4. Da ciorile croncănesc a cald

– Vezi câinile acela? – mă întreabă Alisandru.

Mă uit într-acolo. E un câine ca toţi câinii de la ţară, nici prea mare, nici prea mic. Din fundul grădinii dă nevinovat din coadă.

– Nu se apropie nimeni de el. Chiar dacă-i lihnit de foame nu vine să-ţi iee pâinea din mână. Da să se gudure pe lângă cineva – nici vorbă nu poate fi.
– E cumva un câine bătrân?
– Pe dracu. N-are nici şase luni.
– Cam mare pentru vârsta asta.
– Hm, mare… Putea să fie de două ori mai mare, băiete… Putea să fie o mândreţe de câine, aşa cum nu mai sunt în satul ista.

Trage din „Nistru”-l său, eu trag din „Doina”, privim câinele. El, câinele, se uită la noi. Trec aşa vreo două minute.

– Îi din câini sălbatici, – spune Alisandru. – L-a adus băietul meu, Kolea, de la fermă. Este acolo o haită de câini sălbatici. Se hrăneşte cu hoiturile vacilor. Se reped şi la oameni când î-s flămânzi, da să te prindă noaptea – gata cu tine.

– Şi nu-i chip să-i stârpească. Pot face vreun rău.

– Eee! Nimeni nu se interesează. A împuşcat câţiva Fănase Buium, da ei se înmulţesc nu şagă. Au multă mâncare… Da câinele ista pe care-l vezi acolo era ţânc de tot când l-a adus Kolea. L-a băgat în sărai şi-mi spune: „Tată, aista o să iasă javră ră”! L-a legat cu o frânghie de gât şi la lăsat acolo. Nu te puteai apropia de el, aşa mic cum era. De hămăit nu hămăia. Stătea toată ziua întins cu capul pe labe şi când te duceai să-i dai mâncare – mârâia. Şi cum să nu mârâie, dacă neamurile lui trăiesc în slobodă, da el şede în sărai, cu o frânghie la gât? Aşa a crescut… Eu dau rar pe la Kolea, că eu am gospodăria me. El, de aici, are gospodăria lui, şi eu nu mă amestec. Bre – be, vre – îşi bate femeia. Parcă-i sălbatic. Chiar dacă mi-i fecior, tot nu mă ruşinez de ce spun. Şi la selsovet am spus, şi la miliţie am scris, la procuror. Să vie, să-l iee şi să-l ducă, că mă bate. Nu mi-i jăli de dânsul. Dă-l în dracu! Eu am luptat la Sevastopol, în armata română, ş-apoi, după ce am ajuns în plen, am luptat şi cu nemţii, la Stalingrad, da acum de partea ruşilor. Pe toate, băiete, le-am îndurat. Inima mă doare de la câte am îndurat, că aşa-i, toate bolile oamenilor se trag din scârbă. Şi nu numai ale oamenilor. Câinele ista tot aşa-i… Şi peste tot pe unde am fi fost am fost cinstit, da rabla asta de fecior sare să mă bată. Zice că de ce nu-i dau banii pe care-i ţin la colţun? Da eu n-am avut zare de capică la colţun, niciodată. Am trăit cu ce a dat Dumnezeu. Ştiam că meseria o să-mi aducă de mâncare în toată ziua.

Alisandru trage mai tare din ţigarcă, de parcă astfel ar putea să ascundă lacrimile ce-i curg pe obraji. Aşa-i el de câte ori se îmbată – povesteşte despre război şi despre fecior. Ştiam povestea. Şi mai ştiam că a fost mobilizat în toamna lui 1941 şi când a venit acasă de la război, în 1944, rănit, Kolea avea un an…

– Şi cum ai luat câinele de la Kolea? – îl întreb.

– Vin într-o zi la Kolea să-i pun un cerc la un butoi, că eu şi la meseria asta mă pricep. Şi la clădit mă pricep, şi la lemnărie. Mă învârt eu de acolo-acolo cu fierul, da câinele ista nici mârc. Şede în butoi, că i-a făcut o cuşcă dintr-un butoi de fier, şede în butoiul acela şi se uită la mine. „Ce-i, băiatule, zic, ţi-i trist?”. El nu-mi răspunde, că nu poate, da văd şi eu că ceva-ceva nu este bine. Viaţă de câine. Ce bucurii a avut el, de mic legat în lanţ? Numai grai n-are să ne spună… Stă el acolo, pe fierul gol, iar eu îl alint cu vorba: „Nici paie nu-ţi pune rapănul ista de fecior al meu. Dormi iarna pe fierul gol, mititelule. Rabdă, rabdă, sufleţelule, că eu, iaca, sânt om şi rabd. Şi încă cum rabd.”… Uită-te la piciorul ista al meu. Mi l-a împlut cu alice un fraier din Horodca. Mai nimic nu pot face cu el. Da ce fierar am fost eu? Veneau generalii la mine ca la minune, să-şi potcovească caii. Şi-acum, încoace, toată fierăria colhozului s-a ţinut pe mine. Roţi de căruţă, boroane, pluguri, sape, câte n-am făcut eu în veacul meu. Acum, însă, iaca, merg în cârjă. Şapte ceasuri mi-a făcut doctorul Ciobanu operaţie… Îl ştii? Bun doctor. „Nu te teme, moşule, zicea, dacă te temi las operaţia şi mori”… Merg în cârjă, da ce, n-am cu ce trăi? Acum fac mături, pun topoare în coadă, vara şi toamna am treabă cu butoaiele. Toată viaţa am muncit. Ce-ar face omul dacă n-ar munci? – m-a întrebat tata când eram cât o gânganie. Ştiut ce-ar face… Ar pieri… Cu meseria me şi acum am din ce trăi până aici.

Şi Alisandru trage cu degetul pe la gât, nervos, de parcă ar vrea să-l taie.

– Dar câinele?

– Mă apucă de tot mila şi-i duc o mână de paie. Când să i le arunc în butoi văd că stau bucăţi de pâine aruncate în jurul lui, neatinse. Îi bolnav, mă gândesc. Şi hai să-l alung din cuşcă, să-i pun paiele. Da el nu iese, întinde capul înainte şi mi se uită drept în ochi, de parcă ar plânge, dar nu cu lacrimi, ci aşa, ca omul acela care-i pe moarte din boală şi ştie asta… Întinde el gâtul şi atunci văd eu, băiete, boala lui. Straşnică boală. Tot gâtul era numai sânge. Îi intrase frânghia ceea în gât, în carne. Nici nu se vedea. De parcă era legat la gât cu o rană, nu cu o frânghie, aşa de straşnic era. „Iaca de ce plângi tu , mititelule! – îi zic. Doamne, Dumnezeule, câtă suferinţă! De aici mă gândesc să-l scap de chin, da cum, omul lui Dumnezeu, să-l scapi, dacă nu se vede frânghia ceea? El crescuse, sărmanul, da frânghia a rămas aceiaşi de pe când era ţânc de lapte. Câte zile şi nopţi s-a muncit, cât a vrut el să scape de laţ… Da cum să scape dacă nici mâini n-are, nici limbă să ne spună ce-l doare. Da Kolea, ce? Îi toarnă apă şi-i aruncă o bucată de pâine dimineaţa, pe întuneric, şi se duce la fermă. Sara vine tot pe întuneric, nu vede nimic. Da câinele se chinuieşte. El nu ştie de slujbă, de vâhodnoi, de vin. Lumea pentru dânsu-i cât ograda de mare. Ce gândeşte el despre ce-i dincolo, în sat?

– Şi cum l-ai scăpat?

– Mă duc eu repede după un foarfece, zic să-i tai cumva frânghia. Chiar dacă moare, că nu mai credeam să trăiască, să moară cum vre şi unde vre. Aduc eu foarfecele, da de aici mă gândesc: „Da dacă a turbat de când şede închis aici şi se chinuieşte aşa?” Doar oamenii îşi pierd minţile când sânt chinuiţi? Atâţea cantujnici au venit din război… De dincolo mă gândesc că mi-i şi greaţă să îmblu cu mâinile prin rana ceea. Din altă parte mi-i jăli, de tocmai îmi dau lacrimile. Şi cum să nu-ţi fie jăli, om bun? Ce bucurii a avut el? Şi ce bucurii î-l aşteaptă? Nici una… Ce, aista îi câine? Aşa, ceva mişcător îmbrăcat în haină de câine… Jăli mare, ce să mai grăim. Mă dau eu în lacrimi, da el şede cu gâtul întins şi aşteaptă să-l ajut. Aşa m-am gândit eu atunci, că aşteaptă să-l ajut. Are pricepere şi el, cu toate că-i animal. Tot ce-i viu are priceperea sa, băiete… M-am muncit vre-o zece minute cu frânghia ceea. Se îmbibase cu sânge şi grăsime şi nu se tăia de loc. Şi băgasem foarfecele tocmai în carne, pe sub frânghie. El numai scâncea, scâncea om bun ca un copil mic când îl doare ceva şi nu are putere să plângă. Mă duc repede atunci după cuţitul cel mare, de tăiat porci, că acela-i ascuţit ca bricul. Vin, da el tot aşa şede, cu capul întins şi aşteaptă. Cum de nu s-a înăduşit? Bag eu foarfecele iar pe sub frânghie, fac „hrâşti!” cu cuţitul peste frânghie, dar apăsând pe foarfece, şi se taie naiba ceea. O trag de pe gât şi o arunc la naiba. El, de aici, dintr-o dată, sare, o apucă şi o înghite… Ce crezuse, sărmanul? S-o mănânc, să nu-mi mai facă dureri… De parcă omul nu mai poate găsi frânghie, să-l pună în laţ. Înghite frânghia ceea şi se duce şi se pişă sub gard. Câine, ce vrei! A mers după mine până acasă la mine, a stat şi atunci când l-am uns cu untură de găină, am tot timpul în casă untură de găină şi am fiert pătlagină, şi i-am dat drumul, l-am lăsat liber… Acum se ţine mai departe de mine. Se teme, se vede, să nu-l pun în laţ. Da-i mai vesel. A zgândărit ceva în crierul lui spre bine. Trăim acum amândoi. Eu aici, prin ogradă, da el mai mult prin fundul grădinii. Las să trăiască. Eu mănânc o jumătate de pâine, el o mănâncă pe cealaltă şi veacul merge înainte. Nu se uită la un moşneag prost şi la un câine beteag.

Începe să ningă mărunt. Lângă fântână copii se împroaşcă cu omăt. Pe şosea trece, aruncând rotocoale de fum, un tractor.

– Curăţă omătul, – spune Alisnadru, – da ciorile croncănesc a cald.

Andrei Vartic
Februarie, 1980