Există, desigur, interesul unor mari puteri de a declara pe români de un sort mai prejos ca a lor (spaţiul de geneză al poporului român a încurcat şi încurcă multor expansiuni şi, de aceea, genialul poet rus A. S. Puşkin a fost “trimis la catorgă” în Basarabia că să-i transforme în ţigani pe toţi românii încă în anul 1821). Este viu şi interesul unor români de a se trage numaidecât de la puşcăriaşii trimişi în Dacia de la Roma şi prostituatele aduse din tot imperiul roman. Alţii, intelectuali de mare vază mediatică, prezintă pe români în lume ca pe nişte amărâţi veniţi în centrul lumii “civilizate” din cocioabe de sărăntoci, amărâţi, inculţi şi declasaţi. Bucureştiul în opinia lor este mai groaznic decât Kabulul, iar “mândria de a fi român” o blasfemie. Aşa am ajuns să plângem în pieţe şi aule că, iacă, poporul român nu are valorile culturale ale Evului Mediu sau ale Renaşterii, trecând uşurel cu vederea faptul că nici Renaşterea, de pildă, nu are un cântec atât de tragic şi măreţ ca Vidra.
Din altă parte, încercând să vadă în ortodoxie şi expansiunea slavonă, care adicătelea ne-a rupt de posibilitatea acordată de Renaştere de a ridica catedrale şi de a picta ca Giotto, şi de a scrie aşa cum a scris Dante, mulţi dintre intelectualii şi politicienii români arareori găsesc imaginaţie ca să cerceteze hermeneutic faptul că mult-lăudatei culturi de palat a Apusului i-a corespuns la noi (de la Zalmoxis la Ghenghis Khan, şi de la Negru Vodă la traducătorii Bibliei, Istoriilor lui Herodot şi Filocaliei, din secolul XVII) o cultură de masă de tip Balaorul, Mihu Copilul, Fratele răzneţ, Tinereţe fără bătrâneţe, Căluşarii, Cerbul, Înoată, înoată Bour Negru, Toma Alimoş, Corbea, Iordachi al Lupului, Mioriţa sau Monastirea Argeşului (lista este uriaşă), lipsită totalmente de dictatură seniorială, deci democratică, dar şi apostolică şi mântuitoare, de o frumuseţe rarisimă şi profunzime metafizică mai că fără seamăn. Nu zadarnic patriarhii Unirii Principatelor şi-au zidit anume pe aceasta cultură profundă opera de unificare a neamului românesc şi tot cu ea au ieşit, biruitori, în lume. În acelaşi sens ar fi bine să vedem dacă a existat în toată pictura de frescă a lumii de la 1497 măcar una atât de bine orânduită în planul acţiunii, dinamismului, compoziţiei, coloristicii şi desenului, al tehnicii de frescă şi al preparării vopselelor, dar mai ales în cel al substraturilor şi straturilor primordiale, ancorate pe credinţă şi misticism, aşa cum s-a pictat în timpul lui Ştefan cel Mare la Voroneţ şi Pătrăuţi. Şi, mai ales, ar fi bine să vedem dacă în toată Europa de Apus a existat măcar o singură construcţie aşa de bine armonizată şi cu arhitectura secţiunii de aur, şi cu dreptul omului la mântuire, cum este Putna, cea zidită până la 1470. Şi, tot în acest context, în care suntem măsuraţi şi cu spiritualitatea mănăstirilor apusene, ar fi bine să descoperim măcar undeva în toată această Europă renascentistă a “fericirii culturale şi democratice” o singură frăţie de monahi schivnici şi meditativi, aşa cum existau în principatele române mult înaintea lui Ştefan cel Mare şi Sfânt (Daniil Sihastrul s-a născut pe la 1405 şi a apucat gloria lui Gavriil Uric şi a mănăstirilor unde acela a studiat).
Începem de la origini şi vechime fiindcă, iată, cu surle mediatice de mare putere, poate de cea mai mare putere posibilă în lumea contemporană, poporul român este identificat, iar ca în vechime, cu nenorociţii care s-au întâmplat să pângărească valorile Europei şi să se identifice la Roma cu tot neamul românesc. Este de neînţeles, aşadar, câtă zarvă se face dintr-o crimă oribilă a unui cetăţean român la Roma, blestemată fie de o mie şi chiar de un milion de ori fapta lui, şi cum se uită atât de uşor crimele de la Iaşi ale unui pedofil american, pretins istoric al poporului român, cele ale unor bandiţi italieni care au fost prinşi cu ocaua mică în România, sau ale cetăţenilor atâtor state din UE care au introdus în România droguri sau mărfuri de contrabandă, sau care participă efectiv, mai ales la Roma, la traficarea nemiloasă a cetăţenilor români, mai ales a copiilor şi adolescenţilor. Ar fi de discutat şi despre crimele sângeroase din cartierele chinezeşti din Bucureşti, dar şi despre matrapazlâcurile altor etnii, de unele, ca cea a explodării Senatului României în 1920, meritând chiar să luăm aminte cu multă seriozitate şi astăzi, fiindcă “terorismul este una din cele mai grave ameninţări a lumii euro-atlantice”.
În rezumat, domnul socialist Romano Prodi şi întregului guvern democrat al republicii italiene, trebuie să fie foarte atenţi cu toate acţiunile ilegale ale cetăţenilor italieni aflaţi prin România, fiindcă la prima hoţie stradală sau la prima violenţă sexuală a unui bandit italian şi statul român, la rândul lui, va trebui să delegheze tuturor prefecţilor din România dreptul de a-i expulza imediat, fără judecată, absolut pe toţi cetăţenii din statele UE care or fi încălcat legea în România. Dar, în acelaşi timp, fiece cetăţean român, ar trebuii să-l apuce uşurel de gât pe dl Horia Roman Patapievici, preşedintele Institutului Cultural Român, dar şi pe toţi diplomaţii ce duc “slava” statului român în lume, şi să-i întrebe silenţios, fără zarvă mediatică euro-atlantică: Fraţilor, voi pe ce cheltuiţi banii noştri dacă lumea nu ştie de naţia română a lui Eminescu, Brâncuşi şi Enescu, ci doar de cea a lui Romulus (sic!!!) Mailat? Răspunsul la această întrebare, câr ar părea de straniu, are legătură şi cu epurarea basarabenilor din România nu doar de către statul comunist român, ci şi de cel democratic, de la anul 2007, anul intrării României în Uniunea Europeană.
Andrei Vartic
11 Februarie 2007
Chişinău
