2. Tovarăşa X

0
334

Am vrut să scriu o povestire despre tovarăşa X. Privind prin ochii ei lumea. Până la urmă scriu o povestire despre eşecul acestei dorinţe. Sunt un câine plouat în aceasta retragere tristă: părăseşte câmpul de luptă cu coada între vine doar cel slab şi eu numai slab nu mă simt. Recunosc, însă, că am luptat dârz pentru descifrarea tovarăşei X. De zeci de ori m-am pus în roluri similare celor în care se produce (public) dumneaei, dar n-am reuşit să însufleţesc schema umana pe care am vrut s-o prezint şi altora. Am pierdut – cu mine însumi – partida pe care am început-o acum trei ani. Atunci, în vara lui 1977, a pogorât peste bietul meu cap subiectul de mai sus. Atunci eram sigur că voi reuşi. Azi, ce a rămas din intenţia mea n-are, desigur, gust amar, dar echivalează, fin şi în adânc, o mare ratare. Ratarea subiectului meu stă faţă-n faţă cu reala şi monstruoasa tovarăşă X. Belea pe capul meu, belea tovarăşă X.

Tovarăşa X. a citit puţine cărţi. Nu i-am controlat fişele, nici pragul apartamentului nu i l-am trecut ca să-i văd biblioteca, dar lipsa de “intelect adăugat naturii” e sigură. Un intelectual are mai multe crăpături prin care te poţi strecura în fiinţă lui. Tovarăşa X. n-are nici una. Dimensiunile fiinţei dumisale nu sunt aşa de întinse încât sa nu le pot cuprinde. Dimpotrivă. O înghit ca pe o tabletă. Cu acizii metodei mele n-o pot devora. Se lasă cucerită (şi înghiţită) şi rămâne, totuşi, o cetate de necucerit. Amintiţi-vă, femeia din schiţa precedentă. Stătea cu un buchet de ridichi în crâşma murdară. De ce a venit acolo? Să bea? Poate n-are bani şi aşteaptă s-o cinstească cineva? Poate îşi caută acolo clienţii? Are copii? Casă? Poate e Sonia lui Dostoevschii? Poate e Laura cuiva? De la ce face ea şi până la Ana Carenina cât e? Despre tovarăşa X. nu pot pune asemenea întrebări.

Femeia din bodega… Comuniştii au lichidat religia. Cine atunci mântuieşte sufletul ei? Ce arme ideologice mânuieşte secţia de propagandă şi agitaţie a CC atunci când e vorba de cel băgat de sine sau de viaţă pe muchie de cuţit? Şi (cuget pentru mine, nu pentru publicare) oare aceşti şefuşori care aleargă să-şi potolească cât mai repede înfometările cărnii, aceşti ochi vânduţi Puterii până la orbire, sunt capabili sa ne spună un cuvânt “optimist” în sinistrul ceas al morţii? Vorbesc de o femeie cu părul sur ce încă mai face trotuarul. Meditam, nu culegem date pentru a scrie o biografie. O asemenea femeie face cariera în jos şi nu vad mare deosebire între ea şi acei care fac trotuar politic. Dimpotrivă fapta femeii din bodegă mai are nişte scuze, dar cum o fi naiba sufletul lui Ivan Bodiul care s-a însurat cu amanta lui Brejnev când aceasta prea se umflase? Ce sens are Josul, ce sens are Susul când sfârşitul e unul – moartea!- iată întrebarea la care va trebui să caute un răspuns într-o zi şi membrul partidului comunist, de la cel mai mare până la cel mai mâtâţel. Da, Ivan Bodiul şi Leonid Brejnev nu l-au citit pe Shakespeare. Pur şi simplu n-au avut timp pentru asta. Nu l-a citit nici femeia mea din bodega. De ce în ochii ei mai vad lumină şi mai văd speranţă, iar în ochii tovarăşei X., colegă de idei a tovarăşului Brejnev, e întuneric bezna, gaură neagră..

Da, înţeleg, nici una, nici cealaltă nu ar fi vrut să spele toalete. Da, nici una, nici cealaltă nu ar fi vrut sa măture străzile. Dar fiindcă una vine la bodegă şi mai are lumină în ochi, eu vad în fapta ei nu numai necesitatea oarbă (foamea, setea, sexul etc) ci şi revolta împotriva acestui sistem politic tâmpit care-i preface pe oameni în şurubaşe. Ea vine la bodegă pentru că acolo, în aburii vinului, în mirozna pătrunzătoare de sudoare şi urină se aduna oamenii ei, revoltaţii, desidenţii, cei care îl scuipa în faţa de la televizor zilnic şi pe Brejnev, şi pe Stalin, şi pe Lenin. Ei trăiesc în asemenea clipe plăceri nevisate de nomenclatură. Ea simte cu moleculele că singurătatea e îngrozitoare, iar în bodega singurătatea e lichidată de aburii vinului, de corevoltaţii tăi pe care alcoolul îi face invincibili. În bodegă, desigur, viaţa capătă un sens, dar oare nu beau de se prăpădesc şi nomenclaturiştii mei? Beau la saună, beau şi după şedinţele biroului, după conferinţe şi congrese, beau la curve, beau în timpul vizitelor de lucru, beau la nunţi şi cumătrii (fac şi ei „Hah!”, ca Brejnev), beau în timpul mesei, la dejun şi la cina. Dar niciodată, chiar şi la ultimul stadiu de nebunie alcoolica, nu scuipă în public chipul lui Brejnev. Chiar dacă e un prost şi un bâlbâit. Un alungat din sistem. Fiindcă odată pus pe drumul de fier al carierii de tip bolşevic, mai bine zis neo-bolşevic, toate gradele de libertate sunt lichidate. Cine nu e cu noi e împotriva noastră, iată logica de fier a lor, iată optica pe care Apusul nu şi-o pune pe ochi, iată de ce în viziunea Apusului crimele săvârşite în Gulag nu reclamă un nou proces Nurenberg.

Mă topesc după femeia din bodegă, dar nu uit nici de tovarăşa X. Căci vorbind de nomenclatura ne apropiem încet şi de domeniul ei de existentă. Da, în sistemul comunist rachiul devine unicul paravan după care se mai poate rezista în faţa morţii. Urâtul şi groaza decimează sufletul, nimic nu mai are sens, iar cel care îndoaie capul pentru a ajunge în vârfuleţe de piramidă e încă şi mai demn de milă decât cel căzut în glod. Dar care e paharul de milă pe care trebuie sa-l bem ce să justificam crimele bolşevicilor? Brejnev, polcovnic pus pe atacat cururi de fete tinerele, şi-a jucat cazaciocul, învăţat de la Stalin, mai fin. Jertfele lui îşi făceau treaba cu mâna proprie, fără ajutorul lui Ejov sau Beria. Deci să batem din palme şi să ne punem medalii în piept! Dar ce zice poporul? Acesta e îndobitocit de muncă, chimicale, legi anapoda, mistificări tâmpite, mituială fără cârtire, e înghesuit în mijloace de transport aiurite, alimentat şi adăpat ca în Africa, lipsit totalmente de unica favoare în această viaţă – demnitatea naţionala. Într-o zi Moscova nu va mai avea ciment să-şi astupe toate crăpăturile.

Însă tot ce spun aici nu sunt decât nişte păreri. N-am oponenţi, n-am cu cine polemiza. E una mie noua sute optzeci afara şi schimbările nu se văd. CC al PCM m-ar gâtui imediat dacă ar afla că am pus pe hârtie aceste notiţe. Scriu pentru sertar? Nu. Fiindcă a scrie pentru sertar e tot un fel de a nu scrie. De ce scriu? Nu ştiu. Femeile de mai sus nu vor şti niciodată de scriitorul A.V. Mai mult decât atât – nu vor putea niciodată înţelege rostul acestei scrieri chiar dacă sunt jignite de acest scris. Cel deprins din faşă să trăiască încovoiat, cel învăţat să sugă ce e mai dulce fără să se întrebe dacă are dreptul ista, acela şi ăsta cum ar suferi durerea îndreptării ghebului, cum să nu ţipe atunci când i se ia sticluţa. Femeia din bodega ţipă la mine: vreau sticluţa, o vreau pe degeaba, nu vreau schimbări. Tovarăşa X mă străpunge cu privirea ei lacomă: vreau sticluţa (ce e mai bun în magaziile unde totul se găseşte tot daca eşti în listă), o vreau pe degeaba (să mi se facă cadou ce e mai bun din acele magazii), nu vreau schimbări (care ar putea sa-mi închidă uşa acelor magazii).

Schema lui Stalin lucrează sigur: toţi vrem să fim în listă. Nu contează cine eşti şi cum eşti. Contează lista, sticluţa cu lăptişor lăsata de “tătuca” doar aleşilor. Daca eşti în lista (chiar şi a dezidenţilor) eşti cineva. Daca nu eşti în lista – eşti nimeni. Or, taare l-aş mai vrea pe S. Grossu într-un rând al nimenilor, după salam de 2 ruble chilu. Dar e posibil oare ca după o şedere de vreo 2 ore la coadă sa revină “săraca” Moldova la vremile de până la colhoz, când era de toate la piaţă şi când ţăranul creşte roadă de capul lui, fără să ceară voie de la partid?

Taaare l-aş mai vrea pe S. Grossu ţinându-se de mâna cu taica-sau spiritual (Ivan Bodiul) într-un autobuz Chişinau-Orhei sau Chisinau-Malcoci într-o zi de iulie cu zăpuşală de 40 de grade la umbră… Dar e posibil oare ca după o asemenea trecere prin oalele iadului sa înţeleagă tovarăşii că poporul suferă?

Taaare l-aş mai vrea pe multstimatul nostru birou politic pus la masa în ospatăriile-cefenea din centrele noastre raionale. Puneţi mâna pe linguri si furculiţe slinoase, băieţi, şi daţii zor. Trăiţi cum trăieşte poporul…

Taaare-aşi mai vrea…dar cine-i prostul sa mă publice? Adică, zic, cine vrea sa fie ras din lista? Ba nu, sunt atât de prost încât să nu înţeleg că trimiterea acestor note chiar şi la cea mai democratică revistă din URSS nu mă va înfunda, în cel mai bun caz, în vreo puşcărie siberiană?

Lungă scrisoare. Şi cum sa nu fie lungă săraca dacă atunci când ai păpat pe degeaba nu te-ai revoltat? Dacă atunci când cineva din lista ţi-a aruncat osul nu l-ai refuzat, nu l-ai pocnit cu dânsul în bot? Ai zâmbit servil. Şmecheră-i viaţa. Ş-apoi copiii te sâcâie: tată, de ce n-avem şi noi maşină? De ce n-avem şi noi blugi? De ce n-avem şi noi buldogi? De ce n-avem şi noi papagali?

Îţi dau un premiu pe degeaba? Taci.

Îţi dau un chil de cârnaţ fără rând? Taci.

Îţi dau o foaie de odihnă la vre-un sanatoriu cu epoleţi? Taci.

Te trimit din banii statului în străinatate? Taci de o sută de ori.

Îţi dau un apartament peste rând? Taci de un milion de ori, taci până mori…

O, scalzilor, de ce m-aţi învăţat felul acesta tâmpit de a face poezie?

Încovoiată merge înaintea-mi pe coridor. Nu mă vede. E dusă în intrigile “porţii”? Vrea să fie deputata? Apoi erou? Apoi de doua ori erou? Dacă cumva se loveşte de mine va trebui să-i zâmbesc făţarnic, adică fanariot. Dar ea nu ştie de existenţa Bizanţului. Suferinţele poporului sunt pentru ea un fleac. Contează lista şi locul ei din listă.

Femela din bodegă, de pe alt nivel, rânjeşte schilod. Are şi ea lista ei. Nu vrea sa fie ştearsă de acolo unde-şi soarbe în pace paharul, unde energiile capabile să comande Universul sunt sublimate atât de simplu şi precis cu ajutorul unui client beat, căzut poclon din Siberia, care le dă de băut la toţi. Şi somnul este iarăşi dulce. Şi moartea este iară departe. Şi veşnicia este iară în paharul plin, în revărsarea de sudori, în ochii închişi.

Dar ce se poate, totuşi, propune contra bodegii? Mitingul? Lupta armată pentru adevăr, pentru demnitate naţională? Ferească sfântul, că la noi demnitatea naţională măsoară vreo 3 secole de plocon la Fanar. Mai bine ne mutam într-un fund de Siberie, fie şi aşa cum i-au mutat din Crimeea pe săracii tătari. Săracii tătari, care, Va mai amintiţi, pârjoleau satele şi oraşele Moldovei… Da, da polemizam cu istoria. Pentru sângele vărsat de strămoşi plătesc răs-stranepoţii… Dar ce zice doamna istorie despre dezlipirea cruda, haina a Moldovei dintre Nistru si Prut de la Muma ei? Noi, moldovenii, ce vină purtăm? De ce suntem înrobiţi în propria casa?

Şi când zic robi Vă invit să Vă închipuiţi o sinistra statistică: moldovenii lucrează la muncile cele mai necalificate (spălători de blide şi de closete, prăşitori, infirmiere, muncitori simpli pe la şantiere, mulgătoare la ferme… Când zic robi, Vă invit să scoateţi la lumina rampei, dar mai ales pe ecranul azuriu strada, tractoristul, minorul. Ascultaţi-le vorba. Iată limba noastră. Iată reprezentanţii noştri cei mulţi. Când zic robi, Vă invit să filmaţi în groplan sărmanele palme ale mamelor-ţărance. Frumoase bătături. Aiurite visuri. Aiurit drept la o viata “fericită”. Fiul îşi blestemă mama că nu-i cumpără blugi. Mama, necăjita, tace. Şi eu tac. Tăcem. Tăcerea, cică ne salvează. Poate. Dar şi ne deznaţionalizează.

Când îşi soarbe paharul femeia din bodega se pişă pe toată scrierea mea. Refuz să ştiu ce gândeşte dumneaei despre copiii pe care ia născut. Refuz să cunosc gândurile tânărului ce-i bagă ridichea în gură. Nu-mi pasă de lăcomia tovarăşei X. Nu vreau să ştiu de ce beau aceşti bărbaţi care se aduna în zori lângă alimentara de lângă căminul în care trăiesc. Poate îi sperie rânjetul morţii, lipsa perspectivei celei mai amărâte? Dar cine îmi poate răspunde? Cine poate răspunde la întrebările care ne fac insuportabil până şi somnul? Academia tace. CC ales de Ivan Bodiul tace. Uniunea scriitorilor tace. Tace Universitatea căptuşită de savanţi. Tac actorii, pictorii, compozitorii… O, nu sunt toţi cu pufuşor pe botişor. Dar, cu părere de rău, nu avem pe aici nici un Soljeniţişor… Nici unul de leac. Ei, dar nu avem la Chişinău nici ambasade străine, nici revista „Novţi mir”, condusă de Tvardovskii. Tac, deci, şi scriu pentru nimeni. Nu voi îndrăzni să trimit la vreo publicaţie aceste rânduri. Nici măcar în România. Ce-i care s-au jeluit la ambasada României de la Moscova au fost arestaţi. Patrie, Patrie de ce m-ai născut să nu-ţi fiu fecior?

Dar oare numai Stalin e de vină?

Nomenclaturii de azi nu-i mai pasă de tătuca. Poate chiar să-l critice. Să-l renege. Să-l facă duşman al poporului. Dar sticluţa de la gura n-o ia. Desmond Moris zice acestui fenomen “malimprinting”, adică “tipar rău”, “nărav spurcat”, vorba moldoveanului. Nu ţi-l scoate din sânge revoluţia din Octombrie. Or, cum să întreb de ce nu se tipăresc la noi cărţile englezului?

Stalin, desigur, nu a fost un ideolog.

Stalin, tiranul, nu a fost un om politic.

Stalin, ucigaşul, nu a fost economist, filosof, moralist,

Stalin a fost un dihore.

Însă un dihore bolnav de cap, cu purtări total imprevizibile.

Accept ideea lui Soljeniţin că Stalin a crescut dintr-un simplu informator al ohrancii ţariste. Dar cine i-a introdus în gene bacilul, botcala? Tatal său? Aparatul represiv ţarist? Statura mică? Mâinile schilode? Când a prins rădăcini “năravul spurcat” în firava lui fire? Când a prins contur aparatul criminal bolşevic? Or, poate, nu e vorba de un om, de Troţkii, de pildă (că fără Troţkii – aşa se aude – sireacul Lenin era un homosexual prăpădit), ci de o ciuma? O ciuma pentru care nu întrezăresc un antibiotic.

Dacă ar fi să îndeplinim un formular înainte de a intra în Lumea Atotvăzătorului ce ar scrie în el tovarăşa X? Că e secretara de partid? Ca nu vrea sa vorbească limba poporului care a născut-o? Că-şi numeşte poporul “moldovoni” şi “moldovacă”? Că se duce în deplasări însoţită întotdeauna de un inspector tinerel? Săraca, din ce părinţi s-o fi trăgând? Săracii de noi.. Dezmoşteniţii de noi… Lăsaţi de Patria-muma, lipsiţi de limbă, datini şi obiceiuri, rămaşi fără agronomi, oameni de ştiinţă, ingineri ne trezim la un moment dat simple râme: unica noastră salvare este să păpăm bine. Şi sa facem cât mai mult sex, cât mai mult sex patologic, amoral… Dar cui ne vindem fiicele? Cui ne vindem masculinitatea?

Râsul ei te îngheaţă. Formulă Lenin-Stalin a permis ferocităţii (scuzaţi-mă scalzilor) să domnească peste cea mai mare întindere geografică a lumii… Heei, cum e când mergi pe trupuri? Cum e atunci când îţi piere neamul, când tot neamul estre prefăcut de şi de Brejnev în trupuri? Heeei, cum e când îţi vinzi neamul pe un scaun prăpădit de secretar de partid? Şi Alecsandri spunea în Paraponisitul de scaunul care te înalţă şi te coboară… Dar scaunul bolşevic a întrecut toate epopeile luptei pentru putere, iată ce boală chinuieşte inima mea. Ce zic ceilalţi atunci când se culcă pe patul de moarte? Ce zei le cântă liturghia? Cum se amestecă în biata lor minte Iisus şi Lenin, Scaraoţchi şi Stalin, noul ales Brejnev, darul “divin” al căruia se plimbă printre craci de curva? Iartă-mă, Ivan Bodiul, programul partidului nu ţi-a interzis să ţi-o ei pe Clava lui Lionea şi să ajungi primul al Moldovei. Zădarnic te batjocoresc. Toţi suntem egali în faţa morţii. Sfârşitu-i acela. Vse sgniiom. Cât trăieşti papa şi pupă, apasă în cur de curvă (scuzaţi-mă, iară, scalzilor, scuzaţi-mă şi voi, curvelor, că tare mai sunteţi dulci, a spus şi Ahile, când s-a certat cu Agamemnon pentru Briseida). Daţi-le, moleculelor, stervelor, o şansă. Daţi-le tot ce vor. Moleculele cinstei nu există. Moleculele curajului nu se înmulţesc. Carnetul de partid e un scut de nădejde. Lacrimile poporul nu se văd prin el. Nu pot să fiu comunist. Curajul ni-l dă direct Dumnezeu. Cinstea este măsură a harului divin.

Dar când vin nopţile celea lungi de iarnă, ce faci cu boala urâtului, mă întreabă Ion Creanga? Ce zice tovarăşa X când urâtul îi striveşte sufletul? Dar există, oare, suflet? Mai avem noi, moldovenii, suflet? Brejnev, păşind cu paşi mari peste piciorul nostru de plai nu ne-a auzit cântarea. Şi pentru Alecsandr Sergheevici “v Chişiniove moldovanno i toşno” (în Chişinau pute a moldovan şi ţi-e greaţă). Am fost şi suntem pentru ei, pentru ruşi, nişte nenorociţi de papuaşi. Nu văd că ducem Voroneţul în spate. Nu văd de ce umblăm încovoiaţi. Ne văd numai împuţiţi, de mâna a doua.

Rumegând ridichea, sugând vinul ieftin, acolo, acolo este ea, intelectualule, în bodega mizerabilă de la Cahul. Acolo este Ea, sprijinită în mână flăcăului ea în lemnul tronului, cucerită şi cucerând, fugând de urât ca de dracu…

Ungând peste hrinca de pâine albă untul “crestianschii”, icra neagră, paştetul, salamul uscat sau balâcul, râgâind coniacul şi vinul cel mai scump, furişându-se în deplasări cu acel inspector tinerel care se istoveşte peste ea pentru a cuceri şi el un scăunel, un scaun, un scăunoi, cucerită şi cucerind, fugând de urât ca de dracu…

În moarte ne-am unit cu toţii destinele, doamnă tovarăşă X.

Şi dacă moartea înseamnă nimic, şi dacă Dumnezeu nu există… Aşa se furişează între mine şi mine gândul cel rău. Deznădejdea este lucrarea acestui lucru. Vezi, zice el, gândul meu, celălalt, că de-ar exista n-ar fi permis atâtea crime în numele binelui universal comunist.

Da, rămân copiii. Rămân cântările. Rămâne limba. Rămâne frunza verde. Dar poate rămâne şi un alt destin pentru cel care scrie ascuns?

Nici Brejnev nu se credea veşnic. Dar tovarăşa X?

E nemaipomenit de greu să scrii o confesiune. Jean-Jacques Rousseau ne-a dat un model pe cât de frumos, pe atât de găunos. Trebuie să ai mare îndrăzneală ca să scoţi în public tot ce-ţi trece prin minte… Dar ce-ţi trece prin vis oare nu e tot al tău (o, cum m-ar interesa ce visează tovarăşa X).

Nu pot supune foamea: foame de femei, foamea de adevăr, foamea de minciuna, foamea de cruce, foamea de putere, foame de nemurire.

Nu pot supune eul din mine şi poftele lui, nu pot supune nici această poftă stranie de a scrie ce scriu despre tovarăşa X.

Viaţa mea, tăinuită de ochii lumii, îmi rămâne unica bogăţie în această oglindă strâmbă, în acest sălaş pustiit de Bine, în această piramidă îngrozitoare lăsată imperiului comunist de bolşevicii lui Lenin şi Stalin, piramidă unde Mila a fost pur şi simplu măcelărita. Tot ce nu face parte din cohortele Binelui este posibil aici, dar Ivan Karamazov trebuie să aibă, tovarăşi, carnet de partid în buzunar. Iată miracolul cel mare, iată noul Scaraoţchi, iată noul idol, iată cui ne rugăm, iată cui ridicam monumente, stimate Mircea Eliade.

Poporul ştie ca tovarăşa X nu manâncă “chilcă”. Nu papă dumneaei nici broileri împuţiţi, nici salam fiert de 2,26 ruble. După adunarea la care au stat în prezidium 5-6 ore, ea şi însoţitorii ei vor sări în luxoasele volgi şi vor lua drumul noilor altare. Abia după primele toasturi începe adevărata viaţă. Chiar şi prin perdelele trase bine răzbate răzbelul lor, chiotele şi icnetele. Ca să ajungi şi dumneata acolo, în sala cu marmure reci (scuza-mă de o mie de ori, Eminescu) trebuie cel puţin (şi cel mult) să ai carnet de partid în buzunar. Să vinzi la dreapta şi la stânga aproapele. Sa te vinzi şi tu. Să te istoveşti peste tovarăşa X.

Mai există o cale de a exista. Să nu te duci acolo. Să nu te vinzi. Sa-ţi fie greaţă de mormanele astea împuţite de suflete atrofiate. Ţie însă îţi pute carnea ta împuţită, îţi va spune tovarăşa X. Oftezi?

Foarte mulţi oameni, mai ales cei de la “coarnele plugului” (şi plugul e tot o “Putere”) au scuipat şi scuipă pe “altarele” lor. Acest scuipat, greţos şi el din punctul de vedere al privitorului, va fi într-o zi mai greu decât zidurile partidului lor, acest scuipat e de fapt unica şansa a omului Ţării Sovietelor. În ziua când le vom scuipa în faţă cu toţii putreda piramidă bolşevică se va prăbuşi. Aparatul ridicat pe sânge şi lacrimi va fi nimicit. Memoria şi istoria îi va păstra ca pe o sperietoare hâdă. Dar câte sperietoare de aceste cunoaşte istoria?

Lui Nero i-au trebuit veacuri de civilizaţie romană ca sa se nască.

Lui Stalin i-au ajuns câţiva ani de civilizaţie comunistă.

Seneca l-a educat pe Nero.

Cine l-a educat pe Stalin? Ce scoli a urinat Hruşciov? Cine l-a învăţat pe Brejnev să valseze atât de frumos (vo, mujcina, spunea pe timpuri despre Leonid Ilici tovarăşa Clava, soţia lui Ivan Bodiul, hoţul de cai de pe valea Işnovăţului ajuns vice-prim ministru în URSS). Cine e Seneca dumnealui?

Aud că pe la Holercani imensa la număr nomenclatură moldovenească (din care Brejnev îşi suge mereu anturajul) se dă în dezmăţ până şi cu proprii copii (drept că adoptivi).

Aud că se ridică sute de case pentru distracţii.

Aud că se sinucid oameni.

Aud că se împuşcă oameni pe la vânătorile “regale”.

Aud că şi copiii suspuşilor merg cu elicopterul la vânătoare de capre în codrii rezervaţiei “Codrî”.

Ţara bea de usucă (mai mult zoaie decât vin).

Ţara lucrează nemaipomenit de prost.

Laptele pe care-l bem e tocmit cu apă de borcut, direct din canalizaţie.

Cârnaţul e tocmit cu şobolani.

Fetele se vând ca florile.

Redacţiile ziarelor sunt aplecate pe un cap. Mâine nici un zvenevoi nu va mai fi criticat.

O, Sfântă Născătoare de Dumnezeu, apleacă-ţi privirea peste Moldova.

Partidul lui Bodiul mă priveşte fix.

Tovarăşa X. îmi zâmbeşte hidos: mă aşteaptă carierele de piatra.

Tovarăşa X. mă apucă de mână: ziua de mâine mi-e sugrumată.

Tovarăşa X. mă răstoarnă abil peste ea: ziua de apoi a pogorât peste comunistul pământ.

Închid ochii. Moartea, sperietoarea cea mai groaznică, neînchipuită de om, mă dă huţa şi-n întuneric.

Nu-mi mai rămâne timp pentru alţii.

Când să mă uit în ei?

Tolstoi, scriind „Ana Karenina”, indentificându-se stanislacieşte cu ea, ştia că o face pentru un scop imediat (chiar daca e veşnică lucrarea): Ţarul îi permitea publicarea.

Nimeni nu-mi va publica lucrarea de faţă. Iar din Moldova nu exista drumuri spre editurile apusene.

Tovarăşe Brejnev, cine te-a educat?

Refuz să cred în socialismul tău.

Cine a fost Lenin, dacă Stalin a fost o brută?

Fată dragă, ştiu că ce scriu te scârbeşte, ştiu că ai vrea să citeşti acest scris ca un sărut de tineri îndrăgostiţi. Dar viata noastră cea de toate zilele nu e sărut, crima s-a instaurat vajnic la putere. Sărutul în acest paradis zdrenţuit mi se pare un păcat sacru – îmi arde tălpile privirea strămoşilor. Sfântul imperiu de esenţă leninist-stalinist-brejnevistă ne va rusifica pe toţi. Turma cosmopolită o duci atât de uşor la abator. Fată dragă îţi refuz ca un tâmpit sărutul. Dar mă arde freamătul sânilor tăi.

Toate pot fi scrise până la un loc.

Gândurile merg mai departe decât morala.

Morala bate pasul pe loc.

Ca să scrii totul până la capăt trebuie să te desparţi de soţie, copii, părinţi.

Adevărul cel crud supară, ucide. Deşi, ca să fim serioşi, există o singură cale, un singur adevăr, o singură lumină.

Până la urmă, chiar dacă mi-ai scăpat din labe, tot rămâi cu dumneata, tovarăşă X, criminal, judecător şi călău. Rămâi singurică în faţa morţii. Pe noi ne va salva limba, Eminescu, Dumnezeu. Cine te va salva pe dumneata? Noi sperăm la mila divină. Ce milă va pogorî peste dumneata? Şi peste Ivan Bodiul. Şi peste iubiţii lui ucenici. Peste toţi acei din actuala conducere a RSSM care, urmând calea bosului, sau însurat cu curve (sic! nu e cacofonie, ci o rimă de a scalzilor). Dar dacă Domnul îi iartă pe toţi? Şi de ce nu i-ar ierta? Orice pocăinţă este binevenită.

Pentru că şi cel scund, chel, gângav, cu nasul turtit şi roşu, bătrân, cu buzele lăbârţate, vrea să fie luat în zori la lucru cu o “Volgă” cu doua zerouri… Şi soţia lui vrea teribil să-i scrie şoferului o listă de speţzacaz.

Nu. Nu zic cu aceste propoziţii că toţi sunt răi. Dar îmi sună în urechi vorba lui Bodiul despre un fost ministru al culturii care nu se ducea cu ei la dezmăţuri: “On nami brezguit, tovarişci. Davaite ca naidiom mî emu druguiu rabotu, ponije… Constantinov, tebe nravitsea v Golercanah?… Poidioşi ministrom culiturî”.

Şi eu sforăi noaptea.

Şi el sforăie noaptea.

Şi mie îmi place să beau un pahar de vin cu un grup de prieteni, îmi place să discut cu ei până la tâmpenie despre Bugeac, Sartre şi Soljeniţin. Dar pentru cine e tipărit “dlea slujebnogo polzovania” “arhipelagul Gulag”? Biletul de partid şi aici îţi da o favoare… Adevărul, afurisenie, nu alta, se dă cu linguriţa tot la băcănia lor. Eşti în listă – citeşti “Arhipelagul…”Nu eşti în listă – eşti nimeni. Îţi rupi minţile cu Spinoza şi Kant.

Deci, ce câştig dacă îi zic pe nume “hoţului de cai” ajuns despot? Doar el mă are azi “în vedere”? Nu voi fi făţarnic dacă îi voi zice în public “porc” după ce mi-a aruncat un bănuţ ca să nu-mi moară copiii de foame?* Doar n-am avut atunci puteri să îl arunc în obraz?

Ştiu, ştiu că s-a scris despre asta, dar care sunt, totuşi, limitele adevărului? Care sunt limitele terorii? Când se închid porţile democraţiei? Cu ce soluţii trebuie să-i pregăteşti venirea printre noi, cei “sovietici”?

Anii trec şi nu iese nimic din ce s-a planificat.

Comunismul e ridicol atâta timp cât în bodega din piaţa oraşului Cahul femeia de care vorbeam morsoacă o ridiche veştedă după un pahar de vin.

Zâmbetul ei bleg întunecă nemurirea civilizaţiei.

Alături, în maşina de lux, îmbrăcata ca regina Angliei, parfumată şi istovită de tânărul instructor, tovarăşa X. întunecă şi ea viitorul comunist, dar şi nemurirea civilizaţiei.

Eu, care alerg înaintea lor, sunt o ţinta atât de minunată. Alergând în faţa lor eu însumi pun arma în mâinile lor firave de femei, care nu muncesc la sapă. Întorc capul. Oare chiar să fiu în trup de gazelă? Oare chiar e absolut necesar să-mi cresc colţi de lup ca să-i strivesc pe cei de porc?

Iisus ne-a iubit pe toţi.

Concluzie: dacă nu te usuci pe cruce nu-ţi iubeşti aproapele.

Lenin s-a uscat pe seceră şi ciocan.

Stalin s-a uscat pe mormanul de oameni (milioane) ucişi cu secera si ciocanul.

Brejnev se împute pe un munte de medalii.

Fiecare cu Golgota lui.

Academia fără Platon este imposibilă. Tovarăşe Jucenco citeşte-l pe Heraclit şi Pitagora.

Iar dumneata, tovarăşa X. bate fericită din palme. Ai câştigat partida. A trebuit să-mi treacă prostia asta prin minte – să văd măcar o clipa lumea prin ochii dumitale… Am citit cât am putut din Sartre ca să aflu măcar ceva despre relaţiile diplomatice ale Eu-lui cu civilizaţia şi Umanitatea. E ridicol să scrii că un Prim-secretar este onanist sau că fiica cutărui împărat face sex cu degetul, e urât şi amoral să filmezi lucrul ăsta cu o camera ascunsă. Dacă spun lucrul acesta despre femeia de la Cahul nu risc nimic. Un prim-secretar onanist sau pederast unde s-a mai văzut? Aţi ghicit. În URSS.

Scriu ca Rimbaud. N-am nevoie de cititori. El a vândut arme în Abisinia. Eu am cioplit lemnul în Siberia, am construit case pe râul Mana, în munţii Saiani. Nu contează ce arunci în gura nesăţioasă a Neantului. Ce pot? Ce nu pot? Înconjurat de aceste bârne ale Destinului pe care nu le pot clădi aşa cum mi-o cere firea?

Ce sunt şi cum sunt fără ele?

Cum e lumea văzută prin ochii altuia?

Dar cum e lumea văzută prin ochii mei?

Ha, te-am prins, amice Vartic.

Luci, soare, luci, că ţi-oi da un car de nuci ţine Universul.

Găina cerne făina spus de copil de la sine va gâtui structurile nomenclaturii lui Stalin.

Nu sunt un optimist când spun lucrurile acestea.

Nu sunt nici pesimist.

Mă gândesc, simplu, că sunt lucruri mai tari decât crima.

Tainic şi nedesluşit ne este destinul. Nici o mâna omenească nu poate trage cortina după care stă pitit. El nu arde acolo în flăcări, nu are faţa pentru fapte rele sau bune. Curge la deal, curge la vale, curge în cercuri zbuciumate, curge tihnit, dispare în moarte şi tot de acolo ţâsneşte cu ţipătul noului născut.

Un nou destin, o alta scrisoare.

Soarele răsare, soarele apune, tovarăşe Solomon.

Scuzaţi-mă, scalzilor, dar Solomon nu rimează cu Stalin.

Taina Universului e-n moartea pe care nu ni-e dat s-o cunoaştem. Prin ochii ei n-am să pot privi niciodată lumea. Moartea nu e un ţel. Moartea nu e nici măcar un stindard. Moartea e şi tovarăşa X. Doamne, îţi mulţumesc din suflet că nu mi-a reuşit treaba asta scornita de mine. Tovarăşa X. n-am reuşit să văd lumea prin ochii matale.

Atâta paguba. Voi încerca mâine.

Andrei Vartic
Mai 1980
Cahul – Chişinău

LĂSAȚI UN MESAJ