12. Femeie la bibliotecă

1.

Stăteam la geam, afară bătea vântul, copacii se legănau de parcă erau neliniştiţi de ceva care nu mi-i dat să cunosc. Vreodată. De la etajul trei al bibliotecii Krupskaia pământul mi se arată plat şi îndepărtat. Cu toate că are şi locuri mai înalte, şi altele mai joase.

Pe alături trece o femeie de vreo 40 de ani, îmbrăcată într-o rochie strânsă pe corp, cu câţiva clopoţei aranjaţi de la şolduri în jos. Clopoţeii sună şi femeia îşi leagănă ritmic şoldurile, ca o fetişcană de 16 ani, dar una din acelea care a simţit pe pielea ei ce înseamnă să se împlânte în ea un bărbat puternic. Cu adevărat nesfârşite sunt poftele omului, mă gândeam, privind cum femeia se îndepărtează pe lungul coridor. Şi cu toate că nu mă chinuia nevoia ascuţită a jocurilor erotice, simţii cum poftele mă încălzeau ca o bucurie de viaţă. Asta înseamnă, pur şi simplu, că trăiesc.

Privii din nou afară. Vântul şuiera prin găurile de la geam: avea destul spaţiu pentru a forma curenţi fără reci, lunecând, când mai repede, când mai încet, printre rafturile de cărţi şi printre sutele de oameni. E multă lume la bibliotecă. Mereu este multă lume la bibliotecă. Şi, privind afară, mă gândesc: Câte prostii îi trec omului prin minte pentru a nu fi singur, pentru ai face pe ceilalţi să-l admire şi astfel să-şi pregătească meandrele prin a-şi satisface poftele. Tocmai aşa cum şi maimuţele la grădina zoologică – scuipă privitorii pentru a-i atrage lângă ele, pentru a strânge astfel caramelele. Femeia asta, de adineauri, nu scuipa. Ea suna din clopoţeii aranjaţi frumos pe rochie. Şi legăna, la 40 de ani, din şolduri, de parcă ar fi cunoscut doar ocazional bărbatul şi dorinţa de a-l cunoaşte o arde cu o flacără nepotolită cu nimic altceva decât cu sexul lui.

Şi deodată mă surprind zicând: gândesc de parcă a-şi scrie o povestire. Gândul îmi place şi mă grăbesc la masa din bibliotecă pentru a scrie. O caricatură dintr-o revistă poloneză mă atrage. O femeiuşcă frumoasă se întinde în faţa şefului de parcă acela îi atinge locurile cele mai sensibile şi spune: „În afara greşelilor ortografice nu aţi observat nimic fain la mine?”.

Mă bucur de ocazia fericită prin care presă din Polonia frăţească şi socialistă îmi monumentalizează gândurile. Şi, de-acum terminând de scris, îmi mai trece prin minte că, posibil, cauza acestei mici povestiri este examenul Ninei. Din vina lui n-am mai văzut-o de trei zile… Şi, scriind propoziţia asta, mă mai gândesc la povestirea scriitorul american Donald Bartelli „Balonul” şi-l rog pe autor să mă scuze.

2.

Ea a apărut dintr-o parte. Înaltă, îmbrăcată în pantaloni vişinii şi în vestă roz. Pe nas – ochelari negri. Părul era strâns într-un coc mic. Părea a fi altcineva, venită de undeva, venită din altă parte. De o oră nu trecuse nici o fată frumoasă pe alături. Acum trecea ea. Mergea încet. Apoi în faţa ei a apărut tricicleta. Roţile tricicletei erau de culoarea pantalonilor ei. În rest, mult verde. Abia atunci a apărut şi stăpânul tricicletei, un băiţel de vreo 4 ani, îmbrăcat în haine oranj, ciorapi albi şi pantofi albi. Îi spunea ”mama”. Arăta spre micul havuz din apropiere, spunea că acolo sânt peşti. Striga: „Stai, peşte!”. Ea s-a aşezat pe o lespede de piatră. Apoi a scos din geantă un ziar şi a făcut din el o bărcuţă. Când o făcea s-a aşezat în pirostrii, cu faţa spre mine, şi se străduia să ducă la bun sfârşit lucrul început. Băieţelul era alături, aplecat şi el peste manufactură. În cele din urmă toate-s bune. Ea ridică biruitoare bărcuţa deasupra capului. Străluceşte de bucurie. Şi se îndreaptă spre havuz. Apa e mult prea jos ca s-o ajungă. De aceea se întinde pe peretele de beton al havuzului. Betonul e cenuşiu, pantalonii ei sunt strânşi bine pe trup, vişinii, vesta roză. E toată întinsă, ca o săgeată, spre apă. Capul şi mâinile au dispărut în jos. Pe beton – doar trupul întins. Şi sunător. Se pare că nu poartă sutien, Băiatul e întins alături. Aşteaptă. Ea exclamă: „Vai, se duce la fund!”. Copilul îi ţine isonul. Ea s-a ridicat, s-a şters de colb. Mai întâi calm, apoi şi-a răsucit bustul şi s-a privit peste tot. Era foarte frumoasă. Băiţelul continua să privească bărcuţa din ziar care se ducea la fund. Ea s-a aşezat pe lespede. Băiatul lua în pumni ţărână şi o turna peste corabie. Atunci ea l-a chemat, i-a arătat o păsărică, un pui de pasăre care sărea în jurul ei. Copilul a alergat să-l prindă. Puiul a fugit sub lespede. El a început să se rotească în jur, băgând mâna sub lespede şi cercând să-l prindă. Se întinde pe jos, în colb, ca să-l vadă. Ea s-a aşezat iar în pirostrii, cu faţa spre mine, a atins capul de pământ, voia şi ea să vadă unde s-a ascuns puiul de pasăre. În cele din urmă puiul a ieşit. Ea l-a luat în mâini. Apoi l-a luat băiatul. Apoi iarăşi ea. Apoi s-au ridicat, ambii, au împins tricicleta înainte şi s-au dus. În aceiaşi parte. Au luat şi puiul de păsărică. Acum lângă havuz e pustiu. A trecut pe alături doar Marina.

3.

Mai încolo doi bătrâni şed pe o bancă. Banca e fără spetează şi ei şed ţepeni. Bătrânul se scobeşte în nas, poartă pălărie galbenă, întoarsă cu cercul larg în sus. Bătrâna răsfoieşte ziarul când fac treaba asta cu mâinile acoperă puţinul spaţiu gol dintre ei. Şi atunci nu se vede fata de dincolo de drum, de pe pajiştea verde-verde. Ea poartă sutien alb şi e îmbrobodită cu o basma albă. Alături e o pată de flori galbene, multe flori galbene în mijlocul poienei verzi. Fata împleteşte. Face horboţică şi, de ce oare, stă turceşte. Se pare că poartă chiloţi oranj-alb- negru, dar toate culorile sunt voalate, spălăcite. Fata e dincolo de drum, între cei doi bătrâni, abia o zăresc. Bătrânii poartă ochelari. Bătrâna e tunsă scurt, părul e sur, poartă o vestă „curechie”, fusta nu se vede, iar ciorapii sunt de o culoare închisă. Bătrânul e îmbrăcat într-un costum sur, închis.

Dincolo de bătrâni şi de drum şi de fete e un alt drum. Pe el a trecut o căruţă cu fân. În căruţă stau doi bărbaţi. Unul din ei biciueşte calul. Pe lângă fată a trecut un fluture alb. A trecut şi a dispărut în florile galbene. Fluturele alb şi florile galbene. Banca bătrânilor este făcută din scânduri bătute de-a lungul. Picioarele băncii sunt din fier şi sunt îngropate temeinic în pământ. De tot sunt folosite şase bare. Cele patru din mijloc sunt de un albastru mai intens decât cele de la margini. Peste tot bate vântul. Dacă privesc spre lac, vântul bate de la stânga spre dreapta. Şi tot în stânga observ o musculiţă. Acum se vede doar umărul frumoasei fete. Apoi umărul se mişcă. Fata îşi trage mai bine chiloţii pe corp, apoi priveşte în sus. Umărul o acoperă şi când o văd din nou ea scutură o fustă pe care o întinde alături de ea. Spatele fetei e bronzat. El e cafeniu deschis. Bătrâna şi bătrânul discută vesel.

Bătrânul: Eu îmi fac salată şi arăt după cum mă vezi.

Când spune asta mâna îi tremură.

Bătrânul: După ce am sărat mănânc salata cu multă plăcere.

Bătrâna: Câtă sare? Da smântână? Smântână pui?

Fata îşi cercetează lucrul. O motocicleta trece pe drum. Pe celălalt mal al lacului, departe, sare un băiat. Bătrânul şi-a întors pălărioara galbenă. Acum ea seamănă cu elefantul lui Saint Exupery. Picioarele bătrânei sunt crăcănate. A bătrânului se unesc la pantofi. Bătrânul caută ceva în buzunar. Foieşte. Apoi scoate mâna din buzunar şi o tot învârte, de parcă ar fi amorţit. Trece o fetiţă cu un câine negru. Câinele e cu limba scoasă, mare şi legat cu un lanţ. Dacă încearcă se îndepărteze fata trage de lanţ. Câinele atunci se opreşte, se uită la ea, apoi merge mai departe. Tocmai după asta trece perechea de îndrăgostiţi. Fata are o haină oranj aruncată pe umăr.

Nota Bene. Citesc dintr-o carte, tot la bibliotecă: În China un fiu de 70 de ani poartă statornic veşminte pestriţe, ca un copilaş, jucându-se cu mânicile, prefecându-se că se clatină pe picioare şi scâncind precum pruncii, ca să le dăruie părinţilor săi, matusalemici, amăgirea consolatoare a tinereţii, iar nouă o pildă fără seamăn de pietate filială.

Aşa începe un manual chinez de guvernare prin istorie.

Acolo mai scrie: „Boroane pline de şopârle uscate, cu mustăţi de tigri, cu coarne de rinoceri şi cu salamandre uscate”. Nicăieri în arta chineză nu s-a făcut apologia vidului. Totuşi, vidul, inclusiv cel politic, nu i-a cruţat pe chinezi.

Andrei Vartic
1977, redactat iunie 1980.