lui Dumitru Matcovschi, al lui Nicolae Dabija, ca să-i amintesc numai pe aceştia. Poate şi fiindcă a fost un mare risipitor, acoperind domenii diverse, surprinzătoare, precum paleoinformatica şi dacologia. Oratorul îl întrecea pe scriptor. L-am ascultat în câteva rînduri. Un talent extraordinar, poate cel mai viguros şi mai nuanţat din Basarabia, alături de harul lui Ion Ungureanu, şi el un regizor de prim-plan din Basarabia, fost ministru al culturii sub premierul Mircea Druc. Andrei Vartic nu recurgea la o retorică în sine, ci mergea la rădăcinile lucrurilor, practicând un fel de ontologie a problematicii pe care o aborda cu o pasiune mistuitoare. Nu mă miră că acest discurs îşi căuta sprijin în cele mai afunde vremuri ale istoriei spaţiului românesc. Avea o conştiinţă tragică, de o mare gravitate, ştiindu-se în miezul unei culturi ameninţate cu nimicirea. Regret că n-am avut decât fugar prilejul să i-o spun în timpul vigorii sale fizice şi spirituale. Şi în publicistică se observă, în pofida unor neglijenţe stilistice, această problematizare a condiţiei de a fi român în marginea românităţii. Un articol din volumul amintit are chiar titlul Jenă de a fi român?, care debutează astfel: “Dimineaţa nimeni nu-i spune evreului: să-ţi fie ruşine de etnia ta fiindcă Troţki şi Ana Pauker sunt evrei! Acelea sunt cazuri izolate, nesemnificative, spun rabinii, acei oameni nu reprezintă poporul evreu, nemernicii sunt nemernici de orice naţionalitate ar fi”. Dar românilor basarabeni, observă Andrei Vartic, li se inoculează zilnic ideea că trebuie să se ruşineze de a fi români, cu argumente de felul celor invocate. Românofobia din Basarabia, fenomen dintre cele mai stranii, în aparenţă, e o formă de libertate negativă, cum ar spune Luigi Pareyson, de alegere liberă de a nu mai fi român, falsă libertate a unei minorităţi care se substituie tot mai mult majorităţii.

Unul dintre cele mai tulburătoare articole ale lui Andrei Vartic este cel intitulat De dragoste pentru Basarabia. Nu există motive pragmatice de a iubi Basarabia, observă autorul, în exordiu: “A vorbi de dragoste pentru cea mai săracă ţară a Europei nu e oare o blasfemie?” Cum să vorbeşti cu dragoste de o “ţară” care îşi lasă copilele să se prostitueze în câteşipatru fruntarii ale lumii, cum să vorbeşti, când adulţi şi tineri se simt nevoiţi să părăsească locurile natale pentru a supravieţui ca slugi la bogaţii Europei? N-are zăcăminte, pământul şi apele sunt otrăvite, satele ca vai de ele, oraşele la fel, locuri turistice, nu, natalitatea e negativă etc. Atunci? Există un miracol al sufletului basarabean: “Tocmai în mediul acesta al neşanselor a fost posibil să se nască Hasdeu şi Russo, Stere şi Moroşan…”, Grigore Vieru şi Paul Goma, garanţii “că nimeni nu ne poate lua dreptul de a ne numi români, că pictura lui Andrei Sârbu este atât de universală, cântecul lui Nicolae Sulac atât de demn, surâsul lui din nuvele lui Vasile Vasilache atât de profund, teatrul lui Ion Ungureanu atât de înalt, Guguţă al lui Spiridon Vangheli atât de legendar, măştile lui Glebus Sainciuc atât de enciclopedice, ontologia lui Mihai Cimpoi atât de optimistă, legea de funcţionare a limbilor, a lui Ion Borşevici atât de la locul ei, puterea vântului care suflă peste grâne, la Grigore Vieru, atât de magică încât chiar şi la limitele de neomenie ale fiinţării noastre se nasc copii frumoşi, adică ochi ce se aruncă mioritic spre stele, şi inimi ce cad orbeşte în iubire. Iubire de Basarabia cea europeană, cea românească, cea creştină, cea casnică, cea sedentară, cea puternică…” (pp. 14 – 19).

Ceva din suflul poematic tragic al lui Alecu Russo. E chiar sufletul lăsat moştenire de Andrei Vartic.

Theodor Codreanu
9 Iunie 2009
Banca, Vaslui

Victoria lui Andrei Vartic

By Sorina Stefârţă -
0
Versiunea finală a bustului lui Andrei Vartic ce urma să fie umplasat la cimitirul central din Chişinău; lucrare de maestrul Ion Zderciuc (Fotografie © dr. Vasile Şoimaru)

E vară şi e timpul practicilor, aproape singurele perioade când studenţii de la Jurnalism bat cu insistenţă la uşa redacţiilor, cerându-se să scrie. Îi accepţi cu scârţ, în speranţa că poate vreunul se va înrădăcina în presă şi-şi va completa rândurile. Şi între două ştiri încerci să-i explici că, la un cotidian, nu întotdeauna scrii ce vrei, dar şi ce trebuie… Ceea ce-ţi dictează evenimentul şi ce (crezi tu) aşteaptă cititorul.

…Azi, daca ar fi să scriu ce vreau, aş scrie (doar) despre Andrei Vartic. Nici nu mai ţin minte cum l-am cunoscut. Cred că se întâmpla acum mulţi ani, la o „cafea de vineri” de la un ziar pe care nu cred că merită să-l mai pomenesc, iar el venise împreună cu invitatul – un dacolog ciudat din America, la fel de pasionat ca şi dl Vartic de civilizaţia dacică. Până atunci, nu-l văzusem decât de la distanţă – plin de entuziasm, la mitinguri sau în primul parlament, ori alături de studenţi în timpul grevelor din 1994 – şi singurul lucru pe care mi-l amintesc e că, în sufletul meu de fetişcană, îmi ziceam că anume un asemenea bărbat mi-ar plăcea să am alături. Un nebun frumos şi un bărbat puternic, cu caracter, cum aveam să aflu mai târziu. Bărbat care, profund axat în folclor şi tradiţie, accepta senin modernitatea şi nu se temea să devină, deja la TIMPUL, coleg cu nişte tineri. Care, în nesăbuinţa lor tinerească, uneori făceau abstracţie de conţinutul textului şi-i stabileau răspicat: nu mai mult de 3200 de semne! Şi el se conforma – rigorile jurnalismului modern…

Dar azi este 3 iunie şi trebuie să scriu şi… despre ce trebuie. Adică, despre (ne)alegerea şefului statului şi certitudinea anticipatelor, pe care le anticipam ieri. Din fericire, astăzi la Chişinău s-a confirmat ceea despre ce presa independentă a scris nu o dată în ultimele luni – apariţia unei noi clase de politicieni, pentru care crez în viaţă nu e şantajul şi minciuna, ci angajamentul dat alegătorilor, şi anume, cel de a nu vota un preşedinte comunist. Sunt nişte principii pe care Voronin & Co. le înţeleg mai greu sau chiar deloc. Nu în zadar au mai cerut ei azi pauză „pentru consultări” – sperau că-i vor putea convinge (speria) măcar pe vreunul… Nu în zadar, atunci când au înţeles că anticipatele sunt inevitabile, ei au reluat, prin gura Mariei Postoico, „simfonia acuzărilor” la adresa Opoziţiei – de ce să piardă ocazia, de vreme ce oricum am intrat într-o nouă campanie?.. Care e certitudinea că în următorul scrutin Opoziţia va acumula mai mult de cele 41 de mandate pe care le are astăzi? Niciuna, pentru că nu există certitudinea că alegerile nu vor fi (iarăşi) fraudate, că Opoziţia va obţine, într-un final, acces la Televiziunea publică sau că la Chişinău vor conteni arestările pe motive politice… Şi totuşi, astăzi, Opoziţia a învins. Iar cel puţin încă două luni de zile toată camarila comunistă va face nervi şi nu va dormi liniştită. Iar asta deja e victorie – să le arăţi că nu sunt atotputernici.

„Poate că va fi mai rău, dar cel puţin va fi altfel”, a fost laitmotivul zilei de azi în redacţia TIMPUL, alături de „dorul de moş Andrei”, precum obişnuia să semneze mesajele domnul Vartic. Ne pare rău că s-a dus. Dar suntem convinşi că, de acolo de sus, se bucură şi el pentru această victorie. Care, cu certitudine, este şi a lui.

Sorina Ştefârţă
4 Iunie 2009

Dreptul la personalitate

By Andrei Vartic -
0

O doamnă, fost decan al celei mai importante facultăţi de istorie în România comunistă, azi pretins politician de dreapta, susţinea de 1 decembrie la TVR1 că Mihai Viteazul şi Ştefan cel Mare au devenit mari personalităţi sub Nicolae Ceaşescu şi că poporul român este un popor nefericit pentru că, adicătelea, i se impun şi azi aceleaşi feţe şterse din trecut. Două minciuni ne sunt astfel strecurate prin sita mediatică. Prima, că Ceaşescu a fost naţionalist. Or, acest comunist înfocat, adept sincer al luptei de clasă şi al hegemoniei proletariatului nu a fost naţionalist, ci profitor al istoriei poporului român (Theodor Codreanu). A doua minciună este că poporul român nu a avut personalităţi marcante în trecut, că ele sunt o creaţie ceauşistă.

Dacă urmăm această logică atunci Marea Unire de la 1600 realizată de Mihai Viteazul este o născocire a ideologilor comunişti, la fel cum tot o născocire ar fi, de pildă, titlul de “verus christianae fidei athleta”, acordat lui Ştefan cel Mare de papa Sixt al IV, sau denumirea de „sveti” (sfânt) pe care poporul ia dat-o lui Ştefan în timpul vieţii sale. Amintind că foarte puţini regi şi împăraţi au fost proslăviţi de popoarele lor cu termenul de sfânt, nu putem trece cu vederea că doamna de la TVR nu a suflat un cuvinţel despre letopiseţele cronicarilor, unde sunt descrise faptele marilor domnitori, sau despre Kogălniceanu, care publica „Arhiva românească” accentuând „să fim mândri de vechea slavă a strămoşilor”, despre „Cânticul lui Mihai Viteazul”, pe care Alecsandri nu avea cum să-l copie din vreo hotărâre a CC al PCR, sau modul cum a ales Brâncoveanu să se sacrifice pentru credinţă şi ţară.

Dar şi înainte de anul 1840, când Mihai Kogălniceanu abia începea editarea „Daciei literare”, basarabeanul Alexandru Hâjdău arăta viitorilor paşoptişti importanţa strategică a „măreţiei istoriei poporului nostru”, realizată prin personalităţi ca Mihai Viteazul şi Ştefan cel Mare. Nu era o teză la modă, ci o concluzie ştiinţifică argumentată după solide cercetări comparative ale istoriei Rusiei şi a imperiilor din jurul principatelor române. Al. Hâjdău mai vedea o deosebire a personalităţilor noastre faţă de cele din imperiile din jur: sacrificiul arhetipal pe altarul Patriei. Fără acest sacrificiu, bazat pe înmulţirea conştiinţei naţionale, scria Al. Hâjdău, nici un om nu poate deveni erou al timpului său, adică personalitate. Numai cel care intră în Patrie ca în templu şi duce şi poporul său pe acel drum, numai acela merită să fie numit erou naţional, mai accentua tatăl lui B. P. Hasdeu (lăudat pentru asta şi de Mircea Eliade).

Dreptul la personalitate, dreptul de a fi luminat şi luminător, dreptul de a fi arheu al neamului, cum spunea şi Mihai Eminescu, se câştigă prin sacrificiul personal la apărarea tuturor hotarelor ţării, inclusiv a celor spirituale (vezi sonetul „Racoveţ” de Al. Hâjdău). Nu prin defăimarea istoriei ţării. Dreptul la personalitate este drept la sacrificiu, nu la insultă şi minciună. Acest adevăr se referă şi la „dreapta” de la Bucureşti, venită în politică direct din partidul comunist, şi la „creştinii de la Chişinău, ajunşi peste noapte complici ai comuniştilor.

Andrei Vartic
12 Decembrie 2008
Timpul de Dimineaţă

Andrei Vartic, Intelectualul-Orchestră

By Vlad Pohilă -
0
Andrei Vartic prezentând un fragment extraordinar de ceramica dacică ornamentată frumos cu motiv solar, la un simpozion de la Biblioteca Naţională din Republica Moldova (Chişinău, Ianuarie 2001)

Acest titlu nu trebuie pus în legătură directă cu spumoasa comedie franceză, cu Louis de Funes în rolul principal, care ne-a delectat tinereţea, în anii de ocupaţie sovietică… Chit că rafinamentul francez, chior şi din opere comice, poate servi un reper nu mai puţin sigur decât cel din unele drame lirice, epice sau moralizatoare, create în alte spaţii culturale. Orchestră înseamnă, mai întâi de toate, polifonie, iar polifonia, multitudinea armonizată a trăirilor, preocupărilor şi eforturilor este o caracteristică defînitorie, de bază, cred, şi demnă de toată consideraţia, a lui Andrei Vartic. Tocmai prin această prismă m-am gândit să-l prezint cititorilor noştri pe acest intelectual de seamă al Basarabiei din ultimele decenii ale secolului trecut şi de la începutul mileniului în care am păşit, iată, de şapte ani deja.

Puţini ştiu acum că Andrei Vartic este, ca formaţie primară, un specialist în fizică şi spectroscopie. Cu atât mai uimitor va părea saltul său spre regia de teatru şi actorie, apoi spre publicistică, spre cercetările ştiinţifice, spre activitatea editorială… Mai este şi filozof al culturii, dar şi promotor al culturii; rămâne un fruntaş al mişcării de eliberare naţională. Membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova, al Uniunii Scriitorilor din România, al UNITEM. Deţine Premiul de Excelenţă al Asociaţiei Române pentru Patrimoniu – „Pentru opera eseistică eminentă de susţinere a tradiţiei, a valorilor şi conştiinţei originilor româneşti” (2006); Premiul Uniunii Scriitorilor din Moldova (2006); Medalia Meritul Civic (1996), Medalia Mihai Eminescu (2000).

S-a născut la 21 octombrie 1948, în comuna Dănceni, judeţul Chişinău (acum, r-nul Ialoveni), în familia lui Vasile Vartic şi a Zinoviei (n. Constantinov). Familia Vartic s-a strămutat la Dănceni din com. Marmora, de lângă Piatra-Neamţ, la începutul sec. XIX. Pe linie maternă este îndeaproape înrudit cu sociologul şi folcloristul Petre Ştefănucă (1906-1942), discipol al Şcolii sociologice a lui D. Gusti, martirizat după invadarea Basarabiei de către sovietici.

În 1966 Andrei Vartic dă admiterea la Universitatea de Stat din Chişinău, Facultatea de Fizică, al cărei licenţiat devine în 1971. Încă în anii de studenţie este urmărit şi anchetat de KGB pentru „vederi apolitice şi credinţa în Dumnezeu”, precum şi pentru organizarea unor manifestări considerate „proromâneşti, antisovietice şi antitotalitariste”. Din acest motiv, timp de şapte ani după absolvirea facultăţii nu este primit nicăieri în serviciu. În schimb, este reţinut de mai multe ori – la Moscova, Vilnius, Riga, Leningrad (Petersburg), iar la Chişinău este internat cu forţa la spitalul de psihiatrie (1972). Pentru a exista cumva, munceşte „la negru” în Siberia. Concomitent, frecventează marile biblioteci şi muzee din fosta URSS. Scrie şi publică în versiuni „samizdat” mai multe studii şi eseuri; în aceeaşi perioadă scoate, în tiraje simbolice, dactilografîate de autor, şi câteva cărţi în versiune„samizdat”. Prezentăm, în continuare, o listă (completă, sperăm) a acestor cărţi de A. Vartic, o facem şi din motivul că nu prea avem în Basarabia autori ce s-ar mândri, pe drept, cu un asemenea „trecut editorial”:

** Vartic, Andrei. Arta iubirii / Andrei Vartic – [S. I.: s. nj, 1974. – (Ediţie„samizdat”).
** Vartic, Andrei. Drum prin rime / Andrei Vartic. – [S. I.: s. n.], 1972. – (Ediţie „samizdat”).
** Vartic, Andrei. Ion / Andrei Vartic. – [S. I.: s. nj, 1976. – (Ediţie„samizdat”).
** Vartic, Andrei. Jurnal baltic / Andrei Vartic. – [S. I.: s. n.], 1978. – (Ediţie„samizdat”).
** Vartic, Andrei. Lupta cu moartea / Andrei Vartic. – [S. I.: s. n.], 1979. – (Ediţie „samizdat”);
** Vartic, Andrei. Paravanul dintre ac-tor şi rol / Andrei Vartic. – [Ed. întâi] – [S. I.: s. nj.] 1980. – (Ediţie„samizdat”);
** Vartic, Andrei. Pod peste fluviu / Andrei Vartic. – [S. I.: s. nj.] 1974. – (Ediţie „samizdat”);
** Vartic, Andrei. Scrisori din Bizanţ / Andrei Vartic. – [S. I.: s. n.] 1975. – (Ediţie „samizdat”).

Debutul literar în presă al lui A. Vartic se produce în 1974, datorită protecţiei acordate de poetul Liviu Damian: publică în Tinerimea Moldovei o recenzie a primei cărţi de poezie a Leonidei Lari, Piaţa Diolei, apoi un eseu-necrolog despre poetul Leonard Tuchilatu, recenzii la filme, spectacole muzicale şi de teatru.

Fondează, la 16 martie 1977, în cadrul Filarmonicii din Chişinău, Teatrul Poetic, creat în underground încă în 1973 şi care ulterior va purta numele poetului preot şi profet Alexe Mateevici. În anii următori (cu precădere până în 1989-1991), montează peste 50 de spectacole şi monospectacole în Teatrul Poetic, la Filarmonica Naţională, la Palatul Naţional şi la Televiziunea din Chişinău. Prezintă cu Teatrul Poetic câteva mii de spectacole inspirate din literatura medievală şi clasică românească (practic, în fiecare sat din republică). Recită fragmente din literatura clasică românească în peste 40 de monospectacole la televiziune (lucrare realizată împreună cu Nicolae Dabija, prezentator, şi Iurie Roşca, redactor), unele de-a dreptul memorabile: Oedip-rege; Pasăre în vânt; Lupii; Scene din viaţa trandafirului; Înoată, înoată, bour negru; Vânturile, valurile; Comedienii; Pânze la orizont; Halta viscolelor; Ce vor scriitorii? etc.

În 1982, editează la Casa de Discuri Melodia din Moscova discul LP de poezie ritualică româneasca Înoată, înoată bour negru. În 1985 turnează filmul artistic Medeea-1980 (scenariu şi regie), în care divulgă discret crimele săvârşite sub regimul totalitar. Efectuează un turneu la Moscova, cu spectacolul Halta viscolelor, după un roman de Cingâz Aitmatov (dramatizare Val Butnaru, Andrei Vartic); tot acolo regizează ultima mare manifestare culturală din RSSM în metropolă – o serată-spectacol de omagiere a lui B.P. Hasdeu, ce a avut loc în faimoasa Sală cu Coloane de lângă Kremlin (mai 1988).

Propune, la 27 mai 1988, crearea Frontului Popular din Moldova; organizează şi conduce adunarea de întemeiere a FPM (3 iunie 1988). Este un membru activ al Cenaclului Alexe Mateevici şi al FPM, orator la mitingurile antitotalitariste şi în sprijinul ideii de eliberare naţională; participă la organizarea Marii Adunări Naţionale din 27 august 1989.
Este ales deputat în primul Parlament al Republicii Moldova, din partea FPM (1990-1993). Face în Parlament mai multe sugestii, unele materializate în formă de legi sau chiar instituţii: Banca Naţională de Informaţii a Moldovei ca nod WWW (1990); Modelul Muşatin: tradiţii agricole şi industrii informaţionale (1991); Economia de piaţă cu omenie (1992); Modalităţi de stopare pe cale paşnică a conflictelor regionale din fosta URSS; Legea cu privire la funcţionarea Guvernului, Legea cu privire la economia de piaţă etc.

În toamna lui 1991 întemeiază prima fundaţie culturala din RM – Basarabia -, cu o editură omonimă. Editează revistele de cultură Quo Vadis şi Fără Machiaj, cele două romane basarabene ale lui Paul Goma: Din calidor şi Arta refugii etc.

Publică prima carte „dacică»: Ospeţele nemuririi, vol. 1-2 (apare şi în rusă, în revista Kodrî). Montează spectacolele Matca, Cîrnăţarul, Moldavian Hard Rap, Udrişte, Preţioasele ridicole (şi traducere după Moliere), Shock. Show. Shop, În faţa morţii, Oameni de paie, Certarea lui Euclid, Stele şi comedii, Troleibuzul, Noua sferă, Vechea sferă, Căluşarii etc., pentru unele semnând şi dramatizarea. Efectuează un turneu la Bucureşti, la Teatrul Lucia Sturdza-Bulandra, cu spectacolele Matca de M. Sorescu şi Cîrnăţarul de Aristofan.

Încă din 1990 organizează anual mai multe expediţii de prospecţie în zona de locuire a dacilor carpatini. Părăseşte viaţa politică şi se consacră cercetării civilizaţiei dacice: creează Institutul Civilizaţiei Dacice din Chişinău (ICIDAC), elaborează enciclopedia CD-ROM Dacian Civilization HighWay şi metodica cercetării multidisciplinare a civilizaţiei dace; efectuează cercetări în zona cetăţilor dace. Descoperă scrisul topografic şi geometric al dacilor, topografia cosmogonică a dacilor, noi staţiuni, ceramică pictată şi teracote dacice, deosebit de valoroase.

Editează cărţile:  Ospeţele nemuririi, Letters to Bill Gates (Magistralele decizionale), Catastrofa eliberării, Mircea Snegur, Fierul – piatra, dacii – timpul, Paravanul dintre actor şi rol, Magistralele tehnologice ale civilizaţiei dace, Introducere la pictură, Drumul spre Kogaionon. Contribuie la întemeierea şi lansarea grupului Catharsis, unul dintre cele mai îndrăgite în spaţiul muzical basarabean, şi nu numai.

În anul 1999 editează monografiile Weg und WWW. A Portret of the World with Heidegger (Heidegger, culturile antice şi problema stocării şi transmiterii informaţiei), Kobayashi against Basho (despre impactul dintre culturile tradiţionale şi Internet), Rolist eneas ner eneat (o citire dacică a textului de pe inelul de la Ezerovo, Bulgaria). Este numit co-director la Dacia Revival International din New York.

În ianuarie-februarie 2000 susţine la New York câteva conferinţe dacice, iar la Institutul Teologic de pe lângă Biserica Sf. Petru şi Pavel prezintă conferinţa Eminescu şi dacii şi un recital de poezie eminesciană. Elaborează la New York, împreună cu Napoleon Săvescu, primul muzeu pe Internet al civilizaţiei dace: Dacian Virtual Museum (www.dacia.org), a cărui apariţie are o largă rezonanţă (peste 2 mln. de vizitatori în primul an). Este unul din organizatorii primului Congres Internaţional de Dacologie (Bucureşti-Sarmizegetusa, august 2000). Editează pe Internet galeria de artă românească Basarabia (www.angelfire.com/journal/basarabia).

Montează ce de-al treilea spectacol din trilogia teatrală închinată lui Eminescu, Avatarii faraonului Tla, cu ocazia Anului Internaţional Eminescu (iunie 2000). În acelaşi an publică O istorie geometrică a lui homo sapiens, în care propune termenii de „revoluţie geometrică” şi „alfabet AA” (împreuna cu I. Vartic) pentru perioada din preistorie dinainte de neolitic. Editează pe Internet (împreună cu I. Vartic şi I. Şova) o enciclopedie a vechilor civilizaţii carpato-dunărene; From Rhombus to Internet. Scrie şi publică în format e-book cartea Variaţiuni după Claude Levi-Strauss, despre originea dedublării reprezentărilor. Dă o nouă ipoteză despre Kogaionon; fondează revista de studii carpato-danubiene pe Web Dava International – www.iatp.md/dava. Lansează pe Internet (2001) mai multe pagini dacice şi de veche istorie carpato-danubiană.

Publică în revista Lumină lină din New York Vals domol în vreme de lacrimi – un studiu monografic despre romanul lui Mateiu Caragiale Craii de Curtea Veche. Editează pe Internet materialele congreselor internaţionale de dacologie (www.dacia.org), al căror co-organizator este. Apare pe Internet cartea Studie carpato-dunăreană la www.ournet.md/~studie.
Este ales vicepreşedinte al UNITEM (ianuarie 2002). Publică zilnic pe Internet cronica manifestărilor stradale organizate de FPCD în iarna-primăvara anului 2002 la www.dacia.org/Basarabia. Este preşedinte al Comisiei parlamentare de redactare a Legii teatrelor. Propune proiectul Festivalului Naţional de Teatru Nenea Iancu, pe care îl realizează, în calitate de director artistic, între 19 şi 25 decembrie 2002; organizează şapte simpozioane ştiinţifice consacrate problemelor teatrului contemporan.

Din 2003 editează revista Masca, în care publică un ciclu de eseuri, apoi şi cartea Purificarea istoriei din oglinda scenei, consacrată lui I.L. Caragiale. În toamna lui 2003 este destituit, pe motive politice, din funcţia de director al Teatrului Poetic, pe care-l fondase, fiind silit să părăsească şi funcţia de vicepreşedinte al UNITEM. Un timp şomează, după care iniţiază colaborări la Jurnal de Chişinău şi Democraţia. Se angajează ca prezentator de emisiuni la Radio Vocea Basarabiei şi Euronova 71/(2005). Devine director de programe al acestui post de radio şi realizator al emisiunilor Holocaustul comunist din Basarabia, Teatrul poetic, Şcoala basarabeană etc. Colaborează la publicaţiile Literatura şi arta, Timpul, Natura, Magazin bibliologic, Convorbiri literare şi Dacia literară din laşi; scrie pentru ziare, reviste, site-uri din întreg spaţiul cultural românesc: Lumina lină, Agero, New York Magazin, Clipa, Rost, Altermedia, Monitor cultural, Ecoul, Boabe de grâu, Observatorul de Toronto etc. Editează portalul www.voceabasarabiei.com, cu un număr în continuă creştere de accesări, respectiv de cititori. Tipăreşte cartea Întrebarea cu privire la paleoinformatică, considerată una dintre cele mai bune în acel an editorial.

În iunie 2007 este ales prim-vicepreşedinte al Forului Democrat al Românilor din R. Moldova. La finele lui 2007 îi apare cartea de publicistică Cealaltă Românie, tipărită la Ploieşti, şi care se bucură de frumoase lansări şi recenzii. În 2008 editează cartea de eseuri Pendulul de la miezul nopţii, premiată la Salonul Internaţional de Carte din Chişinău. A. Vartic mai are prezentate pentru tipar volumele: Misterul musterianului denticulat, Vals domol în vreme de lacrimi, Paradoxul dacic ş.a.

Vasta, prodigioasa şi originala activitate a lui Andrei Vartic generează opinii şi atitudini împărţite: de la aclamare până la huiduială, de la admiraţie la agresivitate, de la extaz la reticenţe etc. Unii, probabil, nici nu pot sesiza – nu că să cuprindă – omnizenţa acestui om de aleasă simţire artistică în peisajul spiritual de la noi şi de dincolo de hotarele Basarabiei. Vom cita o apreciere care stă drept dovadă a unei clare înţelegeri a eforturilor intelectuale şi civice depuse de dânsul: „Andrei Vartic este, în cultura noastră, un polihistor, în sensul atribuit acestui termen de Constantin Noica în „Modelul Cantemir”. Matematician de formaţie, el este deopotrivă regizor, actor, poet, publicist, istoric, arheolog, jurnalist, pedagog, agricultor, critic de artă, critic de teatru, informatician şi încă multe de toate, ipostazele lui alcătuind în ochii minţii noastre un şirag de mărgele. Iar salba de mărgele, prin esenţa sa, înseamnă nu împrăştierea, ci strângerea lucrurilor într-un întreg. Pivotul care face ca multiplele preocupări ale sale să nu diminueze integritatea sa şi să aibă în toate o prestanţă care să nu fie inferioară aceleia a persoanelor care au ales calea specializări, să facă din el un specialist în ceea ce s-a apucat să facă, este vocaţia restituţiei. Din toate domeniile în care se manifestă, el adună informaţii pentru o definire cronotopică a neamului nostru” (Alexe Rău).

Vlad Pohilă
16.10.2008
Chişinău

Mapa Basarabiei din Kremlin

By Andrei Vartic -
0
Bravi luptători basarabeni stând la straja hotarelor românităţii în timpul războiului de pe Nistru, primăvara anului 1992.

Italia a decis să plătească despăgubiri Libiei pentru durerile coloniale din fosta ocupaţie. Dar Rusia? Ce a făcut Rusia în Republica Moldova după ce a nenorocit-o prin mai multe ocupaţii? A creat aici încă în 1989, înainte de eliberarea de sub jugul ei colonial, regiuni secesioniste, dintre care una condusă direct de ofiţeri ruşi. Apoi ne-a atacat printr-un război (fantoma generalului Lebed care se fălea că ajunge în patru zile la Bucureşti mai pluteşte peste podul de la Tighina) condamnat şi la CEDO, ne-a amânat reformele democratice şi, deci, revenirea firească la contextul nostru european (prin NATO şi UE) şi naţional, românesc.

Întrebarea care se pune astăzi nu în plan local, pruto-nistrean, ci în cel al politicii globale, mai ales după evenimentele din Georgia, este firească: de ce Rusia nu a investit în Republica Moldova, de ce nu a venit aici cu turnuri de pace şi frăţie (ca să fie iubită), ci cu tunuri şi tancuri, cu gardişti şi cazaci, cu virusul făţarnic al războiului etnic (ca să fie urâtă)? Răspunsul este foarte simplu. Fiindcă „experţii” ruşi ştiau precis din mapa Basarabiei că în iunie 1940 României i s-a aplicat un scenariu identic sută la sută cu cel georgian. Oare nu s-a pretins atunci că populaţia majoritară din Basarabia era ucraineană şi că aceşti ucraineni trebuie apăraţi de regimul moşierilor români? Oare după acea ocupaţie, la 2 august 1940, Duma de Stat de atunci (Sovietul Suprem al URSS) nu a creat şi recunoscut RSSM, iar mai apoi, la 10 februarie 1947, nu cumva tot ei, „experţii” ruşi, au bătut cu pumnul în masă să li se întărească prin tratat internaţional hotarele de la 22 iunie 1941, nu cele de la 26 iunie 1940?

Însă aceşti „experţi” mai ştiau în 1989 încă ceva din mapa Basarabiei. Că poporul român din Basarabia se va rupe imediat de Rusia din cauza atrocităţilor ruse în acest vechi teritoriu românesc. Că libertatea va da posibilitate oamenilor de ştiinţă să afle măcar o parte din aceste atrocităţi şi să le denumească cu numele lor adevărat – genocid (cine ca cine, dar „experţii” ruşi ştiu câte sute de mii de români au fost ucişi în Basarabia după 28 iunie 1940). Că genocidul rusesc din Basarabia începe cu tratatul de la Luţk din 28 iunie 1711. Că armata rusă şi statul rus au prădat necontenit aici, inclusiv averea privată a cetăţenilor după cel de-al Doilea Război Mondial (azi ruşilor în Georgia li se spune „Davai ceas, davai campiuter!”). Dar cel mai important „document” din mapa basarabeană a Kremlinului este că în vecii vecilor ţarii ruşi nu vor recunoaşte că au comis genociduri contra popoarelor pe care le-au ocupat şi că ţelul lor nu a fost să le civilizeze, ci să le menţină în robie şi subdezvoltare doar pentru carne de tun, eventual teatru de război sau schimb de teritorii.

Italia investeşte 5 miliarde de euro în economia Libiei, fostă ei colonie. Rusia „investeşte” tot acum în fostele ei colonii doar virusul războiului şi al învrăjbirii. Cum să-i iubească fostele colonii? Cum să nu vrea în NATO şi UE? Cum să nu vrea Basarabia reunirea cu România? La aceste întrebări acum trebuie să răspundă experţii NATO şi UE, citind drept mapa Basarabiei.

Andrei Vartic
3 Septembrie 2008
Chişinău
Timpul de Dimineaţă

Sângele lor, lacrimile noastre

By Andrei Vartic -
0
Tranşee la frontul basarabean de pe Nistru, primăvara anului 1992.

Războiul din Georgia ne-a demonstrat încă o dată că sacrificiul celor peste o mie de poliţişti, voluntari şi ostaşi din timpul războiului de la 1992, nu a fost zadarnic. Dacă ei nu s-ar fi jertfit atunci, zeci de sate şi cele mai importante oraşe ale Basarabiei ar fi arătat azi aşa cum arată oraşele Gori şi Poti. Că de unde ar fi luat săraca RM bani pentru reconstrucţie? De la NATO, pe care a refuzat-o printr-un articol bleg din Constituţie? De la România, de care s-a îndepărtat cu alt articol bleg, aflat în totală contradicţie şi cu Declaraţia de Independenţă, şi cu adevărul istoric? De la „varianta zero a cetăţeniei”, pe care şi-a desenat-o prosteşte pe frunte?

Ei nu îngenunchează la 27 august în faţa unui monument al eroilor care s-au sacrificat pentru Independenţa statului pe care îl conduc. Preferă să se închine în faţa celui al ocupantului rus şi sovietic. Lor le put eroii de la 1992. Costumele lor de lână fină, automobilele lor luxoase, casele lor de milioane de euro n-au jele pentru acei eroi. Ei nu au stat în faţa tancurilor generalului Lebed în 1992. Nici în faţa tancurilor colonelului Lebed, la Coloniţa şi Vadul lui Vodă, pe 20 august 1991. Ei erau tare departe de tancurile care au huruit pe lângă Uniunea Scriitorilor în noaptea de 16 spre 17 mai 1987, când acolo s-a reaprins flacăra renaşterii noastre naţionale. Acum ei – mai toţi – urăsc scriitorii. Dar atunci, în 1987, unde erau? Dar în 1988? Dar în 1989? În parlamentul RM, ticsit cu bătrâni comunişti şi tineri oportunişti, nu este măcar un deputat care să fi luptat cu sabia în mână pentru Independenţa RM. Cum să aibă statul acesta viitor dacă ei ponegresc toate elitele noastre morale, toată floarea Basarabiei?

Cei care au murit în 1992 au putrezit. Dar sângele lor e în casele pe care nu le-au bombardat atunci avioanele şi tancurile ruseşti. Dacă nu mureau acei copii – aşa de mulţi -, fiţi siguri că ni le bombardau. Pentru noi nu a existat şi nu există jele în planurile generalilor ruşi. Nici un fel de jele.

Şi Bucureştii sunt obligaţi să nu uite numărul jertfelor Basarabiei de la 1992. Numărul lor, raportat la cel al războiului actual din Georgia (1000/185) ne obligă să le strigăm lor, politicienilor, de ce nu le pasă că trăim în cel mai sărac şi mai nefericit stat european, de ce acest stat fură 40% din banii trimişi de peste hotare, de ce ei se fac a nu vedea că fără NATO, UE şi, mai ales, România nu scăpăm de deznădejde şi subdezvoltare?

Şi dacă este aşa de bună CSI, de ce ne batjocoreşte cu Transnistria? De ce ne-a luat până şi calea ferată de la Tighina? De ce CSI nu s-a adunat de urgenţă atunci când Federaţia Rusă, stat membru al CSI, a distrus infrastructurile Georgiei, alt stat membru al CSI, mult înainte de 7 august 2008? Dacă e aşa de bună CSI, de ce a stopat reformele şi democraţia în RM, de ce nu a modernizat-o aşa cum SUA a modernizat după 1945 Germania şi Japonia? Dacă e aşa de bună Rusia, de ce nu a modernizat măcar Tiraspolul lor?

Sângele eroilor noştri nu s-a vărsat pentru nesimţirea majorităţii politicienilor de azi, mai ales a celor aflaţi la guvernare şi în „coaliţii salvatoare”. Lacrimile noastre, însă, nu sunt pentru a dispera, ci pentru a ne împuternici. Şi pentru a nu-i mai vota! Pentru a nu-i mai vota niciodată!

Andrei Vartic,
24 august 2008
Chişinău
Timpul de dimineaţă

Curajul genial al lui Paul Goma

By Andrei Vartic -
0

La 26 iunie 1940 Basarabia şi Bucovina, provincii româneşti cu toate actele în regulă, au fost invadate de bande de comunişti, la acea dată cetăţeni ai României tot cu acte în regulă. Aceste bande, înarmate cu bâte, cuţite, topoare, arme de foc, purtând şi banderole roşii, au vânat, bătut, ucis, schingiuit alţi cetăţeni, dar de etnie română, până la 3 iulie 1940, când URSS „eliberase din greşeală” şi ţinutul Herţa. Mai mult, acele bande au batjocorit în voie însemnele de stat ale României, au prădat băncile şi depozitele armatei, au devastat arhivele statului şi ale bisericii ortodoxe, magazinele, primăriile, şcolile etc. În acelaşi timp pe podul de la Tighina, reconstruit după stabilirea (”restabilirea”) relaţiilor diplomatice dintre URSS şi România, zeci de trenuri, pregătite şi ele cu mult timp înainte, treceau, tot în voie, din Trasnistria în Basarabia, ducând la noul hotar (de pe Prut) al URSS mii de tunuri şi tancuri, dar şi toată noua funcţionărime sovietică, mai ales comisari de NKVD, judecători de NKVD, călăi de NKVD. Scriitorul Paul Goma, născut la Mana, judeţul Orhei, devenit la Paris „Soljeniţin al românilor” şi unul din cei mai vestiţi scriitori ai lumii, a deconspirat atacul mârşav al URSS împotriva României într-o carte senzaţională, Săptămâna Roşie 28 iunie – 3 iulie 1940, 140 p., apărută în 2003 la editura Museum din Chişinău.

Cine a creat şi instruit acele bande de comunişti în număr aşa de mare? Cine erau „cetăţenii români” din care erau formate? Cine ia învăţat pe acei oameni să ucidă „români” pentru a se transforma peste noapte populaţia românească a Basarabiei şi Bucovinei în moldoveni? Cum s-a întâmplat că statul român, „nu a observat” că pe teritoriul său URSS a format (aceasta nu era treabă de o zi) o uriaşă armată de terorişti şi călăi? De ce ofiţerii SS prieteneau cu NKVD? Într-o nouă ediţie a Săptămânii roşii, de data asta de 446 pagini, apărută zilele trecute la editura Anamarol din Bucureşti, Paul Goma răspunde încă şi mai documentat la toate aceste întrebări. Şi spune adevărul tragic al „eliberării” din iunie 1940. Românii au fost acuzaţi recent (nu la Nurenberg) că ar fi ucis sute de mii de evrei după 22 iunie 1941. Paul Goma dovedeşte că partidul comunist format majoritar din evrei (să fie clar, nu e vorba de poporul evreu) a maltratat şi ucis în Basarabia şi Bucovina mii de oameni cu un an înainte, în săptămâna roşie 26 iunie – 3 iulie 1940. Curajul lui în a descrie acel măcel este genial.

Andrei Vartic
12 August 2008
Chişinău

III. Prefaţa autorului

By Andrei Vartic -
0

1.

Aceste „Scrisori din Bizanţ”, chiar dacă sunt publicistice şi autobiografice, uneori necruţător de autobiografice, reprezintă, de fapt, un roman de dragoste. A fost scris între 1972 şi 1980 şi publicat samizdat, în 5 exemplare (atâta se putea tipări citeţ la maşina de scris într-o singură ediţie). Cititorul? 3-4 prieteni foarte apropiaţi. Faptul că autorul nu a fost atunci arestat (inclusiv pentru alte asemenea opere: Pod peste fluviu, Drum prin rime, Ion, Arta iubirii, Hârtie pentru însemnări din deşeuri şi altele) demonstrează că acei prieteni nu l-au turnat la KGB.

Nimic din ce este scris în „Scrisori…” nu este inventat de dragul metaforei. Dar în orice scris, chiar şi în cel reportericesc, metafora se ia la întrecere cu evenimentul şi din ciocnirile lor rezultă scrisul. Eroul principal aş „Scrisorilor…” este chiar autorul lor. Cele descrise în ele s-au întâmplat aşa cum sunt scrise. Dar, aici suntem parcă obligaţi să ne repetăm, scrisul adună întâmplarea, logosul şi alfabetul pentru a iscodi şi posibilităţile de întâmplare a întâmplării. Posibilităţile, la rândul lor, construiesc parabole şi iluzii care nu devin niciodată realitate, deşi o atacă necontenit pentru a se realiza şi ele. În acest sens „Scrisorile…” investighează prăpăstiile de iluzii ale omului impus de soartă să se nască şi să trăiască într-un stat atât de comunist şi odios ca URSS.

În „Scrisori…” există mulţi martori oculari, personaje reale cărora autorul le-a păstrat numele. Unora, însă, le-a păstrat doar iniţialele. Fiindcă unii din eroii acestei cărţi mai trăiesc şi s-ar putea să-i supere curajul de atunci al autorului de a-i pune, ne-întrebaţi, într-o acţiune scrisă nedorită de ei. Oricum, nu e vorba de ziua de azi. Ci de anii 1972-1980. Când a scrie ce e scris în „Scrisorile din Bizanţ” era echivalent cu o condamnare la mulţi ani în Gulag. Cel puţin.

„Scrisorile din Bizanţ”, fiind un fel de roman autobiografic, are şi un subiect. Încâlcit, dar un subiect. Acestui subiect autorul i-a spus „drumul spre iubire şi Dumnezeu în fosta URSS”. Într-un imperiu al răului, mai ales al ateismului şi al crimei militante, de tip comuniste, eroul descoperă că a fost educat din şcoală să nu ştie de Dumnezeu şi de iubirea de aproape. Toţi cei care nu erau proletari, inclusiv ţăranii, puteau şi trebuiau să fie nimiciţi ca duşmani de clasă. Toţi cei care se rugau lui Dumnezeu, mai ales călugării şi preoţii, puteau şi trebuiau să fie nimiciţi ca duşmani ideologici. Dumnezeu era fost şters nu doar din memorie, ci şi din conştiinţa de sine. Chiar şi revolta împotriva acestui imperiu al răului universal – care a fost URSS – era, prin frică şi educaţia timpurie din şcoală, lipsită totalmente de existenţa lui Dumnezeu. Aşa de diabolic a fost, şi mai este încă, mecanismul comunist de educare a unui „om nou” prin genocid, război necontenit, ateism, frică şi înfometare în masă. Deci, urmărind consecinţele acestei inginerii diabolice de proporţii globale, se poate spune că, într-un fel, comuniştii au reuşit. Ura socială a atacat direct arhetipul iubirii şi a încercat să-l anihileze luptând – de ochii lumii – cu ura rasială. Zecile de milioane de oameni ucise de comunişti şi nazişti confirmă această ipoteză.

Fiinţa umană poate fi mutilată de către un guvern până nu mai ştie de existenţa lui Dumnezeu, ba chiar până la condiţia de a lupta ea însăşi pentru ideea că existenţa (rus. Bâtie, eng. Being) este fără Dumnezeu. Omul sovietic, în masă, credea sincer (ce răvăşire neaşteptată a sensului verbului „a crede”) că Dumnezeu nici nu poate fi. A crede în Dumnezeu era un fel de primitivism. Şi mai este. Mulţi, foarte mulţi intelectuali, mai ales din cei care activează pe domeniul ştiinţei, nu merg la biserică nici la 20 după căderea URSS şi a ideologiei ateiste comuniste fiindcă, sincer, ei rămân comunişti, ei nu cred în Dumnezeu. Nu e întâmplător, aşadar, că de multe ori el, eroul acestei cărţi (repetăm, care este un fel roman de dragoste), de fapt autorul însuşi, se identifică cu Beranger din „Rinocerii” şi strigă: nu vreau să fiu rinocer! Strigă fără a-i trece prin minte că există, totuşi, calea pe care deznădejdea nu are nici o putere, pe care rinocerii, ciuma, abisul existenţial se topesc de la sine. Calea pe care, posibil, şi Ionesco, şi Sartre, şi Beckett, şi alţii, au ascuns-o de ochii lumii. Atâta timp cât drumul iluziilor lor – răsunete, desigur, ale atrocităţilor contemporane -, nu are nici o luminiţă la capăt, el nu poate fi propus ca soluţie democratică de eliberare a demonilor din străfundul fiinţei umane. Eroii absurdului şi existenţialismului european se întâlnesc bucuroşi cu Ivan Karmazov şi-şi benchetuiesc ciuma lor împreună.

„Scrisorile din Bizanţ”, astfel, îl pun, într-un fel, pe eroul lui Voltaire (din „Candide”) (accentuăm acest moment), dar şi veacul lui, pretins al luminilor, în faţa altei dileme decât l-a pus Voltaire. Nu cumva libertatea omului de a face tot ce-i trece prin minte, pe care a cerut-o cu atâta încrâncenare Voltaire însuşi, inclusiv eliberarea de structurile organizatoare şi unificatoare ale statului şi bisericii, au creat nenumăratele grozăvii prin care îşi trece chiar Voltaire eroul? Nu cumva sâmburele genocidului comunist s-a născut în secularizatul secol al lui Voltaire? Întrebarea e pusă, să fie clar, de un admirator al lui Voltaire. Fiindcă în URSS a-l citi şi al admira pe Voltaire însemna să te declari duşman al imperiului comunist. Punem aici acest suspans ca să nu se întâmple polemici de interpretare. Atunci când Voltaire îl edita pe Candide, în principatele româneşti se traducea (în română) Filocalia.

2.

Este foarte greu să scrii fără nici o şansă de a fi publicat vreodată. Caracterul fragmentar, chiar halucinant de fragmentar, al unui asemenea scris, este iminent. Un asemenea scris nu are impact cu societatea în care este scris, nu are nici repere redacţionale, scriitorul unui asemenea scris nu ştie cine îi sunt posibilii cititori, care sunt limitele lexicului sau ale gramaticii pe care le poate folosi (dacă scrii pentru nimeni poţi pune pe hârtie orice îţi trece prin minte), ce înţelepciuni sau tehnici de luptă pentru rostul vieţii (fie şi al rostului simplu, de a cumpăra, de pildă, o casă) să propună scrisului pentru a nu degrada el însuşi, scrisul, în deşertăciune. Conştiinţa civică, cultura, descoperirile ştiinţifice, de pildă zborul omului pe Lună, întâmplat tocmai în acei ani (tinerilor de azi nu le pasă de acele zboruri, probabil nici nu au auzit de ele, dar atunci, prin 1968-1975 ele erau pe buzele majorităţii absolute a tinerilor), experienţa vieţii, încercările şi suferinţele, dar mai ales neclintita starea morală, poate, mai corect, ambiţie morală a unui asemenea scriitor devin şi calitate estetică a scrisului lui.

Este şi mai greu să nu te expui public aşa cum se expunea Soljeniţin (vezi vestita scrisoare deschisă, adresată de Soljeniţin Congresului IV al Uniuniii Scriitorilor din URSS, de la 16 mai 1967, adevărat manifest al literaturii ruse, dar şi palmă dureroasă literaturii mioape a Occidentului) şi, scriind în ascuns, să crezi că mergi pe drumul lui (dar şi „Arhipelagul Gulag” a fost scris în ascuns). Literatura sau este „aer al societăţii în care este scrisă, sau nu e literatură, ci cosmetică”, spunea, regretatul acum, Alexandr Soljeniţin. Deci, cum era să scrii fiind conştient de faptul că scrisul tău este un astfel de aer, dar să nu ai nici o posibilitate de a fi publicat (se are în vedere la Apus), trăind într-un loc aşa de izolat cum era fosta RSSM? Fără revista „Novâi mir” la îndemână, fără apărători de rang înalt din CC al PCUS (aşa cum a fost Nichita Hruşciov pentru Soljeniţin), fără, măcar, posibilitatea de a contacta ziarişti sau diplomaţi străini? Dacă un asemenea scriitor mai era şi un necunoscut total, dacă nici măcar breasla scriitoricească nu ştia de existenţa lui, atunci starea lui morală trebuia întreţinută cu ceva mai puternic decât morală, mai înalt decât cultura şi chiar scriitura lui, mai vast decât toată cultura lumii, mult mai vast decât încercările şi suferinţele vieţii. Aceasta poate fi numai credinţa neclintită în Dumnezeu. Numai ea dă posibilitate autorului care scrie în ascuns într-un sistem totalitar să creadă şi în alt viitor şi, în acelaşi timp, să se elibereze zi de zi de angoasele deznădejdii. Libertatea totală pe care au avut-o, în acelaşi timp, scriitorii de la Paris sau New York i-a dus, necontenit, numai spre disperare sau evadare în iluzie.

(cum să uite autorul acestor rânduri începutul romanului „Herzog”, de Saul Below; „and if I am out of my mind; it’s alright with me”, sau, tot de pe atunci, „Pescăruşul Jonathan Livingston” de Richard Bach, citit, tot în engleză, la scurt timp după apariţie, chiar la biblioteca „Krupskaia” din Chişinău unde, în mod cu totul şi cu totul misterios asemenea cărţi ajungeau destul de repede după apariţia lor la Apus).

Prin scrisul şi arta plastică apuseană din a doua jumătate a secolului XX secularizarea s-a împotmolit nu doar în nonsens şi absurd, ci şi în crimă. Mai ales problema secularizării rasei albe, din care face atâta paradă aşa zisa intelighenţie de stânga europeană, are o limită foarte clară acum: lipsa de sens a existenţei duce iremediabil la pustiirea şi chiar prăbuşirea fiinţei umane. Experienţa lui homo sovieticus pe acest drum al suferinţelor apocaliptice, dar şi al bucuriilor neghiobe (vezi, de pildă, cu câtă bucurie se denunţau între ei locatarii locuinţelor comunale sau cum fiul îşi denunţă tatăl) nu poate fi trecută cu vederea. Fiindcă noi şi aducătoare de suferinţe catastrofe intră nechemate pe uşa omului contemporan.

3.

Cei născuţi într-o ţară ateistă şi comunistă au avut puţine şanse să cunoască măcar un rost adevărat al fiinţării fiinţei. A muri pentru Stalin sau partidul comunist în război, a muri pe un şantier comsomolist, a muri de la faptul că eşti criticat la o şedinţă de partid nu era un rost, ci o boală, o gravă boală a sufletului omenesc. Cetăţenii fostei URSS, cea mai distrusă din punctul de vedere al ateismului militant, nici măcar nu discutau, ca şi unii filosofi apuseni de la finele secolului XIX, despre faptul că Dumnezeu a murit. Ei ştiau din faşă că Dumnezeu nu-i, că tot ce poţi lua de la viaţă este numai viaţa însăşi, atâta cât este până la moarte, în condiţiile sistemului în care locuiau. Aşa un pragmatism feroce, înspăimântător a pus astfel stăpânire peste cel mai mare imperiu geografic din lume. Rămas doar cu acest drum în faţă şi scriitorul, şi filosoful trăitor în fosta URSS, chiar dacă luptau din toată inima cu ideologia comunistă şi scoteau la iveală crimele fostului aparat represiv comunist, tot nu aveau alte repere pentru ziua de după căderea iminentă a comunismului decât acelaşi pragmatism feroce. Nu zădarnic anume în fosta URSS au fost atât de populari scriitorii şi filosofii existenţialişti, ca J. P. Sartre sau Albert Camus. Dacă piramida pragmatică te arunca de pe treptele ei, dacă nu te mai interesa urcuşul pe ea, descopereai neantul fără sens, universul fără sens, viaţa fără sens, muştele, ciuma şi rinocerii.

Nu este prea clar dacă ideologii de vârf al fostului regim comunist sau gândit la toate astea. Dar un lucru este cert: după căderea imperiului comunist foştii cetăţeni sovietici, educaţi, zombificaţi, mancurtizaţi (cum spunem noi, foştii cetăţeni sovietici, urmând arhetipul lui Genghis Aitmatov din „Halta viscolelor”) cu ideea că Dumnezeu nu-i şi nici nu poate fi s-au trezit aruncaţi într-un abis în care nu era nici Dumnezeu, dar nici credinţa în tancul sovietic sau în bunelul Lenin şi tătuca Stalin. Întunericul care a urmat, cu revoluţii şi pseudo-revoluţii, cu războaie şi conflicte îngheţate, cu mii de morţi, cu banditism, cu o clasă politică coruptă, amorală, ignorantă, nu este altceva decât răzbunarea josnică a ideologiei injectate agresiv şi, probabil criminal, în sufletul cetăţenilor proprii de fostul imperiu sovietic. Deşi se fac, mai ales în ultimii ani, eforturi uriaşe pentru a găsi, totuşi, un reper existenţial pentru a-l readuce la viţă normală pe fostul om sovietic, iată că politicienii trimişi în Parlamente de aceste turme răzleţe de homo postsovieticus sunt încă şi mai hăituiţi de pragmatism decât liderii fostului imperiu, încă şi mai decişi să ia de la viaţă cât mai mult cu putinţă acum, totul acum, când… totul este permis („Vsio pozvoleno!”). De-a mirării că oamenii politici de la Apus, atunci când ajung pe aceste teritorii cotropite de cinism şi violenţă, se încing de multe ori în horă inconştientă cu guvernanţii de aici, hipnotizaţi, vorba lui Constantin Negruzzi, doar cu o simplă plăcintă. Drept că grasă.

Aşadar, dacă ar fi să tragem o linie la capătul descrierii terorii comuniste şi să dăm o singură concluzie despre ce au putut să facă comuniştii din om, asta ar fi următoarea: homo sovieticus demonstrează prin sacrificiul său (zeci de milioane de inocenţi ucişi) cât de jos poate cădea fiinţa omenească dacă îi sunt explodate toate podurile spre Dumnezeu. Or, în fosta URSS au fost închise, distruse, rase de pa faţa pământului, prefăcute în grajduri, depozite, spitale de alienaţi sau de boli venerice, practic toate mănăstirile, iar din mulţimea uriaşă a bisericilor a fost lăsată una la 15-20 de localităţi.

Subiectul acestei cărţi, repetăm, un fel de roman de dragoste, sunt coşmarurile omului fără acces la Dumnezeu. Chiar dacă tradiţiile familiei, sau cele culturale şi etnice, îl mai păzesc de alienarea totală sau de suicid, omul lipsit de drumul spre Dumnezeu descoperă şi în el, şi alături de el numai absurdul existenţei, suicidul sau acoperirea acestui dezastru cu „vreau cu orice preţ să am cât mai mult” şi „Vsio pozvoleno!”. Această constatare rezumă, într-un anumit sens, şi experienţa Europei Apusene, secularizate, nu doar pe cea a Europei comunizate. Din câte poate estima astăzi autorul acestor „Scrisori din Bizanţ” scrisul din această carte este tocmai cercetarea acestui abis.

Or, din fereastra blocului unde locuieşte autorul nu zăreşte nici măcar corturile nomazilor pe care le vedea Rascolnicov în finalul romanului lui Dostoevskii despre „crimă şi pedeapsă”. Dar tocmai azi el aude foarte distinct cum bat tunurile la Ţvinhali, în Georgia. Basarabia cea românească, ruptă cinic din trupul României în baza unor înţelegeri secrete şi dintre Stalin şi Hitler, şi, apoi, şi dintre Stalin, Churchill şi Roosevelt, este azi parte activă a acestui teatru de război absurd, josnic şi, parcă, fără sfârşit.

Faptul că anume Victor Bârsan, fost ambasador al României în Republica Moldova, iar în anul 1991, redactor-şef al revistei „22”, a descoperit acest manuscris şi chiar a publicat unele fragmente în acea revistă, a permis şi autorului, la acea vreme deputat în Parlamentul de la Chişinău, să-şi pună la punct multe din grăbitele viziuni asupra şanselor Basarabiei de a se democratiza, reuni cu România şi integra cu Europa şi să descopere şi neşansele care oricum vin peste om, şi crezul, fără putinţă de învins, în viitorul anume românesc al spaţiului pruto-nistrean. Mulţumesc, Excelenţă.

Recent, la Iaşi, la o sesiune ştiinţifică jubiliară, domnul profesor Victor Spinei, membru corespondent al Academiei Române, directorul Institutului de Arheologie din Iaşi, un renumit arheolog, deci om de ştiinţă cu o intuiţie deosebită a vechimii, s-a interesat de soarta „Scrisorilor din Bizanţ”. Aflând că încă nu au fost publicate integral, s-a declarat gata să le publice doar cu o condiţie: să-i fie trimise la Iaşi până la finele lunii august. Îndeplinind această condiţie (deloc simplă, fiindcă a trebuit să se dactilografieze întregul text după un manuscris deteriorat – poate altul, mai sigur, se află la Victor Bârsan) autorul îi mulţumeşte din tot sufletul domnului profesor Victor Spinei pentru această iniţiativă.

Andrei Vartic
Chişinău
9 august 2008

Sala Unirii, Alba Iulia, 17 Mai 2008

By Redacţie -
0

[envira-gallery id=”57″]

Andrei Vartic, alături de Nicolae Dabija, Vlad Pohilă, dr. Vasile Şoimaru şi Nicolae Rusu la Sala Unirii din Alba Iulia, locul unde la 1 Decembrie 1918 s-a votat Unirea Transilvaniei cu Regatul Român.

Ţara

By Andrei Vartic -
0
Nichita Stănescu (n. Nichita Hristea Stănescu, 31 martie 1933, Ploiești, județul Prahova — d. 13 decembrie 1983 în Spitalul Fundeni din București) a fost un poet, scriitor și eseist român, ales post-mortem membru al Academiei Române.

La 31 martie Nichita Stănescu ar fi împlinit 75 de ani

Când a venit Nichita la Chişinău, anume în clipa sublimă în care se îmbrăţişa cu pomii şi florile din gara de trenuri, când săruta pământul Basarabiei şi cânta împreună cu stelele: „Am venit de acasă – acasă!”, în acea clipă s-a spart Siberia de gheaţă ce sta deasupra României şi România a început să redevină Ţara. Spărgând Siberia de gheaţă a României, Stănescu şi-a dăruit-o pe mama sa României, cea mai măreaţă faptă pe care un om poate s-o închine Ţării Sale.

România nu poate fi Ţară fără Basarabia, spunea Nichita, sărutând piaţa gării din Chişinău. România nu poate deveni Ţară fără Codrul Cosminului şi zidurile Sorocii, fără toată curgerea Prutului, fără metafora de frate a lui Grigore Vieru, fără îngerul Eminescu aplecat tot ca o floare peste piaţa gării din Chişinău în trecerea lui spre Odesa.

Aisbergurile rupte atunci de Nichita mai curg şi acum spre Marea cea Neagră, pe aceste blocuri imense plutesc în glugi luminoase de strămoşi Hajdeii şi Alecu Russo, Constantin Stere şi Ion Pelivan, Pantilimon Halippa şi Vasile Pârvan, Gurie Grosu şi Antonie Plămădeală, toată floarea de jertfă românească a Basarabiei, cea fără de care România întregită, rotundă, nici nu poate fi închipuită.

România nu poate fi Ţară fără toţi românii din hotarele sale străbune aduse de acasă – acasă. România nu poate fi Ţară fără Ploieştii lui Nichita, înfrăţiţi cu Soroca lui Stere, fără Bucovul lui Stere, de lângă Ploieşti, înfrăţit cu stânca sacră de la Buruceni, acolo unde mamele sunt dăruite României de adevăraţii fii ai Ţării.

Doar împreună suntem Ţara. Doar venind de acasă – acasă suntem Ţara. Doar sărutând pământul Patriei cu lacrimile iubirii de Dumnezeu şi Dumnezeu va coborî cu mila Lui spre noi, cu mila Lui cerească care este chiar Mama Lui, Maria. Aşa vorbea cu noi la Chişinău Nichita Stănescu în toamna anului 1976. Aşa vorbeşte cu noi îngerul Nichita Stănescu azi, 31 martie 2008, şi la Ploieşti, şi la Chişinău.

România nu poate fi Ţară fără Basarabia, Basarabia nu poate fi Ţară fără România. Doar împreună toate ţinuturile româneşti vin de acasă – acasă, de la Nistru pân’ la Tisa, şi de la Tisa, înconjurând Carpaţii şi cu Mureşul, şi cu Argeşul, şi cu Siretul, şi cu Prutul, şi cu Nistrul, rana noastră de la hotarul de est. Toate gheţurile noastre curg în Marea cea Neagră, la fel de neagră ca şi Negru-Vodă, primul voievod românesc. Din acea negreaţă coboară şi El, poate chiar acum, pe Argeş în gios, pentru a ne arăta prima, primordiala Zidire.

Doamne, spune îngerul Nichita Stănescu, aşa cum eu mi-am dăruit pe mama mea României, tot aşa, Doamne, rogu-Te, Doamne, dăruieşte şi Tu pe Maica Ta poporului român, ţării mele, România. Aşa cum se înalţă în sus ruga noastră spre Cerul Tău, aşa să coboare, Doamne, harul Tău peste Ţara noastră, România, în toate inimile poporului nostru român.

Andrei Vartic
30 martie 2008
Ploieşti

123...8Page 2 of 8

EDITOR PICKS

POPULAR POSTS

POPULAR CATEGORY

© 2016 Fundaţia Andrei Vartic. Toate drepturile rezervate. Este interzisă re-publicarea sau copierea oricărui material fără permisiunea familiei Vartic.