Nu mizez pe mizerie, dar ce are ziua de 17 mai 1980 cu poezia scalzilor? Nu pot să ştiu, că e ora 11.27 şi mă aflu trimis după ceapă verde la piaţa din Cahul.
Nu MIZEz pe MIZErie, dar două butoaie cu scrumbie putredă şi un camion cu cartofi n-au putere să plaseze acest pământ moldovenesc, arat în lung şi-n lat, în arealul civilizaţiei moderne. Bodiul şi urmaşii lui şi-au atins scopul. Dintr-un popor mioritic am retrogradat în unul de robi. Azi e joi şi-n zori a plouat. Înconjor băltoacele ca pe nişte pâraie de sânge. Trei băbuţe vând ridichi.
Nu mizez pe mizerie, dar mai multe femei stau în rând la o dugheană pe care scrie „Bâtovaia himia” (chimicate). Azi, poate, se va aduce praf de spălat. Ghilitul pânzelor a fost îngropat adinc în istorie. Memoria soţiei mele nu-l cunoaşte. Suntem în turneu (cu teatrul) la Cahul şi, iată, îmi vine să urlu ca Rimbaud fiindcă nu există în toată piaţa o coadă de ceapă verde. Când voi fi făcut turul pieţei mă va striga din ghereta pe care scrie “MIASO — CARNE” un evreu gras, îmbracat în halat alb, slinos. Are pe tejghea câteva bucăţi de slanină.
– Domnule, nu mă trece cu vederea.
– Eu nu împart mană, cetăţene.
– De când jidanii au ajuns cetăţeni?
– De când li s-a împuţinat roşul din barbă.
– Barba mea nu-i roşie.
– Dar vinzi slănină cu trei ruble kilogramul.
– Ce sa fac domnule. Statul pune preţul, nu Moişa. Voi, tinerii, n-aveţi de unde şti şi ce face aici, în piaţa asta, acum vreo 35 de ani. Da Moişa ştie.
– Şi se scarpină în barbă?
– Da ce-mi rămâne să fac?
– Deschide o prăvălie.
– O, dacă Moişa ar avea prăvălie, el n-ar vinde câcatul ista.
– Hai s-o lăsam mai moale, că ne băgăm, jidanule, în politică.
– Burta nu ştie arta politicii. Ea ţipa: “DĂ” !
Lângă “Bâtovaia himia” o maşină acoperită a cărat în centrul raional mizeria unui magazin sătesc. Vreo şase oameni se înghesuie. Alături, în altă maşină, o vânzătoare înalta, subţire şi foarte vopsită, propune agramat şi arogant mărfurile unei unităţi locale de confecţii. Merg mai departe.
Într-un colţ de piaţă intru într-un magazin “Mărfuri sportive” amenajat într-un sarai mic, puturos.
– De ce am adus mărfurile astea aici? — il surprind pe vânzătorul şmecher, sur la cap, atacând două ţărăncuţe. — Ca să vând, ca să vând, draguţelor.
– Of, spuse una, de-aş ajunge până la pensie.
– Da câţi ani ai?
– 52 — spune, şi e bătrână de tot, gârbovită. — Cât face cofta (haina) ceia?
– Da’ moşneag ai?
– 40 — spune vânzătorul.
– Doamne, ce boala-i aşa de scump?
– Nu eu pun preţu’. Statu’.
– Am, păcatele mele, am şi moşneag.
– Be?
– Be, cum să nu beie dacă toţi beau.
Dar iată şi unelte de pescuit de care nu mai are nimeni nevoie. Oamenii vorbesc de unul Jucenco care a secat toată balta Cahulului. O fi vreo ruda dea prezidentului Academiei? Un barbat alege cârlige.
– Unde ai sa prinzi tu peşte? – îl bodogăneşte femeia.
– Găsesc eu – răspunde acesta enervat. – Dacă am spus, gata.
– Cu banii eştea cumpărai şase pâini.
Închid ochii. Nu vreau sa vad cum arată aceşti oameni. În faţă imi stă bunelul, Ion Vartic, înalt, îmbrăcat în palton negru, cu pălarie neagra şi baston. Aşa se îmbracă duminica. Mă lua de mână şi ne duceam la biserică. Stătea drept în faţa lui Dumnezeu cât ţinea slujba. Nafură nu lua în gură şi nici cu vorbe nu-şi spurca gura până nu ieşea popa din biserică. De la el am deprins marea artă a grecilor. Bunelul era agricultor şi avea mâini crăpate de muncă. Duminica, însă, asistam la o metamorfoză extraordinară: ele deveneau mâini de filozof. Şi Universul există fiindcă Ion Vartic al lui Vasile al lui Ion Vartic, venit la Dănceni (fostul judeţ Leuşeni) de pe lângă Piatra-Neamţ, stă drept în faţa altarului.
Alături de “Mărfuri sportive”, ascunsă parcă de ochii lumii, este o dugheană dărăpănată cu totul. Pe firma scrie “Vino”. Intru. Captuşită cu oameni. De toate vârstele. Bărbaţi şi femei. Scriu ce văd şi aud în prima clipă.
– Pivă (bere) este?
– Nu-i – răspunde un flăcău. Nici în Siberia nu-i, nici la Cahul.
Vânzătorul e undeva în fund, la tejghea. Nu-l văd. Femeia care a întrebat de “pivă” îşi muta plasele-desagi de pe un umar pe altul.
– Nu-i şi nici n-are să fie – râde flăcăul.
– Aseară, lângă restoran, au împuşcat un om. Poc! şi gata.
– Doamne fereşte.
– Piva-i bună, da’ ridichea-i încă şi mai bună – râde flăcăul şi cuprinde ţăranca micuţă, slabă, de lângă el. Are vreo 35 de ani. E beată. Ţine în mâini un buchet de ridichi ca un buchet de flori. Şi un zâmbet bleg: ia-mă, sunt a ta. Simplu, fără discursuri amoroase, fără probleme de morală. Ia-mă acum, acum ai nevoie de mine, acum am nevoie de tine.
– Ridichile-s bune – continuă flăcăul – dar sunt goale pe dinăuntru.
Are o mutră de câine calicit, iar fata e înverzită de vânătăi.
– Dar când n-ai ce zacusi (ce mânca) – mai zice – închizi ochii şi mănânci ce ai.
Râd amândoi prosteşte. Strigăte, sfadă, şoapte, afaceri neînţelese. Mister ca în filmele lui Hitchcock. Pe care nu le-am vazut. Şi un gând: în cea mai civilizată societate codul genetic al omului este acelaşi ca şi al acestui băiat? Poate vinul, poate patima vinului e înlocuită cu altceva. Cu ce? Cu patima Puterii? Puterea. Despotismul. Stalin. Bunelul deportat la Magadan. Mort, cum se zice, în exerciţiul funcţiunii. Împins apoi cu buldozerul în Marea Ohoţc şi păpat de rechini. Cui îi vine a râde? Orice om ucis pe nedreptate e un sfânt. Câti sfinţi o fi avut Moldova între 1940 şi 1953? Puterea… Cum e oare când eşti un popor de 200 milioane? Cum e oare când un mic popor neapărat de nimeni e înghiţit de rechinul rusesc? Cum e oare, mamă Românie, când mezina ta, plăpânda Basarabie, ai dat-o de bună voie sa ţi-o siluiască monstrul comunist? Cum să te iubesc dupa asta, mama Românie? Cum să te iubesc când ştiu că Finlanda cu doua milioane de oameni n-a cedat un centimetru în faţa lui Stalin?
O privelişte din spatele dughenelor. Piaţa pustie. O căruţa trasă de un cal alb. Un moşnegel în căruţă… Mai în fund un magazin “Semena” (Seminţe) în care nu intră nimeni, maşina cu cartofi, trei mese pe care scrie “Ţvetî” (Flori). Două babuţe vând acolo răsadă ofilită. Ies pe poartă urmărit de evreu şi rândul de nimic, indiferenţa, ignoranţa şi viaţa consumată în zadar mă sugrumă. La câţiva kilometri, peste Prut, e Patria care m-a dat de bună voie în bordelul-gulag al lui Stalin. Aici, la Cahul, e Asia, e Siberia, şi mişună o marfă care poate fi folosită la orice, e marfa care s-a ratat în marele metropole, dar oare nu poate rezista nici în comunitatea arhaică, cinstită, sătească. Aici mişună ciuma socială cu faţa de hitlerism sau stalinism (cine le poate deosebi?). Aici vezi moartea pe stradă îmbrăcată în haina ei de sărbătoare, trupuri vii navetând în căutarea unui end, oricare n-ar fi. Groaza nu există în districtul acesta al comportamentului uman. Sau, daca există, e altfel decât groaza care mă cuprinde pe mine. Ci oamenii traiesc şi aici. Muncesc, mănâncă, citesc carţi, se iubesc, fac copii, mor aşa cum moare tot ce e viu pe pământ.
Trăiesc, dar cui se supun? Autorităţilor? Poate. Mi se pare însa că tiranul cel mai înfricoşător stă ascuns în ei înşişi. Fiecare cară cu sine un monarh cretin şi orb, ca şi Pozzo, căruia i se supune făra cartire. Merg spre hotel (camere cu trei paturi, toaleta e la etajul doi, apa caldă nici n-a fost proiectată, baie sau duş — nici pomină). Încerc să mă lămuresc. Da, da l-am citit pe Noica, dar poate aici nu trebuie să mă lămuresc? Ce rost are lămurirea? Ce rost au rândurile astea scrise de mine? Şi de ce le scriu? Doar ştiu precis că nu vor fi publicate. Nici aici, şi nici în ţară (care nici măcar nu se vaită că ne-a lăsat cu bună ştiinţă în gura Lupului).
Sunt neputincios. Singur. Mi-e straşnic. Or, dacă găseam la piaţă nişte cozi de ceapă verde… Fetele de la şcoala pedagogică (unele-s drăguţe de tot). Iţi taie respiraţia umbletul lor, dar ce le va dărui maica Soartă?) ies bulucuri din clădirea lor veche, nereparată de un veac şi trec strada spre toaleta sovietului raional. Fac coadă la acea toaletă ţinându-se de mâini. Asta e un semn că în oraş iară nu-i apă. Asta e un semn că fetele acestea, oraşul acesta, toate centrele raionale din Moldova (de peste Prut, domnilor, de peste Prut) nu văd realitatea cu ochii mei. Cu ochii cui atunci o văd? Şi cum o văd?
Copii, maşini, cântă păsările, miroase a benzină arsă, seara, în restaurant, orchestra din trei băieţi şi o fată cânta un cântec franţuzesc cu “faire l’amour”, alţi trei băieţi se strâmbă beţi şi sălbatici în faţa orchestrei şi îmi trece prin minte ca n-am vrut să spun cu această scriere ca Moscova, Parisul sau Chişinăul sunt locuri mai potrivite pentru fiinţa umana. Desigur, Cahulul nu este Praga lui Camus. Şi omul, fără îndoială, are dreptul la o viaţă frumoasă, curată şi fericită. Care nu trebuie să depindă de sufocările mele în acest aer lipsit de perspectivă butaforică a nemuririi. Tragedia e că pentru unii, pentru mulţi, curat, frumos şi fericit, înseamnă să te duci zilnic în crâşma descrisă mai sus; tragedia e că şi curăţenia exemplară a multor “suspuşi” e murdară de te ia greaţa (cică fetele lui Bodiul se scaldă în lapte atunci când lumea sta la cozi nebune dupa unt); tragedia e că omul nu poate suporta singurătatea şi vrea teribil să fie mereu în preajma altora. Înconjurat de alţii te îngrădeşti de moarte…
Nu pot pune răutate în vorbele mele. Viaţa e aşa cum este. Nimic, nimeni n-o poate face azi altfel decât cum este, cerşetori au existat întotdeauna, răul, în valoare absolută, e la fel de mare ca şi binele şi de multe ori răul şi binele se contopesc. Istoria încă mai poate fi scrisă, dar cum să trăieşti scârba mamei ce a fost despărţită de fiu la 1812? Cum să trăieşti sentimentul aceleiaşi mame care şi-a dat fiul de buna voie lui Scaraoţchi? la 1940?
Totuşi o viaţă mai sătulă în acest imperiu al foamei de absolut se poate asigura. Graniţele sunt pentru împăraţi, nu pentru păsări. Pentru suflete nu poţi hotărî hotare. Şi nici aceste cuvinte nu au nimic cu poezia scalzilor. Ba chiar şi o mamă, care şi-a abandonat copilul se poate pocăi. Şi va fi iertată şi de Domnul şi de fiu. Şi pe râuri curg pete unsuroase, iar peştele nu ştie că benzinele sunt otrăvitoare. Şi le înghite ca să respire.
Andrei Vartic
17 Mai 1980
Cahul
