II. Problema lui Ştefan care era? Era mintea lui Mahomed al II-lea. Şi, probabil, podagra acestuia, care, ca un blestem, l-a chinuit şi pe dânsul.
Era violenţa nativă a acestui om, cruzimea lui de ostaş, iscusinţa uriaşă a minţii lui de general, dar şi cultura acestuia, pasiunea cu care discuta probleme ştiinţifice, filosofice, morale, religioase si cu Patriarhul ortodox Ghenadie, şi cu trimişii italienilor, inclusiv cu pictorii de acolo, şi cu vechii, tâmâioşii greci constantinopolitani, şi, mai ales, cu vârfurile intelectualităţii musulmane, persane, dar şi arabe. Cine era apropiat şi miluit de acest magnific sultan care se credea mai mare decât Alexandru Macedon? Cei care făceau descoperiri ştiinţifice, cei care ştiau să construiască nave marine bune şi poduri solide, tunuri precise şi palate trainice, dar şi somptuoase. Cei care preţuiau, ca şi sultanul, aroma genialei poezii arabo-persane, poezie pe care el însuşi o scoatea de sub pană scriind: “Trandafirii obrajilor tăi mi-au prefăcut vocea în privighetoare”. Cu aşa o minte a luptat Ştefan şi pe o aşa minte a lăsat-o de două ori cu buza umflată. Cum a putut fi asta posibil? Simplu: doar cu puterea unei minţi la fel de strălucite. Ba nu, mai repede cu adânca socoteală a faptului că şi el, Ştefan, Domnitorul Moldovei, nu e decât om, muritor ca toţi muritorii, adică Ştefan a lui Bogdan Muşatin, rob al lui Dumnezeu, instrument al lui Dumnezeu, milă a lui Dumnezeu, iubire a lui Dumnezeu.
Analiza arhitecturii bisericii mănăstirii Neamţ (care e mai veridică decât cea de la Putna, fiindcă nu a suferit atâtea transformări şi reconstrucţii) sau a picturii “Batjocorirea lui Isus” din naosul bisericii de la Voroneţ, arată că lupta dintre Ştefan şi Mahomed s-a dat tocmai pe acest tăram, al credinţei, al apropierii de Dumnezeu, adică al inţelepciunii fundamentale ortodoxe şi româneşti. La şefii de stat necredincioşi, inculţi, aroganţi, amorali, nici boii nu trag, nici oile nu fată, nici câinii nu latră. Este neserios, aşadar, sa ne inchipuim că Ştefan a fost doar un războinic orecare şi nu a cunoscut arta de a duce un razboi total cu cel mai temut general al lumii de la 1453, de a ramânea viu dupa acel razboi, viu şi… domn creştin în ţara ta, pacificată, sătulă, ortodoxă, plină cu oameni pregătiţi moral şi profesional pentru fapte încă şi mai mari (cum s-a dovedit a fi uriaşul complex de biserici ridicat de Ştefan după 1487).
Dar a avut de la cine învăţa Ştefan o asemenea artă? De la 1451 nu se mai ştie pe unde s-a ascuns copilul lui Bogdan al II-lea de unchiul său, de Petru Aron (care-l vâna la fel cum şi Ştefan l-a vânat mai apoi). Dar felul cum s-a apucat după aprilie 1457, imediat după ce a luat puterea, să aşeze tara în baza păcii şi a iertării vorbeşte de un plan bine chibzuit. Chibzuit, însă, doar de un tânăr de 20 de ani?
Faptul că Iancu de la Hunedoara l-a instalat la domnie în Muntenia pe Vlad Ţepeş în 1456 şi că anume de acolo s-a ridicat Ştefan ca să-l doboare pe Petru Aron, umple, însă, nişte mari goluri informaţionale. Ştefan putea să fie una din armele umane ale lui Iancu, strălucit voievod transilvănean care nu numai că-şi ridicase la Hunedoara unul din cele mai grandioase palate din Europa, dar care mai avea şi trainice legături cu cele mai importante centre culturale şi politice ale Europei de atunci, în special cu puternicile republici italiene şi cu Papa de la Roma. O fi putut, anume pe aceste căi să ajungă chiar şi băiţandrul Ştefan în acele mari centre italiene? O fi putut să vadă cu ochii lui pictura murală a lui Giotto şi chiar a lui Pierro de la Francesca? O fi putut să preţuiască inovaţiile genialului architect Bruneleschi? Da. Fiindcă nimeni nu poate nega că viitorul domn al Moldovei (şi unul din cei mai luminaţi români din toate timpurile) nu a putut vizita în epoca bejeniilor sale de juneţe turnul San Marco din Veneţia sau catedrala Santa Maria del Fiore din Florenţa îndrumat de vreun călugăr bistriţean, sau de vreun ostaş hunedorean, sau chiar de maică-sa Oltea şi fratele ei… În acelaşi timp a putut să participle împreună cu Iancu la marea bătălie de la Belgrad, din 1456, când Hunedoreanul l-a biruit pe Mahomed (de ce acea biruinţă nu este trâmbiţată patriotic măcar în manualul de istorie al şcolilor din Ţara Haţegului?).
Or, ca şi în cazul vastelor cunoştinţe inginereşti, ştiinţifice, religioase, artistice Ştefan a demonstrat de nenumărate ori că era şi un adevărat generalisimus, dar şi un ostaş desăvârşit care “se vârâia” cu spada peste tot în bătălii, lucru care se învăţa numai şi numai la război. Poţi să fii de un milion de ori curajos, dar dacă nu ai ieşit cu “pieptul gol şi faţa curată”, vorba cântecului, să te baţi pe viaţă şi moarte cu un ostaş la fel de puternic ca şi tine, ce fel de soldat eşti tu? Dacă în prima luptă pe care a atestat-o istoria, cea de la Joldeşti, tânărul Ştefan (fie el cât de Muşatin şi fiu al lui Bogdan) nu demonstra că e neînfricat, că e un desăvârşit mânuitor de sabie, daca nu se mişca în Joia ceea Mare a anului 1457 aşa de repede că, vorba lui Sadoveanu, nici “roua nu se lua din lunca Siretului”, de unde avea să iasă ţara cu atâta pompă să-l ungă Domnitor? Pentru care merite bătrânul mitropolit Teoctist, ce-l unse Domnitor şi pe Petru Aron, a ieşit “cu târgoveţii şi cu unii boieri bătrâni” la cămpia zisă a Direptăţii? La acea dată, în acea zi, numai pentru meritele ostăşeşti.
Ş-apoi de unde s-a cuibărit în mintea acestui scund moldovean credinţa teribilă că Mahomed poate fi biruit? Numai luptând la Belgrad alături de Iancu, unde, iară într-un iulie nefast pentru Mahomed, acesta fusese biruit, cum am arătat, de Iancu de Hunedoara. Aşadar mai ales acolo, în imensul palat de la Hunedoara, Ştefan a putut învăţa şi artele marţiale, şi pe cele inginereşti (construcţii de biserici, de cetăţi, de curţi şi de poduri, de drumuri şi de ascunzişuri pe care nici fiarele nu le pot adulmeca), şi pe cele ale sufletului. Acolo, printre ruinile colosale ale Sarmisegetusei Ulpia Traiana, el o fi aflat de faptele lui Decebal şi ale Romei, dar şi de marea, straşnica putere a vremii, care le orânduieşte şi le lecuieşte pe toate după legile ei, nu după cele ale măririi de nimic a omului… Acolo, urmând frumuseţea turnurilor bisericilor din Strei sau Densus, sau a cetăţii Colţ, sau a băilor de la Gioagiu o fi luat contururi de prototip în mintea tânărului Ştefan formidabila minune a Putnei. Dar tot pe acolo o fi învăţat că pierzînd bătălia la Belgrad, teribilul Mahomed s-a putut lesne răzbuna cumpărând viaţa şi mărirea lui Iancu doar cu o picătură de otravă, doar cu un vârf de ac de bacili de ciumă.
Andrei Vartic
25 mai 2004
Jurnal de Chişinău