Prea mă grăbesc.
Fiecare nou-născut se naşte cu acelaşi bagaj de cromosomi ca şi Pitagora şi Mahatma Gandi (sau, dă, Henry Michaut). Ci experienţa umană nu se acumulează în gene – n-are rost să căutăm acolo piramidele şi Upanişadele, ştiinţa cultivării pământului la asirieni, arta militară a persanilor sau teroarea de tip leninist-comunist-stalinist. Nimic din toate astea nu se transmite genetic. Grecul antic, dacă s-ar fi născut azi, s-ar fi acomodat perfect, săracul, la tiparele bâlbâite ale lui Brejnev tot aşa cum se acomodează şi copiii de azi. Trebuie să vinzi sau să te vinzi ca să ajungi în vârf.
Memoria nu poate fi acumulată genetic. Tradiţiile sunt doar vii. Artele, ştiinţele, păstoritul – totul, totul se deprinde prin efort considerabil. Progresul e posibil numai dacă se păstrează în memoria activă marile cuceriri întâmplătoare ale spiritului.
Lumea analfabetă a societăţilor trecute î-şi păstra pachetul de legi şi moaşte pentru a supravieţui. În numele la ce? Iar pentru a păstra legile şi moaştele în memoria vie, biologică.
Lumea modernă a lăsat la cheremul tiparului şi electronicii acel pachet de legi. Orice bleg le poate redacta. Comunităţile clasice – de oameni – s-au risipit. Nu, nu sunt rousseauist când spun lucrurile acestea. Văd doar că urbea a devenit mlaştină.
Poporul nu mai ghiceşte în stele (liderii poporului nu mai ascultă de ghicitorii în stele). Experienţa milenară a fost gâtuită. Poporul nu mai transmite prin grai viu, cu respiraţia însufleţită, legende şi mituri. Educaţia a fost lăsată de capul şcolii. Şcoala a fost lăsată de capul manualelor. Manualele au fost lăsate la voia unor gârbovi în faţa Puterii. Învăţătorul s-a transformat din guru în supraveghetor. Cu varga în mână mai are putere. Fără ea este un tip ridicol.
Şcoala de tip brejnevist-stalinist îşi roade creanga pe care stă. Memoria vie nu mai este o şcoală a vieţii. Ştiinţele trecutului nu mai sunt înţelese. Progresul tehnic nu răspunde la întrebări, ci pune noi întrebări. Dar cui le pune? Unei caste de iniţiaţi ne-iniţiaţi (vezi membrii Biroului Politic) care duce totul pe apa sâmbetei.
Incaşii, lipsiţi de casta lor conducătoare, au devenit a doua zi un popor subdezvoltat.
Stalin n-a lăsat nimănui dreptul de a se întreba ce e cu viaţa asta, care e sensul ei.
Brejnev, încă şi mai subţire la minte, ne învaţă arta pupatului.
Arta de a trăi a fost gâtuită. Puterea e luată în mâini de mafii comerciale. După moartea lui Brejnev ea se poate, simplu de tot, instala în scaunul de la Kremlin. O ţară condusă de hoţi. O ţară cât a şasea parte a globului….
Ci navele cosmice risipesc Cosmosul.
Nu mai avem nevoie de stele.
Doar cine are pe masă măsline e cineva.
Cine se închină la icoane e un nimeni.
Doare cine are pe masă măsline transmite copiilor săi arta de a găsi aceste măsline.
Tot mai puţini şi mai puţini oameni transmit copiilor lor arta de face bine. Te vinzi pentru un medicament, pentru un loc la o şcoală din centru, pentru o apariţie la televiziune.
Mai mult chiar – pentru mulţi şi icoana a devenit o măslină. Fetele lui Bodiul (şi ele, urmând legile malimprintingului, ale năravului spurcat, fac ce au apucat de la tata Brejnev şi toată cohorta lui) împart la dreapta şi la stânga bunurile poporului nostru – icoane vechi, pictură şi sculptură veche, covoare, ceramică.
Vivat, spiritul se acomodează.
Siguranţele fiinţei mele nu se topesc atunci când trece impostorul.
Capul moldoveanului s-a aplecat.
Salut, popor mioritic, cu zgardă comunistă la gât.
Visez cârduri de cocori buimaci ce zboară anapoda.
Criza ecologică ne poartă deasupra prăpăstiei.
Morala brejnevist-comunistă ne-a aruncat în ea.
Lituanienii au restaurat cetatea Trakai (şi noi nu ne-a gândit că Trakai poate fi de la traci), oraşul lor vechi. Noi am distrus tot ce este vechi. Cine noi? Eu care plâng ca prostul? Bodiul? Cei care ne-au lăsat pradă ruşilor? Vom mai avea şanse dacă destinul, întâmplător, ne va arunca într-o apă salvatoare, în apa Patriei?
Nimeni nu ne-a întrebat dacă socialismul lui Stalin e mai bun pentru noi. Churchill şi Roosevelt, Vă urăsc. Europa, te urăsc şi pe tine, că ai rupt Basarabia de la Patrie. Mi-e greaţă de bunăstarea ta. Mi-e scârbă de miopia ta. Tu, democraţie curvită, tu mi-ai ucis bunelul Andrei la Magadan, atunci când te-ai înfrăţit cu Stalin. Înghiţiţi-vă, deci, în pace cele 400 feluri de salam. Noi, românii din Basarabia, murim. Adio, Europa. Adio, State (sate) Unite ale Americii. Să ştiţi, eu am ţipat ca un nebun atunci când Armstrong a păşit pe Lună. Adio, aici, în centrul Europei, piere un popor de care nimeni nu are nevoie. Nici chiar Patria lui.
Bunica mea, Catinca Ştefănucă din Ialoveni (soţia lui Andrei Constantinov, primar de Ialoveni, ucis la Magadan în 1945), a avut un văr drept, foarte savant şi foarte cinstit. Nu s-a refugiat în 1940 în România, se vede că nu a reuşit, dar nici arhiva Institutului Social (al lui Dimitrie Gusti) pe care îl conducea nu o putea lăsa vraişte. A refuzat însă să colaboreze cu gramatica transnistrenilor. A fost condamnat la moarte în ianuarie 1941. Şi a murit în cuştile KGB-ului. Îi spunea Petre Ştefănucă.
Mumă Roma, trăiască macaroana! Trăiască nomenclatura! Trăiască bâlbâiala lui Brejnev, că le dă americanilor petrol pe degeaba!
Nici o doctrină ideologică nouă. Nici o religie. Nici o şansă. Trăiască puşlamalele. Trăiască mita. Trăiască medalia. Trăiască Condriţa şi toate palatele lui Bodiul din Moldova subdezvoltată.
Fugim de fărăsens în activistul fără sens şi roadele acestei activităţi ne surpă.
Toate popoarele au fost lăsate egale în faţa Domnului. Nu şi în faţa Moscovei. Acolo eşti nimeni dacă nu te duci încărcat. Chiar întrezăresc salvarea noastră în această lăcomie a lor, a ruşilor de la Moscova, de a păpa pe degeaba.
S-au născut, se nasc şi se vor naşte, poate, oameni. Cu acelaşi pachet de cromozomi în cârcă. Nici mai grei, nici mai uşori decât cei ai lui Pitagora sau Mahatma. Soare răsare, dar soare poate să nu mai apună. Că, iată, am pus (ni s-a pus, am lăsat să ni se pună) la cârma ţării – în care am fost băgaţi cu de-a sila să trăim – în locul unui ucigaş sadic un curvar bâlbâit şi obtuz.
Gata, m-a săturat de adjective.
Prea mă grăbesc.
Norocul nostru este tot copilul care se naşte. El poate nimeri direct în Grecia lui Pericle. Acolo el nu va şti de Brejnev şi Ivan Bodiul. El se naşte cu acelaşi bagaj de cromozomi ca şi Pitagora.
Dar şi pe marele mag al metamorfozelor l-a dus cineva de mână. Cine ne va duce de mână copiii? Şi cum? Homeini? Sveta Brejnev-Bodiul? Mao? Sartre? Soljeniţin? Ceauşescu? Sau, poate, iar Lenin?
Bomba atomică poate şterge omul de pe faţa pământului. Alte hidoşenii fătate de progres şi-au căscat râtul. Îl urăsc (acum!) pe Rousseau. Tandeme Brejnev-Bodiul au existat şi în trecut. Dar n-aveau în mâini rachetele SS-20.
Şi, poate, nu existau aceste gânduri venite peste capul meu întâmplător: acest sfârşit de secol este incert, gol şi apocaliptic, dacă toată minunăţia Universului consistă în cultivarea pioşeniei faţă de o prostituată care n-a plâns şi nu va plânge, ca Maria Magdalena, la picioarele lui Iisus.
Andrei Vartic
Mai-iunie, 1980.
