Dreptul la personalitate

0
243

O doamnă, fost decan al celei mai importante facultăţi de istorie în România comunistă, azi pretins politician de dreapta, susţinea de 1 decembrie la TVR1 că Mihai Viteazul şi Ştefan cel Mare au devenit mari personalităţi sub Nicolae Ceaşescu şi că poporul român este un popor nefericit pentru că, adicătelea, i se impun şi azi aceleaşi feţe şterse din trecut. Două minciuni ne sunt astfel strecurate prin sita mediatică. Prima, că Ceaşescu a fost naţionalist. Or, acest comunist înfocat, adept sincer al luptei de clasă şi al hegemoniei proletariatului nu a fost naţionalist, ci profitor al istoriei poporului român (Theodor Codreanu). A doua minciună este că poporul român nu a avut personalităţi marcante în trecut, că ele sunt o creaţie ceauşistă.

Dacă urmăm această logică atunci Marea Unire de la 1600 realizată de Mihai Viteazul este o născocire a ideologilor comunişti, la fel cum tot o născocire ar fi, de pildă, titlul de „verus christianae fidei athleta”, acordat lui Ştefan cel Mare de papa Sixt al IV, sau denumirea de „sveti” (sfânt) pe care poporul ia dat-o lui Ştefan în timpul vieţii sale. Amintind că foarte puţini regi şi împăraţi au fost proslăviţi de popoarele lor cu termenul de sfânt, nu putem trece cu vederea că doamna de la TVR nu a suflat un cuvinţel despre letopiseţele cronicarilor, unde sunt descrise faptele marilor domnitori, sau despre Kogălniceanu, care publica „Arhiva românească” accentuând „să fim mândri de vechea slavă a strămoşilor”, despre „Cânticul lui Mihai Viteazul”, pe care Alecsandri nu avea cum să-l copie din vreo hotărâre a CC al PCR, sau modul cum a ales Brâncoveanu să se sacrifice pentru credinţă şi ţară.

Dar şi înainte de anul 1840, când Mihai Kogălniceanu abia începea editarea „Daciei literare”, basarabeanul Alexandru Hâjdău arăta viitorilor paşoptişti importanţa strategică a „măreţiei istoriei poporului nostru”, realizată prin personalităţi ca Mihai Viteazul şi Ştefan cel Mare. Nu era o teză la modă, ci o concluzie ştiinţifică argumentată după solide cercetări comparative ale istoriei Rusiei şi a imperiilor din jurul principatelor române. Al. Hâjdău mai vedea o deosebire a personalităţilor noastre faţă de cele din imperiile din jur: sacrificiul arhetipal pe altarul Patriei. Fără acest sacrificiu, bazat pe înmulţirea conştiinţei naţionale, scria Al. Hâjdău, nici un om nu poate deveni erou al timpului său, adică personalitate. Numai cel care intră în Patrie ca în templu şi duce şi poporul său pe acel drum, numai acela merită să fie numit erou naţional, mai accentua tatăl lui B. P. Hasdeu (lăudat pentru asta şi de Mircea Eliade).

Dreptul la personalitate, dreptul de a fi luminat şi luminător, dreptul de a fi arheu al neamului, cum spunea şi Mihai Eminescu, se câştigă prin sacrificiul personal la apărarea tuturor hotarelor ţării, inclusiv a celor spirituale (vezi sonetul „Racoveţ” de Al. Hâjdău). Nu prin defăimarea istoriei ţării. Dreptul la personalitate este drept la sacrificiu, nu la insultă şi minciună. Acest adevăr se referă şi la „dreapta” de la Bucureşti, venită în politică direct din partidul comunist, şi la „creştinii de la Chişinău, ajunşi peste noapte complici ai comuniştilor.

Andrei Vartic
12 Decembrie 2008
Timpul de Dimineaţă

LĂSAȚI UN MESAJ