„Marele merit al lui Paul Goma e acela de a exprima adevărul
cu o autenticitate ce nu admite nici o notă de contrafăcut
şi cu o ardoare etică ce nu permite
nesocotirea măcar parţială a lui…”Acad. Mihai Cimpoi
Dintre nenumăratele diversiuni din ultimii ani împotriva culturii româneşti, cea mai obraznică este atacul la opera lui Paul Goma. În primul rând fiindcă atacând opera marelui desident se încetăţeneşte ideea că poporul român nu are repere morale, adevăraţi eroi ai timpului nostru, şi că tot „puii de bolşevici”, tot făcăturile ateiste de comintern ale fostului regim comunist (inclusiv cei care „au rezistat prin cultură”) sunt, adicătelea, toată averea noastră morală. Apoi faptul că şi desidenţa, şi lupta scriitoricească a lui Paul Goma împotriva terorii comuniste, şi experienţa lui de la securitatea şi închisoarea comunistă, şi genocidul comunist din Basarabia pe care îl descrie şi ni-l descrie, şi titlul de „Soljeniţin al României”, şi „Jurnalul” lui ne-iertător sunt rateuri intelectuale ale unui oarecare scârţa-scârţa pe hârtie care îşi dă aere de mare luptător anticomunist. O minciună mai mare nici că se poate. Dar aşa cum domnii care au pornit denigrarea anticomunistului Paul Goma prin denigrarea operei scriitorului Paul Goma au avut şi au mare putere mediatică la Bucureşti, deci şi politică, s-ar putea ca mulţi din cei care au aplaudat curajul cetăţenesc al lui Goma să se înceapă a îndoi de talentul lui scriitoricesc şi de universalitatea operelor lui literare. Trebuie să recunoaştem că scrisul literar al lui Paul Goma este atât de neobişnuit şi special, dar mai ales aşa de puţin mediatizat în România, încât detractorilor lui nici nu le este prea greu să se dea în spectacol cu teze despre ne-talentul scriitoricesc al lui Goma. Mai ales că în „dezbaterile” lor, ei nu acceptă şi alte puncte de vedere, nu dau citate din opera lui Goma, nu pun în evidenţă aprecierile critice europene sau pe cele naţionale (de pildă, ce a spus Eugen Ionescu sau Eugen Simion despre opera lui Goma) ci declară fără nici o dovadă că „Goma nu e talentat” şi toarnă, şi toarnă astfel apă chiar la moara celor care au chinuit şi pe el, şi tot poporul român cu năluca comunistă. Ca la noi e ca la nimeni, adică sărăcimea proletară „intelectuală”, adică profitorii de ieri şi de azi, iar au ajuns primii şi la blidul cu binefacerile democraţiei şi hăituiesc de acolo anume pe cei mai talentaţi. Puteţi să vă miraţi mult şi bine, dar nu o să vedeţi pe ecranul de TV al Bucureştiului pe un Nicolae Breban, scriitor viu în toată legea, romanele căruia dau o sinteză excepţională a spaţiului românesc din perioada comunistă. Lipseşte de pe aceste ecrane, dar şi din foaia gazetelor zise centrale, de pildă, istoricul şi cronotopul Alexandru Zub, fost şi el întemniţat în închisorile comuniste. A dispărut încetişor de pe ecrane şi istoricul Florin Constantiniu. Nu veţi regăsi în lumina „rampelor” lor bucureştene, repetăm, denumite tot de ei „centrale”, de pildă, pe un Petre Ursache sau Teodor Codreanu, pe un Iustin Pârvu sau Arsenie Papacioc, adevărate repere de intelectuali români în viaţă de la începutul mileniului III. Ce să mai vorbim despre Dumitru Stăniloaie, poate cel mai mare teolog al secolului XX? Sau Ştefan Lupaşcu, poate cel mai mare filosof al acelui tenebros secol.
Dar cum am putea să demonstrăm că un careva roman este scris „talentat”? Cum să punem în ierarhia valorilor începutului de mileniu III, de pildă, romanele lui Constantin Stere, despre care la data apariţiei lor George Călinescu a scris mai multe recenzii foarte laudative, iar în „Istoria literaturii române”, apărută în anii socialismului dezvoltat, a susţinut că sunt un eşec total? Cum să scoatem genialele povestiri şi nuvele din tinereţea lui Marin Preda de sub umbrela activităţilor lui de la editura comunistă „Cartea românească”? Cum să scriem despre „Creanga de aur”, romanul unor cumplite încercări ale omului în chiar inima cetăţii ce guvernează lumea, unul din cele mai mari romane de dragoste ale lumii, fără năucitoarea cădere a omului pe suişul de iluzie al piramidelor politice comuniste? Cum să-i convingem pe aceşti cetăţeni ai acestei Românii, înglobate deja şi în NATO, şi în UE, că valsul domol din vremea de pace, descris, iarăşi genial, de către Mateiu Caragiale în „Craii de Curtea Veche”, nu e doar o superbă operă literară, una din cele mai remarcabile ce s-au scris vreodată, ci şi o prevestire necruţătoare a poticnirilor de groază pe care ni le aduce anume îndepărtarea primejdiei războiului de hotarele în care locuieşte poporul român? Trebuie să recunoaştem, cu pilda scrisului lui George Călinescu despre Stere, că răspunsurile la aceste întrebări nu sunt simple. Fiindcă, vom observa, nu e vorba doar despre autorii pe care i-am dat mai sus, ci şi despre Eminescu sau Alecsandri, Cantemir sau Neagoe Basarab, despre arhitectura Putnei şi a Argeşului, dar şi al sângelui zidit în biserica bucureşteană a Kretzuleştilor. Întâmplător sau, cine ştie, poate cu bună ştiinţă, în Ieşii arhetipali ai lui Creangă şi Eminescu, nu s-a jucat încă „Geniu pustiu” (stranie această „miopie” a oamenilor de teatru români împotriva lui Eminescu), ci o piesă despre pretinsă homosexualitate a sfinţilor apostoli. În teatrul românesc actual se joacă mai toate patologiile scrise în mucegaiul euro-atlantic, şi nu se joacă mai deloc Lucian Blaga şi Camil Petrescu, şi, desigur, nu se fac spectacole după „Culoarea curcubeului” sau „Arta refugii” de Paul Goma.
Să pornim, negaţionist, de la teza că Paul Goma nu rezistă ca scriitor în aceste vremi pleşiţite- pleşuvite (dar în faţa cui, în comparaţie hermeneutică savantă cu cine? cu autoarea piesei despre homosexualitatea apostolilor?). Fie că textele din „Culoarea curcubeului” sunt doar relatări documentare, lipsite de fiorul artistic, ale experienţei unui om în una din cele mai crâncene închisori ale tuturor timpurilor, cea comunistă? Oare nu merită poporul român, mai ales tânăra generaţie, să cunoască acea experienţă, acele tenebre tragice ce n-au fost încă nici anihilate, nici puse în vre-un scenariu de anihilare? Că, la o adică, dacă nu povestim lor, copiilor, tinerilor, experienţa prin care a trecut realmente copilul-omul Paul Goma, născut în 1935 la Mana, în Basarabia, parte a regatului României, ce să le povestim despre teribila carma a violenţei, ororii şi injustiţiei pe care, volens-nonlens, au moştenit-o de la epoca bolşevică şi cominternistă? Rătăcirile „desidente” prin şcolile şi saloanele Apusului, majoritatea tot stângiste, troţchiste, ateiste, anti-creştine, ale beizadelelor fostului regim comunist? Binele fecioraşilor de criminali bolşevici ajunşi profesori la Paris şi New York? „Încarcerarea” lor în peisajul frumos, lipsit de temniceri sadici, de la Tescani? Sau, poate, idealismul comunist al altor „pui de bolşevici”, cum îi numeşte tot Paul Goma, care nu au mai avut parte de privilegiile părinţilor lor cominternişti în noua piramidă a comunismului românesc şi care (vezi cazul lui Mihnea Berindei sau Vladimir Socor) au ajuns să „binecuvânteze” până şi românofobia comunistului stalinist V. Voronin? Aşa şi Troţkii, şi Kamenev, şi Buharin şi alţi criminali bolşevici ar putea deveni îngeraşi numai fiindcă Stalin ia ucis ca să nu-i încurce să obţină puterea absolută în Comintern şi URSS. Aşa şi Stalin poate fi dat pildă de mare democrat, fiindcă a trecut la timp, corect din punct de vedere politic, din tratatul cu Hitler (din 23 august 1939) în cel cu Roosevelt şi Churchill (de la Ialta)
Or, dacă este pus sub semnul întrebării talentul lui Eminescu (şi, straniu, tot de aceiaşi grupare „itelighentă” care ridiculizează şi talentul lui Paul Goma), dacă nici măcar dorul nemuritorilor de temporalitate sau cosmosurile ce se nasc din goluri nu mai au valoare de metaforă artistică, ştiinţifică şi filosofică (ca în „Luceafărul”), „ce să mai vorbim” de opera lui Paul Goma, care, pe lângă toate, a mai avut şi curajul de a nu uita că este de origine basarabeană, străvechi pământ românesc vândut şi de unii guvernanţi români contemporani interesului geopolitic rusesc şi comunist, şi pe cel de a arăta cum (şi de cine, şi din cine) au fost organizate bandele de comunişti ce au maltratat Basarabia în zilele de la 28 iunie 1940 până la 3 iulie 1940?
Se poate dezvălui în sute de pagini metafora odiseelor din scrisul artistic al lui Paul Goma. Un cercetător atent va descoperi similitudini în drumurile postbelice ale eroului grec ce a asediat Troia, şi arhetipurile contemporane ale mamei cu copil (de facto, în deplin stil renascentist, dar şi biblic, ale unei madone cu prunc) ce se retrage din faţa hoardelor de comunişti necruţători, se furişează prin hăţişurile crimei şi ale războiului, îndură cele mai straşnice umilinţe şi încercări, inclusiv foamea şi frigul, pe care le poate îndura o fiinţă umană, pentru a-şi proteja odrasla (adică Umanitatea). Alt cercetător poate scrie o monografie numai despre trezirea masculinităţii într-un copil ce este zdrobit necontenit cu instrumentele ororii comuniste (şi, se ştie, mii şi mii de copii au devenit oameni maturi, adică bărbaţi şi femei, chemaţi şi de Eros pentru destinul perpetuării fiinţei umane, în cele mai întunecate temniţe şi lagăre ale întunecatului imperiu comunist). Şi mai doveditoare (sub aspectul dovedirii talentului lui Paul Goma) va fi cercetarea chipurilor eroilor din romanele lui Goma, limbajul şi comportamentul lor, schimbarea arhetipală a caracterelor în dependenţă de schimbarea regimurilor, dar mai ales teatrul ego-ului în vâltoareă nivelelor de dominaţie ce lucrează clipă de clipă în fiecare celulă umană. Vorbim anume despre caractere fiindcă Goma nu s-a ferit să le descrie şi să le judece, dar cu mintea copilului, mai ales cu mintea copilului din anii cei mai straşnici ai trecerii României de la monarhia constituţională la regimul criminal şi dictatorial comunist? Sau, poate, reţeaua ce atacă până şi talentul scriitorului Goma, pricopsită cu posturi şi la CNSAS, şi în toate comisiile de condamnare a comunismului, nu mai consideră anii 1940-1950, cei mai apocaliptici pentru poporul român, drept genocid comunist?
Nu vom ridica în acest eseu ştacheta cercetării estetice mai sus decât „Arta refugii”, teribila odisee a rupturii dintre noi şi noi văzută prin ochii unui copil ce creşte, devine om, bărbat, într-o lume în care zmeii sunt soldaţii (ocupanţii) sovietici, iar balaurii comisarii de la securitatea sau închisoarea comunistă românească din anii ce au urmat imediat după cel de al doilea război mondial. Legănat ba de braţele obosite ale mamei, ba de inima ei iubitoare ce fuge de călăii comunişti (această cacofonie e bine să rămână aici!), sau de scârţiirea căruţei strămoşeşti pe drumurile de noroi ale unei Românii prădate şi de unii, şi de ceilalţi, sau, în fine, de bătaia necruţătoare a roţilor de tren în sufletul băieţelului lăsat de comisarii bolşevici fără mamă şi tată, absolut fără nici un reper în această lume… Cine a mai descris, domnilor şi doamnelor, o odisee atât de tragică în literatura română? Cine a mai transformat această încercare a inimii copilului în catharsis luminos, în adevărată lumină lină, atunci când, în pofida hăului ce se deschidea din fractura bolşevică, dragostea de mamă şi tată, dar şi dragostea de România şi poporul român, dar şi mândria de a fi român şi de a rezista în faţa potlogarilor comunişti, dar şi vechea credinţă strămoşească, îi re-dă copilului demnitatea de a se cuibări din nou la sânul de iubire al mamei?
Să analizăm măcar scrisul lui Paul Goma ce descrie clipele (din straşnica închisoare comunistă) dinaintea întâlnirii copilului (băieţelului, viitorului bărbat) cu mama, acel mic episod „Heinrich”, de la finele „Artei refugii”. Să citim, măcar să citim, acest fragment de mare artă scriitoricească: „În faţa sobei, aşezat pe o lădiţă în care a fost marmeladă, cu genunchii mult înălţaţi şi înfăşuraţi în pieptar, un om. Ştiu cine-i, deşi nu văd decât profilul – şi acela prea de sus şi deformat de lumina mişcătoare a flăcărilor din sobă: Heinrich. Îl ating uşor de umăr. Nu se sperie. Zice, de parcă mi-ar vorbi din altă încăpere, printr-o hrubă: – Să spui acasă. Să spui că eu… Nu mai spune ce să spun acasă. S-o fi astupat hruba. Scoate, încet, încet, mâinile băgate sub pieptarul învelind genunchii. Cu mâini-gheară dă la o parte pieptarul: cu mâini-gheară îmi arată fluierele picioarelor, dezgolite (pantalonii sânt suflecaţi până la genunchi). Şi văd fluierele picioarelor re-ţi-nu-te. Am văzut ceva şi la mâini, ceva ca la mâinile lui Saşu, acum văd şi mai bine, când Heinrich le potriveşte la lumina sobei, arătând dosurile. Sunt re-ţinute bine-bine şi mâinile, centimetru pătrat cu centimetru pătrat”.
Ah, potrivirea asta a mâinilor lui Heinrich la flăcările ce răzbat din sobă… Potrivirea rănilor cu lumina, ce metaforă sublimă a încercării omului cu dezastrul bolşevic a dat lumii scriitorul român Paul Goma! Dar să înaintăm încet, cu un traveling onest şi profesional, de la aceste mâini zdrobite cu ciocanul, cu baioneta, cu uşa, cu bocancii de comisar şi potrivite cu lumina spre ochii puri ai copilului ce vede „bine-bine” această dumnezeiască potrivire! Să intrăm apoi cu o panoramă lentă, ca în celebrele panorame din „Stalkerul” lui Tarcovskii sau „Reporterul” lui Antonioni, de la mâinile din penumbră ale acestui copil (viitor bărbat) spre picioarele iluminate ale lui Heinrich, luminate şi întunecate de unda flăcărilor ce răzbat din „soba cu gaz metan”, să intrăm în gro-planul acestor picioare sfărâmate până se va vedea toată lumina acestui om simplu, să-i ascultăm glasul ce vine parcă „printr-o hrubă”, să-i măsurăm profilul de neamţ, dar „de sus”, doamnelor şi domnilor, aşa cum scrie Paul Goma, de sus, dinspre înălţimile copleşitoare ce străjuiesc fiinţa umană, dinspre izvorul omului de omenie românesc, dar mai ales al luminii ce pogoară mereu, iubitoare, peste fiinţa omenească! Să vedem şi să nu uităm şi în toamna târzie a anului 2006 chipul lui Heinrich, „deformat de lumina mişcătoare a flăcărilor din sobă”, şi apoi să revenim la chipul băieţelului care spune (cu buzele crăpate de foame, frig, sete şi stele, că a călătorit singur-singurel, mult-mult, aproape o veşnicie, cu trenul, căruţele, dar şi pe jos, până a ajuns la poale închisorii comuniste): Să nu plâng! Să nu plângi, Heinrich! Să nu plângi mamă! Să nu plângi, Românie! Să nu cazi în mreaja întunericului bolşevic şi post-bolşevic! Uite cât de genial rimează Heine cu Heinrich! Să râzi, aşa cum râde mama eroului lui Goma din finalul romanului „Arta refugii”, când descoperă mândră-mândră, că băiatul ei este mai înalt decât ea (aşa de lungă a fost încercarea ei cu temniţa comunistă). „Acum mă îndepărtează de la pieptul ei şi mă ţine aşa, cât i-s de lungi braţele. Mă strânge de umeri, până la durere: – Dar tu te-ai făcut mai înalt decât mine, băiatul mamei! Şi râde mama. Acum, fără lacrimi, n-o mai fi având. I s-a instalat verdele ochilor cu steluţe aurii. Şi râd, stelele mamei. Să nu plângi, când râde mama?”
S-ar putea, desigur, să încercăm şi un demers mioritic, chiar blagian, al acestei epopei artistice româneşti despre o mamă şi un copil ce nu s-au dezumanizat atunci când au fost aruncaţi în teribilul cazan al terorii comuniste. Stelele din ochii mamei, chiar dacă Paul Goma are o părere aparte despre spaţiul mioritic, sunt adevărate „stele făclii” şi reflectă toată înălţimea uriaşă a cerului ce iubeşte pe om. Deci, să nu plângem, atunci când le simţim coborâte şi în ochii noştri. Să nu plângem, atunci când parşiva corectitudine politică a noilor timpuri ne leagă mâinile de picioarele lui Heinrich şi ne învaţă să nu avem lacrimi de sânge în ochii noştri de români. Să nu plângem dacă Heine rimează la Paul Goma, aşa cum rimează la Eminescu, tot cu haine, dar cu hainele potopite de sângele nevinovat al sutelor de mii de români ucişi de comunişti tot de la Nistru până la Tisa. Să nu plângem nici măcar atunci când noii ne-simţiţi ai României încearcă să şteargă cu guma lor ştirbă arta romanelor lui Paul Goma care descriu catharsic încercările timpului nostru cu iadul lor. Să nu plângem, fiindcă altă definiţie a artei decât măsurare a faptelor omului cu înălţimea cerului încă nu s-a dat. Iar Paul Goma tocmai această măsurare o face în romanele sale, demonstrând fără drept de apel că există adevărată şi pură morală, adevărat şi neînfrânt curaj omenesc, adevărată şi dumnezeiască demnitate, omenească, dar şi românească. Să nu ne plângem nici măcar la acest început de mileniu provocator şi paradoxal că, adicătelea, nu avem opere literare de mărimea Europei în care am fost primiţi. Să ni-l punem pe marele scriitor universal Paul Goma la inima noastră de oameni, fără nici o rezervă, fără nici o întrebare, fără nici un suspin. Să-l punem şi în galeria casei strămoşeşti de la Mana, adică a casei sacre basarabene ce străjuieşte hrana manei noastre cereşti, una şi pentru poporul român, şi pentru tot poporul lumii.
Andrei Vartic
18.11.2006
Chişinău
