“…demult pândea vreme cu prilej ca să pape iezii…”
Ion Creanga, Capra cu trei iezi
Cine vrea să pape iezii? – urla povestitorul adus în scenă şi de realităţile de fiinţare ale omului, şi de talent, şi de bataia tobelor ritualice. Lupul vrea să pape iezii! – răspunde ecoul urletului, reluat în surdină, acolo, pe vârful de stânca, de Corul Haitei Infometate. Iar Lupul cel prădalnic, care mai este şi cumătrul Caprei, şi cel care mai cată şi la mama iezilor ca la o femeie, vociferează sinistru şi singuratec, în armonie cu urletele înfricoşătoare ale corului colegilor lui de sânge: De ce Lupul trebuie să pape iezi? De ce Lupul nu paşte iarbă, ca şi iezii? De ce Lupul nu ciupeşte grăuncioare, ca şi vrăbiuţele? De ce lupul nu suge nectarul florilor, ca şi albina sau fluturele? Şi, iată, domnilor ţapi (apropo de ţapul Tepsis care, la sugestia înţeleptului Solon a înfiinţat la Athena teatrul în forma lui modernă), cai (apropo de anul calului şi de calul cel mitic românesc!), cerbi, urşi, tocmai în iureşul acesta de tragism curat omenesc, marcat teatral cu măşti ritualice zoomorfe, zugrăvite cu mult roşu strident, adică cu ocru sau oxid de fier, cunoscut pe aceste meleaguri înca din paleolitic, apare şi Corul Caprelor Înveselite, care, adunate la priveghiul iezilor mâncaţi de Lup, dar şi la cel al Lupului ars de viu de Capră, că, da, e suflet şi el, au mâncat şi au băut până li s-a împleticit şi limba în gură şi picioarele sub fotele lor cele lungi…
Calcând pe acest fundal tragicomic, dar şi ritualic, este firesc să ne întrebăm dacă nu cumva şi Lupul are mamă şi dacă nu cumva şi mama lui se gândeşte să-şi razbune fiul care a fost ars pe rug doar fiindcă a scăpat, mititelul, pădurea de cei doi iezi mai mari ai Caprei care “dau prin băţ de obraznici ce erau”. Da, asta este problema actorilor (a ţapilor!) cel puţin de la anticul Tepsis încoace: ca iedul cel mic, care e şi harnic, şi cuminte, are şi minte ca să se salveze de la primejdia cea de moarte, iar cei mai mari sunt obraznici şi nu au mintea asta şi atunci vine sigur şi necesar lupul şi îi papa, îi pune apoi cu dinţii rânjiţi în fereşti, ba mai şi unge cu sângele lor toţi pereţii casei. Fiindcă, vorba aceluiaş mare înţelept Solon, noi adunăm oamenii la teatru ca să le arătam cum nu trebuie să fie în viaţa cea de toate zilele…
Amu, să vedeţi, cică, era odată o capră. Avea, doamna, trei iezi şi mai avea şi lapte-n ţâţe… Unul mai mare (nătâng şi neastâmpărat, – zice despre el fratele lui cel mai mic!), altul mijlociu (îl paşte păcatul şi-l mănâncă spinarea! – zice despre el Ion Creangă), iar al treilea era mic, harnic, tăcut şi cuminte. Problema care o pune cu seriozitate societatea noastră patriarhală şi, apropo de modernitate, deja globalizată, este, desigur, cea a paternităţii. Cine este, dragi copii, tatăl iezilor? Şi nu e vorba, probabil, doar de un singur tată, odată ce aceşti “trei iezi cucuieţi” sunt atât de diferiţi în comportament… Povestea lui Creangă tace molcom, ca peştele în zeamă, la acest capitol. Nu ştim, aşadar, dacă tatăl iezilor i-a părăsit şi s-a dus la altă capră, sau dacă nu cumva chiar doamna Capră a tot umblat chiraleisa cu drăgostitul şi s-a pricopsit cu “trei iezi cucuieţi” din flori de la trei taţi din trei sate răşchirate, sau din trei păduri înfundate, sau din trei munţi cărunţi. Fiindcă chiar în primul monolog al Caprei se vădeşte că ea nu se duce în pădure numai din cauza foametei ce bântuie în familia ei. Creangă ne spune respicat prin gura monoloagă a caprei: Eu ma duc în pădure ca să mai aduc ceva de-a mâncării. Ceva, adică înca ceva la ce mai este prin casă… Adică, bate şaua ca să se priceapă măgarul… Săraca capra… Ar mai sta ea cu iezii să-i înveţe minte, să-i şcolească, să-i învete cum se ţine şi furculiţa şi cuţitul la masă, cum se leagă papiionul, cum se roteşte civilizat danţul cela vienez, valsul, dar urâtul, vorba lui Creangă din “Povestea lui Stan Păţitul” o scoate din casă… Şi s-a tot dus, a găsit timp de umblat prin padurea cea întunecată tocmai când Lupul cel pofticios (atât de pofticios încât uită că iezii sunt finii lui de botez) era flamând, iar copiii ei cei mai mari erau înca needucaţi şi aşa de proşti că dau în gropi.
Or, ce stam, ce depanam, domnilor comedianţi? Să deschidem uşa falnicei teatralităţi crengiene. Să punem măştile de capre şi de lupi pe chipurile noastre de protocol, acum roşii ca ocrul de prostia care nu deosebeşte străzile spălate cu şampon ale Genevei şi Parisului, de cele urinate de pătimaşii băutori de vodcă în spaţiul nostru, ticăloşit de postmârlănism. Să vedem ce stă după buza încovoiată de pofte, dupa ochiul lacom de slavă, dupa mâinile tremurânde de om cu mintea întunecată, întinse hulpav dupa sceptrul fantomatic al puterii. Să ridicăm pădurea scenică din funii de câlţ, să tăiem stejarul sacru pentru piramida casei din decoruri, să topim misteriosul siliciu în fereştile din care vor rânji spre nătingia noastră cea de toate zilele colţii înfricoşători ai iezilor devoraţi cu poftă de lup… Prologul lui Creangă din primul aliniat al “Caprei cu trei iezi”, cum se poate uşor demonstra cu mijloace teatrale, este o formă excepţională de teatru spontan, crud, brutal, de mascaţi şi ne introduce rapid în acţiune, în numai trei propozitii, de parcă am intra ta-ta-ta-taaa! în “Simfonia a V-a” de Bethoven. Pauzele încărcate de semnificaţii stau, însă, triste, vesele, sămeţe, aiurite, îndrăgostite, bolnave, luminoase, pauzele astea de petrecere veselă la limitele naturale ale omului stau între puncte şi virgule şi se pot manifesta deplin minute şi ore în şir… Ce înseamna, deci, să fii capră, să ai trei iezi şi să nu ai măcar un bărbat, măcar un “boy friend”? Ce înseamnă că inima ta de mamă fără bărbat să vadă că iezii cei mari sunt obraznici şi proşti, iar cel mic este “harnic şi cuminte” şi, cum se va vădi, şi foarte deştept? Ce înseamnă că în lumea asta pamântească, dar poate şi în cea cerească, şi în cea subpământească (tot cosmosul are trei ipostaze, spun încrustările geometrice ale omului înca din îndepărtatul aurignacian) nu există două lucruşoare identice în aceeaşi stare (exact principiul universal al interdicţiilor atomice, descoperit în prima jumătate a secolului XX de Pauli): “Sunt cinci degete la o mână şi nu seamănă toate unul cu altul”, spune textul lui Ion Creangă, ca să se vădească mai apoi că şi povestea (sau piesa) are tot cinci personaje: Capra, Lupul şi cei trei iezi, toţi foarte diferiţi unul de altul.
Doi dintre cei mai valoroşi critici români, George Călinescu şi Vladimir Streinu, au dovedit cu prisosinţă teatralitatea extraordinară a poveştilor lui Ion Creangă, ba chiar au descoperit tehnici dramatice identice la el şi la Caragiale. Urmând dovezile lor, stăm şi noi de mai mult timp cu ochi de regizor teatral pe geniala poveste “Capra cu trei iezi”, tocmai pentru desăvârşirea ei teatrală, tocmai fiindcă “râsul lui e o petrecere pe seama limitelor naturii omeneşti” (Vl. Streinu).
Să vă descriem scena 1 a unui probabil spectacol, scenă care punctează aceste limite ale naturii omeneşti? Poftim. Cei trei iezi se joacă pe afara, adică prin pădure. Capra îi cheamă în casă şi le zice superbul monolog ştiut, pare-se, de toate generaţiile de copii care au învăţat româneşte la şcoală în sec. XX. Noi ascultăm, desigur, monologul acesta înduioşător al caprei, dar gândurile noastre nu au limite votate cu majoritatea parlamentară şi, iată, cum înduioşează ele chinurile celor înghesuiţi cu forţa ca să moară în turme sau cârduri nu numai în milenara noastră mizanscenă teatrală: dacă n-ar fi lupul s-ar umplea lumea de iezi obraznici, proşti, încăpăţinaţi. Ar degenera neamul caprelor în derbedei, în neghiobi, în obrăznicături… Şi atunci, vrei, nu vrei, vine “bunelul” cu bărbuţa de Ţap sau de Lup şi ordonă uciderea a vreo 50 de milioane de oameni… Aşa se face că mesajul Caprei din primul monolog este de o acuitate tulburătoare: ascultaţi unii de altii dacă vreţi să nu fiţi decimaţi de umbra îngrozitoare a tornadelor ce răsar din îndobitocirea fiinţei omeneşti! Iezii, însă, nu vor asculta unii de alţii, nu-şi vor armoniza spre bine acţiunile, ba chiar vor deschide uşa casei primului glas pe care îl vor auzi pe-afară, venind din dosul casei lor.
– Auzita-ţi ce-am spus eu?
– Da, mamucă.
– Pot să am nădejde în voi?
– Să n-ai nici o grijă, mămucă, apucară cu gura înainte cei mai mari.
– Noi suntem odată băieţi şi ce-am vorbit o dată, vorbit rămâne.
Curata majoritate românească şi europeană, doi din trei, cei mai proşti, nu ascultă pe al treilea, pe cel mintios. Curat vorbit, curat votat, democratic, adica, iaca deci, ah, brrr! în 2002, cu World Trade Center deja explodat, cu miliarde de viruşi ucigători gata să fie infiltraţi în conductele de apă ale megapolisurilor, e mult mai straşnic ca la Caragiale sau Eugen Ionescu. Fiindcă, sa vedeţi minune! un duşman de lup trăgea cu urechea la încrederea caprei în votul cel nătâng al proştilor, trăgea cu urechea, însă, nu la un perete oarecare, ci la cel “dindosul casei”, cel mai bântuit de tenebre, de vampiri, de cumplita răceală şi de umbre chiţcăitoare. Nici n-apucă bine capra să-şi adâncească coarnele în pădure că Lupul, duşmanul de lup, cade poclon înfometat la uşa iezilor sărind tocmai de acolo, din umbra, din întuneric, nu din luminişuri. Şi unde începe a depăna lupeşte şi de frunze, şi de lapte, şi de sare, şi de mălăieş, şi de flori, că se făcuse mititel de tot stomăcelul bietului ied mai mare: Hai, – ţipa el, – săriţi şi deschideţi uşa, că vine mama cu demâncare. Ca şi lui, iedului, se vede, îi scăpărau ochii şi-i sfârâia gâtlejul de pofticios ce era. Numai că iezii mănâncă lacom frunzele şi florile cele frumoase ale câmpului şi ale pădurii (în culoarea albă a laptelui de capră cum oare se văd lacrimile acelor flori?), iar Lupul mănâncă lacom mâncătorii de flori… A!..ghidi! ghidi! ghidus ce eşti! Aici mi-ai fost! Ia vină-ncoace la nănăşelul, să te pupe el! Ia vino să-ţi arate el cum “Bună ziua!” pe româneşte este vorba curat roşă de sânge nevinovat, turnat în gârle de canal, în camere de gazare şi sârmă însângerată de Gulag…
În fine, povestea lui Ion Creangă este bine cunoscută şi de cei roşi de tenebre pe dinauntru, şi de cei întregi la minte. Ca în cele mai straşnice filme americane, cu ucigaşi în serie, lupul omoară iezii cei proşti, îi papă cu nesaţ şi pune cele două capete de nătângi, cu dinţii rânjiţi, în fereşti. Unge apoi pereţii casei cu sânge, brrrrr! ş-apoi iese şi-şi caută liniştit de drum. Fratele cel mai mare, “nătâng şi neastâmpărat cum îl ştii”, şi fratele cel mai mijlociu, care nu-şi poate opri torentul nechibzuit al vorbelor, nu vor mai înmulţi cu obrăznicături neamul caprelor. Lucru pentru care trebuie sa plătească, arzând de viu pe rugul poftelor sale, tocmai mâncătorul lor cel hapsin şi nesăţios, Lupul. Şi, iată, un pantagruielian ospăţ se ticluieşte pe acoperişul virtual (minciunos, adică) al unui foc uriaş. Cu capra te-ai pus, nemernicule, în cârd? Capra ţi-a venit de hac! Capra te-a ars de viu!
Teatralitatea curge măreaţă în spaţiul carpato-dunărean de peste 35.000 de ani (cum demonstrează cercetarea arheologică). Caprele, moşii, urşii, turcile, cerbii, caii, alaiurile de mascaţi în care omul îşi joacă scenariile veţii sale viitoare, în majoritatea absolută a lor sunt atât de tragice că mai sunt încarcate şi de hohote de râs, şi de bătăi tunatoare în tobe, şi de ţipăt de surle, şi de zumzet de viori, de răcnete, de zbierate, de tunete şi fulgere, dar mai ales de foarte multă vopsea roşie care tulbura până la desfiinţare sângele roşu al fiinţării noastre omeneşti. Este, deci, foarte veche teatralitatea lui Creangă, veche ca şi vetrele paleolitice din preajma Ceahlăului, unde movilele de ocru rosu, cu care se vopseau în paleolitic şi măştile omului şi omul, mai stau mărturie şi azi ca însemne ale celei mai vechi arte din lume. De vis este această teatralitate paleolitică românească, pusă în text modern de magnificul Ion Creangă, şi are un dialog de excepţie, şi o mizanscenă ce culege cu înţelepciune structura milenară a arhetipurilor omeneşti, arhetipuri ce-şi curg dihotomiile în cântecul de bine şi de rău, de milă şi de cruzime, de şoaptă şi de urlet încă din timpurile primordiale ale omului. Pe toate cele omeneşti le adună cu geniu curat european, scriitorul român Ion Creangă în această superbă poveste parcă românească, parcă facând parte din patrimoniul cultural al întregii omeniri. Un matriarhat teatral de excepţie (lipseşte, cum am arătat, orice aluzie la tatăl sau taţii iezilor!), un teatru de măşti fascinante, de mişcare rapidă, solemnă şi grandioasă, dusă până la delir (vezi dansul Lupul pe cărbunii încinşi), o acţiune de formidabil teatru postmodernist, brechtian dar şi grotovskian, ce culminează cu aruncarea delirantă de ocru roşu, paleolitic din 2002 AD, pe toţi pereţii casei bietei capre, ca în pictura parietală de la Chauvet, Franţa, dar ca şi în pânzele sângerânde, de “basic instinct”, ale lui Jackson Pollack sau Andrei Sârbu.
Marea şi gogonata minciună a genialului scriitor român Ion Creangă este, de fapt, un mare şi tragic spectacol al polarizării naturale, cosmice a fiinţării omeneşti, spectacol care ne povesteşte pe unde cu lacrimi de sânge, pe unde cu lacrimi de râs şi de necesitatea imperioasă a orientării logice a fiinţării omeneşti spre echilibru şi armonie, şi de întâmplarea cea neîndurătoare care transformă păscutul florilor în tragedie cumplită. Astfel teatralitatea lui Creangă devine mai amplă, mai profundă, mai cutremurătoare mai ales în Globalizare, când Internetul şi pragmatismul piramidal economic (“Azi am bani, azi am parale, azi de lume joc îmi bat…” – zice un vers de al lui Ion Creangă) amestecă lupi şi iezi în acelaşi cârd (Lupul, zice capra, “se rânjea la mine câte odată şi-mi făcea cu măseaua…”) dupa principiile listei de bucate euro-atlantice (sau româneşti: vezi la Creangă: “…face ea sarmale, face plachie, face alivenci, face pască cu smântâna şi cu ouă…”), lista din care nu lipseste nici carnea animalelor sacrificate pentru a fi transformate în grăsimea cea nătânga, atât de omenească, nici zeama fiarta a strugurilor, ce transformă firea omenească într-o obrăznicătura violentă, şi ea atât de omenească. Fiindcă, iată, cum spuneam la început, caprele din vecinatate au şi mirosit că e vorba de un priveghi mărinimos şi bogat, au şi căzut poclon la casa Îndureratei Capre, “şi unde s-au aşternut pe mâncate şi pe băute”… Normal e, deci, ca bunul regizor de teatru modern euro-atlantic să le vadă zbierând bete, cautând prin tufari ţapi de pripas, uitând să-şi educe copiii cei mari, care nu mai sug ţâţa, ca cel mic…
Aşa a fost cândva, în paleolitic, în neolitic, în globalizare; cândva a fost o capră cu trei iezi… Şi tot cândva, la 1 martie 1837, a fost dăruit lumii de bunul Dumnezeu şi genialul scriitor român Ion Creangă, din Humuleştii cei vajnici, ce stau milenar sub cetatea înnegurată a Neamţului, în preajma Voroneţului, şi a Moldoviţei, şi a Putnei, şi a vechii vetre de neam omenesc de pe Munte Sfânt al Ceahlăului (veche de peste 30.000 de ani). Acel Ion Creangă, acea bucată de humă veselă românească, tot încăleca de 155 de ani pe o roată şi ne tot spune mărinimos, dar necruţător, toata jitia asta omenească, toată prădalnica asta de fiinţare în care râsul şi plânsul răsar din sângele sacru al Mântuitorului, sânge cu care El însuşi stropeşte rănile noastre provocate şi de mintea noastră cea de pe urmă.
Andrei Vartic
24 Martie 2004
Chişinău
