Arta războiului şi „năravul statorniciei” la curtea lui Ştefan cel Mare (I)

0
528
Statuia ecvestră a lui Ștefan cel Mare din Suceava.

I. Hotarele, inclusiv cele ale nesăbuinţelor omeneşti, erau altele în vremea lui Ştefan cel Mare, moartea omului, însă, era aceeaşi. Şi moartea venea, mai ales, cu războiul.

Ce somn n-a somnit Matiaş Corvin de s-a pornit contra lui Ştefan în acea iarnă rece, cu viforniţe, de la 1467? Ce înger l-a îndreptat de la Roman spre Baia, tocmai acolo unde se iţise în istorie principatul Moldovei? Cum de nu adulmecase fiara româno-ungurească că lui Ştefan îi trebuiau mai tare tunurile Corvinului decât biruinţa asupra lui? Dar Mahomed al II-lea? Genialul cuceritor (şi mare înţelept) a fost umilit necruţător de podagră, dar, mai ales, de către… români. Iancu de Hunedoara i-a şters nasul la Belgrad, în iulie 1456. Vlad Ţepeş i-a batjocorit într-o noapte tabăra, în iunie 1462, de i-a mers vestea în toată Europa. Peste 100.000 de ostaşi, elita armatei turceşti (şi cu ea nu era de glumit) scotoceau de-a surda coclaurile Târgoviştei în căutarea armatei lui Vlad ca să se lupte deschis, iar Vlad (domnitorul Munteniei trase în ţeapă cu un an înainte peste 22.000 de turci), ca o fantomă, le arăta de pe culmi doar funduri goale băgate în ţepuşe îngrozitoare. Dar ce a fost să pătimească armata uriaşă a lui Soliman, eunucul, pe 10 ianuarie 1475, la Podul Înalt, pe o ceaţă rece, umedă şi deasă? Cum a ajuns acea armată slăvită în mlaştina de lângă Vaslui? Şi cum să potrivim cu limitele noastre omeneşti năprasnicul 26 iulie 1476, după care din vânător sămeţul Mahomed al II-lea s-a trezit vânat hăituit? Dar ce a câştigat turcul în acea vară moldovenească? Câteva zeci de capete de boieri la Războieni, o simplă uzură pentru acele timpuri? Câteva turme de oi şi de boi? O mie-două de cai? O criză şi mai acută de podagră? O confruntare istovitoare cu seceta, apele otrăvite, foamea şi ciuma? Gustul amar al neputinţei de a birui inteligenţa unui voievod care te hărţuieşte zi şi noapte din borţile moşiei lui fără a ieşi la o luptă decisivă? Dar săracul Ioan Albert al leşilor? Ce Michiduţă l-a adus în toamna lui 1497 la Suceava, tocmai atunci când Ştefan termina principala lui construcţie religioasă, biserica mănăstirii Neamţ? Flămînzită, umplută de păduchi şi de râie, demoralizată, armata leşilor s-a prăpădit pe la 26 octombrie în pădurea uriaşă a Cosminului, verde încă. Ba răzeşii din Ţara de Sus au reuşit să strângă şi merele lor cele domneşti, repetând în tihnă colindele de Crăciun cu Lerui, Ler, flori de măr!

Razboiul, straşnica, misterioasa, dorita patimă a fiinţei omeneşti! El marcheaza locul omului pe scara pământului, dar şi pe cea a cerului. Băiţeii sug laptele mamei, dar mâinile le întind după săbii şi puşti. Un bărbat nici nu are ce povesti despre viaţa lui dacă nu a fost la război, sau, măcar, la armată. Urmărind anume aceste aşezări arhetipale ale omului şi Iorga, şi Sadoveanu, şi alţii s-au ferit să-l descrie pe Ştefan drept protector al artelor şi al ştiinţelor (aşa cum l-au descris istoricii timpului pe Mahomed al II-lea). Ei nu au observat matematica desăvârşită a Putnei, puterea magnifică a pacificării ţării prin iertare, arhitectura genială a organizării ţinuturilor, fluxurile şi refluxurile banilor europeni pe care le vâna cu atenţie Moldova, dar, mai ales, nu au sesizat că la Pătrăuţi, Voroneţ, Bălineşti sau Dorohoi zugravii lui Ştefan au pictat genial ravăşitoare întrebări şi năluciri ale minţii şi sufletului omenesc. Şi mulţi istoricii moderni se feresc să atingă substanţa discuţiilor pe care le-o fi întreţinut cu înţelepţii vremii acel neogoit Ştefan Muşatin. În manualele de istorie nu se vorbeşte despre Daniil Sihastrul şi sutele de schivnici ce se nevoiau pe atunci prin Munţii Putnei şi ai Voroneţului cu tăcerea, postul, plângerea şi rugăciunea lui Iisus. Sunt necercetate relaţiile lui Ştefan cu misterioşii cazari de la curtea Mangopului, dar şi cu evreii din republicile italiene, care i-o fi povestit de noua faţă, arhitectonică, a lumii şi de construcţiile lui Bruneleschi. Neîndurătoarea rană de la 22 iunie 1462 (Ştefan a fost rănit la acel enigmatic solstiţiu atacând zidurile Chiliei, apărată de unguri şi supusă lui Vlad Ţepeş, tocmai în timpul când „prietenul” Vlad Ţepeş se lupta cu Mahomed al II-lea pe lângă Târgovişte) l-a învăţat prietenia cu medicii, dar şi cu acei care înmulţesc ştiinţele, cele inginereşti, dar şi cele biologice, fiind în mod deosebit apreciate la Suceava. Istoricii, bărbaţi şi ei, bat mai mult în mulţimea războaelor lui Ştefan, nu şi în vastitatea cunoştinţelor lui, care, îndrăznim să afirmăm, nu erau mai puţine decât ale lui Mahomed al II-lea, pe care l-a biruit în două rânduri (deşi era şi mai tânăr, şi nu cucerise Constantinopolul). De fapt, acele multe şi lăudate războaie ale lui Ştefan cel Mare au fost numai… patru. Patru în 47 de ani de domnie. Drept că ele sunt de învăţătură pentru toate Academiile de artă militară ale lumii… Zicem de învăţătură fiindcă Ştefan a dus aceste războaie (zise şi războaie de ţară) pe moşia sa. Iar zarvele cu muntenii, războiaele de domni la care ţara se uita de departe, cum zice Sadoveanu, le-a exportat mai ales pe moşia lor, cea basarabească, care, prin mamă, dar mai ales prin ultima soţie, era şi a lui.

Dar de ce n-a oprit Ştefan vrăjmaşii cei barosani la hotare? Pe Matiaş Corvinul chiar a putut să-l zdrobească definitiv prin pasurile Carpaţilor. De ce nu a făcut-o? De ce nu l-a atacat până la Baia? Fiindcă e bine să duci războiul cu străinul lăsându-l să intre adănc pe moşia ţării, dar acolo unde îţi şade ţie bine, nu lui. Năvălitorul vine cu obozuri trase de turme de boi, cu instrumente şi arme, corturi, tacâmuri şi cai. Obozul acesta uriaş amplifică teribil patriotismul într-o ţară de ţărani modeşti, unde toată bogăţia e moşia strămoşească… Pentru a prăda acest convoi nu e nevoie de forţe multe, ci de multă, necontenită, nemiloasă, inteligentă hărţuire fizică şi morală a năvălitorului. Mai ales nu-l lăsa să doarmă! Nu-l lăsa nici să aţipească! Pustieşte tot în calea lui! Arde-i fânaţurile! Otrăveşte-i fântânile! Lasă stârvuri de cai şi de boi sâ-i foşcăie viermii pe marginea şleahului! Urmăreşte-l deschis, neobrăzat, din deal în deal, din copac în copac, din iarbă-n iarbă! Jefuieşte orice oboz rămas în urmă! Nimiceşte-i fără pic de jele orice pâlc de cercetaşi sau de adunători de alimente! Şi pradă-i convoiul! Prădă şi ucide! Fiindcă eşti în ţara ta, pe moşia ta, în statornicia ta, în care nu este loc pentru prizonieri. „Năravul statorniciei”, zice Sadoveanu. Cumplit nărav!

Andrei Vartic
14 mai, 2004
Jurnal de Chişinău

LĂSAȚI UN MESAJ