19.04.80
Chiar sub geamul odăii mele se află intrarea de serviciu a restaurantului.

Vă invit, deci, în curtea din spate a hotelului.

Bătrânica e jos, lângă lada cu gunoi.

A găsit sau a furat de undeva o sticlă de lapte acru şi acum se chinuieşte băbeşte, bolmojind ceva, s-o destupe.

În cele din urmă lucrul îi reuşeşte, dar nu duce sticla la gură ci, neaşteptat, o varsă încet în ladă (de parcă îi produce o plăcere nemaipomenită curgerea înceată a lichidului din sticlă).

Aşteaptă înţepenită până curge tot chişleagul, tot până la ultima picătură.

Valuri de ceaţă acoperă monumentul imens al lui Grigorii Ivanovici Kotovskii.

Doi băiţei privesc batjocoritor „lucrul” babei.

Ea, satisfăcută, trece de cealaltă parte a lăzii, scormoneşte în ladă cu vârful sticlei, aşa de parcă i-ar fi teamă să nu-şi murdărească mâinile.

Paltonul vechi, bărbătesc, poate o apără de frigul acesta umed, dar de ce îmi îngheţă sângele aici, în odaia caldă?

Curtea din spate a hotelului e ne-măturată, privelişte obişnuită pentru cetăţeanul sovietic, trimis în deplasare prin propria ţară. În gropile din asfalt, pline cu apă, se dizolvă bucăţi de ziare.

Fusta babei e lungă (o fostă mătase vişinie, acum foarte pătată).

Ce face ea este luptă pentru viaţă?

Ce fac băieţii e luptă pentru viaţă?

Prin uşa deschisă a restaurantului răzbate râsul sonor, puţin idiot, al eroinei din schiţa următoare.

Privirea mea, încâlcită de geamul nespălat, este, oare, tot luptă pentru viaţă?

Ochii ei (ai Doamnei?) ce văd atunci când îndeasă în plasa de plastic sticla?

Eu nu-i sunt fiu, dar Dumneata?

Ce mai are ea acolo, în ziarele vechi, mototolite?

Dacă a-şi ţipa la copiii mei, mâine nu voi ajunge în starea ei?

Şi dacă bătrânica este nebună, unde se află graniţa dintre nebunie şi noi toţi, noi care alergăm să îndeplinim planurile statului sau ale familiei, poftele stomacului sau descărcarea libidinoasă, care e tot a noastră. Nici în cot nu ne dor catastrofele în care horcăie de atâta timp sufletul.

O văd apoi cum se duce, cum dispare ochită şi de cei doi băiţei, care încă nu ştiu (poate nu vor şti niciodată, că în statul ista al nostru există un aparat de apărare a aparatului – de conducere a raionului, a republicii, a statului), că nici în cele mai de perspectivă planuri ale acestui aparat nu se planifică un aparat de apărare a sufletului de invazia morţii, care nu are alternativă. Mai ales cu ce va urma după.

Băieţii aleargă din urma babei.

Îi imită mersul, sărind peste băltoacele în care se topesc ziarele de ieri şi de azi.

Grigorii Ivanovici Kotovskii iarăşi apare din ceaţă.

Ştiu, ştiu de ce poporul trăieşte în mizerie, dar nu aceasta e poezia,

Ci firele verzi de iarbă,

Care alungă iarna din Ţară.

Vine primăvara, prieteni!

20.04.80
Unde trăieşti, suflete?

Oare aceste dealuri arate, pustii, îţi sunt sălaşul?

Oare acest ficat moldovenesc, ticsit cu atâtea chimicale, cuprinde şi arta existenţei tale?

Oare această spinare încovoiată de moldovan te poartă spre veşnicie (ce o mai fi şi veşnicia asta?)?

Tac ca să nu ţip.

Iubesc ca să nu mor.

Aseară, la restaurant, am fost servit de o chelneriţă veselă, nu prea brutală. Sânul dezvelit, mâinile cu degete lungi, ne-muncite la sapă, şoldul săltând vioi sub fustiţa bine scrobită, îmi ridica noduri în gât. Sânt bărbat, sânt hărmăsar, dacă m-aşi îndesa în carnea ei ar necheza şi florile.

Acum e ora 3.17 (după miezul nopţii).

Tocmai sub geamul meu (de la hotelul din Kotovskii) madona mea de aseară îl trimite în locul cel mai bărbătesc de pe faţa pământului pe un tip care, şi el, nu alege expresiile.

Nu, nu se ceartă.

Glumesc. Râd.

Vorbesc moldoveneşte cu nişte – multe – cuvinte ruseşti.

O, da, sunt beţi şi, probabil, nici ea, nici el nu miroase a parfum,

Aha! Altul îi dă fusta la o parte jos, în curte, în umezeală. Ceva nu le iese, că ea înjură.

– Oi, blea… – zice şi el.

Aşa sau altfel sufletul sălăşluieşte şi în dumnealor.

Spaţii pustii, oameni pustii.

Fără frunza verde viaţa e o catastrofă.

Socialismul lui Lenin a lichidat el ce a lichidat, nu şi codul genetic.

Cine trăieşte printre lăzi vechi, la gunoişte, la ce mai poate spera?

Şi dacă aseară, la restaurant, îi puneam mâna pe coapsă?

Kant (sau Kotovskii) mă strigă din ceaţă.

Unde trăieşti, suflete?

Dar cu această întrebare nu mă lămuresc şi nu-i lămuresc pe alţii. Cu această întrebare, simplu şi stereotip, exist.

Andrei Vartic
Aprilie 1980

LĂSAȚI UN MESAJ