A venit la mine omul complex şi dăruit, care este Vasile Şoimaru, autorul acelei monografii incredibile a românilor din jurul României, şi mi-a semnalat, săptămâna trecută, un fapt dureros: remarcabilul scriitor şi militant pentru unitatea naţională, Andrei Vartic, a făcut din anul 2002 cerere pentru cetăţenia română. Şi toate ar fi cum ar fi, el nu s-ar grăbi, dacă n-ar fi grav bolnav. E pe moarte, mi-a mărturisit Vasile Şoimaru şi mi-a cerut să-l ajut.
Am sărit eu pentru oameni pe care nu-i cunoşteam, mi-a fost milă de bolnavi anonimi şi am sprijinit copiii săraci. N-am ţinut seama de rang şi n-am pus interesul personal înaintea suferinţelor oamenilor. Cum n-aş acţiona pentru Andrei Vartic? I-am mărturisit lui Vasile Şoimaru că mă voi adresa ministrului de Externe, Cristian Diaconescu. Nu puteţi să interveniţi la Justiţie, m-a întrebat Şoimaru? Nu pot, nu am nicio relaţie la acest minister.
Toată săptămâna trecută l-am căutat pe Cristian Diaconescu. Nu am reuşit să-l găsesc. Simţeam în perdelele casei mele, uneori, suflarea morţii care-l ameninţa pe Andrei Vartic, la Chişinău. Mă responsabiliza şi mai mult gândul pe care el îl mărturisise: că vrea să moară român. Miercuri dimineaţă, am primit teribila ştire. Eminentul român Andrei Vartic a murit înainte ca România birocratică să îi aprobe acest minim drept al vieţii – cetăţenia română.
Moartea a câştigat concursul de viteză cu birocraţia. N-ar fi exclus ca, în viitor, cândva, familia lui Andrei Vartic să primească înştiinţarea că, la cererea din 2002 a strălucitului intelectual român de dincolo de Prut, generoasa ţară de dragul căreia a suferit – şi, poate, a fost şi victima cine ştie căror boli provocate – i-a acordat cetăţenia.
Încredinţând tiparului ultimul articol al lui Andrei Vartic, pus nouă la îndemână de acelaşi neobosit Vasile Şoimaru, aşezăm un genunchi pe pământ şi plângem tardiv. Iartă-ne, Andrei Vartic! Mormântul care te va cuprinde nu va avea nevoie de paşaport sau de aprobare, ca să se integreze, prin lente, dar implacabile mişcări geologice, în cimitirul eternităţii româneşti. Poate ne vom vedea cândva, acolo.
Adrian Păunescu
„Flacăra”, nr. 24 (395) din 4-11 iunie 2009
