Îmbătrâneşte Sofronie. Altădată era cel mai chipeş, cel mai căutat, mai ales cu ochii, flăcău din sat. Acum se duce, s-a gârbovit – îl văd din fereastra autobuzului cum mână vacile la deal. Le loveşte tare cu băţul, strigă la ele supărat. Îi roşu la faţă de atâta furie.

Sofronie are trei vaci, e bogat după canoanele satului nostru. Unde mai pui că lucrează şofer şi a lucra şofer azi înseamnă să ai zilnic o bucată de ceva în plus. Are el aceste trei vaci, da iată că le mână supărat, nu-i senin Sofronie. Şi, sunt sigur, nu gândurile care mă macină pe mine îl înnegurează acum. Atunci ce?

E foarte uşor să-i spui şoferului autobuzului: Opreşte, bre, autobuzul, vreau să cobor. Vreau, adică, să-l întreb pe Sofronie de ce mână supărat vacile celea. Cu ce-au greşit ele în faţa lui, ele care-i aduc atâta lapte şi care au păscut toată ziua iarba care nu-i aparţine.

Dar poate de aceste întrebări, ci de altceva, are nevoie Sofronie? Poate vrea să cobor din autobuz şi să merg alături de el până unde se despart drumurile, unul spre casa mea, altul spre casa lui, să merg până acolo şi să vorbim de una, de alta. Şi eu să-l ascult, să fiu aşa de diplomat în vorbă ca nu cumva firul ei să se rupă.

Da ce, eu sunt Kant, să ies înaintea poştaşului, ca să prind scrisorile lui Decartes?

Ce am eu cu omul acesta, de ce mi-a intrat în gânduri, de ce mă preocupă supărarea lui chiar şi acum, la câteva zile după ce l-am văzut din autobuz?

Cât de uşor e să pui întrebări şi cât de greu e să răspunzi la ele. Asta-i drept, Sofronie a fost odată chipeş şi căutat de fete, dar, iată, s-a însurat cu o fată (nici frumoasă, nici urâtă) şi are cu dânsa două fete frumoase. Acum, dacă m-aşi coborî din autobuz şi la-şi întreba: De ce eşti supărat, Sofronie? credeţi că nu mi-ar răspunde: Nu sunt supărat, Andruşa!?

Andrei Vartic
Iunie, 1974
Iunie, 1980

LĂSAȚI UN MESAJ