web analytics
Blog Pagina 2

Andrei Vartic, Intelectualul-Orchestră

0
Andrei Vartic prezentând un fragment extraordinar de ceramica dacică ornamentată frumos cu motiv solar, la un simpozion de la Biblioteca Naţională din Republica Moldova (Chişinău, Ianuarie 2001)

Acest titlu nu trebuie pus în legătură directă cu spumoasa comedie franceză, cu Louis de Funes în rolul principal, care ne-a delectat tinereţea, în anii de ocupaţie sovietică… Chit că rafinamentul francez, chior şi din opere comice, poate servi un reper nu mai puţin sigur decât cel din unele drame lirice, epice sau moralizatoare, create în alte spaţii culturale. Orchestră înseamnă, mai întâi de toate, polifonie, iar polifonia, multitudinea armonizată a trăirilor, preocupărilor şi eforturilor este o caracteristică defînitorie, de bază, cred, şi demnă de toată consideraţia, a lui Andrei Vartic. Tocmai prin această prismă m-am gândit să-l prezint cititorilor noştri pe acest intelectual de seamă al Basarabiei din ultimele decenii ale secolului trecut şi de la începutul mileniului în care am păşit, iată, de şapte ani deja.

Puţini ştiu acum că Andrei Vartic este, ca formaţie primară, un specialist în fizică şi spectroscopie. Cu atât mai uimitor va părea saltul său spre regia de teatru şi actorie, apoi spre publicistică, spre cercetările ştiinţifice, spre activitatea editorială… Mai este şi filozof al culturii, dar şi promotor al culturii; rămâne un fruntaş al mişcării de eliberare naţională. Membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova, al Uniunii Scriitorilor din România, al UNITEM. Deţine Premiul de Excelenţă al Asociaţiei Române pentru Patrimoniu – „Pentru opera eseistică eminentă de susţinere a tradiţiei, a valorilor şi conştiinţei originilor româneşti” (2006); Premiul Uniunii Scriitorilor din Moldova (2006); Medalia Meritul Civic (1996), Medalia Mihai Eminescu (2000).

S-a născut la 21 octombrie 1948, în comuna Dănceni, judeţul Chişinău (acum, r-nul Ialoveni), în familia lui Vasile Vartic şi a Zinoviei (n. Constantinov). Familia Vartic s-a strămutat la Dănceni din com. Marmora, de lângă Piatra-Neamţ, la începutul sec. XIX. Pe linie maternă este îndeaproape înrudit cu sociologul şi folcloristul Petre Ştefănucă (1906-1942), discipol al Şcolii sociologice a lui D. Gusti, martirizat după invadarea Basarabiei de către sovietici.

În 1966 Andrei Vartic dă admiterea la Universitatea de Stat din Chişinău, Facultatea de Fizică, al cărei licenţiat devine în 1971. Încă în anii de studenţie este urmărit şi anchetat de KGB pentru „vederi apolitice şi credinţa în Dumnezeu”, precum şi pentru organizarea unor manifestări considerate „proromâneşti, antisovietice şi antitotalitariste”. Din acest motiv, timp de şapte ani după absolvirea facultăţii nu este primit nicăieri în serviciu. În schimb, este reţinut de mai multe ori – la Moscova, Vilnius, Riga, Leningrad (Petersburg), iar la Chişinău este internat cu forţa la spitalul de psihiatrie (1972). Pentru a exista cumva, munceşte „la negru” în Siberia. Concomitent, frecventează marile biblioteci şi muzee din fosta URSS. Scrie şi publică în versiuni „samizdat” mai multe studii şi eseuri; în aceeaşi perioadă scoate, în tiraje simbolice, dactilografîate de autor, şi câteva cărţi în versiune„samizdat”. Prezentăm, în continuare, o listă (completă, sperăm) a acestor cărţi de A. Vartic, o facem şi din motivul că nu prea avem în Basarabia autori ce s-ar mândri, pe drept, cu un asemenea „trecut editorial”:

** Vartic, Andrei. Arta iubirii / Andrei Vartic – [S. I.: s. nj, 1974. – (Ediţie„samizdat”).
** Vartic, Andrei. Drum prin rime / Andrei Vartic. – [S. I.: s. n.], 1972. – (Ediţie „samizdat”).
** Vartic, Andrei. Ion / Andrei Vartic. – [S. I.: s. nj, 1976. – (Ediţie„samizdat”).
** Vartic, Andrei. Jurnal baltic / Andrei Vartic. – [S. I.: s. n.], 1978. – (Ediţie„samizdat”).
** Vartic, Andrei. Lupta cu moartea / Andrei Vartic. – [S. I.: s. n.], 1979. – (Ediţie „samizdat”);
** Vartic, Andrei. Paravanul dintre ac-tor şi rol / Andrei Vartic. – [Ed. întâi] – [S. I.: s. nj.] 1980. – (Ediţie„samizdat”);
** Vartic, Andrei. Pod peste fluviu / Andrei Vartic. – [S. I.: s. nj.] 1974. – (Ediţie „samizdat”);
** Vartic, Andrei. Scrisori din Bizanţ / Andrei Vartic. – [S. I.: s. n.] 1975. – (Ediţie „samizdat”).

Debutul literar în presă al lui A. Vartic se produce în 1974, datorită protecţiei acordate de poetul Liviu Damian: publică în Tinerimea Moldovei o recenzie a primei cărţi de poezie a Leonidei Lari, Piaţa Diolei, apoi un eseu-necrolog despre poetul Leonard Tuchilatu, recenzii la filme, spectacole muzicale şi de teatru.

Fondează, la 16 martie 1977, în cadrul Filarmonicii din Chişinău, Teatrul Poetic, creat în underground încă în 1973 şi care ulterior va purta numele poetului preot şi profet Alexe Mateevici. În anii următori (cu precădere până în 1989-1991), montează peste 50 de spectacole şi monospectacole în Teatrul Poetic, la Filarmonica Naţională, la Palatul Naţional şi la Televiziunea din Chişinău. Prezintă cu Teatrul Poetic câteva mii de spectacole inspirate din literatura medievală şi clasică românească (practic, în fiecare sat din republică). Recită fragmente din literatura clasică românească în peste 40 de monospectacole la televiziune (lucrare realizată împreună cu Nicolae Dabija, prezentator, şi Iurie Roşca, redactor), unele de-a dreptul memorabile: Oedip-rege; Pasăre în vânt; Lupii; Scene din viaţa trandafirului; Înoată, înoată, bour negru; Vânturile, valurile; Comedienii; Pânze la orizont; Halta viscolelor; Ce vor scriitorii? etc.

În 1982, editează la Casa de Discuri Melodia din Moscova discul LP de poezie ritualică româneasca Înoată, înoată bour negru. În 1985 turnează filmul artistic Medeea-1980 (scenariu şi regie), în care divulgă discret crimele săvârşite sub regimul totalitar. Efectuează un turneu la Moscova, cu spectacolul Halta viscolelor, după un roman de Cingâz Aitmatov (dramatizare Val Butnaru, Andrei Vartic); tot acolo regizează ultima mare manifestare culturală din RSSM în metropolă – o serată-spectacol de omagiere a lui B.P. Hasdeu, ce a avut loc în faimoasa Sală cu Coloane de lângă Kremlin (mai 1988).

Propune, la 27 mai 1988, crearea Frontului Popular din Moldova; organizează şi conduce adunarea de întemeiere a FPM (3 iunie 1988). Este un membru activ al Cenaclului Alexe Mateevici şi al FPM, orator la mitingurile antitotalitariste şi în sprijinul ideii de eliberare naţională; participă la organizarea Marii Adunări Naţionale din 27 august 1989.
Este ales deputat în primul Parlament al Republicii Moldova, din partea FPM (1990-1993). Face în Parlament mai multe sugestii, unele materializate în formă de legi sau chiar instituţii: Banca Naţională de Informaţii a Moldovei ca nod WWW (1990); Modelul Muşatin: tradiţii agricole şi industrii informaţionale (1991); Economia de piaţă cu omenie (1992); Modalităţi de stopare pe cale paşnică a conflictelor regionale din fosta URSS; Legea cu privire la funcţionarea Guvernului, Legea cu privire la economia de piaţă etc.

În toamna lui 1991 întemeiază prima fundaţie culturala din RM – Basarabia -, cu o editură omonimă. Editează revistele de cultură Quo Vadis şi Fără Machiaj, cele două romane basarabene ale lui Paul Goma: Din calidor şi Arta refugii etc.

Publică prima carte „dacică»: Ospeţele nemuririi, vol. 1-2 (apare şi în rusă, în revista Kodrî). Montează spectacolele Matca, Cîrnăţarul, Moldavian Hard Rap, Udrişte, Preţioasele ridicole (şi traducere după Moliere), Shock. Show. Shop, În faţa morţii, Oameni de paie, Certarea lui Euclid, Stele şi comedii, Troleibuzul, Noua sferă, Vechea sferă, Căluşarii etc., pentru unele semnând şi dramatizarea. Efectuează un turneu la Bucureşti, la Teatrul Lucia Sturdza-Bulandra, cu spectacolele Matca de M. Sorescu şi Cîrnăţarul de Aristofan.

Încă din 1990 organizează anual mai multe expediţii de prospecţie în zona de locuire a dacilor carpatini. Părăseşte viaţa politică şi se consacră cercetării civilizaţiei dacice: creează Institutul Civilizaţiei Dacice din Chişinău (ICIDAC), elaborează enciclopedia CD-ROM Dacian Civilization HighWay şi metodica cercetării multidisciplinare a civilizaţiei dace; efectuează cercetări în zona cetăţilor dace. Descoperă scrisul topografic şi geometric al dacilor, topografia cosmogonică a dacilor, noi staţiuni, ceramică pictată şi teracote dacice, deosebit de valoroase.

Editează cărţile:  Ospeţele nemuririi, Letters to Bill Gates (Magistralele decizionale), Catastrofa eliberării, Mircea Snegur, Fierul – piatra, dacii – timpul, Paravanul dintre actor şi rol, Magistralele tehnologice ale civilizaţiei dace, Introducere la pictură, Drumul spre Kogaionon. Contribuie la întemeierea şi lansarea grupului Catharsis, unul dintre cele mai îndrăgite în spaţiul muzical basarabean, şi nu numai.

În anul 1999 editează monografiile Weg und WWW. A Portret of the World with Heidegger (Heidegger, culturile antice şi problema stocării şi transmiterii informaţiei), Kobayashi against Basho (despre impactul dintre culturile tradiţionale şi Internet), Rolist eneas ner eneat (o citire dacică a textului de pe inelul de la Ezerovo, Bulgaria). Este numit co-director la Dacia Revival International din New York.

În ianuarie-februarie 2000 susţine la New York câteva conferinţe dacice, iar la Institutul Teologic de pe lângă Biserica Sf. Petru şi Pavel prezintă conferinţa Eminescu şi dacii şi un recital de poezie eminesciană. Elaborează la New York, împreună cu Napoleon Săvescu, primul muzeu pe Internet al civilizaţiei dace: Dacian Virtual Museum (www.dacia.org), a cărui apariţie are o largă rezonanţă (peste 2 mln. de vizitatori în primul an). Este unul din organizatorii primului Congres Internaţional de Dacologie (Bucureşti-Sarmizegetusa, august 2000). Editează pe Internet galeria de artă românească Basarabia (www.angelfire.com/journal/basarabia).

Montează ce de-al treilea spectacol din trilogia teatrală închinată lui Eminescu, Avatarii faraonului Tla, cu ocazia Anului Internaţional Eminescu (iunie 2000). În acelaşi an publică O istorie geometrică a lui homo sapiens, în care propune termenii de „revoluţie geometrică” şi „alfabet AA” (împreuna cu I. Vartic) pentru perioada din preistorie dinainte de neolitic. Editează pe Internet (împreună cu I. Vartic şi I. Şova) o enciclopedie a vechilor civilizaţii carpato-dunărene; From Rhombus to Internet. Scrie şi publică în format e-book cartea Variaţiuni după Claude Levi-Strauss, despre originea dedublării reprezentărilor. Dă o nouă ipoteză despre Kogaionon; fondează revista de studii carpato-danubiene pe Web Dava International – www.iatp.md/dava. Lansează pe Internet (2001) mai multe pagini dacice şi de veche istorie carpato-danubiană.

Publică în revista Lumină lină din New York Vals domol în vreme de lacrimi – un studiu monografic despre romanul lui Mateiu Caragiale Craii de Curtea Veche. Editează pe Internet materialele congreselor internaţionale de dacologie (www.dacia.org), al căror co-organizator este. Apare pe Internet cartea Studie carpato-dunăreană la www.ournet.md/~studie.
Este ales vicepreşedinte al UNITEM (ianuarie 2002). Publică zilnic pe Internet cronica manifestărilor stradale organizate de FPCD în iarna-primăvara anului 2002 la www.dacia.org/Basarabia. Este preşedinte al Comisiei parlamentare de redactare a Legii teatrelor. Propune proiectul Festivalului Naţional de Teatru Nenea Iancu, pe care îl realizează, în calitate de director artistic, între 19 şi 25 decembrie 2002; organizează şapte simpozioane ştiinţifice consacrate problemelor teatrului contemporan.

Din 2003 editează revista Masca, în care publică un ciclu de eseuri, apoi şi cartea Purificarea istoriei din oglinda scenei, consacrată lui I.L. Caragiale. În toamna lui 2003 este destituit, pe motive politice, din funcţia de director al Teatrului Poetic, pe care-l fondase, fiind silit să părăsească şi funcţia de vicepreşedinte al UNITEM. Un timp şomează, după care iniţiază colaborări la Jurnal de Chişinău şi Democraţia. Se angajează ca prezentator de emisiuni la Radio Vocea Basarabiei şi Euronova 71/(2005). Devine director de programe al acestui post de radio şi realizator al emisiunilor Holocaustul comunist din Basarabia, Teatrul poetic, Şcoala basarabeană etc. Colaborează la publicaţiile Literatura şi arta, Timpul, Natura, Magazin bibliologic, Convorbiri literare şi Dacia literară din laşi; scrie pentru ziare, reviste, site-uri din întreg spaţiul cultural românesc: Lumina lină, Agero, New York Magazin, Clipa, Rost, Altermedia, Monitor cultural, Ecoul, Boabe de grâu, Observatorul de Toronto etc. Editează portalul www.voceabasarabiei.com, cu un număr în continuă creştere de accesări, respectiv de cititori. Tipăreşte cartea Întrebarea cu privire la paleoinformatică, considerată una dintre cele mai bune în acel an editorial.

În iunie 2007 este ales prim-vicepreşedinte al Forului Democrat al Românilor din R. Moldova. La finele lui 2007 îi apare cartea de publicistică Cealaltă Românie, tipărită la Ploieşti, şi care se bucură de frumoase lansări şi recenzii. În 2008 editează cartea de eseuri Pendulul de la miezul nopţii, premiată la Salonul Internaţional de Carte din Chişinău. A. Vartic mai are prezentate pentru tipar volumele: Misterul musterianului denticulat, Vals domol în vreme de lacrimi, Paradoxul dacic ş.a.

Vasta, prodigioasa şi originala activitate a lui Andrei Vartic generează opinii şi atitudini împărţite: de la aclamare până la huiduială, de la admiraţie la agresivitate, de la extaz la reticenţe etc. Unii, probabil, nici nu pot sesiza – nu că să cuprindă – omnizenţa acestui om de aleasă simţire artistică în peisajul spiritual de la noi şi de dincolo de hotarele Basarabiei. Vom cita o apreciere care stă drept dovadă a unei clare înţelegeri a eforturilor intelectuale şi civice depuse de dânsul: „Andrei Vartic este, în cultura noastră, un polihistor, în sensul atribuit acestui termen de Constantin Noica în „Modelul Cantemir”. Matematician de formaţie, el este deopotrivă regizor, actor, poet, publicist, istoric, arheolog, jurnalist, pedagog, agricultor, critic de artă, critic de teatru, informatician şi încă multe de toate, ipostazele lui alcătuind în ochii minţii noastre un şirag de mărgele. Iar salba de mărgele, prin esenţa sa, înseamnă nu împrăştierea, ci strângerea lucrurilor într-un întreg. Pivotul care face ca multiplele preocupări ale sale să nu diminueze integritatea sa şi să aibă în toate o prestanţă care să nu fie inferioară aceleia a persoanelor care au ales calea specializări, să facă din el un specialist în ceea ce s-a apucat să facă, este vocaţia restituţiei. Din toate domeniile în care se manifestă, el adună informaţii pentru o definire cronotopică a neamului nostru” (Alexe Rău).

Vlad Pohilă
16.10.2008
Chişinău

Mapa Basarabiei din Kremlin

0
Bravi luptători basarabeni stând la straja hotarelor românităţii în timpul războiului de pe Nistru, primăvara anului 1992.

Italia a decis să plătească despăgubiri Libiei pentru durerile coloniale din fosta ocupaţie. Dar Rusia? Ce a făcut Rusia în Republica Moldova după ce a nenorocit-o prin mai multe ocupaţii? A creat aici încă în 1989, înainte de eliberarea de sub jugul ei colonial, regiuni secesioniste, dintre care una condusă direct de ofiţeri ruşi. Apoi ne-a atacat printr-un război (fantoma generalului Lebed care se fălea că ajunge în patru zile la Bucureşti mai pluteşte peste podul de la Tighina) condamnat şi la CEDO, ne-a amânat reformele democratice şi, deci, revenirea firească la contextul nostru european (prin NATO şi UE) şi naţional, românesc.

Întrebarea care se pune astăzi nu în plan local, pruto-nistrean, ci în cel al politicii globale, mai ales după evenimentele din Georgia, este firească: de ce Rusia nu a investit în Republica Moldova, de ce nu a venit aici cu turnuri de pace şi frăţie (ca să fie iubită), ci cu tunuri şi tancuri, cu gardişti şi cazaci, cu virusul făţarnic al războiului etnic (ca să fie urâtă)? Răspunsul este foarte simplu. Fiindcă „experţii” ruşi ştiau precis din mapa Basarabiei că în iunie 1940 României i s-a aplicat un scenariu identic sută la sută cu cel georgian. Oare nu s-a pretins atunci că populaţia majoritară din Basarabia era ucraineană şi că aceşti ucraineni trebuie apăraţi de regimul moşierilor români? Oare după acea ocupaţie, la 2 august 1940, Duma de Stat de atunci (Sovietul Suprem al URSS) nu a creat şi recunoscut RSSM, iar mai apoi, la 10 februarie 1947, nu cumva tot ei, „experţii” ruşi, au bătut cu pumnul în masă să li se întărească prin tratat internaţional hotarele de la 22 iunie 1941, nu cele de la 26 iunie 1940?

Însă aceşti „experţi” mai ştiau în 1989 încă ceva din mapa Basarabiei. Că poporul român din Basarabia se va rupe imediat de Rusia din cauza atrocităţilor ruse în acest vechi teritoriu românesc. Că libertatea va da posibilitate oamenilor de ştiinţă să afle măcar o parte din aceste atrocităţi şi să le denumească cu numele lor adevărat – genocid (cine ca cine, dar „experţii” ruşi ştiu câte sute de mii de români au fost ucişi în Basarabia după 28 iunie 1940). Că genocidul rusesc din Basarabia începe cu tratatul de la Luţk din 28 iunie 1711. Că armata rusă şi statul rus au prădat necontenit aici, inclusiv averea privată a cetăţenilor după cel de-al Doilea Război Mondial (azi ruşilor în Georgia li se spune „Davai ceas, davai campiuter!”). Dar cel mai important „document” din mapa basarabeană a Kremlinului este că în vecii vecilor ţarii ruşi nu vor recunoaşte că au comis genociduri contra popoarelor pe care le-au ocupat şi că ţelul lor nu a fost să le civilizeze, ci să le menţină în robie şi subdezvoltare doar pentru carne de tun, eventual teatru de război sau schimb de teritorii.

Italia investeşte 5 miliarde de euro în economia Libiei, fostă ei colonie. Rusia „investeşte” tot acum în fostele ei colonii doar virusul războiului şi al învrăjbirii. Cum să-i iubească fostele colonii? Cum să nu vrea în NATO şi UE? Cum să nu vrea Basarabia reunirea cu România? La aceste întrebări acum trebuie să răspundă experţii NATO şi UE, citind drept mapa Basarabiei.

Andrei Vartic
3 Septembrie 2008
Chişinău
Timpul de Dimineaţă

Sângele lor, lacrimile noastre

0
Tranşee la frontul basarabean de pe Nistru, primăvara anului 1992.

Războiul din Georgia ne-a demonstrat încă o dată că sacrificiul celor peste o mie de poliţişti, voluntari şi ostaşi din timpul războiului de la 1992, nu a fost zadarnic. Dacă ei nu s-ar fi jertfit atunci, zeci de sate şi cele mai importante oraşe ale Basarabiei ar fi arătat azi aşa cum arată oraşele Gori şi Poti. Că de unde ar fi luat săraca RM bani pentru reconstrucţie? De la NATO, pe care a refuzat-o printr-un articol bleg din Constituţie? De la România, de care s-a îndepărtat cu alt articol bleg, aflat în totală contradicţie şi cu Declaraţia de Independenţă, şi cu adevărul istoric? De la „varianta zero a cetăţeniei”, pe care şi-a desenat-o prosteşte pe frunte?

Ei nu îngenunchează la 27 august în faţa unui monument al eroilor care s-au sacrificat pentru Independenţa statului pe care îl conduc. Preferă să se închine în faţa celui al ocupantului rus şi sovietic. Lor le put eroii de la 1992. Costumele lor de lână fină, automobilele lor luxoase, casele lor de milioane de euro n-au jele pentru acei eroi. Ei nu au stat în faţa tancurilor generalului Lebed în 1992. Nici în faţa tancurilor colonelului Lebed, la Coloniţa şi Vadul lui Vodă, pe 20 august 1991. Ei erau tare departe de tancurile care au huruit pe lângă Uniunea Scriitorilor în noaptea de 16 spre 17 mai 1987, când acolo s-a reaprins flacăra renaşterii noastre naţionale. Acum ei – mai toţi – urăsc scriitorii. Dar atunci, în 1987, unde erau? Dar în 1988? Dar în 1989? În parlamentul RM, ticsit cu bătrâni comunişti şi tineri oportunişti, nu este măcar un deputat care să fi luptat cu sabia în mână pentru Independenţa RM. Cum să aibă statul acesta viitor dacă ei ponegresc toate elitele noastre morale, toată floarea Basarabiei?

Cei care au murit în 1992 au putrezit. Dar sângele lor e în casele pe care nu le-au bombardat atunci avioanele şi tancurile ruseşti. Dacă nu mureau acei copii – aşa de mulţi -, fiţi siguri că ni le bombardau. Pentru noi nu a existat şi nu există jele în planurile generalilor ruşi. Nici un fel de jele.

Şi Bucureştii sunt obligaţi să nu uite numărul jertfelor Basarabiei de la 1992. Numărul lor, raportat la cel al războiului actual din Georgia (1000/185) ne obligă să le strigăm lor, politicienilor, de ce nu le pasă că trăim în cel mai sărac şi mai nefericit stat european, de ce acest stat fură 40% din banii trimişi de peste hotare, de ce ei se fac a nu vedea că fără NATO, UE şi, mai ales, România nu scăpăm de deznădejde şi subdezvoltare?

Şi dacă este aşa de bună CSI, de ce ne batjocoreşte cu Transnistria? De ce ne-a luat până şi calea ferată de la Tighina? De ce CSI nu s-a adunat de urgenţă atunci când Federaţia Rusă, stat membru al CSI, a distrus infrastructurile Georgiei, alt stat membru al CSI, mult înainte de 7 august 2008? Dacă e aşa de bună CSI, de ce a stopat reformele şi democraţia în RM, de ce nu a modernizat-o aşa cum SUA a modernizat după 1945 Germania şi Japonia? Dacă e aşa de bună Rusia, de ce nu a modernizat măcar Tiraspolul lor?

Sângele eroilor noştri nu s-a vărsat pentru nesimţirea majorităţii politicienilor de azi, mai ales a celor aflaţi la guvernare şi în „coaliţii salvatoare”. Lacrimile noastre, însă, nu sunt pentru a dispera, ci pentru a ne împuternici. Şi pentru a nu-i mai vota! Pentru a nu-i mai vota niciodată!

Andrei Vartic,
24 august 2008
Chişinău
Timpul de dimineaţă

Curajul genial al lui Paul Goma

0

La 26 iunie 1940 Basarabia şi Bucovina, provincii româneşti cu toate actele în regulă, au fost invadate de bande de comunişti, la acea dată cetăţeni ai României tot cu acte în regulă. Aceste bande, înarmate cu bâte, cuţite, topoare, arme de foc, purtând şi banderole roşii, au vânat, bătut, ucis, schingiuit alţi cetăţeni, dar de etnie română, până la 3 iulie 1940, când URSS „eliberase din greşeală” şi ţinutul Herţa. Mai mult, acele bande au batjocorit în voie însemnele de stat ale României, au prădat băncile şi depozitele armatei, au devastat arhivele statului şi ale bisericii ortodoxe, magazinele, primăriile, şcolile etc. În acelaşi timp pe podul de la Tighina, reconstruit după stabilirea (”restabilirea”) relaţiilor diplomatice dintre URSS şi România, zeci de trenuri, pregătite şi ele cu mult timp înainte, treceau, tot în voie, din Trasnistria în Basarabia, ducând la noul hotar (de pe Prut) al URSS mii de tunuri şi tancuri, dar şi toată noua funcţionărime sovietică, mai ales comisari de NKVD, judecători de NKVD, călăi de NKVD. Scriitorul Paul Goma, născut la Mana, judeţul Orhei, devenit la Paris „Soljeniţin al românilor” şi unul din cei mai vestiţi scriitori ai lumii, a deconspirat atacul mârşav al URSS împotriva României într-o carte senzaţională, Săptămâna Roşie 28 iunie – 3 iulie 1940, 140 p., apărută în 2003 la editura Museum din Chişinău.

Cine a creat şi instruit acele bande de comunişti în număr aşa de mare? Cine erau „cetăţenii români” din care erau formate? Cine ia învăţat pe acei oameni să ucidă „români” pentru a se transforma peste noapte populaţia românească a Basarabiei şi Bucovinei în moldoveni? Cum s-a întâmplat că statul român, „nu a observat” că pe teritoriul său URSS a format (aceasta nu era treabă de o zi) o uriaşă armată de terorişti şi călăi? De ce ofiţerii SS prieteneau cu NKVD? Într-o nouă ediţie a Săptămânii roşii, de data asta de 446 pagini, apărută zilele trecute la editura Anamarol din Bucureşti, Paul Goma răspunde încă şi mai documentat la toate aceste întrebări. Şi spune adevărul tragic al „eliberării” din iunie 1940. Românii au fost acuzaţi recent (nu la Nurenberg) că ar fi ucis sute de mii de evrei după 22 iunie 1941. Paul Goma dovedeşte că partidul comunist format majoritar din evrei (să fie clar, nu e vorba de poporul evreu) a maltratat şi ucis în Basarabia şi Bucovina mii de oameni cu un an înainte, în săptămâna roşie 26 iunie – 3 iulie 1940. Curajul lui în a descrie acel măcel este genial.

Andrei Vartic
12 August 2008
Chişinău

III. Prefaţa autorului

0

1.

Aceste „Scrisori din Bizanţ”, chiar dacă sunt publicistice şi autobiografice, uneori necruţător de autobiografice, reprezintă, de fapt, un roman de dragoste. A fost scris între 1972 şi 1980 şi publicat samizdat, în 5 exemplare (atâta se putea tipări citeţ la maşina de scris într-o singură ediţie). Cititorul? 3-4 prieteni foarte apropiaţi. Faptul că autorul nu a fost atunci arestat (inclusiv pentru alte asemenea opere: Pod peste fluviu, Drum prin rime, Ion, Arta iubirii, Hârtie pentru însemnări din deşeuri şi altele) demonstrează că acei prieteni nu l-au turnat la KGB.

Nimic din ce este scris în „Scrisori…” nu este inventat de dragul metaforei. Dar în orice scris, chiar şi în cel reportericesc, metafora se ia la întrecere cu evenimentul şi din ciocnirile lor rezultă scrisul. Eroul principal aş „Scrisorilor…” este chiar autorul lor. Cele descrise în ele s-au întâmplat aşa cum sunt scrise. Dar, aici suntem parcă obligaţi să ne repetăm, scrisul adună întâmplarea, logosul şi alfabetul pentru a iscodi şi posibilităţile de întâmplare a întâmplării. Posibilităţile, la rândul lor, construiesc parabole şi iluzii care nu devin niciodată realitate, deşi o atacă necontenit pentru a se realiza şi ele. În acest sens „Scrisorile…” investighează prăpăstiile de iluzii ale omului impus de soartă să se nască şi să trăiască într-un stat atât de comunist şi odios ca URSS.

În „Scrisori…” există mulţi martori oculari, personaje reale cărora autorul le-a păstrat numele. Unora, însă, le-a păstrat doar iniţialele. Fiindcă unii din eroii acestei cărţi mai trăiesc şi s-ar putea să-i supere curajul de atunci al autorului de a-i pune, ne-întrebaţi, într-o acţiune scrisă nedorită de ei. Oricum, nu e vorba de ziua de azi. Ci de anii 1972-1980. Când a scrie ce e scris în „Scrisorile din Bizanţ” era echivalent cu o condamnare la mulţi ani în Gulag. Cel puţin.

„Scrisorile din Bizanţ”, fiind un fel de roman autobiografic, are şi un subiect. Încâlcit, dar un subiect. Acestui subiect autorul i-a spus „drumul spre iubire şi Dumnezeu în fosta URSS”. Într-un imperiu al răului, mai ales al ateismului şi al crimei militante, de tip comuniste, eroul descoperă că a fost educat din şcoală să nu ştie de Dumnezeu şi de iubirea de aproape. Toţi cei care nu erau proletari, inclusiv ţăranii, puteau şi trebuiau să fie nimiciţi ca duşmani de clasă. Toţi cei care se rugau lui Dumnezeu, mai ales călugării şi preoţii, puteau şi trebuiau să fie nimiciţi ca duşmani ideologici. Dumnezeu era fost şters nu doar din memorie, ci şi din conştiinţa de sine. Chiar şi revolta împotriva acestui imperiu al răului universal – care a fost URSS – era, prin frică şi educaţia timpurie din şcoală, lipsită totalmente de existenţa lui Dumnezeu. Aşa de diabolic a fost, şi mai este încă, mecanismul comunist de educare a unui „om nou” prin genocid, război necontenit, ateism, frică şi înfometare în masă. Deci, urmărind consecinţele acestei inginerii diabolice de proporţii globale, se poate spune că, într-un fel, comuniştii au reuşit. Ura socială a atacat direct arhetipul iubirii şi a încercat să-l anihileze luptând – de ochii lumii – cu ura rasială. Zecile de milioane de oameni ucise de comunişti şi nazişti confirmă această ipoteză.

Fiinţa umană poate fi mutilată de către un guvern până nu mai ştie de existenţa lui Dumnezeu, ba chiar până la condiţia de a lupta ea însăşi pentru ideea că existenţa (rus. Bâtie, eng. Being) este fără Dumnezeu. Omul sovietic, în masă, credea sincer (ce răvăşire neaşteptată a sensului verbului „a crede”) că Dumnezeu nici nu poate fi. A crede în Dumnezeu era un fel de primitivism. Şi mai este. Mulţi, foarte mulţi intelectuali, mai ales din cei care activează pe domeniul ştiinţei, nu merg la biserică nici la 20 după căderea URSS şi a ideologiei ateiste comuniste fiindcă, sincer, ei rămân comunişti, ei nu cred în Dumnezeu. Nu e întâmplător, aşadar, că de multe ori el, eroul acestei cărţi (repetăm, care este un fel roman de dragoste), de fapt autorul însuşi, se identifică cu Beranger din „Rinocerii” şi strigă: nu vreau să fiu rinocer! Strigă fără a-i trece prin minte că există, totuşi, calea pe care deznădejdea nu are nici o putere, pe care rinocerii, ciuma, abisul existenţial se topesc de la sine. Calea pe care, posibil, şi Ionesco, şi Sartre, şi Beckett, şi alţii, au ascuns-o de ochii lumii. Atâta timp cât drumul iluziilor lor – răsunete, desigur, ale atrocităţilor contemporane -, nu are nici o luminiţă la capăt, el nu poate fi propus ca soluţie democratică de eliberare a demonilor din străfundul fiinţei umane. Eroii absurdului şi existenţialismului european se întâlnesc bucuroşi cu Ivan Karmazov şi-şi benchetuiesc ciuma lor împreună.

„Scrisorile din Bizanţ”, astfel, îl pun, într-un fel, pe eroul lui Voltaire (din „Candide”) (accentuăm acest moment), dar şi veacul lui, pretins al luminilor, în faţa altei dileme decât l-a pus Voltaire. Nu cumva libertatea omului de a face tot ce-i trece prin minte, pe care a cerut-o cu atâta încrâncenare Voltaire însuşi, inclusiv eliberarea de structurile organizatoare şi unificatoare ale statului şi bisericii, au creat nenumăratele grozăvii prin care îşi trece chiar Voltaire eroul? Nu cumva sâmburele genocidului comunist s-a născut în secularizatul secol al lui Voltaire? Întrebarea e pusă, să fie clar, de un admirator al lui Voltaire. Fiindcă în URSS a-l citi şi al admira pe Voltaire însemna să te declari duşman al imperiului comunist. Punem aici acest suspans ca să nu se întâmple polemici de interpretare. Atunci când Voltaire îl edita pe Candide, în principatele româneşti se traducea (în română) Filocalia.

2.

Este foarte greu să scrii fără nici o şansă de a fi publicat vreodată. Caracterul fragmentar, chiar halucinant de fragmentar, al unui asemenea scris, este iminent. Un asemenea scris nu are impact cu societatea în care este scris, nu are nici repere redacţionale, scriitorul unui asemenea scris nu ştie cine îi sunt posibilii cititori, care sunt limitele lexicului sau ale gramaticii pe care le poate folosi (dacă scrii pentru nimeni poţi pune pe hârtie orice îţi trece prin minte), ce înţelepciuni sau tehnici de luptă pentru rostul vieţii (fie şi al rostului simplu, de a cumpăra, de pildă, o casă) să propună scrisului pentru a nu degrada el însuşi, scrisul, în deşertăciune. Conştiinţa civică, cultura, descoperirile ştiinţifice, de pildă zborul omului pe Lună, întâmplat tocmai în acei ani (tinerilor de azi nu le pasă de acele zboruri, probabil nici nu au auzit de ele, dar atunci, prin 1968-1975 ele erau pe buzele majorităţii absolute a tinerilor), experienţa vieţii, încercările şi suferinţele, dar mai ales neclintita starea morală, poate, mai corect, ambiţie morală a unui asemenea scriitor devin şi calitate estetică a scrisului lui.

Este şi mai greu să nu te expui public aşa cum se expunea Soljeniţin (vezi vestita scrisoare deschisă, adresată de Soljeniţin Congresului IV al Uniuniii Scriitorilor din URSS, de la 16 mai 1967, adevărat manifest al literaturii ruse, dar şi palmă dureroasă literaturii mioape a Occidentului) şi, scriind în ascuns, să crezi că mergi pe drumul lui (dar şi „Arhipelagul Gulag” a fost scris în ascuns). Literatura sau este „aer al societăţii în care este scrisă, sau nu e literatură, ci cosmetică”, spunea, regretatul acum, Alexandr Soljeniţin. Deci, cum era să scrii fiind conştient de faptul că scrisul tău este un astfel de aer, dar să nu ai nici o posibilitate de a fi publicat (se are în vedere la Apus), trăind într-un loc aşa de izolat cum era fosta RSSM? Fără revista „Novâi mir” la îndemână, fără apărători de rang înalt din CC al PCUS (aşa cum a fost Nichita Hruşciov pentru Soljeniţin), fără, măcar, posibilitatea de a contacta ziarişti sau diplomaţi străini? Dacă un asemenea scriitor mai era şi un necunoscut total, dacă nici măcar breasla scriitoricească nu ştia de existenţa lui, atunci starea lui morală trebuia întreţinută cu ceva mai puternic decât morală, mai înalt decât cultura şi chiar scriitura lui, mai vast decât toată cultura lumii, mult mai vast decât încercările şi suferinţele vieţii. Aceasta poate fi numai credinţa neclintită în Dumnezeu. Numai ea dă posibilitate autorului care scrie în ascuns într-un sistem totalitar să creadă şi în alt viitor şi, în acelaşi timp, să se elibereze zi de zi de angoasele deznădejdii. Libertatea totală pe care au avut-o, în acelaşi timp, scriitorii de la Paris sau New York i-a dus, necontenit, numai spre disperare sau evadare în iluzie.

(cum să uite autorul acestor rânduri începutul romanului „Herzog”, de Saul Below; „and if I am out of my mind; it’s alright with me”, sau, tot de pe atunci, „Pescăruşul Jonathan Livingston” de Richard Bach, citit, tot în engleză, la scurt timp după apariţie, chiar la biblioteca „Krupskaia” din Chişinău unde, în mod cu totul şi cu totul misterios asemenea cărţi ajungeau destul de repede după apariţia lor la Apus).

Prin scrisul şi arta plastică apuseană din a doua jumătate a secolului XX secularizarea s-a împotmolit nu doar în nonsens şi absurd, ci şi în crimă. Mai ales problema secularizării rasei albe, din care face atâta paradă aşa zisa intelighenţie de stânga europeană, are o limită foarte clară acum: lipsa de sens a existenţei duce iremediabil la pustiirea şi chiar prăbuşirea fiinţei umane. Experienţa lui homo sovieticus pe acest drum al suferinţelor apocaliptice, dar şi al bucuriilor neghiobe (vezi, de pildă, cu câtă bucurie se denunţau între ei locatarii locuinţelor comunale sau cum fiul îşi denunţă tatăl) nu poate fi trecută cu vederea. Fiindcă noi şi aducătoare de suferinţe catastrofe intră nechemate pe uşa omului contemporan.

3.

Cei născuţi într-o ţară ateistă şi comunistă au avut puţine şanse să cunoască măcar un rost adevărat al fiinţării fiinţei. A muri pentru Stalin sau partidul comunist în război, a muri pe un şantier comsomolist, a muri de la faptul că eşti criticat la o şedinţă de partid nu era un rost, ci o boală, o gravă boală a sufletului omenesc. Cetăţenii fostei URSS, cea mai distrusă din punctul de vedere al ateismului militant, nici măcar nu discutau, ca şi unii filosofi apuseni de la finele secolului XIX, despre faptul că Dumnezeu a murit. Ei ştiau din faşă că Dumnezeu nu-i, că tot ce poţi lua de la viaţă este numai viaţa însăşi, atâta cât este până la moarte, în condiţiile sistemului în care locuiau. Aşa un pragmatism feroce, înspăimântător a pus astfel stăpânire peste cel mai mare imperiu geografic din lume. Rămas doar cu acest drum în faţă şi scriitorul, şi filosoful trăitor în fosta URSS, chiar dacă luptau din toată inima cu ideologia comunistă şi scoteau la iveală crimele fostului aparat represiv comunist, tot nu aveau alte repere pentru ziua de după căderea iminentă a comunismului decât acelaşi pragmatism feroce. Nu zădarnic anume în fosta URSS au fost atât de populari scriitorii şi filosofii existenţialişti, ca J. P. Sartre sau Albert Camus. Dacă piramida pragmatică te arunca de pe treptele ei, dacă nu te mai interesa urcuşul pe ea, descopereai neantul fără sens, universul fără sens, viaţa fără sens, muştele, ciuma şi rinocerii.

Nu este prea clar dacă ideologii de vârf al fostului regim comunist sau gândit la toate astea. Dar un lucru este cert: după căderea imperiului comunist foştii cetăţeni sovietici, educaţi, zombificaţi, mancurtizaţi (cum spunem noi, foştii cetăţeni sovietici, urmând arhetipul lui Genghis Aitmatov din „Halta viscolelor”) cu ideea că Dumnezeu nu-i şi nici nu poate fi s-au trezit aruncaţi într-un abis în care nu era nici Dumnezeu, dar nici credinţa în tancul sovietic sau în bunelul Lenin şi tătuca Stalin. Întunericul care a urmat, cu revoluţii şi pseudo-revoluţii, cu războaie şi conflicte îngheţate, cu mii de morţi, cu banditism, cu o clasă politică coruptă, amorală, ignorantă, nu este altceva decât răzbunarea josnică a ideologiei injectate agresiv şi, probabil criminal, în sufletul cetăţenilor proprii de fostul imperiu sovietic. Deşi se fac, mai ales în ultimii ani, eforturi uriaşe pentru a găsi, totuşi, un reper existenţial pentru a-l readuce la viţă normală pe fostul om sovietic, iată că politicienii trimişi în Parlamente de aceste turme răzleţe de homo postsovieticus sunt încă şi mai hăituiţi de pragmatism decât liderii fostului imperiu, încă şi mai decişi să ia de la viaţă cât mai mult cu putinţă acum, totul acum, când… totul este permis („Vsio pozvoleno!”). De-a mirării că oamenii politici de la Apus, atunci când ajung pe aceste teritorii cotropite de cinism şi violenţă, se încing de multe ori în horă inconştientă cu guvernanţii de aici, hipnotizaţi, vorba lui Constantin Negruzzi, doar cu o simplă plăcintă. Drept că grasă.

Aşadar, dacă ar fi să tragem o linie la capătul descrierii terorii comuniste şi să dăm o singură concluzie despre ce au putut să facă comuniştii din om, asta ar fi următoarea: homo sovieticus demonstrează prin sacrificiul său (zeci de milioane de inocenţi ucişi) cât de jos poate cădea fiinţa omenească dacă îi sunt explodate toate podurile spre Dumnezeu. Or, în fosta URSS au fost închise, distruse, rase de pa faţa pământului, prefăcute în grajduri, depozite, spitale de alienaţi sau de boli venerice, practic toate mănăstirile, iar din mulţimea uriaşă a bisericilor a fost lăsată una la 15-20 de localităţi.

Subiectul acestei cărţi, repetăm, un fel de roman de dragoste, sunt coşmarurile omului fără acces la Dumnezeu. Chiar dacă tradiţiile familiei, sau cele culturale şi etnice, îl mai păzesc de alienarea totală sau de suicid, omul lipsit de drumul spre Dumnezeu descoperă şi în el, şi alături de el numai absurdul existenţei, suicidul sau acoperirea acestui dezastru cu „vreau cu orice preţ să am cât mai mult” şi „Vsio pozvoleno!”. Această constatare rezumă, într-un anumit sens, şi experienţa Europei Apusene, secularizate, nu doar pe cea a Europei comunizate. Din câte poate estima astăzi autorul acestor „Scrisori din Bizanţ” scrisul din această carte este tocmai cercetarea acestui abis.

Or, din fereastra blocului unde locuieşte autorul nu zăreşte nici măcar corturile nomazilor pe care le vedea Rascolnicov în finalul romanului lui Dostoevskii despre „crimă şi pedeapsă”. Dar tocmai azi el aude foarte distinct cum bat tunurile la Ţvinhali, în Georgia. Basarabia cea românească, ruptă cinic din trupul României în baza unor înţelegeri secrete şi dintre Stalin şi Hitler, şi, apoi, şi dintre Stalin, Churchill şi Roosevelt, este azi parte activă a acestui teatru de război absurd, josnic şi, parcă, fără sfârşit.

Faptul că anume Victor Bârsan, fost ambasador al României în Republica Moldova, iar în anul 1991, redactor-şef al revistei „22”, a descoperit acest manuscris şi chiar a publicat unele fragmente în acea revistă, a permis şi autorului, la acea vreme deputat în Parlamentul de la Chişinău, să-şi pună la punct multe din grăbitele viziuni asupra şanselor Basarabiei de a se democratiza, reuni cu România şi integra cu Europa şi să descopere şi neşansele care oricum vin peste om, şi crezul, fără putinţă de învins, în viitorul anume românesc al spaţiului pruto-nistrean. Mulţumesc, Excelenţă.

Recent, la Iaşi, la o sesiune ştiinţifică jubiliară, domnul profesor Victor Spinei, membru corespondent al Academiei Române, directorul Institutului de Arheologie din Iaşi, un renumit arheolog, deci om de ştiinţă cu o intuiţie deosebită a vechimii, s-a interesat de soarta „Scrisorilor din Bizanţ”. Aflând că încă nu au fost publicate integral, s-a declarat gata să le publice doar cu o condiţie: să-i fie trimise la Iaşi până la finele lunii august. Îndeplinind această condiţie (deloc simplă, fiindcă a trebuit să se dactilografieze întregul text după un manuscris deteriorat – poate altul, mai sigur, se află la Victor Bârsan) autorul îi mulţumeşte din tot sufletul domnului profesor Victor Spinei pentru această iniţiativă.

Andrei Vartic
Chişinău

9 august 2008

Sala Unirii, Alba Iulia, 17 Mai 2008

0

[envira-gallery id=”57″]

Andrei Vartic, alături de Nicolae Dabija, Vlad Pohilă, dr. Vasile Şoimaru şi Nicolae Rusu la Sala Unirii din Alba Iulia, locul unde la 1 Decembrie 1918 s-a votat Unirea Transilvaniei cu Regatul Român.

Ţara

0
Nichita Stănescu (n. Nichita Hristea Stănescu, 31 martie 1933, Ploiești, județul Prahova — d. 13 decembrie 1983 în Spitalul Fundeni din București) a fost un poet, scriitor și eseist român, ales post-mortem membru al Academiei Române.

La 31 martie Nichita Stănescu ar fi împlinit 75 de ani

Când a venit Nichita la Chişinău, anume în clipa sublimă în care se îmbrăţişa cu pomii şi florile din gara de trenuri, când săruta pământul Basarabiei şi cânta împreună cu stelele: „Am venit de acasă – acasă!”, în acea clipă s-a spart Siberia de gheaţă ce sta deasupra României şi România a început să redevină Ţara. Spărgând Siberia de gheaţă a României, Stănescu şi-a dăruit-o pe mama sa României, cea mai măreaţă faptă pe care un om poate s-o închine Ţării Sale.

România nu poate fi Ţară fără Basarabia, spunea Nichita, sărutând piaţa gării din Chişinău. România nu poate deveni Ţară fără Codrul Cosminului şi zidurile Sorocii, fără toată curgerea Prutului, fără metafora de frate a lui Grigore Vieru, fără îngerul Eminescu aplecat tot ca o floare peste piaţa gării din Chişinău în trecerea lui spre Odesa.

Aisbergurile rupte atunci de Nichita mai curg şi acum spre Marea cea Neagră, pe aceste blocuri imense plutesc în glugi luminoase de strămoşi Hajdeii şi Alecu Russo, Constantin Stere şi Ion Pelivan, Pantilimon Halippa şi Vasile Pârvan, Gurie Grosu şi Antonie Plămădeală, toată floarea de jertfă românească a Basarabiei, cea fără de care România întregită, rotundă, nici nu poate fi închipuită.

România nu poate fi Ţară fără toţi românii din hotarele sale străbune aduse de acasă – acasă. România nu poate fi Ţară fără Ploieştii lui Nichita, înfrăţiţi cu Soroca lui Stere, fără Bucovul lui Stere, de lângă Ploieşti, înfrăţit cu stânca sacră de la Buruceni, acolo unde mamele sunt dăruite României de adevăraţii fii ai Ţării.

Doar împreună suntem Ţara. Doar venind de acasă – acasă suntem Ţara. Doar sărutând pământul Patriei cu lacrimile iubirii de Dumnezeu şi Dumnezeu va coborî cu mila Lui spre noi, cu mila Lui cerească care este chiar Mama Lui, Maria. Aşa vorbea cu noi la Chişinău Nichita Stănescu în toamna anului 1976. Aşa vorbeşte cu noi îngerul Nichita Stănescu azi, 31 martie 2008, şi la Ploieşti, şi la Chişinău.

România nu poate fi Ţară fără Basarabia, Basarabia nu poate fi Ţară fără România. Doar împreună toate ţinuturile româneşti vin de acasă – acasă, de la Nistru pân’ la Tisa, şi de la Tisa, înconjurând Carpaţii şi cu Mureşul, şi cu Argeşul, şi cu Siretul, şi cu Prutul, şi cu Nistrul, rana noastră de la hotarul de est. Toate gheţurile noastre curg în Marea cea Neagră, la fel de neagră ca şi Negru-Vodă, primul voievod românesc. Din acea negreaţă coboară şi El, poate chiar acum, pe Argeş în gios, pentru a ne arăta prima, primordiala Zidire.

Doamne, spune îngerul Nichita Stănescu, aşa cum eu mi-am dăruit pe mama mea României, tot aşa, Doamne, rogu-Te, Doamne, dăruieşte şi Tu pe Maica Ta poporului român, ţării mele, România. Aşa cum se înalţă în sus ruga noastră spre Cerul Tău, aşa să coboare, Doamne, harul Tău peste Ţara noastră, România, în toate inimile poporului nostru român.

Andrei Vartic
30 martie 2008
Ploieşti

Frumos şi mistic în arhitectura medievală românească

0

Cercetând frescele cele frumoase din vechile biserici de pe valea Oltului, poetul Valeriu Anania (dialogând mucalit cu episcopul Bartolomeu Anania) a observat că unele scene sunt ascunse de ochiul privitorului în altar, acolo unde majoritatea credincioşilor nici nu intră vreodată, sau foarte sus, pe bolta înaltă a naosului, sau după diverse elemente arhitectonice ale pronaosului şi pridvorului (Valeriu Anania, Cerurile Oltului, Rîmnicu-Vîlcea, 1990, p. 312). Ele nu pot fi văzute şi înţelese de cel care participă la liturghie, mesajul lor iconografic nu poate fi lămurit în predica preotului sau alăturat discursului politic (cum s-a tot vorbit despre pictura exterioară a bisericilor din epoca Rareş). În felul acesta vechea pictură medievală românească este ascunsă şi de ochiul exegeţilor şi nu e de mirare că atâţia români cărturari nu cunosc aceste minuni plastice. Dar, poate, anume aşa trebuie să fie pictura ce ascunde relaţia secretă, fără intermediari, dintre pictor, un iniţiat ce urcă prin asceză, şi Dumnezeu, ce coboară mistic spre acel pictor. Ajungând, însă, la aceste fresce atât de ascunse nu poţi să nu pui câteva întrebări. Unde, când şi de către cine a fost promovată în principatele româneşti această relaţie subtilă dintre iniţiatul-pictor şi Dumnezeu? Relaţia secretă dintre pictorul medieval şi Dumnezeu vine din tradiţia autohtonă sau este de împrumut? Cum şi când s-a conştientizat la noi ideea că frumosul plastic „place lui Dumnezeu” şi că el poate deveni loc de întâlnire a omului cu Domnul? Cum s-a întâmplat că frumosul şi misticul, noi am denumit acest fenomen cu termenul kalokamistikos, s-au unit atât de temeinic pe la 1350-1370 şi au devenit carte de căpătâi a elitelor româneşti?

Fig. 1. Deisis-ul de la vechea biserica Domnească de la Curtea de Argeş. Tronul Atotţiutorului reprezintă un cosmos arhitectonic
Fig. 1. Deisis-ul de la vechea biserica Domnească de la Curtea de Argeş. Tronul Atotţiutorului reprezintă un cosmos arhitectonic

Înainte de a cerceta posibilităţile unui răspuns la problemele despre care este vorba mai sus, să observăm că starea de kalokamistikos a frescelor medievale româneşti ne permite să punem şi întrebarea cu privire la arhitectura frumoasă şi mistică a locaşelor unde au fost pictate (de pildă Deisis-ul din biserica Domnească de la Curtea de Argeş sau Cavalcada Sfintei Cruci, de la Pătrăuţi, poate cea mai kalokamistică pictură din Evul Mediu şi Renaştere). Multe din aceste locaşe au fost îndepărtate special de cetăţile, curţile domneşti şi boiereşti, satele şi târgurile medievale. Această îndepărtare s-a făcut fiindcă se ştia că fără asceza totală a monahului nu este posibilă nici cunoaşterea lui Dumnezeu de către lume, nici păstrarea lumii în fiinţare. Cercetând artele medievale din spaţiul ortodox românesc se mai poate spune că tot atunci s-a adăugat instrumentelor ascezei (singurătatea, postul, tăcerea, mila, rugăciunea, veghea, iubirea) şi zidirea frumosului. Această zidire frumoasă şi mistică a impus reorganizarea arhitecturii sacre bizantine în sensul accentuării apropierii şi prin frumos de Dumnezeu. Astfel arhitectura medievală românească s-a distanţat frumos şi mistic de modelul ei bizantin, ba chiar şi de ideea de biserică ca loc de adunare euharistică a comunităţii creştine şi a creat o excepţională arhitectură creştină a izolării de comunitate. Primele biserici de acest tip, cum ar fi cele de la Putna şi Cozia, au urmat însă tradiţii anahoretice mai vechi, cum ar fi zidirea de piatră a Tismanei sau cea a bisericii „Sfânta Treimea” de la Siret. Coborâm, totuşi, până la timp când nu mai avem în trecut modele de imitat. În arhitectură apariţia modelului original este un moment deosebit de important. Aşadar, cine şi de ce a îngustat până la dimensiunile unei nave înalte şi înguste bisericuţa fermecătoare de la Siret? Cum a apărut proiectul bisericii-bolniţă de la Cozia? Cine a proiectat ingineria sacră a cupolei Putnei? Care este rolul Soarelui şi Lunii în iconografia şi arhitectura veche românească? Cine a zidit algoritmul de 9 ocniţe pe poarta mănăstirii Putna, în jurul stemei lui Ştefan cel Mare, dar şi în zidul bisericii Precista din Bacău, ctitorită de Alexandru, fiul lui Ştefan? Şi în ce măsură arhitecţii care au proiectat (de pildă) catedrala ce se construieşte azi în centrul Bacăului au ţinut cont de tradiţia kalokamistică arhivată în zidirea bisericii Precista din preajmă?

Fig. 2. Biserica-bolniţă de la Cozia, străveche cercetare frumoasă şi mistică a relaţiei arhitectonice dintre om şi Dumnezeu
Fig. 2. Biserica-bolniţă de la Cozia, străveche cercetare frumoasă şi mistică a relaţiei arhitectonice dintre om şi Dumnezeu

Frăţia de schivnici meditativi pe care Sfântul Daniil Sihastrul i-a stăreţit în Munţii Putnei şi ai Voroneţului (înainte şi după venirea lui Ştefan cel Mare la putere) şi apariţia magnifică a arhitecturii Putnei pe la 1465-1470 (urmată abia peste vreo 20 de ani de cea a Pătrăuţului, Voroneţului, Neamţului), vădeşte o tradiţie mistică excepţională şi în vechea arhitectură românească (a se cerceta chilia lui Daniil Sihastrul de la Putna sau a lui Ioan Cel Cuvios de la Prislop). Carpaţii sunt plini de asemenea grote, dar cât de departe în urmă putem căuta rădăcinile tradiţiilor anahoretice în Carpaţi? Nu ştim încă, dar există destule resurse istorice şi arheologice pentru a se hotărî un răspuns ştiinţific fundamental şi la această întrebare. Daniil Sihastrul, născut pe la 1405, l-o fi cunoscut bine pe Gavriil Uric, călugăr nevoitor la mănăstirea Neamţ, foarte aproape de Rădăuţii lui. Influenţa acestui pictor genial poate fi urmărită în toată epoca lui Ştefan, atât în arta caligrafiei, desenului, compoziţiei şi coloristicii, cât şi în misticismul decorului florar, în cel al arhitecturii de fond din cele patru miniaturi, cât şi a arhitecturii practice din acea vreme (inclusiv în cea a bisericii de la Dolheştii Mari, unde a fost înmormântat marele Şendrea, cumnatul lui Ştefan, sau la Bălineşti, ctitoria logofătlui Ioan Tăutu). Motorul creării acelor capodopere medievale era foarte simplu: şi litera pe care o pictezi, ba chiar şi un fragment de literă, s-o faci în totală asceză, fiindcă aşa îi place lui Dumnezeu. Abia atunci harul divin, coborâtor în întâmpinarea ascezei urcătoare, înfrumuseţează biserica, icoana, caligrafia (vezi pentru detalii Ioan Gh. Savin, 1996, Mistica şi ascetica ortodoxă, cu un cuvânt înainte de Antonie Plămădeala, Mitropolitul Ardealului, Crişanei şi Maramureşului, Sibiu).

Fig. 3. Biserica de la Pătrăuţi, preafrumoasă replică arhitectonică a Putnei realizată de Ştefan cel Mare în 1486, ascunde în interior una din cele mai importante picturi mistice ale lumii - "Sfintii militari, sau Cavalcada Sfintei Cruci"(1486)
Fig. 3. Biserica de la Pătrăuţi, preafrumoasă replică arhitectonică a Putnei realizată de Ştefan cel Mare în 1486, ascunde în interior una din cele mai importante picturi mistice ale lumii – „Sfintii militari, sau Cavalcada Sfintei Cruci”(1486)

Într-un articol din 2003 (Domnitorul şi Sihastrul, Timpul, Chişinău) noi am arătat că Sfântul Daniil Sihastrul ar fi putut studia în anii tinereţii arhitectura Sfintei Treimi de la Siret. Tradiţia susţine că pentru şederea prea multa într-o misiune la Siret, stareţul de la Rădăuţi l-a pedepsit pe tânărul călugăr David (viitorul schivnic Daniil) cu un canon foarte sever pe care aceasta l-a acceptat, însă, cu bucurie. Avea, se vede, mult de meditat despre arhiva de construit sacru de la Siret – triconc bizantin îngustat, înălţat şi împuternicit cu gotic vest-european, dotat (pentru a însemna în zidărie semnul crucii) şi cu doi frumoşi sâni miniaturali, dar şi străfulgerat, tot arhitectonic, de o remarcabilă formulă mistică autohtonă. Tot acolo, poate de la vreun vechi schivnic, poate prin revelaţie, Daniil a înţeles că omul se îndumnezeieşte şi prin frumosul construit şi că, de fapt, cel mai frumos din toate frumuseţile zidirilor omeneşti este acela pe care omul îl înalţă pentru a coborî/pogorî Dumnezeu spre om. Frumuseţea odoarelor arhitecturii medievale româneşti vorbeşte tocmai despre faptul că cei care le-au zidit au fost dăruiţi cu harul Domnului încă atunci când au proiectat acele desăvârşiri. Aşa la Putna, atât de anonim, peste fiecare din cele cinci elemente – triconc dotat şi cu o superbă boltă, plus cei doi sâni armonizaţi uluitor cu triconcul – cineva a proiectat şi câte un acoperiş frumos şi mistic, podoaba de arhetip a arhitecturii medievale româneşti.

Biserică de piatră de la Siret, triconc gotico-bizantin, dar şi loc al întâlnirii mistice dintre om şi Dumnezeu, „mama bisericilor moldoveneşti”, a fost construită de Petru Muşat pe la 1370. Nu ştim dacă o fi existat o decizie politică mai veche în ţările româneşti despre necesitatea construirii frumoase a bisericilor de piatră mai vechi decât cea de la Siret. Din câte ştim nimeni nu a cercetat influenţa arhitecturii de piatră din ţara Haţegului, de la Strei sau Densus, sau din cea a Făgăraşului, asupra celor mai vechi construcţii de la Curtea de Argeş, Bistriţa, Tismana, Rădăuţi. Arhitectura este o ştiinţă complexă, sintetică, ea adună la un loc artele şi matematicile, cosmogonia şi ştiinţele inginereşti. Nu avem, însă, vreo ştire că la indicaţia palatelor domneşti de atunci toate astea s-au studiat de arhitecţii care au construit cele mai vechi biserici româneşti. Nu ştim dacă s-au făcut investigaţii speciale ale goticul european şi ale stilului clasic bizantin în vederea construirii Sfintei Treimi de la Siret, dacă din Ţările Româneşti au fost trimişi viitori „meşteri mari” ca să studieze pe Giotto (1267 – ianuarie 8, 1337), sau Brunelleschi (1377 – aprilie 15, 1446). Oricum, arhitectul care a desenat proiectul Sfintei Treimi de la Siret în 1470 nu avea de unde să ştie de Brunelleschi. Nu ne putem da seama nici de faptul dacă domnitorul moldovean de la 1370 (Petru I Muşat) a fost conştient de revoluţia kalokamistică din arhitectura locală ce se întâmpla în timpul lui la Siret. Nu ştim dacă împreună cu noua arhitectură de la Siret a fost proiectată şi o pictură specială care să înfrumuseţeze şi să împuternicească acea arhitectură. Nu ştim dacă, mai târziu, Ştefan cel Mare a învăţat arhitectură de la străbunii săi, dacă a ajuns el însuşi prin Italia în timpul bejeniei provocate de Petru Aron, sau dacă a învăţat arhitectura atunci când era fugar prin Ardeal şi s-a mira de zidirile evropeneşti pe care le-au ridicat strămoşii lui Iancu de Hunedoara în ţara Haţegului, în imediata apropiere a Sarmisegetuzei Ulpia Traiana şi a cetăţilor dace de pe valea Grădiştii.

Fig. 4. Minunea arhitectonică de la Voroneţ, construită de Ştefan cel Mare şi Sfânt în vara anului 1487 şi pictată magistral în interior peste zece ani.
Fig. 4. Minunea arhitectonică de la Voroneţ, construită de Ştefan cel Mare şi Sfânt în vara anului 1487 şi pictată magistral în interior peste zece ani.

Arhitectura şi pictura medievală românească de pe la 1350-1370 a putut fi şi opera unui singur iniţiat. Urmând pisaniile lui Ştefan cel Mare putem spune că Dumnezeu însuşi a zidit şi împodobit Sfânta Treime de la Siret, aşa cum tot El, a biruit pe duşmanii Moldovei şi ai lui Ştefan cel Mare la Podul Înalt (se nu uităm că după ce a biruit pe turci la 10 ianuarie 1475, Ştefan şi oştenii lui au postit trei zile mergând desculţi spre bisericile din jur). Această relaţie dintre fapta omului şi Divinitate, onorată de Ştefan prin post şi rugăciune înainte şi după „războiu”, a fost conştientizată de basarabeanul Alexandru Hâjdău pe la 1830, când învăţa la Universitatea din Harkov. Evenimentul a fost relatat în superbul sonet „Racoveţ” (scris în limba rusă), iar mai apoi repovestit şi în scrisoarea adresată fiului său Bogdan (B. P. Hasdeu) când acela a trebuit să meargă la război. Mircea Eliade a fost primul care a descoperit în opera lui Alexandru Hâjdău cea mai importantă mărturie filosofică a existenţei sacrificiului mistic anonim la români. „Puritatea rituală” despre care scria Eliade stă la baza „transformării morale, pe care trebuie s-o dobândeşti plecând la luptă” (Mircea Eliade, Fragmentarium, Humanitas, 1994, p. 80). Or, anume „puritatea rituală” o regăsim în toată splendoarea ei de frumos şi mistic în cele mai vechi construcţii de piatră ale poporului român. Acelaşi Mircea Eliade a urmărit izvoarele ei până la zidul „părăsit şi neisprăvit”, spre care coboară Negru Vodă şi meşterii săi, apoi, mergând pe urmele „cosmosului liturgic” din Mioriţa, şi spre misterele anahoreţilor daci (vezi Mircea Eliade, De la Zalmoxis la Genghis-Han, Editura Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1980). Faptul coborârii de la izvoare, de la munte, şi a lui Negru Vodă, şi a celor trei păstori mioritici, devine astfel un subiect deosebit de important al investigaţiei ştiinţifice a trecutului primordial românesc, mai ales pentru contextul actual al Globalizării, schimbărilor climatice catastrofale şi a ruinării „purităţii ritualice” (vezi Andrei Vartic, Un veac de Mircea Eliade, Literatura şi Arta, 1 martie 2007, Chişinău).

La data construirii bisericii de la Siret, părintele isihaştilor bizantini, Grigore Palama (1296 – 1359) trecuse la cele veşnice. Asta se întâmplase la scurt timp după retragerea mongolilor din sud-estul Europei şi după un nou atac al holerei. Iar în zona mănăstirii Bistriţei, lângă Ceahlău (misteriosul Pion, Muntele Sfânt din Carpaţi) (dar şi la Tismana, Prislop, Rădăuţi, Neamţ, şi în alte schituri şi grote lipite de Carpaţi), frăţiile călugărilor schivnici români erau deja organizate temeinic după o tradiţie de cel puţin câteva zeci bune de ani. Sadoveanu a sesizat această organizare in „Creanga de aur”, descriind în anii treizeci ai secolului XX continuitatea tradiţiei dekeneice, anahorete din Carpaţi şi impactul ei cu iadul imperial din Bizanţ. Venirea încercării comuniste, cât şi metehnele sale omeneşti (dar şi inteleghentiste), l-au îndepărtat pe Sadoveanu de la izvoarele acelui scris, dezvăluit şi în „Hanul Ancuţei”. O fi avut acces Sadoveanu, atunci când a scris „Creanga de aur”, la careva străvechi informaţii ca mare maestru al masoneriei românesti? O fi fost inspirat din surse spre care nu tot omul are acces? O fi tradiţia mistică dekeneică despre care a scris în „Creanga de aur” doar un joc al imaginaţiei lui de mare artist? A existat o tradiţie a construcţiei de piatră, desăvârşită pe la 1370 în noul triconc de la Siret, mult mai veche decât încearcă cercetarea ştiinţifică? Poate există o cutremurătoare secantă mistică ce se oglindeşte în giganticele şi perfectele construcţii de piatră ale dacilor. Poate acele construcţii sunt arhivări ale comunicării mistice cu prototipului spiritual (despre care Alexandru Hâjdău scria în revistele moscovite prin 1828), lăsate pentru a se rezidi mai noi şi mai proaspete în alte timpuri, nelămurit de groaznice. Poate anume pentru acele zile din viitor strămoşii (sau strămoşul) de la 1370 au zidit la Siret o nouă temelie a statorniciei casnice româneşti ce încununează atât de frumos Carpaţii.

Fig. 5. Miracolul de piatră sacră a Mănăstirii dintr-un lemn, ctitorit de Matei Basarab şi desâvârşit de Şerban Cantacuzino, cel care a editat prima traducere românească a Bibliei, dar car a fost şi cuscrul lui Dimitrie Cantemir
Fig. 5. Miracolul de piatră sacră a Mănăstirii dintr-un lemn, ctitorit de Matei Basarab şi desâvârşit de Şerban Cantacuzino, cel care a editat prima traducere românească a Bibliei, dar car a fost şi cuscrul lui Dimitrie Cantemir

Una din calităţile importante ale vechii arhitecturi româneşti, aşa cum a arătat şi Constantin Noica, este că zidurile ei „sunt în mijlocul naturii, şi totuşi nu sunt ale naturii”. Biserica veche românească nu face parte din oraş, ea nu este lipită de zidurile oraşelor, ci de zidirea cea frumoasă a naturii. Mai mult: ea nu este nici măcar rustică, ci pustnică. Putna a fost construită într-o pustietate. Voroneţul sau Mănăstirea dintr-un lemn, Cozia şi Bistriţa, Neamţ sau Hurezi au fost îndepărtate cu bună ştiinţă şi de târg, şi de sat. Lipite de zidurile oraşelor bisericile ortodoxe româneşti pierd din măreţie, frumuseţe şi taină. Ca să ne poată da toată bogăţia lor spirituală de ele trebuie să te apropii venind de departe, măcar atâta cât ne permite biserica Kretzulescu din Bucureşti. În acelaşi timp apropierea de biserică nu trebuie să-l domine şi să-l umilească pe om, ci să-i înlesnească urcuşul, să-l apropie cât mai mult de Dumnezeu. Frumuseţea bisericilor vechi româneşti a fost special dăruită cu podoaba naturii, cu muntele şi valea, cu râul şi pâraiele sale (cât de fantastic se oglindeşte Cozia în apele Oltului), cu cerul şi stelele, dar şi cu drumul lung ce duce spre biserică. La cea mănăstire trebuie să ajungi, drumul însuşi este la români asceză, purificare şi spovedanie, prin acel drum ascetic biserica devine spaţiu sacru prin excelenţă, dar, cum spuneam mai sus, nu unul dominator, ci apropietor de Dumnezeu, Atotţiitorul. Aşa „pricepe omul că nu este departe de Dumnezeu” (Neagoe Basarab, 1521). Chiar dacă „bisericile de lemn din Transilvania, ale căror turle înalte şi ascuţite amintesc de marile catedrale ale Evului Mediu” şi ne „obligă la evocarea unor legături cu arhitectura gotică de oraş”, spune în alt loc Valeriu Anania (op. cit. p. 84), atunci când punem în lumină arhitectura veche românească trebuie, mai spune tot el, să urmăm şi pe Vasile Drăguţ şi să conchidem „că la elaborarea lor au participat alte forţe creatoare şi că ele au exprimat cu totul alte aspiraţii”. Aceste forţe au însă dimensiune mistică („liturgică”, spune Mircea Eliade) şi anume despre ele ne vorbeşte şi balada „Meşterul Manole”, şi cea despre ciobanul care îi arată lui Negru Vodă drumul spre vechiul „zid părăsit şi neisprăvit”, dar şi multe alte cântece bătrâneşti româneşti (cum ar fi „Vidra”, „Toma Alimoş”, „Balaorul”, „Chira”, „Corbea”, „Iordachi al Lupului” etc).

Aşadar, ce „aspiraţii” a „exprimat”, la origini, arhitectura kalokamistică românească din Evul Mediu? În primul rând faptul că există un „Cosmos liturgic” împreună/alături cu cel fizic prin care există mântuire pentru toţi. Drumul spre acel Cosmos, parte, ca şi cel fizic, al Atotţiitorului, se realizează prin urcuşul ascetic. Celui care urcă pe un asemenea drum i se dăruie harul divin, spre acela coboară Dumnezeu în prag, pe prispă (cum accentuează Bartolomeu Anania), în pridvor, în biserica. Drumul spre frumosul loc/locaş unde se întâmpla această taină devine astfel un fel de purgatoriu pământesc. Pe fresca din pridvorul Bisericii Domneşti de la Curtea de Argeş, realizată în timpul lui Nicolae Alexandru Voievod, fiul lui Basarabă I, „Isus nu este nici judecător, nici Împărat, nici Arhiereu, ci Pantocrator – Atotţiitorul -, al cărui tron este însăşi cetatea pe care voivodul i-o închină” (op. cit., p. 25, fig. 11). Închinarea cetăţii construite arhitectonic şi transformarea ei în tron al Atotţiitorului ni se pare un moment cu totul şi cu totul aparte al vechii spiritualităţi româneşti. Şi scaunul apostolului Luca din vestita miniatură a lui Gavriil Uric reprezintă un cosmos arhitectonic românesc. De-a dreptul uluitoare este şi construcţia arhitectonică pe care se sprijină picioarele lui Iisus în tabloul votiv de la Voroneţ – o superbă cupolă ce stă pe trei arcuri aproape identice cu cele din cetatea de tip tron din Deisis-ul din pridvorul Bisericii Domneşti de la Curtea de Argeş. Motivul poate fi urmărit şi în scena votivă de la Humor, şi în multe alte adevărate simfonii arhitectonice pictate de cei mai vechi pictorii români. Cum au apărut aceste cosmosuri arhitectonice în pictura din timpul începuturilor principatelor româneşti, formate din comunităţi agrare analfabete? Cum au putut primii domnitori, despre care nu avem dovezi că ar fi călătorit prin Grecia sau Italia şi care mai erau (se spune) şi analfabeţi, să ctitorească zidirea unor asemenea cosmosuri? Un răspuns s-ar putea să-l aflăm cercetând cu atenţie şi primele biserici de piatră ale românilor, dar şi reprezentarea lor plastică, tăinuită în altar, undeva pe boltă, sau în elementele „decorative” ale frescelor. Celălalt, pentru care ştiinţa nu are metodă, va trebui să-l lăsăm în pacea lui, la fel de veche ca şi apariţia paradoxală a omului pe pământ.

Dar în ce condiţii geo-politice, religioase, economice se punea problema mântuirii omului în Evul Mediu românesc? Desigur, în condiţiile vieţii păcătoase a omului, a egocentrismului lui exagerat, a violenţei, ignoranţei, nesaţului de mărire pământească şi, în ultimă instanţă, în cele ale posibilităţii dispariţiei tuturor oamenilor (din aceiaşi comunitate, ţară, sau de pe tot pământul). Invaziile nomade din Evul Mediu, venite peste spaţiul carpato-dunărean în valuri uriaşe (ale hunilor, slavilor, turanicilor, tătaro-mongolilor, turcilor), urmate tot în valuri, de ciume, holere sau lăcuste (mai straşnice decât invazia oamenilor), apoi căderea Constantinopolului la 1453, toate astea au accentuat în acele vremi, anume în spaţiul Carpatic (danubian, tisian, nistrean), inevitabilitatea răului care ţinteşte anihilarea totală a fenomenului uman. Arhetipul sfârşitului Lumii, venit peste sireacul om şi ca invazie a răului universal, şi ca pedeapsă pentru păcatele omului, nu e nou, aşadar, în spaţiul carpato-dunărean, sedentar, casnic şi rustic, cum îl definea Alecu Russo şi cum îl cerceta anume religios Mircea Eliade după cel de al II-lea război mondial. Zidurile vechi, neisprăvite sau părăsite, pe care le caută legendarul Negru Vodă, păstrează în lătratul îngrozitor al câinilor („şi latră-a pustiu, şi urlă-a morţiu”) şi încercarea omului cu distrugerea universală, şi pedeapsa lui pentru faptul că nu i s-a împotrivit. Vechile monastiri româneşti, deşi împrumutate (şi ca esenţă sacră, şi ca model arhitectonic) din Bizanţ, ne-au lăsat arhivat în vechea arhitectură şi pictură românească un model anume de împotrivire contra distrugerii care vine oricum: frumosul şi misticul, ambele generatoare în sufletul omenesc şi de evlavie pentru cel ce se roagă (contopită în Mioriţa cu liturghia cosmică), şi împuternicire pentru cel care luptă cu răul (ca în „Toma Alimoş”). „Teroarea istoriei”, privită dinspre datele acestei arhive arhitectonice kalokamistice, chiar dacă reprezintă răul ce vine oricum, devine la români generatoare de urcuş transcendental, atât de necesar noilor perspective umane.

Fig. 6. Biserica Precista din Bacău, ctitorita de Alexandru, fiul lui Ştefan cel Mare, este ornamentată cu grupuri de 9 ocniţe
Fig. 6. Biserica Precista din Bacău, ctitorita de Alexandru, fiul lui Ştefan cel Mare, este ornamentată cu grupuri de 9 ocniţe

Frumuseţea mistică a bisericilor medievale româneşti, lipite şi de natură, şi de tragismul inevitabil al venirii răului, lasă sufletului omenesc şi eroismul necesar perpetuării fiinţării spirituale prin fiinţa biologică, şi partea de mântuire necesară veşniciei pentru a menţine în echilibru stabil toată Creaţia. Şi fiindcă şi cei mai vechi decât românii din Evul Mediu, casnici şi ei, sedentari şi rustici, au stat tot pe aceste meleaguri şi s-au confruntat cu aceleaşi posibilităţii ale sfârşitului lumii, era normal ca în toate cele trei zone medievale de locuire românească (ce treime o mai fi şi asta, Ardealul, Moldova şi Ţara Românească?) construirea noilor locaşe de cult să se facă pe temelii sacre străvechi, dacice şi protodacice, cucuteniene şi protocucuteniene. Templele neolitice de la Parţa, Căscioarele sau Vădastra, dar şi vetrele sacre mult mai vechi, paleolitice, ba chiar şi cele musteriene, de la Ripiceni-Izvor sau Buzdujeni, demonstrează continuitatea acestei relaţii sacro-arhitectonice a omului muritor, pus în „încercarea” (Dumitru Stăniloae) temporalităţii, cu drumul spre dincolo ce trece prin construitul frumos şi mistic, şi, mai ales, cu acel dincolo tainic ce păstrează în echilibru şi întregul Univers, şi viaţa spirituală în acest Univers, şi setea veşniciei de temporalitate (vezi „Luceafărul” lui Eminescu). Faptul că sunt lipite frumos de natură (chiar redactate de natură, adică de munţii cărunţi, de râul din vale, de sara pe deal, de stele făclii) reprezintă urma sufletului românesc pe pământ, acele pietricele despre care ne spune povestea că trebuie să le lăsăm temeinic în urma noastră ca să regăsim drumul înapoi, spre lumina cea lină a începutului.

Fig. 7. Maica Domnului, pictura mistică a bisericii Voroneţului din timpul ultimei părţi a domniei lui Ştefan cel Mare
Fig. 7. Maica Domnului, pictura mistică a bisericii Voroneţului din timpul ultimei părţi a domniei lui Ştefan cel Mare

În trecutul deja ianuarie-februarie a anului 2007 la Davos, apoi şi la Paris, s-au dat mai multe scenarii climatice apocaliptice. După încălzirea globală va veni frigul global, care poate distruge aproape tot ce este viu pe pământ. Tot în aceste zile canalele de televiziune, dar mai ales globalizatorul Science TV, transmit oamenilor, din abundenţă, şi alte scenarii ale sfârşitului lumii, cum ar fi ciocnirea Pământului cu un asteroid uriaş, intrarea lui într-o gaură neagră sau într-un gama-vârtej cosmic, răcirea Soarelui şi, în fine, sfârşitul inevitabil al Universului prin destrămarea lui. Câteva zeci de ziarişti şi oameni de ştiinţă (acces spre ochiul camerei de luat vederi este strict limitat) năucesc miliardele de oameni cu aceste scenarii cumplite, adăugând uneori, la finalul emisiunilor, că, desigur, umanitatea nu trebuie să-şi piardă cumpătul fiindcă „ştiinţa va căuta şi va descoperi căi de salvare”. Toate scenariile ştiinţifice ale viitorului vorbesc numai despre distrugere şi sfârşitul inevitabil al omului, în fond despre biruinţa răului asupra spiritualităţii universale. Nici unul din aceşti propovăduitori ştiinţifici ai distrugerii cosmice nu observă frumosul mistic depozitat în construcţiile primordiale ale omului. Nici unul din aceste scenarii nu îl ia în calcul pe Dumnezeu. Nici unul din aceşti pretinşi savanţi nu vorbesc despre faptul că ştiinţa nu poate pune problema înţelegerii logice a infinitului şi a veşniciei, a relaţiei dintre creat şi necreat, dintre finit şi infinit, dintre temporalitate şi veşnicie.

Acest Cosmos este astfel zidit încât relaţia dintre om şi Dumnezeu să fie simţită tainic şi pe munte (pe muntele Sinai), dar şi într-o frumoasă construcţie omenească. Frumosul şi misticul, depozitat de sufletul românesc în bisericile din cumplitul Ev Mediu, face parte din mila universală care nu va scoate omul din fiinţare, deci şi din ecuaţia de kalokamistikos, atât de îndumnezeitoare. Dar această ecuaţie cutremurător de frumoasă, oricât de mult s-ar strădui oamenii de ştiinţă, nu poate avea soluţii logice. Anume acest mister îl exprimă frumos şi mistic, cu demnitate şi profesionalism, arhitectura cea veche a poporului român. Azi drumul spre ea este mai mult al viitorului decât al trecutului în care a fost concepută.

Andrei Vartic
9 Noiembrie 2007
Chişinău

Alt requiem pentru Pavarotti

0
Luciano Pavarotti (n. 12 octombrie 1935, Modena - d. 6 septembrie 2007, Modena) a fost un celebru tenor al secolului XX. Legendă a muzicii de operă, Pavarotti a fost singurul cântareț de operă care a vândut mai mult de 100 de milioane de înregistrări.

La Modena, unde s-a născut şi a murit Luciano Pavarotti, trăiesc şi muncesc din greu mii de basarabeni. Vocea şi moartea lui au marcat pe mulţi dintre ei, şi nu doar fiindcă sunt oameni culţi. Ci fiindcă vocea şi moartea lui Pavarotti au marcat întreaga umanitate. Aşadar, puţintică istorie nu strică. În 1967, când Beatles se credeau mai presus decât Beethoven, iar Heidegger spunea „Doar un zeu ne mai poate salva!”, Herbert von Karajan înregistra Requiem de Giuseppe Verdi. Deşi sala era absolut pustie Karajan dirija magnific, ca un zeu întrupat, iar orchestra, corul şi cei patru solişti păreau cei trei îngeri trimişi pentru a anihila, anume la 1967, Sodoma şi Gomora. Printre solişti, fără barbă, era şi tânărul Luciano Pavarotti, tenorul invitat de Karajan pentru a interpreta Ingemisco, nădejdea că omul are parte de mila lui Dumnezeu. Până la 6 septembrie 2007 avea de cântat şi de vieţuit, şi de înnobilat omul, încă 40 de ani.

Comparat doar cu inegalabilul Caruso, înaripat de propriile coarde vocale „sărutate de Dumnezeu”, cum spunea chiar el, dominând epoca şi cu radioul, televiziunea, CD-ul şi Internetul, anihilând kitch-ul (inclusiv din interpretarea operei şi a muzicii simfonice), adunând mulţimi uriaşe de oameni simpli la concertele sale şi orientând chiar şi cea mai uşoară muzică uşoară spre problemele reale ale omului, cântând operă, pop şi rock împreună cu muzicieni pop-rock, dar uitându-se direct şi în ochii politicienilor care au creat Vietnamul, anul 1968 la Paris şi ocuparea Cehoslovaciei, aţâţarea războielor etno-politice în fosta URSS sau tragedia din Cosovo, Irak şi Sudan, Luciano Pavarotti ne-a spus tuturor, şi încă tare de tot, că omul nu e doar carne de tun, nu e doar consumator de hamburgheri, nu e doar bruta ce sodomizează copii în Franţa, nu e doar kazak ce ucide inocenţi pe Nistru, nu e doar un împătimit de pornografie, alcool şi droguri (ca în romanele unor scriitori români contemporani), ci fiinţă „sărutată de Dumnezeu”, liberă să cunoască cea mai deplină libertate, iubirea (Apostolul Pavel).

În domul din Modena, unde fusese pus vinerea trecută, mulţimile nu aveau grai omenesc, ci îngeresc. Printre zecile de mii de cetăţenii ai lumii care aplaudau în piaţa Modenei intrarea lui Pavarotii în veşnicie erau şi sute, poate chiar mii de basarabeni, pe care demonul comunist şi cel geopolitic i-au alungat de acasă. Lumina ce s-a arătat lumii prin vocea lui Pavarotti va îndumnezei şi pe aceşti oameni. Libera me.

Andrei Vartic
6 Septembrie 2007
Chişinău

Straja din lanul de Goma

0

Atacurile murdare împotriva lui Paul Goma apar în presa bucureşteană, dar şi în cea internaţională, atât de regulat, atât de bine concertat, încât nu poţi să nu-ţi pui întrebarea dacă nu cumva cercurile de holocaustologi înfocaţi (cum le spune Goma) folosesc special numele marelui scriitor, luptător anticomunist, dar şi cel mai important desident român, pentru a se spoi pe sine, vorba lui Eminescu? Aşa, cum de altfel, îl folosesc şi pe cel al lui Mircea Eliade sau Mihai Eminescu. Potlogari de diferite rase, în marea lor majoritate comunişti-bolşevici şi cominternişti de marcă în trecut (sau urmaşii lor), unii din ei participanţi activi la genocidul împotriva umanităţii organizat de Lenin şi gruparea sa teroristă, vinovaţi direct de instaurarea dictaturii comuniste în România, distrugători şi ai României Mari, dar şi ai statului democrat român de după decembrie 1989, devenit între timp membru NATO şi UE, aceşti oameni atacă neruşinat pe marele scriitor Paul Goma cu arma negaţionismului, întârziind astfel şi ziua când statul român ar putea să-l repună în drepturi, să-i restituie cetăţenia (luată abuziv de fostul regim comunist) pe care nu a refuzat-o niciodată, dar şi pensia pe care nu o primeşte acum de la nimeni, trăind la bătrâneţe în cea mai umilitoare sărăcie, bolnav şi părăsit chiar şi de mulţi din prietenii de ieri.

Or, Goma este prea mare, prea înalt prin opera lui de scriitor, pentru a fi biruit cu aceste atacuri mizerabile. Dar sâcâit necontenit, împins spre războiul de rutină cu ei, iată, că se poate. Fiindcă în loc să se concentreze pe promovarea operei sale în lume, în loc să arate prin conferinţe şi televiziuni (mai ales tinerimii lumii) primejdia guvernărilor comuniste (ale guvernării prin crimă necontenită) şi troţchiste (ale guvernării prin haos necontenit), Goma se apără de aceşti pretinşi apărători ai suferinţelor poporului evreu în cel de al doilea război mondial (pe care Paul Goma nu le-a negat niciodată). Iar noi, prietenii şi admiratorii lui Goma, în loc să organizăm simpozioane ştiinţifice internaţionale de studiere a crimelor naziste şi comuniste, în loc să fondăm muzee în care să adunăm numele celor ucişi şi chinuiţi de nazişti şi comunişti, în loc să-i punem lui Goma statui, să-i deschidem muzee la Mana, în Basarabia, unde s-a născut, sau la Gilava, sau la Canal, sau în faţa Securităţii din Bucureşti, unde a fost chinuit, luptăm zi de zi ca să ni-l apărăm, că să ni-l păstrăm parte a conştiinţei noastre morale colective, parte a demnităţii româneşti, a omeniei de omenie pe care nimeni nu o poate lua naţiunii române..

Statele Unite ale Americii, chiar prin participarea preşedintelui SUA, au deschis marţi, 12 iunie, un muzeu al crimelor comunismului. Noi, soldaţii basarabeni aflaţi în prima linie a războiului cu această ciumă a omenirii, cum să nu ne bucurăm de fapta nobilă a naţiunii americane? Dar cum să ne bucurăm dacă comunismul lui Lenin, şi încă unul militant, cu pioneri şi comsomolişti zombiţi pentru a fi devotaţi cauzei proletare (pe care nu o putem uita, fiindcă e o cauză a genocidului universal comunist) guvernează în continuare cel mai sărac stat european, republica Moldova, parte din fosta Basarabie, pământ atât de românesc încă din timpurile cele mai străvechi. Deci, să ne amintim, că după aducerea comunistului şi românofobului Vladimir Voronin la guvernare în statul republica Moldova, creat în 1991 de interese geopolitice „la o margine de ţară”, vorba poetului şi publicistului Nicolae Dabija, câţiva politologi români s-au grăbit să-l laude în presa internaţională, inclusiv prin „Figaro”, şi să-l prezinte Europei democratice drept noua noutate comunistă, democratică, cap de pod al noului Comintern ce ar trebui să guverneze Europa spre binele social al celor mulţi. Aceşti politologi erau (şi mai sunt) Mircea Berindei, Vladimir Socor şi prietenii lor din umbră. Unii din ei s-au şi developat propunând zilele trecute distrugerea axei Washington-Londra-Bucureşti, păstrarea armatei ruse în Transnistria, prietenia cu românofobul militant Voronin şi chiar exerciţii militare româno-ruse fără nici o consultare a SUA şi NATO…

Ar fi bine ca toţi aceşti binefăcători comunişti ai poporului român din Basarabia (presa de la Chişinău şi Bucureşti a arătat că de fapt sunt troţchişti adevăraţi, ideologi ai guvernării prin haos neîntrerupt) să treacă azi, în iunie 2007, prin satele şi oraşele Basarabiei, să le vadă depopulate, demoralizate, alcoolizate cu votcă foarte ieftină (de 50 de cenţi SUA jumătatea de litru), părăsite şi de România, şi de Europa în haos şi ignoranţă, fără drumuri şi infrastucturi medicale şi educaţionale, gata-gata pentru a intra în comunitatea celor mai sărace state africane. Deşi manipulat (în Basarabia se spune „tumănit”) cu toată puterea masmediei de la Chisinau, privatizată („prihvatizată”, este chiar termenul lui Voronin) cu forţa de comunişti şi aliaţii lor de la 4 aprilie 2005 (când şi creştin-democraţii lui Iurie Roşca l-au votat pe Voronin, cică tot la sugestia unor politologi), electoratul Basarabiei l-a taxat dur pe Voronin (deci şi pe politologii lui de la Paris, Bucureşti şi Washington) la alegerile locale din 3 iunie 2007. Partidul comuniştilor din republica Moldova a pierdut puterea în 30 din cele 33 de raioane, în majoritatea comunelor şi oraşelor şi e gata-gata să cadă şi de la guvernare chiar înainte de termenul constituţional. Cum, totuşi, s-a întâmplat, că prestigioase ziare pariziene şi bucureştene au publicat articole de susţinere a comuniştilor basarabeni încă prin 2003? De ce atâtea peniţe bucureştene au tăbărât peste luptătorii anticomunişti din Basarabia şi Bucovina, chiar şi peste memoria celor care s-au sacrificat în GULAG şi prin temniţele KGB luptând împotriva comuniştilor lui Lenin şi Stalin, împotriva pactului dintre Stalin şi Hitler, pentru statul democrat România Mare? De ce, peste noapte, luptătorii anticomunişti în viaţă, au devenit sub peniţa unor „intelectuali” naţionalişti şi chiar negaţionişti? De ce Paul Goma este înfierat pentru că a spus adevărul despre ocuparea comunistă a Basarabiei şi Bucovinei de Nord la 26 iunie – 3 iulie 1940? Răspunsul este pe cât de simplu, pe atât de complex şi chiar tragic: fiindcă majoritatea celor care au adus teroarea comunistă în România mult înainte de 28 iunie 1940 sunt evrei. Aşa cum Hitler a fost neamţ. Cum Stalin a fost georgian. Cum Lenin a fost Ulianov. Cum ucigaşul miilor de ofiţeri polonezi la Hatâny a fost rus. Cum Mao a fost chinez. Deci, cum să uităm explozia din Senatul României, soldată cu jertfe nevinovate, din 9 noiembrie 1920? Cum să trecem cu vederea revoluţiile bolşevice de la Hotin şi Tatarbunar sau crearea RASSM pe malul de est al Nistrului în 1924 ca „piemont românesc”? Cum putem să uităm genocidul comunist din Basarabia şi Bucovina? Cum să ascundem adevărul despre „diplomatul” principal al războiului URSS contra României din perioada interbelică, Maxim Litvinov, alias Meer Ballah, ministrul de externe al URSS, „prietenul” lui Nicolae Titulescu din Liga Naţiunilor?

Răspunsul la întrebările de mai sus se poate nuanţa analizând şi recentul atac împotriva lui Paul Goma, apărut tot într-un ziar parizian (ca să intre mai lesne în presa de la Bucureşti şi Chişinău). Scris la comandă, tezist şi agramat, fără nici o lectură, măcar deontologică, a textelor lui Goma, dar de un pretins profesor ieşean (se pare că nici catedra unde lucrează nu ştie de existenţa lui), acest articol deconspiră încă odată gruparea troţchist-comunistă ascunsă sub perdeaua de foc a Holocaustului. Nu dorim să ne pierdem timpul cercetând această mâzgăleală neruşinată, cum nu are rost să mai punem zi de zi degetul pe rana sângerândă a celor care au suferit şi mai suferă din cauza genocidului comunist. Încet-încet comunismul este totuşi condamnat în lume aşa cum a fost condamnat şi nazismul, deşi dimensiunea urgieşească a crimelor partidului comunist universal întrece pe cea a crimelor lui Hitler. Lenin mai stă la loc de cinste în sarcofagul de la Kremlin, urâţind faţa spirituală a Rusiei, încurcând Rusiei şi poporului rus să intre în familia europeană. Şi Vladimir Voronin, bucăţica veninoasă a acestei mumii comuniste, mai guvernează în Basarabia cu ajutorul armelor geopolitice şi a mentalului social comunist. Şi destui leninişti, troţchişti, cegevarişti, stalinişti, maoişti mai colindă lumea încercând să spele măcar pe unii din foştii lideri comunişti de sângele nevinovat al zecilor de milioane de oameni ucişi de ei sau la indicaţia lor directă. Asta în timp ce preşedintele SUA participă la deschiderea unui muzeu al crimelor regimurilor comuniste, iar „guvernul democratic” al Rusiei (şi al republicii Moldova) proslăveşte pe Vladimir Lenin, ideologul principal al acestor crime.

Pentru că a spus şi spune adevărul despre genocidul comunist din Basarabia şi Bucovina, despre distrugerea României mari prin complot nazisto-comunist, pentru că, mai ales, dă numele, listele de nume, a celor care au ucis şi maltratat zeci de mii de cetăţeni români ai Basarabiei şi Bucovinei în săptămâna roşie, 26 iunie – 3 iulie 1940, scriitorul român Paul Goma a ajuns calul de bătaie a unor umbre de oameni, mulţi din ei foşti comunişti prăpădiţi în zona crimei, a răului de care, de ce oare, fiinţa omenească nu poate scăpa. De fapt orice atac împotriva lui Goma reprezintă vârful de aisberg al crimei universale ce ne atacă necontenit fiinţa. Atacul acesta se întâmplă pe pământ românesc fiindcă Paul Goma nu este doar bătrânul şi bolnavul scriitor anticomunist român exilat la Paris, într-un mic apartament, de fostul regim comunist din România. Paul Goma nu este doar marele scriitor român şi european care a dat lumii un nou tip de literatură, unică în felul ei, despre starea lumii şi a fiinţei umane din sud-estul Europei în ultimii vreo 70-90 de ani. Paul Goma nu e doar scriitorul unei vaste opere în care eroul liric, de fapt un uriaş-erou, un adevărat erou al timpurilor noastre, proiectat arhetipal pe destinul viitor al lumii chiar de experienţa lui personală în meandrele de crimă ale regimurilor comuniste. Paul Goma este el însuşi arhetip, element cheie al mitologiei contemporane, izvodite din lupta de acum a omului împotriva răului ce s-a întruchipat în dezmăţul nazist şi comunist. Deşi „ferit” cu mare atenţie şi de premiul Nobel, şi de alte prestigioase premii scriitoriceşti, Paul Goma este unul din marii scriitori ai lumii, dar altul decât cei răsăriţi din Rusia, America Latină sau Răsăritul Apropiat. Deşi denumit „Soljeniţin al României”, Paul Goma reprezintă, cum spuneam mai sus, morala colectivă a neamului românesc, trecut în ultimii vreo 70 de ani şi prin nenorocirea comunistă, şi prin cea nazistă. Dar, mai ales, el reprezintă Basarabia, acest pământ românesc aburind de omenie şi curaj, zona europeană de intersecţie a intereselor mesianice şi geopolitice, adică de criză politică şi umanitară necontenită, mitologică încă de la începutul umanităţii. Paul Goma este de fapt un lan de Goma, un lan uriaş de demnitate asumată conştient, un simbol al biruinţei necontenite al Binelui şi Adevărului, realizat şi prin sacrificiu personal, şi prin cel colectiv. Cu cât este atacat mai neruşinat lanul nostru de Goma, cu atâta se împuterniceşte şi straja care apără acest lan. Cu cât sunt mai croncănitoare ciorile ce ţintesc lanul, cu atât mai impunătoare este straja lui. Cu cât este mai întunecat norul furtunii, cu atâta străluceşte mai tare lanul nostru de Goma.

Andrei Vartic
19.06.2007
Chişinău