1.

Aceste „Scrisori din Bizanţ”, chiar dacă sunt publicistice şi autobiografice, uneori necruţător de autobiografice, reprezintă, de fapt, un roman de dragoste. A fost scris între 1972 şi 1980 şi publicat samizdat, în 5 exemplare (atâta se putea tipări citeţ la maşina de scris într-o singură ediţie). Cititorul? 3-4 prieteni foarte apropiaţi. Faptul că autorul nu a fost atunci arestat (inclusiv pentru alte asemenea opere: Pod peste fluviu, Drum prin rime, Ion, Arta iubirii, Hârtie pentru însemnări din deşeuri şi altele) demonstrează că acei prieteni nu l-au turnat la KGB.

Nimic din ce este scris în „Scrisori…” nu este inventat de dragul metaforei. Dar în orice scris, chiar şi în cel reportericesc, metafora se ia la întrecere cu evenimentul şi din ciocnirile lor rezultă scrisul. Eroul principal aş „Scrisorilor…” este chiar autorul lor. Cele descrise în ele s-au întâmplat aşa cum sunt scrise. Dar, aici suntem parcă obligaţi să ne repetăm, scrisul adună întâmplarea, logosul şi alfabetul pentru a iscodi şi posibilităţile de întâmplare a întâmplării. Posibilităţile, la rândul lor, construiesc parabole şi iluzii care nu devin niciodată realitate, deşi o atacă necontenit pentru a se realiza şi ele. În acest sens „Scrisorile…” investighează prăpăstiile de iluzii ale omului impus de soartă să se nască şi să trăiască într-un stat atât de comunist şi odios ca URSS.

În „Scrisori…” există mulţi martori oculari, personaje reale cărora autorul le-a păstrat numele. Unora, însă, le-a păstrat doar iniţialele. Fiindcă unii din eroii acestei cărţi mai trăiesc şi s-ar putea să-i supere curajul de atunci al autorului de a-i pune, ne-întrebaţi, într-o acţiune scrisă nedorită de ei. Oricum, nu e vorba de ziua de azi. Ci de anii 1972-1980. Când a scrie ce e scris în „Scrisorile din Bizanţ” era echivalent cu o condamnare la mulţi ani în Gulag. Cel puţin.

„Scrisorile din Bizanţ”, fiind un fel de roman autobiografic, are şi un subiect. Încâlcit, dar un subiect. Acestui subiect autorul i-a spus „drumul spre iubire şi Dumnezeu în fosta URSS”. Într-un imperiu al răului, mai ales al ateismului şi al crimei militante, de tip comuniste, eroul descoperă că a fost educat din şcoală să nu ştie de Dumnezeu şi de iubirea de aproape. Toţi cei care nu erau proletari, inclusiv ţăranii, puteau şi trebuiau să fie nimiciţi ca duşmani de clasă. Toţi cei care se rugau lui Dumnezeu, mai ales călugării şi preoţii, puteau şi trebuiau să fie nimiciţi ca duşmani ideologici. Dumnezeu era fost şters nu doar din memorie, ci şi din conştiinţa de sine. Chiar şi revolta împotriva acestui imperiu al răului universal – care a fost URSS – era, prin frică şi educaţia timpurie din şcoală, lipsită totalmente de existenţa lui Dumnezeu. Aşa de diabolic a fost, şi mai este încă, mecanismul comunist de educare a unui „om nou” prin genocid, război necontenit, ateism, frică şi înfometare în masă. Deci, urmărind consecinţele acestei inginerii diabolice de proporţii globale, se poate spune că, într-un fel, comuniştii au reuşit. Ura socială a atacat direct arhetipul iubirii şi a încercat să-l anihileze luptând – de ochii lumii – cu ura rasială. Zecile de milioane de oameni ucise de comunişti şi nazişti confirmă această ipoteză.

Fiinţa umană poate fi mutilată de către un guvern până nu mai ştie de existenţa lui Dumnezeu, ba chiar până la condiţia de a lupta ea însăşi pentru ideea că existenţa (rus. Bâtie, eng. Being) este fără Dumnezeu. Omul sovietic, în masă, credea sincer (ce răvăşire neaşteptată a sensului verbului „a crede”) că Dumnezeu nici nu poate fi. A crede în Dumnezeu era un fel de primitivism. Şi mai este. Mulţi, foarte mulţi intelectuali, mai ales din cei care activează pe domeniul ştiinţei, nu merg la biserică nici la 20 după căderea URSS şi a ideologiei ateiste comuniste fiindcă, sincer, ei rămân comunişti, ei nu cred în Dumnezeu. Nu e întâmplător, aşadar, că de multe ori el, eroul acestei cărţi (repetăm, care este un fel roman de dragoste), de fapt autorul însuşi, se identifică cu Beranger din „Rinocerii” şi strigă: nu vreau să fiu rinocer! Strigă fără a-i trece prin minte că există, totuşi, calea pe care deznădejdea nu are nici o putere, pe care rinocerii, ciuma, abisul existenţial se topesc de la sine. Calea pe care, posibil, şi Ionesco, şi Sartre, şi Beckett, şi alţii, au ascuns-o de ochii lumii. Atâta timp cât drumul iluziilor lor – răsunete, desigur, ale atrocităţilor contemporane -, nu are nici o luminiţă la capăt, el nu poate fi propus ca soluţie democratică de eliberare a demonilor din străfundul fiinţei umane. Eroii absurdului şi existenţialismului european se întâlnesc bucuroşi cu Ivan Karmazov şi-şi benchetuiesc ciuma lor împreună.

„Scrisorile din Bizanţ”, astfel, îl pun, într-un fel, pe eroul lui Voltaire (din „Candide”) (accentuăm acest moment), dar şi veacul lui, pretins al luminilor, în faţa altei dileme decât l-a pus Voltaire. Nu cumva libertatea omului de a face tot ce-i trece prin minte, pe care a cerut-o cu atâta încrâncenare Voltaire însuşi, inclusiv eliberarea de structurile organizatoare şi unificatoare ale statului şi bisericii, au creat nenumăratele grozăvii prin care îşi trece chiar Voltaire eroul? Nu cumva sâmburele genocidului comunist s-a născut în secularizatul secol al lui Voltaire? Întrebarea e pusă, să fie clar, de un admirator al lui Voltaire. Fiindcă în URSS a-l citi şi al admira pe Voltaire însemna să te declari duşman al imperiului comunist. Punem aici acest suspans ca să nu se întâmple polemici de interpretare. Atunci când Voltaire îl edita pe Candide, în principatele româneşti se traducea (în română) Filocalia.

2.

Este foarte greu să scrii fără nici o şansă de a fi publicat vreodată. Caracterul fragmentar, chiar halucinant de fragmentar, al unui asemenea scris, este iminent. Un asemenea scris nu are impact cu societatea în care este scris, nu are nici repere redacţionale, scriitorul unui asemenea scris nu ştie cine îi sunt posibilii cititori, care sunt limitele lexicului sau ale gramaticii pe care le poate folosi (dacă scrii pentru nimeni poţi pune pe hârtie orice îţi trece prin minte), ce înţelepciuni sau tehnici de luptă pentru rostul vieţii (fie şi al rostului simplu, de a cumpăra, de pildă, o casă) să propună scrisului pentru a nu degrada el însuşi, scrisul, în deşertăciune. Conştiinţa civică, cultura, descoperirile ştiinţifice, de pildă zborul omului pe Lună, întâmplat tocmai în acei ani (tinerilor de azi nu le pasă de acele zboruri, probabil nici nu au auzit de ele, dar atunci, prin 1968-1975 ele erau pe buzele majorităţii absolute a tinerilor), experienţa vieţii, încercările şi suferinţele, dar mai ales neclintita starea morală, poate, mai corect, ambiţie morală a unui asemenea scriitor devin şi calitate estetică a scrisului lui.

Este şi mai greu să nu te expui public aşa cum se expunea Soljeniţin (vezi vestita scrisoare deschisă, adresată de Soljeniţin Congresului IV al Uniuniii Scriitorilor din URSS, de la 16 mai 1967, adevărat manifest al literaturii ruse, dar şi palmă dureroasă literaturii mioape a Occidentului) şi, scriind în ascuns, să crezi că mergi pe drumul lui (dar şi „Arhipelagul Gulag” a fost scris în ascuns). Literatura sau este „aer al societăţii în care este scrisă, sau nu e literatură, ci cosmetică”, spunea, regretatul acum, Alexandr Soljeniţin. Deci, cum era să scrii fiind conştient de faptul că scrisul tău este un astfel de aer, dar să nu ai nici o posibilitate de a fi publicat (se are în vedere la Apus), trăind într-un loc aşa de izolat cum era fosta RSSM? Fără revista „Novâi mir” la îndemână, fără apărători de rang înalt din CC al PCUS (aşa cum a fost Nichita Hruşciov pentru Soljeniţin), fără, măcar, posibilitatea de a contacta ziarişti sau diplomaţi străini? Dacă un asemenea scriitor mai era şi un necunoscut total, dacă nici măcar breasla scriitoricească nu ştia de existenţa lui, atunci starea lui morală trebuia întreţinută cu ceva mai puternic decât morală, mai înalt decât cultura şi chiar scriitura lui, mai vast decât toată cultura lumii, mult mai vast decât încercările şi suferinţele vieţii. Aceasta poate fi numai credinţa neclintită în Dumnezeu. Numai ea dă posibilitate autorului care scrie în ascuns într-un sistem totalitar să creadă şi în alt viitor şi, în acelaşi timp, să se elibereze zi de zi de angoasele deznădejdii. Libertatea totală pe care au avut-o, în acelaşi timp, scriitorii de la Paris sau New York i-a dus, necontenit, numai spre disperare sau evadare în iluzie.

(cum să uite autorul acestor rânduri începutul romanului „Herzog”, de Saul Below; „and if I am out of my mind; it’s alright with me”, sau, tot de pe atunci, „Pescăruşul Jonathan Livingston” de Richard Bach, citit, tot în engleză, la scurt timp după apariţie, chiar la biblioteca „Krupskaia” din Chişinău unde, în mod cu totul şi cu totul misterios asemenea cărţi ajungeau destul de repede după apariţia lor la Apus).

Prin scrisul şi arta plastică apuseană din a doua jumătate a secolului XX secularizarea s-a împotmolit nu doar în nonsens şi absurd, ci şi în crimă. Mai ales problema secularizării rasei albe, din care face atâta paradă aşa zisa intelighenţie de stânga europeană, are o limită foarte clară acum: lipsa de sens a existenţei duce iremediabil la pustiirea şi chiar prăbuşirea fiinţei umane. Experienţa lui homo sovieticus pe acest drum al suferinţelor apocaliptice, dar şi al bucuriilor neghiobe (vezi, de pildă, cu câtă bucurie se denunţau între ei locatarii locuinţelor comunale sau cum fiul îşi denunţă tatăl) nu poate fi trecută cu vederea. Fiindcă noi şi aducătoare de suferinţe catastrofe intră nechemate pe uşa omului contemporan.

3.

Cei născuţi într-o ţară ateistă şi comunistă au avut puţine şanse să cunoască măcar un rost adevărat al fiinţării fiinţei. A muri pentru Stalin sau partidul comunist în război, a muri pe un şantier comsomolist, a muri de la faptul că eşti criticat la o şedinţă de partid nu era un rost, ci o boală, o gravă boală a sufletului omenesc. Cetăţenii fostei URSS, cea mai distrusă din punctul de vedere al ateismului militant, nici măcar nu discutau, ca şi unii filosofi apuseni de la finele secolului XIX, despre faptul că Dumnezeu a murit. Ei ştiau din faşă că Dumnezeu nu-i, că tot ce poţi lua de la viaţă este numai viaţa însăşi, atâta cât este până la moarte, în condiţiile sistemului în care locuiau. Aşa un pragmatism feroce, înspăimântător a pus astfel stăpânire peste cel mai mare imperiu geografic din lume. Rămas doar cu acest drum în faţă şi scriitorul, şi filosoful trăitor în fosta URSS, chiar dacă luptau din toată inima cu ideologia comunistă şi scoteau la iveală crimele fostului aparat represiv comunist, tot nu aveau alte repere pentru ziua de după căderea iminentă a comunismului decât acelaşi pragmatism feroce. Nu zădarnic anume în fosta URSS au fost atât de populari scriitorii şi filosofii existenţialişti, ca J. P. Sartre sau Albert Camus. Dacă piramida pragmatică te arunca de pe treptele ei, dacă nu te mai interesa urcuşul pe ea, descopereai neantul fără sens, universul fără sens, viaţa fără sens, muştele, ciuma şi rinocerii.

Nu este prea clar dacă ideologii de vârf al fostului regim comunist sau gândit la toate astea. Dar un lucru este cert: după căderea imperiului comunist foştii cetăţeni sovietici, educaţi, zombificaţi, mancurtizaţi (cum spunem noi, foştii cetăţeni sovietici, urmând arhetipul lui Genghis Aitmatov din „Halta viscolelor”) cu ideea că Dumnezeu nu-i şi nici nu poate fi s-au trezit aruncaţi într-un abis în care nu era nici Dumnezeu, dar nici credinţa în tancul sovietic sau în bunelul Lenin şi tătuca Stalin. Întunericul care a urmat, cu revoluţii şi pseudo-revoluţii, cu războaie şi conflicte îngheţate, cu mii de morţi, cu banditism, cu o clasă politică coruptă, amorală, ignorantă, nu este altceva decât răzbunarea josnică a ideologiei injectate agresiv şi, probabil criminal, în sufletul cetăţenilor proprii de fostul imperiu sovietic. Deşi se fac, mai ales în ultimii ani, eforturi uriaşe pentru a găsi, totuşi, un reper existenţial pentru a-l readuce la viţă normală pe fostul om sovietic, iată că politicienii trimişi în Parlamente de aceste turme răzleţe de homo postsovieticus sunt încă şi mai hăituiţi de pragmatism decât liderii fostului imperiu, încă şi mai decişi să ia de la viaţă cât mai mult cu putinţă acum, totul acum, când… totul este permis („Vsio pozvoleno!”). De-a mirării că oamenii politici de la Apus, atunci când ajung pe aceste teritorii cotropite de cinism şi violenţă, se încing de multe ori în horă inconştientă cu guvernanţii de aici, hipnotizaţi, vorba lui Constantin Negruzzi, doar cu o simplă plăcintă. Drept că grasă.

Aşadar, dacă ar fi să tragem o linie la capătul descrierii terorii comuniste şi să dăm o singură concluzie despre ce au putut să facă comuniştii din om, asta ar fi următoarea: homo sovieticus demonstrează prin sacrificiul său (zeci de milioane de inocenţi ucişi) cât de jos poate cădea fiinţa omenească dacă îi sunt explodate toate podurile spre Dumnezeu. Or, în fosta URSS au fost închise, distruse, rase de pa faţa pământului, prefăcute în grajduri, depozite, spitale de alienaţi sau de boli venerice, practic toate mănăstirile, iar din mulţimea uriaşă a bisericilor a fost lăsată una la 15-20 de localităţi.

Subiectul acestei cărţi, repetăm, un fel de roman de dragoste, sunt coşmarurile omului fără acces la Dumnezeu. Chiar dacă tradiţiile familiei, sau cele culturale şi etnice, îl mai păzesc de alienarea totală sau de suicid, omul lipsit de drumul spre Dumnezeu descoperă şi în el, şi alături de el numai absurdul existenţei, suicidul sau acoperirea acestui dezastru cu „vreau cu orice preţ să am cât mai mult” şi „Vsio pozvoleno!”. Această constatare rezumă, într-un anumit sens, şi experienţa Europei Apusene, secularizate, nu doar pe cea a Europei comunizate. Din câte poate estima astăzi autorul acestor „Scrisori din Bizanţ” scrisul din această carte este tocmai cercetarea acestui abis.

Or, din fereastra blocului unde locuieşte autorul nu zăreşte nici măcar corturile nomazilor pe care le vedea Rascolnicov în finalul romanului lui Dostoevskii despre „crimă şi pedeapsă”. Dar tocmai azi el aude foarte distinct cum bat tunurile la Ţvinhali, în Georgia. Basarabia cea românească, ruptă cinic din trupul României în baza unor înţelegeri secrete şi dintre Stalin şi Hitler, şi, apoi, şi dintre Stalin, Churchill şi Roosevelt, este azi parte activă a acestui teatru de război absurd, josnic şi, parcă, fără sfârşit.

Faptul că anume Victor Bârsan, fost ambasador al României în Republica Moldova, iar în anul 1991, redactor-şef al revistei „22”, a descoperit acest manuscris şi chiar a publicat unele fragmente în acea revistă, a permis şi autorului, la acea vreme deputat în Parlamentul de la Chişinău, să-şi pună la punct multe din grăbitele viziuni asupra şanselor Basarabiei de a se democratiza, reuni cu România şi integra cu Europa şi să descopere şi neşansele care oricum vin peste om, şi crezul, fără putinţă de învins, în viitorul anume românesc al spaţiului pruto-nistrean. Mulţumesc, Excelenţă.

Recent, la Iaşi, la o sesiune ştiinţifică jubiliară, domnul profesor Victor Spinei, membru corespondent al Academiei Române, directorul Institutului de Arheologie din Iaşi, un renumit arheolog, deci om de ştiinţă cu o intuiţie deosebită a vechimii, s-a interesat de soarta „Scrisorilor din Bizanţ”. Aflând că încă nu au fost publicate integral, s-a declarat gata să le publice doar cu o condiţie: să-i fie trimise la Iaşi până la finele lunii august. Îndeplinind această condiţie (deloc simplă, fiindcă a trebuit să se dactilografieze întregul text după un manuscris deteriorat – poate altul, mai sigur, se află la Victor Bârsan) autorul îi mulţumeşte din tot sufletul domnului profesor Victor Spinei pentru această iniţiativă.

Andrei Vartic
Chişinău

9 august 2008

LĂSAȚI UN MESAJ