Cel care a pictat în paleoliticul superior neasemuitul bizon în peştera de la Altamira ar fi putut să picteze fără nici o problemă şi o Mona Lisa sau să sculpteze un David. De ce nu a făcut-o? De ce în frescele capelelor sixtine paleolitice alîturi de strălucitele reprezentări artistice zoomorfe nu apar şi chipuri antropomorfe? Chiar să nu avut cel mai vechi om modern măcar o ţâră de interes şi pentru chipul său? Chiar nu-i păsa cum se oglindea în ochii celorlalţi? Sau măcar în ochiul pictorilor care trasformau ocrul cel roşu în geniale (după opinia omului contemporan) reprezentări plastice şi simbolice ale păsărilor şi animalelor împreună cu care împărţea habitatul pe pământ? Chiar să nu fi existat în sufletului omului primordial nici o jenă de narcisism? Chiar să nu-i fi trebuit nici oglinda apei ca să-şi vadă chipul pe care-l văd ceilalţi? De unde ştia dacă este urât su frumos? Dacă nasul lui este mai lung sau mai cârn decât al celorlaţi? Dacă are urechi căplăuge sau buze de cal? Ce lege anti-iconografică a interzis pentru o perioadă atât de lungă – e vorba de vreo 30.000 de ani – reprezentarea plastică antropică? Ce pericol de moarte sau ce păcat de moarte îl făcea pe om să se teamă de propria imagine reprezentată iconografic? Sau, dimpotrivă, ce bucuria uriaşă, ce privelegiu îi acorda faptul că îşi refuza cu atâta îndărătnicie propria reprezenatre în fresce alături de păsări şi animale? Mai mult decât. Există o deosebire netă în felul cum îşi picta sau ornamenta artefactele omul din Europa de Apus şi cel din Europa Centrală şi de Sud-est, în mod special din arealul unde locuim noi.
Omul apusean picta naturalist în timp ce omul răsăritean picta şi încrusta mai ales simboluri geometrice şi numerologice şi doar arareori în straturile culturilor aurignaciene sau gravetiene apar figuri zoomorfe. Trebuie să accentuăm, însă, că şi în Europa de Apus, şi în cea de Răsăsrit au apărut şi destule figuri antropomorfe (vezi cazul madonelor de la Welderof sau Kostenki), dar, cât mister, ele sau erau totalmente lipsite de cap (acest fenomen a continuat până în cel mai tardiv neolitic, vezi cazul zeiţelor cucuteniene), sau aveu un chip mai repede mutilat, decât reprezentativ. Este tocmai cazul figurinei de vreo 18.000 ani descoperite de Ilie Borziac la Cosăuţi. În acelaşi timp şi la Cosăuţi, şi la Brânzeni, şi la Mitoc, şi în multe alte staţiuni din spaţiul carpato-nistrean au fost descoperite mii de oase cu încrustări numerologice şi geometrice, adevărate străfulgerări de geniu ale omului primordial. Portacul descoperit de acelaşi Ilie Borziac la Cosăuţi (pe care după opinia noastră este reprezentată una din cele mai strălucite ştiinţe ale acelui om reprezentată prin unitatea cifrelor 9 şi 7, vezi Portacul lui Borziac, Univers bibliologic, nr. 1-2, 2005) chiar este o capodoperă sub toate aspectele manifestărilor umanului pe Pământ.
De ce, aşadar, se ferea cu atâta îndărătnicie omul paleolitic (dar şi cel neolitic) să se reprezinte simbolic şi plastic? Care din oamenii acelor timpuri erau mai inteligenţi? Cei care pictau naturalist în Vest, sau cei care încrustau figuri geometrice şi serii numerologice (mai ales de 7 şi 9) în Est? Şi de ce reprezentările zoomorfe apusene sunt dotate cu aceleaşi figuri geometrice şi serii numerologice pe un areal geografic uriaş – de la Malta, în Siberia Centrală (din apropierea lacului Baical) şi până la Oceanul Atlantic? Există, desigur, unele răspunsuri la aceste întrebări (vezi şi studiul nostru „Întrebarea cu privire la paleoinformatică”). Dar cel mai curios din toate aceste răspunsuri ni-l dă, până la urmă, tot cercetarea arheologică. Acum câţiva ani autorul acestui eseu a făcut un pelerinaj în paleoliticul basarabean împreunăc cu arheologul Ilie Borziac şi paleontologul Teodor Obadă. Noi am scris destul despre acel perelinaj, dar un mic amănunt antropologic l-am lăsat pentru altă dată din cauza provocării pe care ar fi putut s-o producă în lumea ştiinţifică. Este vorba despre unele „instrumente de silex”, cioplite încă de omul care locuia în vestita staţiune gravetiană de la Cosăuţi, care par să fie prelucrate special ca să semene cu omul. Prezentăm astăzi una din aceste icoane răs-străvechi, poate mai veche de 20.000 ani pe care ar fi ptut-o realiza şi întîmplarea, dar şi omul (precizând că în colecţia noastră avem şi silexuri „antropomorfe” mult mai vechi, descoperite în staţiunea musteriană de la Buzdujeni).
Andrei Vartic
16 Iulie 2005
Chişinău
