Abia după cumplitul 15 iunie 1889, când muri în circumstanțe neclare până astăzi, s-a descoperit că Mihai Eminescu era o stea a națiunii române. Acea moarte va mai răscoli încă mult timp – sufletele doritoare să cunoască și să împuternicească ființa românească, ba chiar noi suntem siguri că moartea zguduitoare a lui Eminescu a și devenit arhetip al conștiinței noastre naționale, impusă și de teroarea istoriei, dar și de teroarea nomazilor proprii să renască mereu din cenușa războaielor care se abat așa de des peste ea.
Și la 28 iunie 1883, când a fost înlăturat de la ziarul “Timpul”, și trimis cu forța, îmbrăcat realmente într-o batjocoritoare cămașă de forță să-și lecuiască, adicătelea, rănile sufletului de poet cu… mercur, steaua Eminescu era demult răsărită. Invidioșii (de ce nu a fost primit în Academie Română?) și răufăcătorii României, de ce a “înnebunit” la 28 iunie 1883? Au încercat de nenumărate ori s-o stingă. Dar cum poate omul nerod să stingă stelele?
Așa, băgat dintr-o ascundere în alta, Eminescu a devenit poet național și apoi și stea călăuzitoare a națiunii române destul de târziu, abia după ce lui Maiorescu i s-a fost impus să restituie arhiva lui când elitele culturale și științifice românești au descoperit noi proaspete și sclipitor de adânci poeme, mai ales sub aspect mistic și metafizic, dar și estetic, social, moral, politic, istoric, științific. Cele mari, “Odin și Poetul”, “Momento mori”, “Povestea magului călător prin stele”, “Dumnezeu și Om”, “Mitologicale”, “Antropomorfism”, “Rime alegorice”, “Sarmis”, “Andrei Mureșeanu”, etc, etc, rămân neîntrecute, culmiale, spiritualității românești. Chiar și postumele din câteva strofe – “Carțile”, “Ai noștri tineri”, “Cu penetul ca sideful”, “Stelele-n cer”, sau “În zădar în colbul școlii” – dau dimensiune imediată și inedită universalității lui Eminescu, locului lui de frunte și în elita intelectuală a lumii. Cu părere de rău, acest loc este neocupat până la ora actuală, și nu din vina francezilor, rușilor sau americanilor, ci din vina epigonilor români – nu doar politici – , care au tot amânat finanțarea traducerilor lui Eminescu în limbile de circulație universală de către marii poeți ai acestor limbi, nu de căruțașii lor.
Or, metafizica, cosmogonia, mistica (apropierea omului de Dumnezeu), estetica, etica, științele lui politice sau cele naturale, mitologiile, avatarurile, istoriografiile și arheii lui rămân necunoscute și de poporul român, nu doar de străini. Ne e de mirare că națiunea română nu și-a editat încă (și e vorba de 15 iunie 2007) academic opera completă a lui Eminescu (așa cum și-a editat națiunea germană pe toți marii ei poeți). Din acest motiv, repetăm, al ascunderii lui Eminescu anume acasă la el în cotloanele invidiei și ne-cuprinderii interesului național, în cercurile intelectuale mondiale, acolo unde se taie pentru cercetare fâșii de întuneric din viitorul dramatic al omului. Nu se cunosc nici măcar impotezele mistice a lui Eminescu, cum ar fi cea a setei nemuritorilor de temporalitate, nici cele științifice despre “undele de timp ce viitoru-aduce spre-a le mâna-n trecut” sau cele despre “stelele negre”, de fapt actualele găuri negre care absorb în hăul lor fără fund lanurile de stele “luminoase”. În România nu există un muzeu național a lui Mihai Eminescu, statuia lui nu stă, ca a lui Pușchin în Rusia sau a lui Taras Șevcenco în Ucraina, în piețile principale ale marilor orașe, poporul român nu are catedre Eminescu la universitățile dotate din banul public, iar studenților și elevilor nu li se vorbește nici de rimele lui alegorice, neîntrecute încă de nimeni în România, nici de ecuațiile matematice răsărite pe câmpurile poemelor sale și ca rime, și ca demers ființial, și ca testament pentru întreaga omenire.
În România nu se montează în teatre nici poemele, nici dramele, nici nuvele lui. În România nu s-au găsit bani pentru a se face măcar un film artistic după “Geniu pustiu”. Dar, mai ales, în România, în patria lui, se trece cu vederea câmpul metafizicii lui Eminescu, construită atât de perfect de arheii iubirii (și a încercărilor ei), luptele neamului pentru devenire (și a necazurilor lui, mai ales a celor provocate de politicieni) și misticii universale (vezi “Dumnezeu și om”). Omul deplin al neamului românesc este încă un necunoscut al neamului românesc. Cântecele lui (răsunete „La vocea cea măreață a undelor teribili, înalte, zgomotoase…”). De la limitele ființării ființei nu sunt încă măcar carte de învățătură a elitelor românești. Dar “cele viitoare”, cele de dincolo de limitele omului – ce rimă, ce previziune, ce revelație a putut să prindă din hora universală Mihai Eminescu!? – “și-aruncă umbra lor în atmosfera groasă a zilei cei de azi”. Azi, când oamenii abia iau în calcul vârtejurile ce se nasc în umbra constructelor lor megalitice (mai ales a celor industriale), când și umbra ideiilor, ca și cea a Internetului, Câmpului Informațional Global, schimbă radical viața omului, azi, adică acum, mereu acum – omul este obligat să-și ascută antenele iar astea nu pot fi decât ale harului poetic sau religios – pentru a observa și evalua umbrele Viitorului care, să fim siguri de asta, nu poate fi schimbat de omul muritor. Omul se poate doar acomoda la tornadele lui. Dar nu cu telefoanele mobile, ci cu purificarea sufletului.
Atrăgându-ne atât de insistent atenția asupra limitelor noastre de ființare, Eminescu a devenit și erou al timpului său (în sensul postulat de Alexandru Hâjdău de la 1839, când spunea că este erou al timpului său doar cel care înmulțește conștiința națională) și erou național al poporului român (tot urmând pe bătrânul Hâjdău care ne învață că poate deveni erou național doar cel care se jertfește pentru zidirea și rezidirea zilei de mâine a națiunii), monarh al destinului nostru național, doar după publicarea târzie a volumele de publicistică, mai ales a temutului volum X, apărut abia în 1889. Nici un alt publicist român nu a descris atât de drept și curajos starea națiunii române din anii 1880 – 1883, dar și viitorul ei de la, de pildă, 15 iunie 2007, așa cum a descris-o Eminescu. Țăranul și boierul, orășeanul și bancherul, profesorul și gazetarul, industriașul și meseriașul, actorul și militarul, boschetarul și savantul căutător în stele, politicianul și străinul, nu numai că au fost trecuți genial de Eminescu în registrul faptelor națiunii, ci au devenit prin harul lui monumente și ținte ale istoriei noastre. Nici un alt român nu a mai valorificat atât de magistral trecutul românesc, tradiția economică și spirituală românească, inclusiv tradiția populară românească (ca să nu ironizăm ca proștii această tradiție, așa cum ne invită o mulțime de domni – paradomni învățați, să ne amintim că propunerea pe masă a celor șase volume de proverbe românești au tras cel mai mult la cântar atunci când s-au deschis paragrafele Tratatului de pace de la Paris din 1920, tot așa cum volumele de cântece bătrânești culese de pașoptiști și traduse la insistența lor în franceză, engleză și germană au făcut posibilă Unirea principatelor de la 1859). Rămâne încă o enigmă majoră a cercetării de unde a știut Eminescu atâta despre anahoreții daci sau schimnicia isihastă de la schit din timpul lui Alexandru cel Bun și Stefan cel Mare. “Insula lui Euthanasios”, deși a fost pusă în lumina reflectoarelor cercetării fundamentale de însuși Mircea Eliade, încă nu a învățat mai nimic elitele românești.
Toma Nour, poate eroul literar cel mai împlinit al literaturii române, zace sub colbul uitării. Ce să mai vorbim de Andrei Mureșeanu, Decebal, Sarmis, Brigbelu, Cezara, faraonul Tla, Dionis?
De-l întrebi: unde-i Ninive? El ridică mâna-i lungă,
– Unde este? Nu știu, zice, mai nu știu unde a fost.
Tot așa nici un cercetător al fenomenului politic românesc nu a mai arătat cu atâta precizie și jertfire de sine dauna politicianismului românesc, dar mai ales rădăcinile lui, crescute în epoca modernă la gurile Dunării din interesul geopolitic al marilor puteri înconjurătoare, cum erau (la timpul lui) Turcia, Rusia și Imperiul Austro-ungar, inclusiv din tradiția seculară a acestui interes. Nici un economist nu a mai demostrat atât de strălucitor necisitatea armonizării tradiției economice românești cu cele ale lumii. Și nici un alt istoric, etnolog sau antropolog român nu au mai avut curajul să spună lucrurilor pe nume privitor la trecutul și viitorul poporului român, la ontologiile lui, inclusiv a celor nemernice, dar și la mistica lui liturgică, la locul lui în concertul lumii, la influența nefastă și ciclică a străinilor, inclusiv a nomazilor de tot felul veniți mai ales de la est de Nistru, asupra destinului românesc, atât în trecut cât și viitor.
Scriind mult la “Timpul”, vorbind, probabil, enorm de mult în redacții, în saloane de teatru, la Parlament, la Guvern, la bodega, la mănăstiri, la adunările popular (vederile politico morale vorbite de Eminescu ne sunt tare ascuse de “prietenii” lui contemporani, deși ale lor sunt redactate cu finețe în diverse jurnale și mai ales, în “Monitorul Oficial”), implicându-se direct, curajos, enciclopedic, jertfelnic în rezolvarea celor mai grele probleme ale României și națiunii române, Mihai Eminescu s-a transformat din poet național în erou național. Tocmai în timpul când avea loc această metamorfoză, care nu e sub puterea omului, s-a întâmplat și mizeria morții lui din 15 iunie 1889 – aflată sub puterea omului de alături – , îngrozitoare și sub aspectul ei fizic, și sub cel al “ascunderii” lui Eminescu de către mai marii vremii (și nu e vorba doar de politicieni, deși atunci printre politicieni erau și mulți intelectuali), unii din ei pretinși prieteni. Marele Eminescu a murit băgat cu forța într-un spital de nebuni, părăsit de toți, ucis de un posibil nebun (nici asta nu știm sigur). El a murit împânzit de răni sângerânde (ce o fi avut rănile de la picioare cu pretinsa lui nebunie?), sărac și descumpănit, la capătul puterilor fizice și intelectuale. Deshumarea și cercetarea rămășițelor lui pământești (de altfel în perfectă armonia cu obiceiurile din zona Botoșanilor) cu cele mai performante metode fizico-chimice este acum o proprietate morală a Academiei Române. Insistăm pe latura morală a problemei fiindcă inteleghentistă a zilei, de la București, dar și de la Chișinău, mai ales de când și-a făcut scut din democrație, ni l-a încolțit din nou pe Mihai Eminescu. Ea multiplică ideea că Eminescu ar fi fost un oarecare poet român din a doua jumătate a secolului XIX. Și că și-a meritat moartea de “nebun”, că după el în România s-au născut și se nasc nenumărați poeți mult mai valoroși folosind pentru această denigrare toate instrumentele media ale momentului. Desigur, fără ai cunoaște opera, desigur fără a o compara cu marea poezie și metafizică sau cu științele cele mai avansate ale lumii. Cel puțin în Basarabia această tentativă de ni-l umili pe Eminescu nu a trecut, ba chiar a primit o ripostă zdrobitoare. Și nu pe posturile de radio sau canalele de televiziune ale comuniștilor vremii (și aliaților lor), ci, mai ales, dinspre mediul de nebiruit al profesorilor de limbă și literatură română din Basarabia.
La 15 iunie 2007, după 118 de ședere mai mult anonimă la cimitirul Belu din București, Mihai Eminescu este adevăratul lider spiritual al națiunii române și calitatea aceasta, mai ales în condițiile de temut ale hăurilor globalizării – politice, morale, tehnologice – dar și a cataclismelor naturale și climaterice, nu i-o poate lua nimeni. Timpul lui Eminescu abia vine.
Andrei Vartic
15 iunie 2007
