Deosebit de importantă, după opinia noastră, devine cercetarea paleoliticului carstic (sic!) basarabean din perspectivă schimbării globale a climei şi foarte probabila confruntare cu un nou Gheţar arctic. Ce ne poate da experienţa omului primordial în această privinţă? Va trebui, pentru a supraveţui, să reducem drastic natalitatea ca să putem supraveţui în preajma turmelor de reni (către acea dată resursele de hidrocarburi vor fi epuizate), să recompunem genetic mamutul şi unele plante comestibile rezistente la ger, să căutăm resurse energetice noi, să construim megapolisuri acoperite sau megapolisuri sub pământ pentru miliarde de oameni? Să ne izolăm în eprubete, aşa cum prezice „Matrix”, sau să ne căutăm alte cuibare pe alte planete?
Unora, poate, nu le vine a crede că cel puţin un răspuns la aceste întrebări fundamentale poate fi aflat chiar în zilele noastre, când lumea se confruntă cu grave accidente meteorologice (şi nu numai), cercetând grotele carstice paleolitice din zona estică a Prutului Mijlociu. Unele din aceste zone de grote chiar lasă omului noi şi uluitoare dimensiuni de fiinţare… Dacă ajungi într-o noapte ploioasă de noiembrie la Trinca şi a doua zi, în zori, apari în susul canionului Draghiştei, un mic afluent al Racovăţului, poţi avea senzaţia că te-ai rătăcit într-unul din acele puncte de contact dintre misticul universal (adică imposibilitatea de a cunoaşte nesfârşirea de spaţiu, timp şi încă ceva) şi revelaţia lui în simpla, concreta, obişnuita fiinţare omenească. Ce este acest defileu al Draghiştei de lângă Trinca? O vale nuanţată omeneşte şi de producătorii de var (trinchienii sunt mari meşteri la aşa ceva, drept că în ultimii ani varul este ars cu anvelope de automobile, şi nu lemn, distrgându-se astfel, încet-încet, temelii ale vechilor cuibare omeneşti), şi de turmele de oi sau de vaci, dar şi de grotele paleolitice cercetate mai serios de Ilie Borziac şi echipele sale în anii din urmă. Aici musterianul şi aurignacianul stau unul peste altul ca într-o saltea de straturi antropice, aici grotele au fost amenajate pentru scopuri care, posibil, le întrec pe cele utilitare (ipoteza noastră este că marea majoritate a grotelor carstice din Basarabia au fost folosite pentru scopuri sacre şi arhitectura lor revendică această ipoteză). Dar tot aici omul a avut deschideri spre cerul înstelat, dar şi spre enigmaticul său sine, aici omul pragmatic a putut să se combine transcedental cu omul mistic, aici omul o fi înţeles că pentru mântuirea în acest cor al misterelor universale un vârf prelucrat de silex şi un străpungător de os de ajuns sunt. Oricum, spiritul modern, virusat cu toate nesăbuinţele pragmatismului profan, nu poate găsi alte lămuriri pentru această uriaşă stagnare tehnologică a aceluiaşi om (ca şi noi) care a vieţuit mai ales în Europa peste 30.000 de ani paleolitici.
La Trinca, într-o dimineaţă lustruită de o nesfârşită ploaie ciobănescă, călcând cu atenţie pe vârfuri ascuţite de stânci, pe necercetate grote şi pietre uriaşe cioplite de natură, dar şi de om (ce amintesc de zei, de strămoşi şi de cultul adânc al strămoşilor) arheologul Ilie Borziac şi paleontologul Teodor Obadă au deschis autorului acestor rânduri o uşă spre frumuseţea şi taina care poate salva această lume a acestui om. Care chiar o poate salva. Grotele de la Trinca, cercetate doar parţial, nedezvelite înca până la stratul de stâncă, unele necercetate deloc, altele ascunse sub blocuri uriaşi de piatră, aşteaptă omul pentru a-l confrunta şi cu decăderea aproape totală în care s-a prăbuşit tânăra generaţie a Basarabiei (autorul are în vedere zecile de mii de tineri ce-şi chefuiesc tinereţele în nesfârşite beţii şi orgii sexuale pe banii mamelor ce muncesc din greu la negru prin Italia, sau Rusia, sau privozul de la Odesa), şi cu nesfârşirea de gheaţă spre care se îndreaptă, vrând-nevrând, tot ce respiră pe acest Pământ. Inclusiv plantele. Inclusiv păsările. Inclusiv omul. Ba chiar şi stelele pentru vederea cărora „Mioriţa” mai are încă făclii.
Andrei Vartic
14 Iulie 2005
Chişinău
