La plecarea lui Andrei Vartic

0
319
Andrei Vartic, fotografie de Ion Caliniuc

La 21 octombrie 2008, Andrei Vartic împlinse 60 de ani şi se afla pe culmea activităţii lui neobosite în atâtea domenii: regizor de teatru şi de film, poet, istoric şi arheolog, editor de reviste, publicist, critic literar, creator al paleoinformaticii, dacolog reputat, producător de programe şi emisiuni radio, om politic, fost deputat în parlamentul de la Chişinău, orator strălucit, iniţiator al Parcului dedicat personalităţilor din Sfatul Ţării de la Ialoveni etc. Însă o boală necruţătoare a stins energiile fabuloase ale acestei personalităţi „incomode”: la 2 iunie 2009, la ora 22 şi 50 de minute, Andrei Vartic a plecat dintre noi. Cu câteva luni în urmă, îmi ceruse adresa ca să-mi trimită cartea despre Eminescu. Am sperat să-l văd pe 14 februarie, când am fost ultima oară la Chişinău întru cinstirea zilei de naştere a lui Grigore Vieru, la scurt timp de la fulgerătoarea dispariţie a marelui poet. Dar starea sănătăţii lui Andrei Vartic nu ne-a îngăduit să ne întâlnim pentru ultima oară. Nu voia să fie văzut în agonie. Care agonie a coincis cu aceea a vieţii politice din Basarabia, cu maltratările asupra tinerilor, ale regimului comunist diriguit de unul dintre ultimii dinozauri sovietici.

În publicistica lui, de suflu eminescian, Andrei Vartic, altminteri, a prins în insectarul istoriei întreaga grozăvie a acestei figuri nefaste, dedublate, care se vrea un avatar al lui Ştefan cel Mare. În ultima campanie electorală, un clip publicitar, în limba rusă, înfăţişa un actor deghizat în domnitorul Moldovei, îndemnând populaţia să voteze pentru Vladimir Voronin, ca salvator al naţiei împotriva primejdiei româneşti! Iată până unde poate merge perfidia propagandei de tip kaghebist! În Jurnalul de Chişinău, din 7 mai 2004, Andrei Vartic atrăgea atenţia asupra struţocămilei ideologice pitite în acest „salvator” al „moldovenismului”. După ce „denunţase”, într-un discurs, „xenofobia” lui Ion Iliescu şi a lui Adrian Năstase, iar din Republica Moldova pe a lui Nicolae Dabija, „prezidentul” a trecut la manifestarea unei virulente românofobii, pe care Andrei Vartic o reduce la ridicol, recurgând la comentariul expresiei a vorbi de funie în casa spânzuratului. Şi tot în aceeaşi zi, acelaşi Voronin se adresa ziariştilor cu lauda că în Republica Moldova libertatea presei e sfântă. Când contrariul este vizibil din spaţiul cosmic! Sau: „Dl Preşedinte al RM se jură că e «iubitor de biserică» şi că, în acelaşi timp, e fidel ateistului Lenin. Fie şi asta!” (Andrei Vartic, Cealaltă Românie, Casa de presă „Typodas Press” SRL, Ploieşti, 2007, p. 210). Fireşte, nu puteau lipsi copii din misiunea apostolică a preşedintelui, comentată sarcastic de jurnalist: „Recent dl Preşedinte al RM iar a îndemnat politic mai mulţi copii să urmeze calea marelui Lenin. Să urmeze ce? Uciderea Ţarului Rus şi a mitropoliţilor ruşi? Măturatul copiilor ucişi pe drumurile pe care trece dl Prim-Ministru? Într-o ţară în care din iunie 1940 oamenii sunt decimaţi de comunişti cu milioanele «fără leac de vină», într-o ţară în care 64% din populaţie e urâtă pentru că aparţine etniei româneşti, recunoscută universal ca fiind multilingvă, într-o ţară în care nu există nici un capăt de lege (toată legea şi toată bojâca-i tov. presedateli), într-o ţară în care apartheidul ucide zilnic suflete de moldoveni, ucraineni, ruşi, evrei, ţigani şi, mai ales, găgăuzi (care mai că au fost desfiinţaţi ca etnie) a vorbi despre pretinsa, nedemonstrata «xenofobie» a unui poet şi a nu vorbi despre apartheidul unui partid de guvernământ chiar înseamnă a vorbi mojiceşte de funie în casa spânzuratului” (p. 211).

Trebuie precizat că Andrei Vartic a fost un „rebel” nu de azi de ieri. Între 1972 – 1980, el a publicat, în condiţii de samizdat, în plin regim sovietic, nu mai puţin de şapte cărţi: Drum prin rime (1972), Arta iubirii (1974), Pod peste fluviu (1974), Scrisori din Bizanţ (1975) Jurnal baltic (1978), Lupta cu moartea (1979), Paravanul dintre actor şi rol (1980). Viaţa lui se confundă cu viaţa Basarabiei înseşi. N-a avut ecoul mediatic al lui Grigore Vieru, al lui Dumitru Matcovschi, al lui Nicolae Dabija, ca să-i amintesc numai pe aceştia. Poate şi fiindcă a fost un mare risipitor, acoperind domenii diverse, surprinzătoare, precum paleoinformatica şi dacologia. Oratorul îl întrecea pe scriptor. L-am ascultat în câteva rînduri. Un talent extraordinar, poate cel mai viguros şi mai nuanţat din Basarabia, alături de harul lui Ion Ungureanu, şi el un regizor de prim-plan din Basarabia, fost ministru al culturii sub premierul Mircea Druc. Andrei Vartic nu recurgea la o retorică în sine, ci mergea la rădăcinile lucrurilor, practicând un fel de ontologie a problematicii pe care o aborda cu o pasiune mistuitoare. Nu mă miră că acest discurs îşi căuta sprijin în cele mai afunde vremuri ale istoriei spaţiului românesc. Avea o conştiinţă tragică, de o mare gravitate, ştiindu-se în miezul unei culturi ameninţate cu nimicirea. Regret că n-am avut decât fugar prilejul să i-o spun în timpul vigorii sale fizice şi spirituale. Şi în publicistică se observă, în pofida unor neglijenţe stilistice, această problematizare a condiţiei de a fi român în marginea românităţii. Un articol din volumul amintit are chiar titlul Jenă de a fi român?, care debutează astfel: „Dimineaţa nimeni nu-i spune evreului: să-ţi fie ruşine de etnia ta fiindcă Troţki şi Ana Pauker sunt evrei! Acelea sunt cazuri izolate, nesemnificative, spun rabinii, acei oameni nu reprezintă poporul evreu, nemernicii sunt nemernici de orice naţionalitate ar fi”. Dar românilor basarabeni, observă Andrei Vartic, li se inoculează zilnic ideea că trebuie să se ruşineze de a fi români, cu argumente de felul celor invocate. Românofobia din Basarabia, fenomen dintre cele mai stranii, în aparenţă, e o formă de libertate negativă, cum ar spune Luigi Pareyson, de alegere liberă de a nu mai fi român, falsă libertate a unei minorităţi care se substituie tot mai mult majorităţii.

Unul dintre cele mai tulburătoare articole ale lui Andrei Vartic este cel intitulat De dragoste pentru Basarabia. Nu există motive pragmatice de a iubi Basarabia, observă autorul, în exordiu: „A vorbi de dragoste pentru cea mai săracă ţară a Europei nu e oare o blasfemie?” Cum să vorbeşti cu dragoste de o „ţară” care îşi lasă copilele să se prostitueze în câteşipatru fruntarii ale lumii, cum să vorbeşti, când adulţi şi tineri se simt nevoiţi să părăsească locurile natale pentru a supravieţui ca slugi la bogaţii Europei? N-are zăcăminte, pământul şi apele sunt otrăvite, satele ca vai de ele, oraşele la fel, locuri turistice, nu, natalitatea e negativă etc. Atunci? Există un miracol al sufletului basarabean: „Tocmai în mediul acesta al neşanselor a fost posibil să se nască Hasdeu şi Russo, Stere şi Moroşan…”, Grigore Vieru şi Paul Goma, garanţii „că nimeni nu ne poate lua dreptul de a ne numi români, că pictura lui Andrei Sârbu este atât de universală, cântecul lui Nicolae Sulac atât de demn, surâsul lui din nuvele lui Vasile Vasilache atât de profund, teatrul lui Ion Ungureanu atât de înalt, Guguţă al lui Spiridon Vangheli atât de legendar, măştile lui Glebus Sainciuc atât de enciclopedice, ontologia lui Mihai Cimpoi atât de optimistă, legea de funcţionare a limbilor, a lui Ion Borşevici atât de la locul ei, puterea vântului care suflă peste grâne, la Grigore Vieru, atât de magică încât chiar şi la limitele de neomenie ale fiinţării noastre se nasc copii frumoşi, adică ochi ce se aruncă mioritic spre stele, şi inimi ce cad orbeşte în iubire. Iubire de Basarabia cea europeană, cea românească, cea creştină, cea casnică, cea sedentară, cea puternică…” (pp. 14 – 19).

Ceva din suflul poematic tragic al lui Alecu Russo. E chiar sufletul lăsat moştenire de Andrei Vartic.

Theodor Codreanu
9 Iunie 2009
Banca, Vaslui

LĂSAȚI UN MESAJ