Arta războiului şi „năravul statorniciei” la curtea lui Ştefan cel Mare (III)

0
505
Statuia lui Ştefan cel Mare şi Sfânt din centrul Chişinăului, Basarabia.

III. În acele vremi trebuia să fii foarte atent şi cu fraţii, şi cu nevestele, şi cu amantele, şi cu verii, şi cu moşii, şi cu vracii, şi cu popii, cu toţi, dacă nu vroiai să-ţi dai trupul viermilor tocmai atunci când viaţa îţi era mai dragă.

Să nu uităm şi interesele negustorilor în Moldova. Un bou cumpărat la Suceava cu un galben se vindea la Danţig cu 40. Cum să nu-i iubească negustorii pe moldoveni? Cum să nu-l roage pe Mahomed să mai rabde o ţâră cu războiul, până le trece obozul dincolo de pasul Oituzului?

Dar care erau cele mai bune zile ale anului pentru a duce un război din punctul de vedere al Moldovei sedentare? Vara, după cositul grânelor, de la jumătatea lui iulie pănă la finele lui august, cînd începe culesul strugurilor şi al merelor. Iarna – de la finele lui octombrie până pe la 1 martie, când începe fătatul oilor. Primăvara – după finele lui mai, când s-au aruncat în pământ toate seminţele. Printr-o stranie coincidenţă de stele, boli, vremuri şi locuri, cele mai importante războiae ale lui Ştefan s-au întâmplat tocmai în aceste perioade şi urmând, parcă, strategia agrar-sedentară descrisă mai sus.

Să analizăm felul cum Ştefan îşi proteja cea mai mare bogăţie a ţării, ţăranii (siguranţa demografică) şi produsul lor agricol (siguranţa alimentară). Ştefan niciodată nu şi-a dezgolit ţinuturile producătoare de cereale înainte de a fi lăsat ţăranii să le cosească şi să le treiere. A tras războiul, cu viclenie supremă, vara spre munte, spre zona crescătorilor de animale (turmele erau atunci pe plai, imposibil de a fi ajunse), iar iarna spre Bârlad şi Vaslui, acolo unde şi azi se întinde un imens grânar al României. Muntele, însă, îi plăcea în mod deosebit (tradiţia spune că s-a născut şi a copilărit la Borzeşti). Acolo putea să dispară rapid şi să ascundă o armată mare la numai câţiva zeci de metri de năvălitori. Uneori a părăsit chiar şi cetăţile, ca în 1467, în timpul războiului cu Matiaş Corvinul, băgându-l atent pe fiul lui Iancu în cursa de la Baia. De ce la Baia? Fiindcă acolo erau biserici catolice şi fiindcă Baia era, în fond, un târg de străini, săşesc. Ajuns acolo Matiaş s-a rugat, s-a spălat, s-a relaxat, şi-a pus oamenii pe la gazde să se odihnească pentru asaltul final asupra Sucevei, care-i la o azvârlitură de băţ. Dar… spre al treilea cântat al cocoşilor din nămeţi şi viscol a apărut ca o fantomă Ştefan cu răzeşii săi şi Matiaş s-a trezit măcelărit şi din faţă, şi din spate, şi din cer, şi de sub pămînt.

Satele şi târgurile lui Ştefan se retrăgeau organizat în faţa duşmanilor, comunităţile săteşti păstrând şi în bejenie structura de moşie lucrată în devălmăşie. În acele retrageri bătrânii cu brazdă pe cap, cum li se spunea, şi femeile mature o fi avut roluri deosebit de importante. Într-o ţară de războinici sedentari rolul mamei era covârşitor. Mitul despre relaţia dintre Ştefan cel Mare şi mamă-sa, vestita Maria-Oltea, care, adicătelea, nu şi-o fi lăsat fiul în vara lui 1476 să intre în cetatea Neamţului până nu alungă pe Mahomed din ţară, este deosebit de semnificativ pentru tradiţia românească. Or, Maria-Oltea, cum se ştie de pe frumoasa piatră de mormânt pe care i-a pus-o fiul, murise mult înainte de 1476. Dar mitul mamei păzitoare a sfintei vetre strămoşeşti era atât de puternic încât şi astăzi încurajează sufletul sedentar al colectivităţilor ţărăneşti ale românilor.

Dintre toate misterele care marchează fiinţărea omenească războiul este cel mai tenebru, cel mai impozant, şi, cum spuneam, parcă cel mai dorit de om. Dar una e războiul nomadului, care e însuşi el patrie, şi alta cel pe care îl duce firea ursuză a sedentarului.

Andrei Vartic
1 iunie 2004
Jurnal de Chişinău

LĂSAȚI UN MESAJ