Eminescu zice: „Nu noi suntem stăpânii limbii, ci limba e stăpânul nostru” (citat din memorie).

Prea bine, dar cine, ce, este limba?

Instrumentul universal care ne impune dreptul de a gândi, de a simţi, de a fi altfel decât celelalte organisme vii?

Or, dacă am urma cu toţii o cale, o urmă, un arhetip, o schemă genetică, n-ar trebui să gândim cu toţii la fel? De ce nu suntem în manifestările noastre aşa cum e vişinul? Sau struţul african?

Dar nu. Fiecare e zeu (se crede zeu). Fiecare este o schemă unică. Ea ne conturează stratificările, ea ne ordonează actele.

Atât de aproape de natură, atât de departe de ea.

Cromozomul „vinovat” de apariţia raţiunii este atât de ne-explorat încât orice e posibil în gândire.

N-am ordine pentru nimic.

Orice e ordinea, orice e posibil. Numai să-mi treacă prin minte. Şi-mi trece prin minte nu de aceea că vreau să-mi treacă, nu de aceea că trebuie să-mi treacă, nu de aceea că trecerea asta ar fi o ordine prestabilită de gene, ci de aceea că aşa este procesul, întâmplător. Straniu, nu-i aşa?

Întâmplător nu au ars scrierile lui Platon.

Întâmplător nu au ars cele patru evanghelii.

Întâmplător statistica ne va păstra genocidul din 1940, apoi şi pe cel din 1946.

Aşternut în piatră, metal sau pe hârtie încântă şi înfruntă întâmplatul întâmplător.

De aici întrebarea: am vreo datorie faţă de ce-mi trece prin minte?

Legile, morala, sistemele politice şi filosofice sunt până la urmă manifestări ordonate ale unui proces ne-ordonat.

Eminescu nu şi-a gândit poezia. Ea s-a născut de la sine. Viena nu l-a învăţat să scrie „Memento mori”. Întâmplător a zis: „Turma visurilor mele eu le pasc ca oi de aur…”. Întâmplător cea mai mare cantitate de geniu al românilor s-a adunat în el.

Cât de perfect e Rafael. Mâna lui a fost condusă de o voinţă întâmplătoare.

Ochiul, desigur, ordonează haosul. Dar îl ordonează întâmplător. Pentru a ne face viaţa mai cu sens avem absoluta nevoie de ceva riguros, sigur, aşezat după careva reguli, ale lui Pitagora sau Henri Michaux, avem nevoie mai ales de bibliografii romanţate ale spiritului (de tipul celor scrise recent de Camus sau Sartre). Găsim poliţe pentru tot ce ne trece prin minte. Gândirea e manifestarea cea mai înaltă a dezordinii. Gândirea e o funcţie directă – şi direcţionată – de Entropie.

Dezorganizarea Universului îl face pe om mai divers. Moartea termică are şi aici, în gândire, un echivalent impresionant. Rămâne să-l descoperim întâmplător. Şi să ne jucăm cu el de-a punerea pe poliţă.

Or, iată cum încolţeşte pe buzele mele un zâmbet răuvoitor comunismului: dezorganizarea ce a surprins toate sferele activităţii omului „de tip nou” prevesteşte un salt calitativ nou, un salt întâmplător.

Andrei Vartic
25 Iunie 1980

LĂSAȚI UN MESAJ