Cine crede în Dumnezeu nu se teme de moarte. Aceasta ar fi cea mai importantă ontologie pe care ne-au transmis-o, prin tradiţie, cei mai vechi oameni, aceia care au apărut în Europa de Sud-Est, parcă de la sine, dar atât de magnific, peste 40.000 de ani în urmă. Căutând dimensiunea românească a existenţei, aceea prin care poporul român ar putea intra demn în hora cea mare a popoarelor, Mircea Vulcănescu a descoperit “lipsa de teamă în faţa morţii”, revărsată din “Mioriţa”. Dar, ca şi alţi cercetători (Densusianu, Caracostea, Diaconu, Brailoiu, Iorga, Botta, Blaga, Fochi, Eliade), Vulcănescu dă arhetipului celui mai fundamental al poporului român o dimensiune mai mult “naturală”.
Neantul lui (“Plângerea chiar, nu este ruperea sfâşietoare a fiinţei împotriva neantului, ci este clamare pentru integrare în liniştea a toate, aşezare, împăcare.”), ca şi unduirea de tip vale-deal a lui Blaga, face parte din simfonia excepţională a Naturii şi Cosmosului şi, parcă, scoate din context necesitatea imperioasă a credinţei în Dumnezeu pentru ca în sufletul omului să se ivească ontologia mistică a “lipsei de teamă în faţa morţii” pe care o jinduieşte, în ascunderea sa cea mai tainică, tot omul.
Chiar şi atunci când aduce mărturie “sensul în care istoricul grec va fi vorbit despre “nemurirea geţilor”, Vulcănescu lasă să treacă, parcă pe lângă acest arhetip, credinţa totală a geţilor în Zamolxis, necesitatea imperioasă a credinţei absolute în “regele nostru care este zeu” (Platon, Charmides) pentru a atinge cea mai desăvârşită şi mai jinduită artă a sufletului omenesc, arta nemuririi.
Şi “creştinismul cosmic” de care vorbeşte Mircea Eliade, chiar dacă are origine mistică, pare mai repede o punere în formulă a rostului fiinţării (prin “nunta cosmică), decât evidenţierea credinţei în Dumnezeu. Or, anume credinţa în Dumnezeu, în Divinitatea supremă, creată şi necreată, parte lumină, parte întuneric, parte fiinţă, parte nefiinţă, parte timp, parte veşnicie, dar şi altceva pe care mintea omenească nu o poate cunoaşte decât prin îndumnezeire (cum susţin părinţii ortodoxiei), a făcut posibil apariţia misterului “Mioriţei”. Vorbim de acest mister anume acum, fiindcă în martie se vor împlini 160 de ani de la descoperirea de către Alecu Russo (la Soveja) a acestui text magnific, dar şi fiindcă tradiţia nemuririi pe care este clădită “Mioriţa” nu poate avea nici vechimea trecerii de la feudalism la epoca modernă, nici pe cea a ieşirii poporului român din teroarea istoriei, nici pe cea a transhumanţei, nici pe cea a luptei economice dintre fraţi, ci doar credinţa în Dumnezeu.
Dar cât de veche este această credinţă? Cercetarea arheologică, cum am arătat şi în alte părţi, demonstrează că primele artefacte ale omului, mai ales primele manifestări arhitectonice, numerologice, geometrice poartă pecetea sacrului şi revendică sacrul şi ca ontologie, şi ca rost al fiinţării. Aşa numitul paravan de la Ripiceni-Izvor, de peste 60.000 de ani, după opinia noastră, este unul din cele mai vechi monumente construite de om anume pentru a demonstra cunoaşterea drumului cosmic spre stelele Arhetipului primordial (cum susţine Al. Hâjdău), şi acesta un posibil intermediar între om şi Dumnezeu. Fără Dumnezeu “lipsa de teamă în faţa morţii”, despre care vorbeşte Mircea Vulcănescu, devine imposibilă, aşa cum nu o pot lămuri nici ontologiile mioritice apărute după martie 1846.
Andrei Vartic
20 Iulie 2005
Chişinău
