Cuibarele umanităţii (9)

0
617

Fără Dumnezeu nu are sens nici amuleta de la Brânzeni, descoperită la hotarul dintre musterian şi aurignacian, nici desăvârşirile arhitectonice ale grotelor de la Buzdujeni sau Trinca, nici misterioasele serii numerologice de la Brânzeni şi Cosăuţi, nici încrustările geometrice de la Bacho Kiro, Mitoc sau Ţibrinu, toate făcând parte din patrimoniul cel mai vechi al lui homo sapiens sapiens. De ce anume aici, în Sud Estul Europei, între Bacho Kiro şi Brânzeni, a fost posibilă această primă şi universală manifestare a sacrului, încă nu ştim. Pe acest domeniu şi ignoranţa, şi teroarea istoriei, dar şi necesitatea ieşirii din istorie pentru a rămâne în fiinţare, şi-au spus, cum se spune, cuvântul.

Imaginea antropică a două silexuri de la Buzdujeni, de aproape 60.000 ani (un bărbat şi o femeie), pe care le prezentăm aici, dă şanse nu doar însemnării drumului pe care Dumnezeu l-a creat pe om după chipul şi asemănarea sa, ci şi a identificării spaţiului mioritic pe care omul trebuie să-l străbată, prin credinţă, adică prin “lipsa de teamă în faţa morţii”, pentru a se reîntoarce la sânul de stele al lui Dumnezeu.

homo_buzdujeni

La gradul zero al Globalizării dimensiunea românească a existenţei prin credinţa în Dumnezeu este, poate, mesajul cel mai important pe care omul trebuie să-l înveţe conştiincios pentru a nu se pierde şi urma lui în “stingerea eternă”.

Este-un câmpu lung şi latu, vorba cântecului, la Hordineşti, la întorsătura Racovăţului, în Basarabia de Sus. Un câmp de silex, şi încă unul prelucrat cu o măiestrie cum arareori întâlneşti în tot paleoliticul. Mergi prin peisajul lui de basm paleolitic, dar şi de teroare a omului modern contra naturii, mergi şi sub picioare sticlesc instrumentele de silex, cele mai fine, şi mai sublime, după opinia noastră, instrumente pe care le-a avut omul vreodată. Cum “fine, şi mai sublime”, va întreba cel care vede progresul doar în uriaşele colecţii de instrumente ale anului 2006? Cum poate un instrument de piatră (de fapt de sticlă) să fie mai fin şi mai sublim decât cuţitele, lingurile, automobilele, palatele, bombele si calculatoarele de tot felul, pe care şi le-a creat omenirea? De creat le-a creat, dar pentru ce? Şi aici răspunsul omului modern se încâlceşte, dacă nu-i arătăm minunea câmpului de silex de la Hordineşti. Fiindcă, cu adevărat, la ce ne folosesc toate aceste nenumărate, sofisticate, întortocheate instrumente ale anului 2006 (şi ale multor mii de ani din urmă)? Să tăiem pământul, să tăiem atomul, să tăiem pâinea, să tăiem pe altul, să ne fălim cu bibliotecile de veselă sau cu cele de stejar tăiat, pus în cărţi şi în rafturi? Să explodăm câte o sută de oameni zilnic în Iraq sau Cecenia? Să alungăm un milion de români din Basarabia cu sărăcia şi umilinţa etnică, să desfrânăm copiii cu alcool şi sex? Se spune că Gabriel Liiceanu se lăuda parintelui Cleopa cu sutele de titluri de cărţi editate, mai ales din cele răsunătoare, euro-atlantice. Iar bătrânul duhovnic de la Sihăstria Sihlei l-a întrebat: “Dar FILOCALIA ai tipărit-o?”. “Nu!”, a răspuns Liiceanu. “Atunci nu ai făcut nimic!”, a spus părintele Cleopa.

Să punem şi noi întrebarea cu privire la câmpul instrumentelor în acelaşi sens. La ce folos toate acestea, dacă sunt create pentru distracţie, mărire şi crimă? Îl ajută cumva pe om să înţeleagă locul şi rostul lui în Creaţie, care nu e nici de o sută de ani, nici de o mie de ani, nici de 5508-2006 ani, ci, atât de misterios, de întotdeauna? La Hordineşti s-ar putea să găsim un început de răspuns la această întrebare a tuturor întrebărilor. Fiindcă anume acolo, la întorsătura Racovăţului, avem şi un uriaş câmp de silex, prelucrat în paleolitic, şi un încă şi mai uriaş câmp de carieră modernă, unde omul, zi de zi, pe unde cu trotilul, pe unde cu toporul, pe unde cu lama buldozerului, distruge roca creaţiei pentru o micuţă mărire pământească. Şi aici şi firea întortocheată a cercetătorului, care are şi ea dimensiunea asta, a măririi şi a distracţiei, dar şi a crimei (să ne gândim doar la cei care au creat straşnicele arme ale modernităţii), pune întrebarea cu privire la etimologia toponimicului Hordineşti. Radicalul Hord-Gord (fiindcă satului i se mai spune şi Gordineşti) ne trimite spre înţelesurile slave ale termenului “gordâi”, mândru, “horda”, hoardă, sau cele din vechiul substrat i.e., cum ar fi “gard”, sau “gorodişte”, sau “gardină”, toate la un loc având şi limite pentru omul de acum, şi deschideri pentru înţelegerea omului paleolitic căruia, peste 40.000 de ani, nu ia trebuit pentru a fi şi a nu fi alt instrument decât cuţitaşul de silex. Tocmai din acelea pe care câmpul de la Hordineşti le conţine cu sutele de mii (probabil şi mult mai multe, că nu le-a numărat nimeni). Ce mândreţe de om le-a rupt din stâncă fără a schimba stânca, ci doar pentru a o înflori? Cât de mare era hoarda lui, că iată, nu se găsesc nici scheletele nenorocirilor războinice, nici cele ale dispariţiilor naturale? Ce întindere pământească avea moşia lui, ce ziduri a ridicat, şi ce şanţuri a săpat, ca să o apere? Şi de la cine?

La aceste întrebări poate răspunde arheologul modern, dotat şi cu metodologiile multidisciplinare, numite “gustiene” de şcoala românească. Dar pe lângă cortul şi lopata arheologului, pe lângă laboratorul cei va măsura vechimea artefactelor, şi ale oaselor sau cărbunilor de lemn, arheologului îi mai trebuie un cer cu stele deasupra, aşa cum zicea şi bătrânul Kant, cer pe care omul paleolitic l-or fi studiat şi la Hordineşti atâta amar de vreme, mulţumindu-se pentru cele pământeşti doar cu un cuţitaş de silex, fabricat din stânca locului. Fără a mutila stâncă, fără a umili pe alţii, doar pentru a se purifica pe sine, aşa cum spune şi vechiul cântec românesc despre “câmpu lung şi latu” în mijlocul căruia şede “Sânt Ionu înfloratu” şi cântă la fluier.

Andrei Vartic
21 Iulie 2005
Chişinău

LĂSAȚI UN MESAJ