Veacuri trec şi veacuri au trecut.
Nu îndrăznesc să spun acelaşi lucru despre veacurile care vin. Chiar şi catastrofa nucleară, chiar şi cea ecologică înseamnă puţin pentru bietul popor român din Basarabia. Nu suntem primii, nu suntem ultimii care dispărem fără urmă, asimilaţi de „bunul” popor rus. Vorbim o limbă tot mai anapoda, totul e numai pe hârtie- drepturi, adevăr istoric, libertatea a conştiinţei. Ţurca, Ursul, Irozii, Colindele, Căluşarii, arhitectura şi pictura bisericească – atâta degajare de energie naţională şi toată aruncată de bucata noastră de popor, dezinteresat, în Neant.
Scrierea mea e tot în deşert.
Nici o speranţă că va fi citită cândva şi de altcineva. Chiar să vreau nu o pot publica undeva. La Chişinău nu există ambasade străine, iar dacă voi trece clandestin Prutul voi fi, în cel mai bun caz, întors autorităţilor sovietice care, în cel mai bun caz, nu mă vor ucide, ci mă vor trimite în Gulag.
Nescrisă această durere iară nu se poate lăsa: cui rămân letopiseţele, scrierile lui Cantemir, caietele lui Eminescu?
Apusul şi Răsăritul, toţi câţi au trecut pe aici, n-au învăţat nimic de la noi.
Barbari am fost pentru Ovidiu, barbari am rămas pentru Puşkin. Nimeni nu ne-a văzut piramidele. Cum a putut să le vadă Stalin, care îşi bulbucase ochii spre Dunăre, tiranul care a croit aşa cum a vurt carnea poporului nostru?
O mătuşa de mea (fiind familia ei numeroasă) a fost dată de mic copil unei alte rude care nu avea copii. A avut de toate, dar a plâns până la adânci bătrâneţe: „Oare nu s-a găsit o coajă de pâine între fraţii şi surorile mele?”.
Oare nu s-a găsit o coajă de pâine şi pentru noi în ţara noastră, tovarăşi de dincolo şi de dincoace? O coajă de pâine pentru fraţii şi surorile noastre.
Ţarismul ne-a lipsit de dreptul de a ne învăţa copiii în limba maternă. Salvarea noastră a fost, desigur, analfabetismul. Poporul îşi educa odraslele după legile strămoşilor. Şi era bine. Şi exista viitor.
Şcoala lui Stalin a lichidat analfabetismul. „Licbezul” lui a lichidat legea strămoşească. „Licbezul” lui a lichidat viitorul. A ridicat drept steag creolizarea.
Stalin tăia în carnea vie a tradiţiilor pentru a ne buimăci. Un cârd buimăcit îl duci unde vrei.
Ruşi cu ochi înguşti.
Chirghiji cu ochi mari, albaştri.
Negri roşcaţi.
Moşul meu Grigore Constantinov a terminat Sorbona după primul război mondial, a ajuns profesor universitar la Bucureşti şi Director al Grădinii Botanice din Bucureşti (în timpul lui Dimitrie Gusti).
Fratele lui Grigore, Andrei, bunelul meu, a fost ucis la Magadan pe 9 mai 1945. Dar a fost condamnat pe 16 august 1945 (sic!). Dintre toate popoarele deportate de Stalin românii din Basarabia au făcut cel mai lung drum – de la Prut până la Pacific.
La finele acestui veac aşa zisul popor moldovenesc alunecă în neant.
Ştiu, ştiu că adjectivele prea înfocate nu sunt primite în corpul artei.
Dar să treci prin noi, prin românii dintre Nistru şi Prut, ca prin ismele bălegarului, iară nu se poate.
De la divinul Zalmoxis până la curvarul Brejnev – ce destin cu adjectiv tâmpit pus ca operator ofurilor mele…
Oftez ca să nu urlu. Abia aici mă străfulgeră gândul că, de fapt, cei de dincolo de Prut au uitat de noi… Simplu, nu ne mai au de români… Dacă te uiţi bine pe harta României vezi că România este o ţară gâtuită. Nu cumva s-a gâtuit singurică, lăsându-ne, de data asta pe veci, pentru decorurile sinistre, mesianice, ale ruşilor?
Andrei Vartic
25 iunie 1980
Chişinău/Cahul
