N-are cuvinte, n-are memorie, n-are semne cu care să simtă, să înţeleagă, să culeagă, să clasifice. Unde mă duc? Ce fac? Cu cine fac? Om la bibliotecă. De peste 7 ani stă mai mult la bibliotecă. De când a fost izolat stă numai la bibliotecă. Biblioteca, un castel, milioane, miliarde de ascunzişuri întunecate, misterioase. Povârnişuri, căderi abrupte, rostogoliri în nimic şi iarăşi… din nou… avânt… avânt… gândirea ca o cumpănă… ba nu, limba e cumpăna, Logosul, aşa spune Evanghelia… dar, de ce oare, a intrat şi în versul lui Eminescu… Pascal vedea o trestie în locul Logosului… veacul luminilor este, de fapt, un coşmar… vezi „Candide”, sau, şi mai elocvent, scrisul uitat, uitat de tot, al genialului Simplissimus… Gogol îmi pare o epavă pe lângă el… deşi îl ador pe Gogol… mai ales Nevskii prospect, ce urieşime…la Gogol nu există lumină, absolut nici o lumină… lumea e apocalips… stejarul, simbol al furtunii… chemarea vieţii rezumată la un icnet, la înverşunarea cu care penisul străpunge universurile iscoditoare ale vaginului… dar la Gogol nici asta nu-i, sex, nici măcar sex, nici un răsunet al iubiii… Semne, semne înfrigurate, clipiri năuce din ochi… Un foc arzând în toamnă… într-un crâng… Unde e calea? Când aflăm adevărul? De ce nu văd lumina? Paradoxal, domnilor exegeţi, dar cea mai mare lumină a secolului XX, acestui secol al tuturor cataclismelor şi omuciderilor, ni-o aduce, prin artă, pentru a vorbi de ce nu aduce Iisus nu sunt pregătit, românul Brâncuşi… Ce-i Picasso pe lângă el? Un câmp de urâţenie, de oameni strâmbi… cine ştie, aşa o fi faţa adevărată a acestui Apus democratic… dar şi Brâncuşi trăieşte la Paris…

Cine e alesul? Cui să-i dăm sudoarea? Cui să-i cedăm primordialitatea? Simţuri, nu fiţi roabele gândirii! Iu-hu-hu-hu! Trăiască misterul. Alo, universuri, sunteţi toate în palma mea de la bibliotecă! Eu sunt în palma voastră de mister. Infinitul în nimic. Sub el carnea e mai sălbatică ca dorinţa, mai sălbatică decât furtuna, mai sălbatică decât cuţitul ucigaşului, nobilă, domnule, nobilă ca sarea, na, primul sărut î-ţi frige tălpile cu stelele! Adio, toate astea, spiritul bibliotecii m-a încarcerat! Nu vreau! De viu! Atâtea spaime! Atâta fără viitor! Nici un viitor! Doar iluzii şi spaimă! Atâtea palpitaţii neînţelese! Sorbiţi, cărţilor, dar şi voi, cărţile lui Brejnev, pupăciosul şi curvarul, sorbiţi văzduhul intoxicat cu argonauţi, sorbiţi nectarul petrolului aşa cum argonauţii au sorbit nectarul lânii de aur…

O muscă bâzâie. Fiţi atenţi la muscă. Văzduhul pluteşte. E pace în odaie. Tot ce i-a trecut ieri prin minte, azi i-a luat somnul. Câtă bucurie. Deschide ochii şi are în faţă lichidul. Închide ochii şi are în faţă lichidul. Simplu, incolor, inofensiv. Trebuie doar să crezi. Inofensiv, atâta timp cât nu-l atingi cu flacăra. Simplu, incolor, o forţă de penetraţie diabolică… De de ce forţa trebuie să fie diabolică? Fiindcă şi petrolul, şi bomba atomică, în folosirea lor pământească sunt forţe diabolice… Einstein, şi matale ai dat drumul bombei atomice peste Hiroshima! Cu un kilogram de lichid înlocuieşti zece milioane tone de petrol. Raport de forţe, eliberare din cătuşele energiei, libertatea de a crea, de a se duce în alte universuri, în alte spaţii. Dar după moarte? Cine se duce după moarte?

Oamenii se omoară pentru petrol. Salvaţi petrolul! Nu-l murdăriţi cu aerul, cu fiarele, cu fazele lunii. La revedere toate astea! Un kilogram de lichid face cât zece milioane tone de petrol. Iată-l, stă pe masă. Nu dizolvă sticla, nu este radioactiv. Salvaţi minereurile de uraniu! Salvaţi tot ce este al naturii! Iată, lichidul înlocuieşte tot. Cu zece grame de lichid o maşină va lucra până se va uza cu totul. Ce revoluţie în tehnică. Avioane care nu murdăresc aerul, locomotive care nu au nevoie de staţii de alimentare, motorul lor a fost redus la un mic motoraş, cât o cutie de chibrituri. Totul e în folosul omului. La revedere, domnule Diesel! La revedere, doamnă benzină! Nu-mi luaţi ironia în nume de rău! Sunt grăbit să înconjor universul, sunt grăbit să-i fac pe oameni fericiţi… Cu ce? Cu un lichid? Cu o lână de aur? Cu misterul. Da cu medeea, cu Medeea cum rămâne. Şed la bibliotecă şi consum aşa de multe cărţi.

Eu l-am fabricat. Acum ce să fac? Să mă las la voia sorţii sau în voia visului? Sau în voia voii?

Aseară, când s-a culcat, era hotărât ca a doua zi să meargă şi să le spună. Azi nu-i ştie, nu se poate hotărî să-i ştie. Cum să dai o asemenea armă în mâinile lor? Ca să ucidă alte milioane, sute de milioane? Da aceste milioane, de ce s-ar lăsa ucise? Cine? Acum înţelege. Cine sunt, cum sunt, ce orare (termen indescifrabil) anume la ei? N-are puteri şi pentru asta, pentru recunoaşteri, pentru diplomaţie, n-are subtilitatea fiarei, asta e! Deci e sortit să-şi ducă veacul aşa cum şi l-a dus şi până acum. Bine, dar până acum nu era lichidul, nu era acolo, pe masă, simplu şi incolor, în sticla de vin alb, lichidul care-l împinge, î-l împinge. Dar unde?

Epuizat de bibliotecă. Oare numai pentru atâta m-am născut? Să-l văd şi să mor. Să văd toată maşinăria asta, civilizaţia umană, rostogolindu-se tot mai repede spre nimic, de milioane, de zeci de milioane de ori mai repede ca până acum? Ardere totală. Anihilare. Nici un miligram de deşeu. Aer curat. Întinderi verzi. Materie păstrată pentru viitor. Materie ruptă pe dinăuntru. Eliberăm ce? N-are importanţă. N-are nici o importanţă.. Asta e filozofie şi tocmai de filozofie nu are nevoie. Gândurile – ce foc. Nici un vuiet. Maşini fără vuiet. Linişte. Viteze colosale. Acceleraţii colosale. Nici un reper.

Andrei Vartic
1980

LĂSAȚI UN MESAJ