Sângele lor, lacrimile noastre

0
2779
Tranşee la frontul basarabean de pe Nistru, primăvara anului 1992.

Războiul din Georgia ne-a demonstrat încă o dată că sacrificiul celor peste o mie de poliţişti, voluntari şi ostaşi din timpul războiului de la 1992, nu a fost zadarnic. Dacă ei nu s-ar fi jertfit atunci, zeci de sate şi cele mai importante oraşe ale Basarabiei ar fi arătat azi aşa cum arată oraşele Gori şi Poti. Că de unde ar fi luat săraca RM bani pentru reconstrucţie? De la NATO, pe care a refuzat-o printr-un articol bleg din Constituţie? De la România, de care s-a îndepărtat cu alt articol bleg, aflat în totală contradicţie şi cu Declaraţia de Independenţă, şi cu adevărul istoric? De la „varianta zero a cetăţeniei”, pe care şi-a desenat-o prosteşte pe frunte?

Ei nu îngenunchează la 27 august în faţa unui monument al eroilor care s-au sacrificat pentru Independenţa statului pe care îl conduc. Preferă să se închine în faţa celui al ocupantului rus şi sovietic. Lor le put eroii de la 1992. Costumele lor de lână fină, automobilele lor luxoase, casele lor de milioane de euro n-au jele pentru acei eroi. Ei nu au stat în faţa tancurilor generalului Lebed în 1992. Nici în faţa tancurilor colonelului Lebed, la Coloniţa şi Vadul lui Vodă, pe 20 august 1991. Ei erau tare departe de tancurile care au huruit pe lângă Uniunea Scriitorilor în noaptea de 16 spre 17 mai 1987, când acolo s-a reaprins flacăra renaşterii noastre naţionale. Acum ei – mai toţi – urăsc scriitorii. Dar atunci, în 1987, unde erau? Dar în 1988? Dar în 1989? În parlamentul RM, ticsit cu bătrâni comunişti şi tineri oportunişti, nu este măcar un deputat care să fi luptat cu sabia în mână pentru Independenţa RM. Cum să aibă statul acesta viitor dacă ei ponegresc toate elitele noastre morale, toată floarea Basarabiei?

Cei care au murit în 1992 au putrezit. Dar sângele lor e în casele pe care nu le-au bombardat atunci avioanele şi tancurile ruseşti. Dacă nu mureau acei copii – aşa de mulţi -, fiţi siguri că ni le bombardau. Pentru noi nu a existat şi nu există jele în planurile generalilor ruşi. Nici un fel de jele.

Şi Bucureştii sunt obligaţi să nu uite numărul jertfelor Basarabiei de la 1992. Numărul lor, raportat la cel al războiului actual din Georgia (1000/185) ne obligă să le strigăm lor, politicienilor, de ce nu le pasă că trăim în cel mai sărac şi mai nefericit stat european, de ce acest stat fură 40% din banii trimişi de peste hotare, de ce ei se fac a nu vedea că fără NATO, UE şi, mai ales, România nu scăpăm de deznădejde şi subdezvoltare?

Şi dacă este aşa de bună CSI, de ce ne batjocoreşte cu Transnistria? De ce ne-a luat până şi calea ferată de la Tighina? De ce CSI nu s-a adunat de urgenţă atunci când Federaţia Rusă, stat membru al CSI, a distrus infrastructurile Georgiei, alt stat membru al CSI, mult înainte de 7 august 2008? Dacă e aşa de bună CSI, de ce a stopat reformele şi democraţia în RM, de ce nu a modernizat-o aşa cum SUA a modernizat după 1945 Germania şi Japonia? Dacă e aşa de bună Rusia, de ce nu a modernizat măcar Tiraspolul lor?

Sângele eroilor noştri nu s-a vărsat pentru nesimţirea majorităţii politicienilor de azi, mai ales a celor aflaţi la guvernare şi în „coaliţii salvatoare”. Lacrimile noastre, însă, nu sunt pentru a dispera, ci pentru a ne împuternici. Şi pentru a nu-i mai vota! Pentru a nu-i mai vota niciodată!

Andrei Vartic,
24 august 2008
Chişinău
Timpul de dimineaţă

LEAVE A REPLY