Timpul lui Vartic

0
302
Andrei Vartic, vorbind la deschiderea unei conferinţe ştiinţifice desfăşurate în cadrul Bibliotecii Naţionale din Moldova, alături de Alexe Rău şi academicianul Petru Soltan, la 24 Ianuarie 2001. (Fotografie © dr. Vasile Şoimaru)

Într-un articol publicat înainte de a muri, Andrei Vartic scrisese: „Timpul lui Eminescu abia vine”.

La fel am putea spune şi noi: „Timpul lui Vartic abia vine”.

Andrei Vartic abia urmează să fie descoperit. Adică publicat, citit, studiat, înţeles. Busturile dedicate lui abia urmează să fie dezvelite. Ca şi străzile, bibliotecile, şcolile, care să-i poarte numele.

Filozof al culturii, publicist, poet, dramaturg, traducător, arheolog, dacolog, editor, actor, regizor, om politic – sunt doar câteva dintre profilurile portretului său.

El îşi făcuse din lupta pentru Adevăr, Dreptate, Cauză Naţională un scop al vieţii sale.

Până la ultima suflare a muncit în sudoarea frunţii ca să-şi lumineze consângenii, ca să-i salveze din lâncezeală şi suferinţă, ca să-i facă să se încreadă că ei îşi merită un destin mai bun.

El şi-a ajutat Neamul să se ridice din genunchi şi să creadă într-o Dreptate a lui Dumnezeu şi pentru această aşchie de pământ.

Andrei Vartic a fost un dac liber. Care ne-a dorit şi pe noi liberi. Dar Vartic, preocupat mai mult de latura spirituală a dacismului, părea a face parte mai degrabă din ceata lui Zamolxis decât din oastea lui Burebista.

În cartea „Ospeţele nemuririi”, apărută în 2012 la Editura Vicovia din Bacău, Andrei Vartic scrie: „Avem legile lui Newton, Boltzmann, ale lui Einstein,

Pitagora. De azi înainte va trebui să le avem şi pe ale lui Zamolxis…” Care vizează spiritul.

Andrei Vartic consacră acestor cercetări mai multe cărţi. Unele au şi văzut lumina tiparului („în străinătate”, adică în România). Altele – urmează încă să apară.

Cu câteva zile mai înainte de a pleca la întâlnirea cu dacii săi, i-am făcut o vizită la spital. Era slăbit. Vorbeam mai mult eu. Iar el zâmbea mereu. Fără cuvinte.

Ion Ungureanu îmi atrăsese atunci atenţia că aşa mureau dacii: râzând.

Ceva mai înainte mă convinsese că un actor mare e mare şi într-o sală goală.

Asistasem, fără să ştie, ascuns în întunericul din fundul unei săli de spectacol, la câteva dintre repetiţiile Teatrului său Poetic.

El vorbea, juca, se mişca pe scenă, ca şi cum sala era arhiplină.

Aşa o făcea şi la sutele de reprezentări din satele noastre.

Vartic monta scena în faţa unui stadion, şi aceeaşi scenă o aşeza în faţa unei stâne, cu doi ciobani şi o sută de mioare.

Şi juca cu aceeaşi dăruire, cu acelaşi sacrificiu.

El nu recita poezia, ci o propovăduia. Făcea cuvintele să tune, să scapere, să plouă.

„Boure, noure,

Peste şes cu roure…”

Există o Basarabie Profundă, care nu se vede de la televizor.

Una dintre personalităţile care o fac să fie în veac se numeşte Andrei Vartic.

Neam şi Libertate pentru el deveniseră noţiuni sinonime.

Ca şi: Artă şi Destin.

„Cel mai mare noroc în viaţă este să-ţi placă ceea ce faci. Şi încă şi să primeşti bani pentru aceasta”, zicea Andrei, fericitul.

Cât de mult ne lipseşte. Câtă nevoie este de el în acest timp fără timp.

Îi vom păstra în memorie pentru totdeauna profilul lui de apostol, ca desprins din icoanele noastre străvechi.

Cât vor trăi legendele plaiului, el va fi cu noi.

Iar una dintre ele va purta de acum înainte un nume de dac liber: Andrei Vartic.

Nicolae Dabija
25 Octombrie 2012
Chişinău

LĂSAȚI UN MESAJ