1.

La ora şase fără un minut el a luat de pe raft romanul lui John Galsworthy „Comedia umană, vol. 1. Maimuţa albă”, Tocmai citea primul alineat: „În după-amiaza acelei zile istorice, de la mijlocul lui octombrie 1922, sir Lawrence Mount, al nouălea baronet, coborî scările clubului „Snooks”, tocite de paşii membrilor săi…”, când o muscă, o bâzâitoare zburătoare fără nume, pe care el o gonea de câteva ore, a aterizat calmă pe prima pagină din opera citată a marelui G.

Cu tot respectul pentru opera altor scriitori, el şi-a întrerupt spontan lectura şi, uitând cu desăvârşire şi de sir Lawrence Monut, şi de John G., începu să urmărească, cu răsuflarea tăiată, deplasarea duşmanului său numărul unu din după-amiaza zilei.

Privind-o cum se odihnea pe foaia îmbâcsită cu litere mărunte, doldora de semnificaţie, el îşi aminti raidurile îndrăzneţe ale muştei, picajele ei fulgerătoare, bâzâitul ei – când uniform, când neuniform – întotdeauna enervant. Îi trecu prin minte, ca o sclipire, goana lui după ea – cea care se ascundea pe după cărţi, după prosoape, după aparatul de radio. Ea, care, uneori, îndrăzneaţă ca un partizan palestenian din epoca în care trăieşte, se târa ca un vierme pe foile lui albe, cele care aşteaptă să fie umplute cu litere la fel de bune şi de citeţe ca şi literele lui John G.

O, cum îşi freca lăbuţele. Cum îşi freca lăbuţele, mulţumită – la nivel genetic – de rezultatul raidurilor din după amiaza zilei. Lui îi trecu prin minte că a venit timpul să pună capăt acestei goane după zburătorul organism. Să rupă, tot spontan, nevoia de nutriţie a celulelor din negricioasă făptură, apărută în natură tot cu vre-un ţel important.

(Aceea ce îl necăjeşte acum, când scrie, e că se gândea la utilitatea şi inutilitatea muscăşescului neam şi că nici prin răsfundul capului nu-i trece că lupta asta – pe viaţă şi pe moarte, din ochii muştei privind – se dădea acolo unde se dădea – pe prima pagina a „Comediei umane”)

Şi se mai gândeşte: Cât de puţin înseamnă viaţă şi moarte pentru cel puternic! Cât de uşor, uneori fără să simtă nimic, poate strivi o nenorocită de gânganie, lipsită de apărare. Cât de uşor o poate spânzura, o poate amesteca cu pământul, o poate arunca în aer. Nimic nu mai rămâne din ea, nimic să-mi mai amintească condiţia de fostă zburătoare.

(Musca – cât de bâzâitoare ar fi – e zburătoare. Iar omul, cât de om ar fi, cât de om ar fi, nu se poate lăuda cu această calitate)

Şi se mai gândeşte: Cu mijloacele moderne de distrugere se poate pătrunde aşa de uşor în celulă! Doamne, cât de uşor se omoară omul!

(Cât de uşor se omoară omul? – repetă întrebarea Necunoscutul. Şi, scuturând mucul de ţigară, răspunde: „Foamea şi frigul ucideau mai mult noaptea. Cei rămaşi vii îi clădeau dimineaţa pe cei morţi pe stânca mării Ohotsk, marea cea tulbure a Oceanului Pacific, acolo, la Magadan. 9 luni pe an clădeau ziduri de morţi, kilometri de morţi îngheţaţi. Într-o zi, am văzut marea plină de rechini. Atunci bătrânii din lagăr au spus: „Vine primăvara!”. Cu părere de rău Andruşca Constantinov nu a mai apucat primăvara. A murit de dorul copiilor imediat cum a ajuns la Magadan, eu l-am pus în zidul de trupuri îngheţate. L-au mâncat şi pe el rechinii.

– Cum aşa, l-au mâncat rechinii?

Morţii se clădeau pe malul înalt al mării Ohotsk încă în timpul Ţarului, dar de la Lenin încoace numărul celor ucişi acolo a tot crescut. Când venea primăvara morţii se dezgheţau şi cădeau de la sine în mare. Rechinii ştiu asta şi iată cum se face că anume ei aduceau primăvara la Magadan. Se înfoaie marea de rechini, vine primăvara, în curând scăpăm de zidul de morţi îngheţaţi pe lângă care treceam de mai multe ori pe zi. Pleacă rechinii, vine iarna, reapare zidul de morţi îngheţaţi.

– Cine eşti Dumneata?

Sunt Grigore Poparcea, am fost notar la Ialoveni în timpul când barbatul Catincai era primar, încins cu panglică tricoloră, am fost amândoi judecaţi la 25 ani de Gulag, am fost trimişi în primăvara lui 1945 la Magadan. El nu s-a chinuit, a murit la 9 mai. Iaca, am venit să-i spun Catincăi de moartea lui Andruşca. Dar tu cine eşti, copchile.

– Andruşa.

Nepotul lui Andruşca? Băiatul Zinicăi? Tare o mai iubea pe Zinica.

– Neaca zice că eu nu trebuie să ştiu de bunelul Andruşca. Da rechinii ceea aveau colţi mari?

A, nu, colţii lor erau mult mai mici decât colţii oamenilor care ne-au judecat.”

2.

Acum, când bate această istorioară la maşina de scris, îşi aminteşte rânjetul de satisfăcut de atunci, când, printr-o fulgerătură, a închis musca în lada labei sale. A închis-o bine, fără nici o şansă de evadare. Musca încremenise acolo, era aşa de mică încât el nu-i simţea bătăile inimii.

(poate e necesară o suprasensibilitate pentru a le simţi).

Mai rămânea să-şi adune gândurile marţiale şi să decidă cum o va sfârşi de viaţă. Lucru nu chiar aşa de uşor, de altfel. Asta pentru că, aşa cum stă închisă între degete, nu mai poate spera să-şi regăsească imensele spaţii dintre rafturile cu atâtea cărţi şi magnetofon, dintre uşă şi geamul din fund, – mic ca cel de la închisoare. Închisă acolo e, în palmă, ca şi cum a pierdut orice speranţă. Dar nici el, proprietarul splendidelor degete

(subţiri şi delicate, dar ca la domnişoarele de la oraş tot nu sunt, că sapă şi prăşeşte aproape tot anul)

nu-i poate face chilipirul dintr-o dată, dat fiind că degetele sale se pot strânge până la o anumită limită. „Tot ce face natura are un nivel de saturaţie”. De moarte, ar trebui să spună.

Istorioara noastră nu e atât de captivantă şi delicată aşa cum e coborârea spectaculoasă pe treptele clubului „Snooks” a lui sir Lawrence Mount, al nouălea baronet, pe la mijlocul lunii octombrie a anului 1922, când primul război mondial încă nu se terminase ca lumea şi când Lenin deja clădea ziduri din morţii politici îngheţaţi pe malul mării Ohotsk, la cel mai mare ocean pacific al pământului. Dar, dintr-un impuls necunoscut, el va continua să scrie. Poate de aceea că amintita muscă l-a chinuit zdravăn în după-amiaza zilei de 17 august, 1975 ani de la naşterea lui Iisus Hristos, Cel în care mai crede o bună parte din omenirea contemporană cu el. Mai ales atunci când doarme.

Mamă-ta Zina, îi spunea bunica, Catinca, tare mai cânta frumos în strană, în corul bisericii. Andruşca se mândrea cu ea.

Uneori alerga după muscă ca un smintit, înarmat cu batiste şi fulare. Încerca, zădarnic, s-o pocnească şi să-i pună capăt vieţii. Alteori o urmărea fix, rigid ca o statuie, minute întregi, crezând naiv că se va aşeza undeva pe aproape, ca s-o pocnească şi să-i pună capăt pe existenţă. Îşi expunea făţiş faţa şi mâinile pentru a aţâţa poftele muştei.

„Vai, bătu din palme Nina, îmi pare rău că nu avem aparat de fotografiat. Să „imortalizăm” clipa asta. E aşa de încântătoare poziţia ta de vânător!”

El zâmbi, dar trist. Musca îl irita – nu se putea să se concentreze pentru a realiza lucrul său de toate zilele, scrisul predestinat nimănui, nici măcar KGB-ului, care, o fi el vigilent, dar iată că nu ştie de el. Sau, poate, lor nici nu le trece prin minte, că un nimeni, un băiţel care a terminat faclultatea de fizică la optică şi spectroscopie, s-a pus serios pe scris, dar tot pentru nimeni, aventurile zădărniciei sale. N-are importanţă că e un lucru istovitor, – şi încă realizat de un om care de mai mulţi ani nu este primit nicăieri la muncă, deşi a fost unul din cei mai buni la facultate. Important este că nu poate trăi fără această muncă realizată în totală clandestinitate, acum o are şi pe Nina şi cum i-ar sta să fie arestat, dus în Siberia, iar ea să rămână fără el, soţie de desident, ba nu, el să rămână fără ea, unicul sens al vieţii lui la acest capăt de drum… Că trebuie să bată la maşina de scris litere, semne, cuvinte, fie şi fără sens, pentru a avea un sens cât de subţire ziua asta de azi, să bată multe pagini pe zi, KGB-ul ar putea să observe, totuşi, că el târâie la Dănceni atâtea pachete cu hârtie. Ce bine e că nu trebuie să prezinţi un paşaport pentru a cumpăra hârtie. De fapt, este şi el şmecher. Nu cumpără niciodată hârtie din acelaşi magazin. Desigur, majoritatea acestor pagini vor ajunge în gheena focului. A ars deja hectare de hârtie. Are de unde să şi le ardă. Nu-i pare rău.

(Parcă puţin gunoi se arde în sat atunci când e sărbătoare? Parcă puţine cărţi s-au ars în sat, inclusiv manuale şcolare, atunci când au venit ruşii? Cine ca cine, dar sătenii ştiau deja că cine are cărţi româneşti în casă va fi dus în Siberia.

Uneori îl apucă un dor straşnic de scris, imposibil de lămurit. Scrie ore întregi, fără întrerupere. De multe ori i se istoveşte imaginaţia şi bate la maşină tot ce-i trece prin minte. Dar alteori apare în odaie câte o muscă bâzâitoare. Şi-l indispune. Şi-l enervează. Şi-l readuce de pe pământurile îndepărtate ale imaginaţiei (şi imaginaţia asta o fi o porcărie), aici, pe ţărănosul pământ. Aici unde balaurul se preface în muscă bâzâitoare.

Bâzâie şi se leagănă de acolo-acolo prin odaie. De parcă ar fi un elicopter. Sau o vacă, alergând acasă s-o mulgă stăpâna.

Înţelege, în sfârşit, de ce relatează această întâmplare cu musca. Dacă nu lua de pe poliţă „Comedia umană” se putea să rămână în pagubă şi să treacă, cu maşina de scris cu tot, în altă odaie, să-şi continue lucrul acolo.

Fiindcă nu poate suferi o muscă în odaia unde lucrează. Sâ cânte muzici, să bubuie tunurile, să huruie tancurile şi avioanele. Ultimele chiar vuiesc zi şi noapte la orizontul dinspre Prut, sunt avioanele strategice ale URSS care patrulează hotarele acestui colos geografic. De aceea a introdus în închisoarea palmei degetul arătător de la o altă mână. A lăţit cu el zburătoarea făptură. Strivind-o se gândea că e greţoasă, imperfectă. Nu musca venea peste el, ci avioanele strategie ale armatei sovietice. Cădeau peste el în picaj năucitor.

(Iată cum, după mult chin şi pe dibuite, strivind musca, a înţeles că imperfecţiunea asta, musca, este mama progresului care sunt bombardierele strategice sovietice)

A privit apoi mormanul de celule. Câteva minute în urmă pata asta neagră, colorată, o picătură de negru şi roşu, se mai bucura de sclipirea foilor lui. Se juca cu literele „Comediei umane” crezând, ironie a sorţii, că literele sunt nişte muşte la fel de zburătoare ca şi dânsa.

Acum totul s-a terminat pentru ea. Dacă el n-ar fi scris rândurile astea, nimeni, poate chiar nici el însuşi, nu-şi mai amintea de ea, de ea care a fost muscă şi acum este un morman de ce?

El a pus în raft cartea maestrului. Se gândea, când o îndesa printre alte cărţi

(unele mai destoinice decât altele)

că e nemaipomenit de trist să scrii despre aventurile lorzilor şi baroneţilor, şi ale altor seniori superiori. Trebuie să le imaginezi costume, maşini, titluri, posturi şi amante. Despre moartea muştei sau despre cum au murit milioane de oameni la Magadan nu e nevoie de nici un efort scriitoricesc. Nici de parada de muşte a lui Sartre, nici de ciuma lui Camus. Doar un acoperiş sub care să nu-ţi fie frig, o masă, dar nu şi o vioară, cum zice Einstein. Că se aude la KGB şi caută să afle imediat de ce acesta care nu a terminat conservatorul, nici măcar şcoala muzicală, iată, cântă la vioară.

El se trezeşte la şapte. Nu face gimnastică. Dă de câteva ori din mâini pentru a se simţi mai puternic. Respiră adânc. Bea un ceai. Scrie sau citeşte patru ore. Ia o masă simplă, ţărănească. Scrie sau citeşte încă patru-cinci ore. Ia cina. Simplă. Ţărănească. Aşa cum i-o pregăteşte mamă-sa. Acum şi Nina. Mai lucrează după asta cât poate. Apoi se culcă lângă Nina. Uneori se gândeşte la ce a scris

(dar şi la ce se întâmplă în lume. Are lângă el aparatul de radio, splendidă deschidere spre lume în lagărul închis din URSS. De fapt de când se ştie tot roteşte undele în căutare de informaţie, de informaţie care să-i spună că URSS-ul ista s-a dus naibii – tatăl său a cumpărat un aparat bun de radio, cu unde scurte, Daugava, imediat cum s-a întors din armată),

dacă nu e nimic fals acolo, dacă nu a mutilat cumva materialul… Chiar dacă scrie din instinct, tot se strecoară frica, iar frica este cel mai sadic cenzor al omului. Se gândeşte, deci, la ce se întâmplă peste nouă mări şi nouă ţări, la Ilene Consânzene. Aşa adoarme… ca să nu-i fie frică de grozăvia viselor care i se arată – că a fost băgat în vara anului 1972 şi la casa de nebuni ca să vadă cei de la securitate dacă e nebun cu adevărat sau dacă se preface că e nebun sau să creadă el că e nebun sau să creadă alţii că e nebun să le fie de învăţătură când îl văd flămând şi îmbrăcat în haine vechi, de fapt puţinele haine din studenţie, pe care i le-a cumpărat mamă-sa în toamna lui 1968, după ce în august (ce are augustul cu URSS, că iată şi el scrie în august despre soarta muştei?) el scoase afară din căminele Universităţii câteva zeci (sau sute) de studenţi pentru a protesta împotriva ocupării Cehoslovaciei (după ce în 1964 a ridicat şcoala din Ialoveni împotriva demiterii lui Hruşciov, care a arătat crimele lui Stalin, ucigaşul lui bunel-su). Ba nu, după ce în februarie 1967, când deja era student la fizică (la Universitate) le-a vorbit colegilor de şcoală din Ialoveni, la întâlnirea anuală a absolvenţilor (unica întâlnire la care a participat) despre necesitatea studierii istoriei adevărate a poporului (ca să nu dispărem de pe faţa pământului ca naţiune trebuie numaidecât să ne cunoaştem istoria), despre care a şi scris directoarea şcolii la securitate, aşa cum ia demonstrat în martie 1971 maiorul Mămăliga de la KGB, atunci când l-a anchetat, când l-a zdruncinat ca să vorbească despre organizaţia pe care o conducea (dar el nu a recunoscut şi, iată, din toţi membrii organizaţiei doar el nu are drept la un loc de muncă, toţi ceilalţi sunt deja candidaţi în ştiinţe, fapt care înseamnă una din două – sau KGB-ul nu a vrut ca în RSSM să existe o asemenea organizaţie, ca să n-o primească cu toţii la cap, sau, of, unii din membrii organizaţiei erau oamenii lor, dar astea sunt ipoteze ale imaginaţiei). Deci, ca nu cumva să creadă că viaţa lui se întâmplă în vis s-a însurat cu o fată splendidă (de fapt încă nu s-a însurat, ci doar au depus cerere la sovietul sătesc să se căsătorească) pe care a descoperit-o într-o noapte când era în mare deznădejde fiindcă spectacolul despre Oedip pe care îl montase nu se mai putea juca (Iokasta plecase în turneu la ţară) şi ea, fiind studentă la arte, a venit şi a jucat-o pe Iokasta fără nici o repetiţie. Asta se întâmpla în primul lui spectacol, Oedip-rege. Fata era Nina.

Scrie despre toate astea şi se gândeşte că majoritatea oamenilor au o viaţă mult mai destinsă decât cea a lui sir Lawrence Mount, al nouălea baronet, care, poate, cobora la mijlocul lui octombrie 1922 scările clubului „Snooks”, tocite de paşii membrilor săi. Cum majoritatea oamenilor (dar absoluta lor majoritate) din RSSM nu ştie diferenţa dintre clubul din colhoz sau de la fabrică şi clubului distinsului baronet, ne bucurăm acum că măcar musca nu mai bâzâie prin odaia ticsită cu atâtea cărţi, majoritatea subversive (o carte devine subversivă prin cititorul ei, nu prin editor). Aşa că el s-a întors spre raftul cu atâtea cărţi şi cum Nina, soţia-sa (de fapt mai sunt vreo câteva zile până la căsătorie, şi ea nu are nici un fel de rochie pentru asta, el nu are nici un fel de costum, doar nişte doki de 5 ruble) îl privea întrebătoare, el i-a spus:

„El, John Galsworthy, a scris despre baroneţi, iar eu, Andrei Vartic, scriu şi mai vreau să scriu despre o muscă prinsă şi omorâtă în după amiaza asta de 17 august 1975, când nici în curtea noastră, dar nici în lunca Işnovăţului nu s-a rătăcit vre-un faun”.

Putea şi să tacă. Parcă puţine gânduri tăcute au fost gândite… Dar, se gândeşte – că e tare periculos să spui ce-ţi trece prin minte, probabil de aceea foloseşte aşa de des verbul a gândi în loc de verbul a vorbi, a spune – că aşa de multe gânduri tăcute au fost arse (sau aruncate rechinilor), împreună cu trupurile celor care le purtau.

Apoi s-a repezit la maşina de scris. S-a repezit, acesta e verbul, ca un apucat. Bătea aşa de repede încât nu-şi vedea degetele. A scris dintr-o răsuflare tot ce e mai sus. Abia acum, către sfârşit, a mai încetinit. Asta pentru că-i vine foarte uşor să pună cuvânt lângă cuvânt atunci când ştie prea bine că nici azi nu-l va citi pe John Galsworthy. Când ştie prea bine că literele sale nu se deosebesc cu nimic de literele amintitului (laureat Nobel în 1932) dacă le pui în faţa unui neştiutor de carte… Sau în faţa unuia care n-a fost educat (învăţat) să-i înţeleagă limba. Bunelul Andrei în gura rechinului, asta e limba.

3.

La 2 septembrie a aceluiaşi an el a trecut pe la un prieten – C. P. (unul din foarte puţinii oameni care stă de vorbă cu el şi care îl ajută şi cu un ban) – , expert într-un laborator judiciar. Acela îi arată o bucată de uşă, cu o gaură cât un ou de găină. Şi câteva zeci de alice de puşcă care au făcut gaura. Un careva îşi omorâse soţia. „A tras prin uşă, – spune C. P. – Trebuie să determin unghiul sub care a tras şi dacă alicele astea sunt asemenea cu acelea pe care le mai avea în casă. Nu prea înţeleg de ce le trebuie asta. Totul e clar”. De fapt, abia acum începu şi lui să-i fie clar ce metodă minunată este spectroscopia pentru a studia şi istoria, şi sufletul omului, mai ales fascinanta istorie a dacilor, despre care ia vorbit într-o noapte a anului 1966, la gara din Chişinău, unchiul Grigore, aflat la Chişinău în drum spre Moscova, unde era mare nevoie de lecţiile lui de biologie. Unchiul o iubea pe mamă-sa, pe Zinica, fiica lui Andruşca, aşa de parcă ar fi fost fiica lui. Când a aflat că şi el, fiul Zinicăi, este Andruşca, a început să plângă, l-a strâns în braţe şi i-a spus: „Să te păzeşti, flăcăule, să nu faci multe nebunii!”. Atunci, la gara de trenuri, ciocnind pahare şi mâncând plăcintele făcute de mamă-sa, unchiul Grigore i-a vorbit despre Adrian Daicoviciu, a zis că îl ştia personal, ca şi pe regele Mihai, o nătăfleaţă de copil, Mircea meu a învăţat cu el în clasă, îi dădea bobârnaci. „Dacii au fost magnifici”, i-a spus unchiul şi, se vede, avea dreptate. Absolvise Sorbona. „De la aceştia, de la neamurile noastre, nu te uita că-s proşti acum, ai ce învăţa. Nu uita de daci, Andruşca! Ai înţeles? Ei au ştiut cel mai multe, din toţi oamenii, despre nemurire!”. Problema lui, din câte am auzit şi mai înainte, când a fost şi la Dănceni, era legătă de biologie. Descoperise ceva deosebit de important pe tărâm biologic. „M-a chemat la el şi Hitler, spunea unchiul Grigore. Dar n-a înţeles. Acum mă cheamă ruşii. Dar nici ei nu înţeleg. Biologia este o ştiinţă adâncă. Despre asta nu se poate vorbi cu voi, cu proştii. Hai să mai bem un pahar de vin. Tare-i bun vinul acesta, de la Dănceni. Şi plăcintele, Zinica, tare sunt bune.”

4.

Galbenul acestor flori aminteşte de pânzele lui Van Gogh, dar şi de vechile icoane ruseşti, i-a spus a doua zi Andrei Sârbu. Aşa e, ele mângâie din colţul tihnit. Aşa cum ne mângâie „Sfânta treime” a lui Rubliov. Ne mângâie şi ne aminteşte de Sodoma şi Gomora. Florile ne amintesc de fetele lui Lot. De Avram şi de Sara.

Valorile şefilor de state nu se măsoară cu şefii statelor, ci cu faptele lor. De aceea opera celor care au creat în sărăcie duhneşte a revoluţie. Dacă nu scrii pentru dreptate, pentru revoluţie, de ce scrii?

O bucurie se statorniceşte în suflet: cuvintele se supun voinţei mele. Dar voinţa mea? Cui se supune? Întâmplării? Sau unui alt Logos, imposibil de cunoscut, aşa cum ne învaţă cartea?

Senzaţia sfârşitului – de ce, de ce trăiesc dacă nu am absolut nici o şansă de a-mi găsi măcar un serviciu cât de cât, măturător de stradă, în acest stat – nu presupune sfârşitul lumii. Dar care este ţelul ei, ţelul acestei lumi neantizate cu scrisul poeţilor?

Cu infinitul în faţă (cui să-i spui că mai trăieşti doar fiindcă te interesează ce-i infinitul acesta?) îţi dai seama că totul este mistificare.

Dacă lumea mai crede anume acum, în statul acesta, URSS, în careva viitor, să mulţumim marelui animal din noi: inconştientul. De la el învăţăm necontenit că există Dumnezeu (deşi discutând sau scriind despre Dumnezeu nu putem vorbi numai despre existenţa Lui, El fiind şi în existenţă, şi dincolo de ea, şi dincolo de dincolo de ea, şi dincolo de toate posibilităţile – şi dorinţa neîncetată – Universului de a şti ce e dincolo de existenţă şi Univers).

Să ne întoarcem cu faţa spre natură. Vom găsi asemănări uluitoare între holografiile ei şi Dumnezeu. Oare nu aceiaşi regulă ne creşte?

Important e să ai o ocupaţie.

Cât de uşor s-a lăsat omul sovietic de Dumnezeu! Noutatea asta, însă, o găsesc şi în trecut. Prezentul e mijloc de comunicare. Prezentul ne dă limbajul de acum al Logosului. El epuizează până şi locuinţa primitivă.

Pentru scriitorul de limbă română creaţia populară e tangentă cu noutatea. La fel şi cronicile medievale. Cele scrise la curtea lui Ştefan sunt cele mai fascinante. Toate secretele istoriei europene par a fi codificate în ele.

Într-un stat cu multe academii arta e sortită pierii. E sortită pierii fiindcă este susţinută de impactul poliţienesc. Pildă, arta din epoca fascismului. Mai înainte – din cea a „bunicului” Lenin, creatorul lui Hitler.

Trebuie de petrecut mai mult timp cu Tolstoi. De la el a pornit nonviolenţa lui Gandhi. Straniu, dar aşa e, noua Indie a fost „concepută” în Rusia ţaristă, de către un dvorean care a redescoperit sensul vieţii simple la coarnele plugului înainte ca Gandhi să le ceară indienilor să se întoarcă la vârtelniţă şi războiul de ţesut.

E o prostie să desparţi arta modernă de mişcarea muzicală din muzica uşoară. Beatles-ii se egalau cu Picasso (sau cu Beethoven, nu mai ţin minte). Dar când s-au crezut şi mai mari, au fost nimiciţi.

Statul care întemniţează fantezia artistului e un stat al tiraniei. Dar şi fantezia artiştilor e tiranie.

5.

Acum, după ce s-a bărbierit, poate să-i spună. Ştie că trebuie să cumpănească vorbele, nu cumva s-o facă să simuleze plânsul, leşinul sau ieşirea din minţi. Ştie că trebuie la nevoie s-o susţină cu braţul lui de bărbat, ştie asta. Nu poate să ascundă că ştie. Viaţa ei începe zilnic dincolo de el. Asta a aflat azi.

Cum s-ar putea să repari greşeala care s-a strecurat la pagina 24, în rândul 4 de jos al romanului, atunci când romanul a fost deja devorat de cititori? Eratele din volumele viitoare nu vor fi citite de o bună parte din cititori, iar cei ce le vor citi le vor mai lua oare în seamă?

Stupidă situaţie, nu? Închipuiţi-vă acum că toate astea se întâmplă omului. Se trezeşte dimineaţa, se bărbiereşte, că nu e în Bizanţ, să poarte barbă (deşi parcă scrie din Bizanţ), bea un ceai şi să duce să ia autobuzul şi pe drum îi cade întâmplător un meteorit în cap şi-l omoară. Săracul KGB. Nici o rugă, nici un blestem, nu va repara întâmplarea asta.

Şi mai închipuiţi-vă şi asta. Se trezeşte dimineaţa, caută cu mâna alături, în pat, să-şi achipuie soţia, şi soţia nu-i. A dispărut. Seara s-au culcat amândoi, sau hârjonit, au făcut dragoste, apoi au adormit, amândoi deodată, ghemuiţi unul lângă altul. Tocmai de aceea i se pare suspectă lipsa ei de alături. Locul unde ar trebui să fie ea e rece, semn că a plecat de mult de lângă dânsul, poate chiar de aseară. Şi el, ca un nătâng, a dormit şi nu a simţit. Poate m-a tratat cu vreun somnifer? Special m-a tratat, ca să nu simt când şi unde a plecat în toiul nopţii.

Aprinde lumina şi-i caută hainele. Desigur, nu le găseşte. Nici rochia, nici paltonul, nici cizmele. A plecat! Când? Unde? De ce? Toate astea trebuie să le afle când revine? Dar mai revine oare?

Se simte tare neputincios şi singur. Ca atunci când încă nu făcuse cunoştinţă cu ea, atunci când în fiece seară băga capul în ştreang. De fapt îl băgase de atâtea ori încât devenise obişnuinţă. Stai oleacă cu capul în ştreang şi, somn uşor, dormi niţel mai bine.. Poate de aceea nu murise atunci. Din obişnuinţa de a avea mereu în preajmă moartea. Dar poate din teama de a muri ca un nătărău. Pentru că se sinucid doar nătărăii. Oare numai nătărăii? Oricum, este şi asta o întrebare cumplită, acea despre sinucigaşi. Lor nici măcar cruce pe mormânt nu li se pune. Aşa de mare este podoaba pe care Dumnezeu o dă fiecărui om….Cert e că atunci când încă nu o cunoştea se gândea în fiece zi să se omoare, mai ales în zilele care-au precedat întâlnirea lor. Şi întotdeauna amâna gestul. Astăzi ştie de ce. Nu din frica de moarte. Din frica de a fi singur. Ba nu, este egoist. Din frica de a nu şti de ce s-a născut, pentru care treabă, în lumea asta… În Bizanţ cel mai mare eroism era să nu fii ucis, să mori de moarte bună!

Andrei Vartic
1975, redactat iunie 1980

LĂSAȚI UN MESAJ