De la Nistru şi până la Visoco, în Bosnia, unde în aceste zile se dezveleşte o uriaşă piramidă, şi de la Visoco până la templul lui Apolon din Liban, şi de acolo până la cel al lui Solomon din Ierusalim, dar şi până la zuricatele din Ur sau piramidele cele vechi din Saqqara, adică în leagănul civilizaţiei şi al omului, necruţătorul, arhetipalul, enigmaticul, sângerosul război nu conteneşte de mii şi mii de ani. Iată de ce, după opinia noastră, cercetarea istoriei şi, mai ales, interpretarea şi mediatizarea ei este şi armă de distrugere în masă, şi unic drum spre pace, jinduită de om, cel puţin de la epoca metalelor încoace, ca pace universală. Straşnicul război dintre imperiul roman al lui Traian, şi statul dac al lui Decebal, care s-a terminat, la fel de misterios cum a început, acum 1900 de ani, s-a dat tot în acest areal (fără ca Roma să ocupe Crişana, Maramureşul, toată Moldova şi cea mai mare parte a Banatului, Olteniei şi Munteniei) De aceea el trebuie studiat cu mare atenţie nu numai pentru a cântări şansele poporului român de a dăinui şi în epocile viitoare, ci toate şansele omului de a nu dispărea de pe pământ. Vechimea omului în spaţiul locuit de poporul român fiind primordială, realizarea acestui studiu şi în România ar fi de mare folos întregii umanităţi.
Formidabila cultură neolitică Turdaş, una din minunile lumii, este la ora publicării acestui eseu un câmp arat cu tractorul pe care turdaşienii moderni cultivă porumb şi cartofi. Din arătură continuă să iasă la suprafaţă excepţionale artefacte turdasiene (aprox. 5.000 BC) pe care, uneori, bunul ţăran român le aruncă în iarba de pe malul Mureşului. Nu e vorba de un lot mare de pământ, ci de o făşie îngustă de vre-o 30 de metri, lungă de câteva sute, pe un mal pitoresc al Mureşului, între Orăştie şi Simeria, adică undeva prin locurile copilăriei agatyrsului Anacharsis, prietenul şi învăţătorul lui Solon, unchiul lui Platon. Aici, la Turdaş, unde ar trebui să fie arhivată o stratigrafie academică, de învăţătură şi pentru viitorii istorici români, şi pentru viitorii arheologi ai lumii, e o paragină de care îţi vine să plângi. Aşa este toată România? se întreabă călătorul ce trece pe aici… Nu, vom răspunde, toată România nu este aşa.
România are, probabil, cea mai mare densitate de staţiuni arheologice din Europa (multe zac sub straturi de arături, altele sub straturi de ignoranţă); dar nu este informată despre asta. Mai ales cele din epoca Vechii Europe (termenul aparţine arheologului american Marija Gimbutas) sunt deosebit de importante fiind vorba de timpurile primordiale ale lui Homo Sapiens. Stă ascunsă în straturile acelor site-uri natura gânditoare a Dunării (cum spune Eminescu în “Memento Mori”), patria simbolurilor geometrice, apoi cea a arhitecturii (dat fiind că primele sate paleolitice tot în spaţiul nostru au apărut – vezi, de pildă, pe cel de la Ripiceni-Izvor, pe Prut, de pe la 60.000 BP descoperit de basarabeanul Nicolae Moroşan şi cercetat academic de Al. Păunescu), apoi cea a „revoluţiei neolitice” (vezi sculpturile preceramice de la Gura Baciului, cercetate de Gh. Lazarovici şi Z. Maxim). Adică timpul preurban al zeiţelor şi consânzenelor (care au protejat casa şi templul, agricultura, metalurgia, olăritul şi artele frumoase), cel dinaintea Sumerului şi al piramidelor de la Giza. În acel timp, anume în spaţiul carpato-danubian şi balcanic, pe liniile vectorului civilizator roit dinspre Bacho Kiro, Bulgaria şi Brânzeni, Basarabia, au apărut primele produceri ale omului european, producerile geometrice. Cerul şi Pământul, Stânga şi Dreapta, Rombul şi Triunghiul, linia verticală şi cea orizontală, unghiul – semnul V, W-ul, M-ul, zig-zagul – trei linii, liniile paralele şi cele perpendiculare, crucea, Chevronul, Meandrul aici, pe această “gură de rai”, ce se întindea de la Sesklo, Grecia si până la Cosăuţi, Basarabia, aici ş-au avut patria. Când pe valea Mureşului, la Turdaş, sau pe cea a Işnovăţului, la Dănceni, carpato-danubienii antici (mileniul V î. de Cr.) foloseau aceste semne pentru transmiterea şi depozitarea informaţiei, atunci Sumerul (care s-a manifestat masiv anume cu elementele civilizaţiei geometrice ale europenilor primordiali din Sud-Estul Europei) încă nu exista (sic!!!).
Istoria lumii, istoria spectaculoasă a lui homo sapiens sapiens (noi l-am numit homo geometricus, fiindcă cele mai importante semne ale apariţiei sale spectaculoase pe Pământ sunt punctul, linia dreaptă, unghiul, triunghiul şi rombul), începe cu producerile geometrice şi bucuria noastră, a românilor, e că aceste produceri primordiale s-au întâmplat şi în spaţiile locuite de noi, mai ales în cele dintre Carpaţi şi Nistru (la Buzdugeni, Ripiceni-Izvor, Mitoc, Brânzeni, Trinca). Ba mai mult: poporul român apare acum, în Globalizare, ca păstrător al acelor produceri în toate elementele bogăţiilor sale etno-culturale (recapitulate genial şi transmise întregii lumi de Brâncuşi, dar şi de Ştefan Lupaşcu, fiindcă ce altă pildă mai bună de terţ inclus poate fi decât rombul arhivat în Coloana Infinitului?). Aceste produceri constituie trecutul nostru demn şi civilizat, păstrat cu fanatism sănătos românesc până azi. Mircea Eliade spune: “orice motiv decorativ este metafizică”. Şi Claude Levi-Straus stăruie să nu vorbim de omul primitiv, ci de omul primordial. Unghiul, ca model matematic al fiinţării paradoxale a omului, a apărut în spaţiul românesc la Mitoc-Dealul Galben, lângă Botoşani, pe Prut sau, poate, mult mai înainte, la Brânzeni, pe Racovăţ, o localitate basarabeană din vecinătatea Mitocului, unde s-au descoperit artefacte paleolitice datate cu pre-aurignacianul, sau, încă şi mai înainte, în primul strat cultural de la Ripiceni-Izvor, de peste 60.000 BC.
Prima tăbliţă universală de calcul (după opinia noastră) a fost descoperită de arheologul Ilie Borziac la Cosăuţi, pe Nistru, în straturile gravetianului timpuriu. Cu certitudine această vechime spirituală a omului ne transmite veşti deosebit de importante şi despre misterul apariţiei omului actual pe Pământ, şi despre rostul acestei apariţii. Globalizarea mijloacelor de informaţie, dar şi a celor de ucidere în masă, schimbările globale ale climei şi ateismul militant transformă problema cunoaşterii rostului fiinţării omeneşti în cea mai importantă problemă a omului. Cercetarea straturilor culturale din staţiunile arheologice româneşti ne pot spune multe despre acest rost.
Iar dacii montani, care şi-au avut capitala în munţii Suryanului şi despre care vorbesc încă Herodot (sec. V î. de Cr) şi Platon (sec. IV î. de Cr.) au apropiat şi de timpurile noastre acest rost. În epoca când lumea trece de la producerile industriale la cele informaţionale, vechi de când lumea, suntem obligaţi să le arătăm măcar românilor că în judeţul Hunedoara, inima Daciei lui Burebista şi Decebal, se află cele mai multe site-uri arheologice din întreaga Românie (sic!). Aici s-au co-născut practic toate minunile tehnologice şi spirituale ale lumii preistorice. Varietatea instrumentelor litice, semnele primordiale, lutul ars, sculptura, ceramica, arhitectura caselor şi a primelor temple (cum arată aceeaşi Marija Gimbutas în minunatele sale cărţi, încă ne-traduse în română), carul tras de boi, adică roata, şi pe aici s-a plăzmuit în timpurile de geneză ale omului. Şi cărţile neolitice, sub forma unor şiraguri de roticele de lut ars, încrustate cu semne geometrice, undeva pe la Simeria, nu pe la Sumer, s-au scris mai întâi. Badea cu plugul, tot pe aici, a rugat păsărica să-si mute cuibul pentru a armoniza valul civilizator cu cel al naturii şi al Cosmosului. Metalurgia, care mai dăinuie şi azi din ultimele răs-puteri la Călan şi Hunedoara, are o vechime pe meleagurile haţegane pe care hunedorenii o pot pune la icoane. Dar apele cu efect terapeutic? Câtă sănătate omenească curge în Mureş din miile de izvoare cu apă lecuitoare ale acestui spaţiu dăruit de Dumnezeu şi valorificat de strămoşii noştri… Dar frumuseţea deosebită a locurilor? Să ne mirăm atunci că Platon îi denumea pe acei strămoşi “medicii lui Zalmoxis… care ştiau arta nemuririi” (vezi dialogul “Harmides”, acţiunea căruia s-a petrecut în anul 432 BC)?
Însă dacii, când au ales aceste locuri pentru capitala lor montană, superbă locuire ne-urbană a crestelor munţilor Orăştiei, nu au venit pe un loc gol. Ei au continuat şi au desăvârşit opera altor generaţii de strămoşi (poate că Herodot are dreptate când scrie de vechimea lui Zalmoxis, susţinând că a trăit înaintea lui Pytagoras), care au înmulţit producerile bune în spaţiul bine locuit, adică bine construit, de către om. Ştiinţa nemuririi, despre care ne vorbeşte şi părintele istoriei şi cel al filosofiei, nu s-a ivit din senin în mintea “medicilor lui Zalmox”, după cum tot pe aceste meleaguri se află şi patria unităţii armonice sau, mai bine zis, dihotomice, dintre trup şi suflet, unitate zalmoxiană care l-a impresionat şi pe Platon şi pe unchiul lui, Solon (care a discutat pe îndelete problemele reformării polisului grecesc cu Anacharsis, filosoful care a coborât în Grecia din ţara agatârşilor, ce se găsea tocmai pe Mureş) (trebuie să amintim aici că o misterioasă localitate dacică Târsa se află tocmai în Munţii Orăştiei, la cota 945 metri, pe teritoriul capitalei vechii Dacii, că anume această Târsă este înconjurată de cel puţin patru vestite cetăţi dacice, cea de la Prisaca, Costeşti, Blidaru şi Piatra Roşie, dar şi de neasemuitul Faerag, şi de oraşul de peşteri de la Cioclovina, şi de valul enigmatic de acolo, lung de 2,5 km, şi de miile de terase locuite de pe Dealul Vârtoapelor sau al Cetei, şi de sute de turnuri şi turnuleţe construite în muntele abrupt dintre Costeşti şi Blidaru).
Nu putem trece cu vederea, atunci când cercetăm civilizaţia dacilor, nici uluitoarea metaforă de frunză verde a poeziei româneşti, dat fiind că frunza verde a însemnat pentru omul primordial renaşterea şi regenerarea anuală (simbolul se regăseşte, printre altele, şi la daci, sub forma unei preafrumoase frunze de bronz descoperite la Piatra Roşie), dar şi sursa bunăstării sale fizico-spirituale datorită oxigenulu şi rezervei inepuizabile de hrană pe care le produce. Volens-nonlens trebuie să legăm acest spaţiu al frunzei care ne aminteşte mereu de viaţa trecătoare a omului de casnicia sedentară a românilor (această miraculoasă căsnicie sedentară a fost descrisă cu tâlc deosebit de basarabeanul Alecu Russo în “Cugetări”, arătând că e altceva decât urbea Romei şi carul nomadului), căsnicie care poate fi urmărită şi în epoca metalelor, şi în cea a neolitică, matriarhală, a ceramicii arse, şi în cea paleolitică, a modelării silexului. Sedentarismul casnic rural, în opoziţie cu nomadismul, inclusiv cu cel urban (cum a arătat genial James Joyce în „Ulisse”) constituie limita pacifică de vieţuire a omului şi fără cercetarea sedentarilor carpato-dunăreni nu vor putea fi înţeleşi nici nomazii universali, nici căile spre pacea universală. În acest sens mult mediatizata idee că poporul român nu ar avea istorie şi fundament spiritual şi că omul de astăzi nu are nevoie de cunoaşterea acestui fundament este dăunătoare pentru întreaga devenire a lui homo sapiens.
Repetăm: judeţul Hunedoara, cu minunata ţară a Heţegului în centru, are cele mai multe site-uri arheologice din întreaga Românie. Bogăţia arheologică stă aici tăinuită sub pământ în stratigrafii complexe, jinduite şi de un Evans, şi de un Mellart. Dacă aceste stratigrafii ar fi descoperite şi protejate cum cere buchia ştiinţei fundamentale arheologice, sute de catedre de arheologie din Europa, America, Australia şi Asia şi-ar aduce aici studenţii ca să-i înveţe arta devenirii omului modern. Şi nimeni nu ar spune că prin asta românii sunt naţionalişti… De aceea este negândită spusa unor oficialităţi arheologice de rang înalt că săpătură arheologică în zona sacră de la Sarmisegetuza Regia s-a încheiat. Cum s-a încheiat dacă până azi nu există o monografie a Sarmisegetuzei? Dacă nimeni nu a săpat o stratigrafie totală, până la nivelul de călcare al stâncii pe care dacii şi-au zidit colosalele terase, sanctuare şi cetăţi? Cum s-a încheiat dacă buldozerele scot la iveală neasemuite podoabe tehnologice ale dacilor (şi ale epocilor dinaintea lor)? Cum s-a încheiat dacă terasa dacică constituie o valoare materială şi spirituală excepţională, care nu poate fi furată în nici un fel (fiind vorba uneori de terase gigantice aşezate în straturi de câţiva metri care mai drenează şi astăzi apa în mod cu totul şi cu totul inteligent)? Cum s-a încheiat, dacă nu există încă o cercetare fizico-chimică fundamentală care ar lămuri misterul metalurgiei, mortarelor, supelor de metale, straturilor de ilmenit din turnurile de la Costeşti sau a colosalelor ziduri dacice? Cum s-a încheiat dacă nici măcar situl de la Sarmisegetuza nu a fost pus în nişte aproximaţii temporale cu testul C-14 pentru straturile cele mai vechi, care, slava Domnului, stau încă neatinse?
Or, dacă elevul, studentul sau profesorul va răsfoi manualele de istorie nu va găsi nimic despre fierul pur dacic; nimic despre felul cum dacii protejau acest fier acesta contra ruginirii; nimic despre proprietăţile bactericide ale mortarelor dace; nimic despre misteriosul ilmenit din turnurile de la Costeşti; nimic despre glazurile dace; nimic despre folosirea lutului caolin de către daci pentru a obţine structuri ceramice foarte fine şi foarte dure; nimic despre topografia cosmogonică a dacilor; nimic despre modelul matematic al sanctuarelor de pe Dealul Grădiştii; nimic despre troianul de la Cioclovina, pe care noi am îndrăznit să-l citim; nimic despre literele feniciene care apar la Blidaru… Cât face un P fenician încrustat pe zidul porţii de la Blidaru? El ne aduce în mod ştiinţific radicalii fundători ai limbii române (P de la Poartă) nu de la Roma, ci din vechimea carpato-danubiană. El arată cu degetul unitatea daco-latină a limbii române, proto-latinitatea limbilor trace, din care făcea parte şi latina vorbită la Roma. Şi demonstrează că Ovidiu a avut dreptate atunci când le scria prietenilor de la Roma că se înţelege cu geţii fără translator. Or, şi Traian, pe Columnă, discută cu vitezele femei ale dacilor tot fără translator.
Cu părere de rău marele zid însemnat cu litere “neciteţe” din incinta sacră de la Sarmisegetuza Regia a fost demolat chiar de arheologi şi împins cu buldozerul în prăpastia de alături, împreună cu neasemuite coloane şi alte piese unice de andezit, inclusiv de andezit alb, andezit despre care nu se ştie cum a fost tăiat atât de perfect. Bolovani uriaşi de fier plastic dacic zac pe margini de drumuri forestiere. Stâlpi de andezit, perfect fasonaţi, sunt mistuiţi de apele repezi ale Grădiştei de Munte. Bucăţi de ceramică dacică, pictată cu motive antice misterioase, sunt dărâmate cu buldozerele. Mai multe cetăţi, şi chiar “oraşe” dacice din inima munţilor, încă nu au fost « descoperite ». Arheologii nu au găsit nici măcar locul unde s-a dat prima mare bătălie a lui Traian cu Decebal în 101 (acest loc ar putea fi acolo unde stă biserica din Densus, Hunedoara, dat fiind că toată zona e împânzită cu schelete şi artefacte de epocă, îngropate la mică adâncime, chiar biserica o fi fost un sanctuar daco-roman construit la careva timp după luptele de atunci în memoria celor căzuţi). Cetăţile dacice nu au fost locuite, nu se găsesc în interiorul lor, dar şi în preajma lor, un număr considerabil de săgeţi, gloanţele acelor timpuri. Cum, dară, şi unde, s-au luptat dacii cu romanii?
Or, atunci cănd arhitectul Godeanu (e vorba de muntele Godeanu, care domină zona montană a Sarmisegetusei Regia) se supără pe nesăbuinţele noastre şi demolează furios construcţiile actuale din zonă (de pildă, în vara anului 1998) în ritm cu marile ritmuri ale furtunilor magnetice ale Soarelui (descoperite de L. Cijevschii în anii 20 a secolului trecut), atunci nu te mai miri că Iordanes vorbeşte de geţii care ştiau (mult înaintea celorlalţi europeni) că discul Soarelui este de multe ori mai mare decât cel al Pământului. Dacii mai ştiau că Soarele şi Luna se întâlnesc pe liniile cosmogonice ale ciclului Meton odată la 19 ani, că Polul Nord Ceresc al Pământului se roteşte în jurul unui centru al Cosmosului în aproximativ 25.000 de ani, că rostul omenesc se desparte de nefiinţă tocmai fiindcă manifestarea face parte din paradoxul universal ce menţine în echilibru şi fiinţa, şi nefiinţa.
Nimic mai simplu pentru un popor de anahoreţi decât să aleagă nefiinţa în schimbul sălăşluirii veşnice la sânul lui Zalmox. Iată, însă, că în viziunea dacică, rostul omenesc era în a fi pe Pământ, în a fi aici, a fi întru ceva (cum spune şi Noica). Acest rost, chiar dacă nu poate fi înţeles cu perspectiva morţii, era obligator pentru zidirea pământească, chiar dacă necruţătoare războaie, cum a fost şi cel dintre Traian şi Decebal, l-au destabilizat profund. Cât de obligator este acest rost pentru omul Globalizării, cel care poate ucide tot viul de pe Pământ doar cu un virus creat într-un simplu laborator şcolar? Răspunsul la această întrebare îl pot da astăzi mai ales arheologii care studiază apariţia misterioasă a lui homo sapiens sapiens la finele musterianului. Ba chiar mai mult: răspunsul se află chiar sub picioarele noastre, în straturile culturale ale omului care a vieţuit aici, în spaţiul carpato-dunărean şi nistrean, încă de la acel început misterios.
Andrei Vartic
17 Iulie 2006
Chişinău
