Arta războiului şi „năravul statorniciei” la curtea lui Ştefan cel Mare (IV)

0
407

IV. Un război serios de apărare nu se poate duce fără o buna aşezare a ţării.

Pentru a-şi aşeza temeinic ţara Ştefan a folosit din plin răgazul de pace pe care i-l dăduse domnia năpraznică (melancolică, zice Sadoveanu) a lui Vlad Ţepeş în Muntenia (1456-1462), închinarea la timp în faţa lui Cazimir al leşilor şi lupta pentru putere din regatul Ungariei după moartea lui Iancu de Hunedoara (1456). Fiecare din cele 21 de ţinuturi ale Moldovei avea deja pe la 1462 toate posibilităţile de organizare ca să păstreze ordinea pe şleahurile comerciale, prin sate şi târguri, să strângă birurile şi să pună la respect o bandă de jefuitori de câteva sute de oameni, iar la nevoinţă mai mare să ceară imediat ajutorul vecinilor sau al Domnitorului. Şi comunicarea dintre ţinuturi şi Domn era excelentă (prin focuri, prin surle şi buciume, prin poşte de călăreţi antrenaţi special), lucru demonstrat mai ales la Podul Înalt. Acolo, pe o ceaţă în care nu se vedea nimic la 2 paşi, oastea lui Ştefan, de strânsură în fond, a dat dovada de o disciplină de acţiune în teatrul de război pe care ar putea s-o admire orice comandat de oşti al lumii. Iar asta a devenit posibil doar cu ajutorul unor servicii de informare şi comunicare absolut eficiente. Or, despre serviciile de informare ale lui Ştefan cel Mare, încă, nu s-a scris nici o monografie. Ci ar trebui, fiindcă el a ştiut mereu, înaintea tuturor, nu numai uneltirile celor care îi vroiau capul, ci, mai ales, ale celor care vroiau să bage Moldova în nefiinţă. Ba chiar, se pare, Ştefan mai şi influenţa câmpul informaţional al vremii, dezinformând şi intoxicând cu pricepere.

De la an la an, chiar şi în plină Globalizare, trebuie să ne mire şi să ne înveţe inteligenţa sclipitoare a lui Ştefan de a duce un război. A fost o inteligenţă nativă, de wunderkind (avea doar vreo 20 de ani atunci când l-a învins pe şmecherul Petru Aron, care era o bucăţica mare şi de Muşatin, şi de războinic)? Sau, poate, o inteligenţă de mare rang a plantat într-un sol fertil arta de a domni într-o ţară prăpădită şi de nemiloasele interese externe, şi de măcelul fraticid intern (putem numai să regretăm că geniul poporului românesc nu a născut şi un Shakespeare ca să descrie nebuneasca luptă pentru putere dintre fiii şi nepoţii lui Alexandru cel Bun de la moartea acestuia – 1432 – şi până la înscăunarea lui Stefan -1457?

Fără exagerare e bine să remarcăm faptul că pacificând prin iertare şi aşezând economic ţara în fereastra de pace pe care i-a dat-o destinul în primii vreo 5 ani de domnie, Ştefan a pus la punct şi un sistem eficient de apărare, şi o pregătire militară pe ocoale şi ţinuturi, şi o armata profesională centrală, formată din lefegii şi dotată cu cele mai moderne arme ale timpului (pe care le aducea atât de la genovezii din Caffa, cât şi de la nemţii din Braşov). El a intuit la timp faptul că în epoca apariţiei tunului şi a prafului de puşcă cetăţile trainice, cu ziduri duble şi chiar triple, sunt cele mai bune semne ale faptului că Domnul e în ţară şi că e nebiruit (nu ar fi de mirare ca mitul despre Ştefan cel Mare şi Maică-sa să fi fost produs chiar de cancelaria de diversiuni informaţionale ale Domnitorului, una din cele mai bune ale timpului, cum arată analiza trecutelor războie şi măriri ale lui Ştefan). În acele vremi tulburi şi Domnul, şi boierii mici şi mari, şi toate doamnele şi domniţele, şi tot poporul ţării trebuia să cunoască foarte bine şi sabia, şi alfabetul rugurilor de semnalizare, şi cel al buciumului sau trâmbiţelor de luptă, şi tainele zborului pe cal, şi desăvârşita ţinută fizică, morală şi religioasă. Că altfel nu era chip de supraveţuit.

Aprovizionarea armatei lui Ştefan era simplă, dar temeinică. Războiele lui erau de câteva zile. Fiecare venea la război cu pita, usturoiul şi slana lui, lucru care nu se putea spune despre oastea lui Matiaş, Mahomed sau cea a nefericitului Ioan Albert, care, spune Sadoveanu, a bătut săptămâni înşir cu tunul în zidurile de neclintit ale Sucevei, flămând, ursuz şi molipsit de boli în timp ce lefegii lui Ştefan râdeau de el de pe ziduri, muşcînd cu poftă din bucăţi mari de pâine şi slănină.

O altă problemă, chibzuită genial de Ştefan, erau aliaţii. Dacă nu-i ai, laudă-te cât te ţin baierile că îi ai. Dacă îi ai, dar nu vor să trimită oşti, laudă-te că te ajută cu bani, îmbracă-ţi la nevoie răzeşii în haine leşeşti sau ungureşti, dă-le steaguri şi arme pe potriva hainelor şi plimbă-i de colo-colo pe dealurile din preajma lui Mahomed. Or, în 1476 Mahomed al II-lea a părăsit Moldova după ce s-a zvonit tare de tot că dinspre Ardeal vine o mare armată ungurească şi alta e gata de pornire din Polonia, că Veneţia şi Papa de la Roma au trimis bani lui Ştefan ca să-şi adune o nouă armată şi că, şi mama lui nu-l lasă în cetatea Nemţului până nu-l alungă pe necredincios din ţară. N-au mai venit acele ajutoare (de venirea banilor nu ne putem exprima cu tărie, fiindcă, se pare, Ştefan a profitat, totuşi, de ajutoare în bani de la creştinătatea apuseană), dar Ştefan a rămas domnitor în ţara lui şi după 1476, cum comunica Dogelul din Veneţia ambasadorul său de la Braşov. Şi a rămânea la putere în ţara ta oare nu e cea mai mare biruinţă într-un război a unui om politic?

Ştefan ştia să aştepte şi să umilească duşmanul prin zâzanie, zvonuri, inclusiv zvonuri despre cumplite boli, cum ar fi ciuma sau holera, şi pustiirea, de multe ori falsă, a orizonturilor. Când orizonturile, inclusiv cele sufleteşti, sunt pustii, când înaintarea trupelor este întîmpinată, fie şi teatral, cu lanuri şi sate pârjolite, dar mai ales cu trupuri de oameni şi stârvuri de animale ucise de boli misterioase, zvonurile atunci prind putere şi pun mai bine stăpănire pe inima celui care te invadează. Iar inima nimiceşte puterea de soluţionare a problemelor de către minte. Aşa i-a umilit Ştefan cel Mare pe toţi marii cuceritori ai Europei Centrale şi de Sud Est din vremea lui şi, practic, a salvat creştinătatea europeană de o altă devenire. Iar felul cum l-a batjocorit pe Ioan Albert al Poloniei în trei rânduri, la Suceava, în codrii Cozminului şi la Dumbrava Roşie (şezând în voie cu tabăra în ţara sa, pe la Roman sau Vaslui) chiar e o lecţie de Mare Stat Major al tuturor armatelor acestei lumi.

Alegerea timpului şi locului unui război inevitabil, iată încă o artă pe care îşi sprijinea acţiunile sale militare domnitorul moldovean. Ce manevre diplomatice a făcut Ştefan ca să amâne, după superba victorie de la 10 ianuarie 1475, războiul direct cu Mahomed ştie numai unul Dumnezeu. S-a rugat să-i vină aceluia crizele de podagră? L-a ameţit cu bogăţiile genovezilor de la Caffa (tocmai acei genovezi care, băgându-le suliţa în coaste fraţilor din Veneţia, i-au transportat pe turci cu corăbiile lor în Europa în cumplitul 1444)? A trimis false scrisori de ajutor (ajutaţi-mă, fraţi creştini, sunt slab, mă gâtuie turcul!) tuturor marilor din acea Europă invidioasă, meschină, mioapă care nu l-a ajutat nici în 1475 şi nu-l va ajuta niciodată? I-a băgat pe tătarii din Crimeea sub toiagul lui Mahomed, sugerîndu-le prin spionii săi de la Crâm (Maria de Mangop era de acolo şi încă era vie) că ar fi mai bine să-l atace ei mai întâi pe ghiaur, ca să-l slăbească (cum s-a şi întâmplat, fapt care a întârziat intrarea lui Mahomed în Moldova cu încă vreo lună)? S-a împăcat cu Matiaş! A suflat în borşul lui Cazimir! A chemat furtunile cele mari de iunie ca să învolbureze apele Pontului Euxin şi să-i întîrzie corăbiile de aprovizionare ale lui Mahomed! Dar, poate, a născocit cu vracii evrei pe care îi avea în prejmă vreo nouă bădrăganie biologică ca să umple cu pantaloni turceşti crengile copacilor din preajma drumului pe care armata lui Mahomed înainta spre Suceava? Şi toate astea cu ce scop? Ca să amâne confruntarea directă cu Mahomed până la timpul potrivit. Ca să-l poarte de colo-colo spre locul potrivit, tot pe lângă munte (să ne amintim povestea cu tunul cel mare al lui Mahomed, nimicit de un tunar neamţ de la cetatea Neamţului). De fapt ca să-şi coseasca ţăranii lui gliile ce se coc în iunie şi începutul lui iulie, să pună grâul în saci, să-l îngroape pe unde numai ei ştiau şi să-şi ducă femeile şi turmele pe coclaurile numai de ei ştiute.

Andrei Vartic
1 Iunie 2004
Jurnal de Chişinău

LĂSAȚI UN MESAJ