web analytics
Blog Page 4

Naţionalismul şi isteria multiculturală. Pilda basarabeană.

By Andrei Vartic -
0

Interesant lucru: demofilii de ieri, adică cei care au luptat pentru democraţie şi drepturile omului în spaţiul dominat de fosta URSS, mai ales cei care au luptat deschis contra regimului totalitarist, apoi credincioşii în Dumnezeu, mai ales credincioşii ortodocşi care au fost târâţi de bărbi prin sate şi oraşe, băgaţi la ani grei de puşcărie şi de multe ori ucişi fără milă, apoi deţinuţii politici, deportaţii în Gulag, luptătorii pentru dreptate, chinuiţii, dar de fapt iluminaţii, aproape toţi au devenit în democraţie naţionalişti, antisemiţi, fascişti. Şi cine sunt cei care prin televiziuni şi gazete transformă în naţionalişti pe demofilii de ieri? Răspunsul este, vorba lui Caragiale, de ras mustăţile: tocmai acei care au stat ieri binişor, cu pufuşor pe botişor, în organele represive comuniste sau care, adicătelea, au rezistat prin „opera” lor în administraţie, masmedia, literaratură, ştiinţă şi chiar în organele superioare de partid. De ce se întâmplă fenomenul acesta în democraţiile postcomuniste? Fiindcă anticomunismul din spaţiul fostei Uniuni Sovietice a fost, chiar şi în pilda concretă a ruşilor, şi luptă pentru eliberare naţională. Sau, cum îl eticheta partidul comunist şi organele lui represive, naţionalism.

Printre luptătorii anticomunişti de alte etnii decât cea rusă din fosta URSS puţini sunt cei cărora nu li s-a pus în dosarul de „duşman al poporului”, mai întâi, apartinenţa la o etnie şi… naţionalismul acelei etnii. De fapt Kremlinul nu credea nici într-un activist de altă etnie decât cea rusă, şi, pe anumite etape ale războiului pentru crearea imperiului comunist universal, în cei de origine etnică evreiască. Au mărturisit acest lucru mai ales ofiţerii superiori de KGB. Fiecare din ei era urmărit cu străşnicie de către un ofiţer de KGB rus (şi, uneori, de către unul evreu, care, la rândul lui, era supravegheat de unul rus). Urmărirea asta au simţit-o pe pielea lor şi activiştii superiori al partidului comunist – peste tot în fostele republici sovietice, sau în autonomii, sau regiuni cu specific etnic, chiar şi în simplele raioane sau în organizaţiile şi întreprinderile cu un număr mai mare de salariaţi – cel puţin al doilea om în ierarhia comunistă, sau în administraţie, sau la serviciul de cadre era în mod obligator rus. Iar naţionalismul, mai ales cel anticomunist, era considerat duşmanul de moarte al partidului comuniştilor.

Iar dacă cercetăm cu atenţie fenomenul vedem că regimul criminal comunist a fost zdruncinat din temelii anume de lupta de eliberare naţională a popoarelor din fosta URSS. Comunismul a picat mai întâi la Vilnius, Chişinău, Tbilisi, Bacu, Riga, Tallin, Erevan şi doar mai apoi la Kiev şi Moscova. Şi că anume această luptă a fost susţinută de către posturile de radio apusene, mai ales de „Voice of America” şi „Radio Free Europe”. Şi că, cel puţin românii din Basarabia, în acest sens, au merite la fel de mari ca şi popoarele baltice sau caucaziene. Iar pentru etapa toamnei anului 1988 şi primăvara lui 1989 românii din Basarabia au fost, cu marile lor demonstraţii şi adunări, chiar în prima linie a luptei anticomuniste (nenorocul basarabenilor a fost că lupta lor nu s-a întâmplat la Vilnius sau Riga, balticii aveau şi o diaspora anticomunistă puternică şi secţii la posturile de radio amintite mai sus, iar mişcarea naţională şi anticomunistă din Basarabia nu putea coincide cu mişcarea anticomunistă din România).

Să revenim, pentru a ilumina denigrarea actuală a foştilor demofili, la timpurile dinaintea anului 1989. Să ne amintim măcar vestitul caz al „medicilor evrei” de la începutul anilor 50 al secolului trecut. Crima lor consta în faptul că acei medici erau evrei şi anume ca evrei au atentat la securitatea naţională a URSS. Adică era vorba de un caz tipic de rasism de tip comunist băgat de Kremlin şi de Stalin sub şandramaua (hai sa-i spunem aşa, neaoş) naţionalistă. Acelaşi lucru se poate spune despre alt caz concret, cel al grupului anticomunist Şoltoianu-Usatiuc-Ghimpu, creatorii Frontului Naţional Român din Basarabia. Toţi membrii grupului au făcut ani grei de Gulag în primul rând ca naţionalişti şi doar mai apoi ca anticomunişti. Deşi esenţa luptei pe care a dus-o acest grup era totalmente anticomunistă, adică antitotalitaristă şi urmărea să deschidă ochii opiniei publice internaţionale asupra crimelor (genocidului) pe care îl înfăptuia cu multă cruzime în fosta URSS partidul comuniştilor. Să mai amintim că în URSS, o creatură geopolitică din zeci şi zeci de popoare, lupta cu naţionalismul făcea parte din tehnicile de bază ale activităţii aparatului represiv leninist-stalinist. Chiar dacă nu ştiai de naţionalism, aflai despre el ca de o ciumă de care trebuie să te păzeşti din ziare, de la radio şi televiziune sau din lecţiile publice ale sutelor de mii de propagandişti şi activişti de partid. Sau din pilda concretă a pedepsirii dure a celor care au spus „ceva” (de multe ori nici nu spuneau nimic, ci doar erau pârâţi anonim că ar fi spus „ceva”), trimiterii lor în Gulag cu un proces de formă (vezi cazul „Arcaşilor lui Ştefan”, tot din Basarabia), sau dispariţia lor fără nici o urmă (vezi cazul marelui intelectual basarabean Petre Ştefănucă, sau al unor membri ai Sfatului Ţării – cum ar fi Teodor Neaga şi alţii care nu au fost informaţi despre primejdia de moarte a comunismului, sau nu reuşit să plece din Basarabia în dezastrul evacuării de o zi, sau nu s-au putut despărţi de familii pe 28 iunie 1940), sau trimiterea în Gulag fără nici un proces (vezi cazul Abajeru-Crihan de la începutul anilor 50 din Basarabia). Pilda vie, adică arestarea naţionaliştilor, judecarea în colectiv (când era cazul), sau dispariţia fără urmă (tot după caz, dar şi în dependenţă de zelul celor care executau ordinul), sau darea afară din câmpul muncii, apoi imposibilitatea de a găsi un loc de muncă, de facto condamnarea la dispariţie prin înfometare şi boli era folosită cu deosebit succes de către aparatul represiv comunist. Existau, însă, şi metode mai subtile de luptă contra naţionalismului – elitelor, celor talentaţi, formatorilor reali de opinie în comune, cartiere, societăţi profesionale sau culturale li se înscenau, mai ales pe domeniul patimilor omeneşti, diferite potlogării şi apoi erau chemaţi, speriaţi (că va şti soţia şi copii, că nu vei mai primi apartament, că nu mai ajungi doctor în ştiinţe, că vei fi trimis la ţară sau în Siberia) şi umilit (uneori în genunchi) până omul se dădea de bună voie în mâinile lor şi accepta să fie turnător şi, de multe ori, ofiţer sub acoperire al poliţiei politice.

Nu e de mirare, aşadar, că şi toată lupta anticomunistă a poporului român din Basarabia din anii 1988-91 a fost calificată şi mai este calificată drept naţionalism şi chiar fascism („Tricolorul este steag fascist”, iată o vestită vorbă a lui Vladimir Voronin, preşedintele comunist al republicii Moldova). Şi, în marea majoritate a cazurilor, nici unul din activiştii sau foştii activişti de partid deveniţi peste noapte, dar în democraţie, demofili şi, mai ales, apărători ai poporului evreu, nu vorbesc despre alungarea evreilor din fosta URSS, despre genocidul organizat de către partidul comunist popoarelor băştinşe, despre deportarea unor popoare întregi („vina” tătarilor sau a cecenilor încă nu a fost spălată de nici o instanţă internaţională sau măcar de o pocăinţă generală a partidului comunist şi a Internaţionalei Comuniste) sau despre umilinţa lor etnică în propriul lor leagăn de fiinţare (obligativitatea învăţării limbii ruse şi practicării obiceiurilor culturale ale ruşilor, cum ar fi, de pildă, dansarea în colectiv a dansului „Calinca”, cântarea în colectiv a cântecului „Catiuşa” sau băutul, de foarte multe ori în colectiv, a vodcii în cantităţi mari).

Aşa se face că marea majoritate a celor care au fost în primele rânduri ale luptei anticomuniste în Basarabia în anii „revoluţiei noastre de catifea” au fost trecuţi în listele naţionaliştilor încă înainte de a se declanşa marile demonstraţii şi adunări anticomuniste din 1988-89. Mitingurile de pe Aleea Clasicilor din vara-toamna lui 1988 au fost denumite „naţionaliste”. Demonstraţiile din februarie-martie 1989 de pe bulevardul central al Chişinăului erau „naţionaliste”. Adunările de la Uniunea Scriitorilor erau „naţionaliste”. Mişcarea ecologistă din Basarabia era „naţionalistă”. Adunările uriaşe, de peste 20.000 de oameni, din Teatrul de Vară din Chişinău, organizate de cenaclul „Alexei Mateevici”, erau „naţionaliste”. Spectacolele teatrelor româneşti erau „naţionaliste”. Marea Adunare Naţională din piaţa centrală a Chişinăului de pe 27 august 1989 era „naţionalistă”. Declaraţia de Independenţă a republicii Moldova, unde se arătau consecinţele grave ale pactului Ribbentrop-Molotov, genocidul comunist, dar şi faptul că moldovenii sunt de facto români şi vorbitori ai limbii române, era „naţionalistă”. Tot ce arăta o crimă cât de mică a fostului regim şi, în special, a partidului comunist şi organelor sale represive, era declarat naţionalism. Şi doar ei, călăii de ieri, ucigaşii a zeci de milioane de oameni (inclusiv prin crime ecologice de proporţii pe care le-au condus şi actualii fruntaşi ai partidului comunist din Basarabia, cum ar fi tovarăşii Calin, Bondarciuc, Jdanov, Iovv, Mişin şi alţii) sunt demofili, luptători pentru drepturile tuturor etniilor, apărători fideli ai spaţiului multicultural basarabean. Ei, care au organizat alungarea aproape totală a evreilor din Basarabia (de ce au plecat evreii din raiul comunist al RSSM, tovarăşe Voronin?), care au lichidat cultura şi limba găgăuzilor, care au aţâţat unii împotriva altora românii din Basarabia şi Trasnistria, care au adus în Trasnistria toată lepădătura fostului regim comunist, care au provocat crâncenul război de pe Nistru (condamnat şi de CEDO), toţi aceştea sunt demofili, iubitori de democraţie, de economie de piaţă, de idealuri culturale europene. Şi doar intelectualii români din Basarabia (mai ales acei care apără opera lui Eminescu sau Paul Goma), patrioţii de aici care au stat în prima linie şi la demonstraţiile anticomuniste, şi la adunările anticomuniste, şi pe frontul de pe Nistru în 1992, numai aceştea, au fost declaraţi naţionalişti, antisemiţi, fascişti, pedofili politici şi chiar terorişti.

Mirarea noastră vine acum de la faptul că această stigmatizare a luptătorilor anticomunişti cu eticheta „naţionalişti” continuă cu înverşunare şi în zilele noastre, adică şi în 2006. Practic toată elita intelectuală a Basarabiei este în opinia foştilor şi actualilor comunişti, aţi ghicit, naţionalistă. De ce? Fiindcă se opune, să zicem, invaziei monopoliste a masmediei ruse în Basarabia (zeci de posturi de radio şi TV ruseşti, sute de ziare şi reviste, mii de site-uri pe Internet, sute şi sute de magazine de cărţi ruseşti şi mai nimic, de multe ori absolut nimic românesc) atunci când cetăţenii de etnie română reprezintă 80 procente în structura demografică a republicii Moldova, iar cei de etnie rusă, veniţi aici după 1945 în funcţii represive bine plătite, numai vreo 5 procente (datele reale se ascund). Aceşti 80% de cetăţeni de etnie română duc tot greul bugetului, trăiesc mai ales în zona rurală în condiţii medico-sanitare, educaţionale şi alimentare umilitoare (republica Moldova, stat lipsit de resurse energetice sau minerale, este cea mai săracă ţară a Europei anume din cauza acestei „diaspore” rurale unde trăieşte marea majoritate a românilor). Din rândurile acestor condamnaţi la sărăcie recrutează marfa lor proxneţii şi traficanţii de carne vie din toată Europa. Iar ruşii şi apărătorii lor comunişti, adică fosta nomenclatură rasist-comunistă de ieri, de facto cei care au trăit foarte bine şi ieri chinuind pe aceiaşi „baranâ” şi „mulâ”* trăiesc la oraşe, se folosesc de toate binefacerile politice şi sociale ale democraţiei (educaţie, transport, asistenţă sanitară, acces la informaţie, apărare socială), primesc pensii bune (fiindcă au avut salarii mari în trecutul comunist şi nu au muncit ca robii în colhozuri), batjocoresc pe acei care îndrăznesc să vorbească despre condiţiile în care trăieşte majoritatea română şi le mai zic că sunt naţionalişti (comuniştii moldoveni au ajuns cu aceste atacuri până la Consiliul Europei şi la ONU)

De fapt anticomunismul a dispărut aproape cu totul din spaţiul românesc în formula lui clasică, cea din perioda războiului rece. Ca să fii primit în rândurile celor care se declară azi anticomunişti trebuie să nu mai foloseşti în discursuri sau scris termenul „român” (şi, mai ales, „mândria de a fi român”), să te declari de altă credinţă decât cea ortodoxă, să-l batjocoreşti public pe Decebal, Ştefan cel Mare şi Eminescu, să publici studii ateiste despre posibilitatea cunoaşterii „ideii de Dumnezeu” (Dumnezeu, adicătelea, este o idee omenească, o creatură, dă! a „geniului omenesc”), să strigi zi şi noapte despre spaţiul multicultural european şi să nu sufli nici un cuvinţel despre faptul că acest spaţiu este, de facto, un mare buchet de culturi naţionale. Anticomunismul (ca şi comunismul) poate fi după opinia noii clase anticomuniste (care nu a luptat pe baricade în anii totalitarismului şi nu a suferit în Gulag) doar multicultural şi antinaţional. Tricolorul este steag fascist. România este stat imperialist. Limba română vorbită în Basarabia (de pildă cea în care este scris acest articol) nu este limbă română. Cei care pledează pentru un manual de istorie al românilor (într-un stat cu 80% români) sunt naţionalişti (de parcă străbunii ruşilor, ucrainenilor, bulgarilor, găgăuzilor şi evreilor care locuiesc acum în Basarabia au luptat în armata lui Ştefan cel Mare şi au construit cetăţile de la Hotin, Soroca, Tighina şi Cetatea Albă). Cei care cer ca masmedia rusă din Basarabia să nu mai fie monopolistă (fiindcă este finanţată cu bani grei de la Moscova) sunt duşmani ai poporului multicultural al republicii Moldova. Nu se mai fac sărbători naionale, ci doar multiculturale. De Ziua Limbii Române (din 31 august 2005) s-a făcut chiar şi un festival al teatrelor naţionale din Basarabia (de facto aici există numai un singur Teatru Naţional, celelalte aduse la acel festival erau mici grupuri folclorice de amatori), iar termenul „român” a fost scos din titulatura sărbătorii. De fapt toate sărbătorile naţionale ale românilor au fost înlocuite de comunişti cu uriaşe beţii şi orgii naţionale care se organizează chiar în Piaţa Marii Adunări Naţionale. Republica Moldova a adoptat chiar şi o strategie „naţională” de luptă cu tendinţele naţionaliste (citeşte – anticomuniste) şi apărarea nou născutului spaţiu multicultural al republicii Moldova.

Aşa anticomunismul românilor din Basarabia a rămas şi în democraţie naţionalism. Iar vechii activişti de partid, mulţi din ei călăi nepocăiţi de pe mâinile cărora mai curge încă sângele nevinovat al victimelor (de-ar şti Europa câte zeci de mii de femei am ucis noi în Basarabia doar cu pesticidele şi erbicidele! îi spunea autorului acestui studiu un fost preşedinte de colhoz), au devenit mari luptători pentru drepturile multiculturale ale cetăţenilor republicii Moldova. Lupta contra naţionalismului românesc din Basarabia se dă, aţi ghicit, în limba rusă şi urmăreşte ca mai ales românii să vorbească în rusă. Iar ruşii să nu vorbească în limbă română. Ca românii din Basarabia să părăsească în masă patria lor (aproape un milion din cei 3,5 milioane au şi plecat), iar etnicii ruşi să fie asiguraţi cu locuri de muncă bine plătite („primim la lucru vorbitori de limbă rusă”, iată un anunţ des întâlnit în masmedia rusă de la Chişinău). Ca românii din Basarabia să nu-şi mai amintească de crimele comuniştilor lui Lenin şi Stalin (aproape un milion de oameni dispăruţi din Basarabia între 28 iunie 1940 şi martie 1952), şi mai ales de executorii acelor crime. Iar ruşii să trâmbiţeze zi şi noapte de crimele lui Ion Antonescu. Sau, mai recent, de aşa zisele păcate ale Bisericii Ortodoxe Române. Sau, şi mai recent, de antisemitismului scriitorului român Paul Goma, originar din satul Mana, judeţul Orhei, Basarabia.

Dar toate astea treacă-meargă. Voronin, Mişin, Calin, Jdanov, Iovv, Stepaniuc, Stati, Tcaciuc, adică comuniştii de ieri şi de azi din Basarabia, sunt sub nasul basarabenilor şi se ştie ce poame şi ce luptători pentru democraţie şi drepturile omului au fost şi sunt. Dar ce te faci cu fraţii de peste Prut, care, de la un timp, se feresc ca dracul de tămâie de „naţionaliştii” basarabeni, de facto de luptătorii anticomunişti de aici? Ce te faci cu cei care pun pe Dumnezeu în formulă şi atacă zi şi noapte Biserica Ortodoxă Română? Ce te faci cu secretarii de partid de ieri, redactorii şefi şi editorialiştii „Scânteii”, activiştii uniunilor de creaţie, strigătorilor (comunişti cu faţă umană) de la balconul Universităţii sau chiar a unor şezători în corturile din Piaţa Universităţii (dar şi în corturile din Orăşelul Libertăţii din Chişinău) care se feresc de tot ce este românesc în Basarabia şi care pun eticheta naţionalism pe tot ce a fost ieri anticomunism, iar azi mai rămâne încă românesc şi ortodox? Ce să faci cu marea majoritate a masmediei româneşti care a uitat că Basarabia este pământ românesc cu toate actele în regulă şi că aici locuiesc peste 3 milioane de cetăţeni români?

Unii spun că răspunsurile la aceaste întrebări este complex. Că, adicătelea, trebuie să iertăm activitatea comunistă a dnilor Brucan, Iliescu sau Constantinescu (dăm numai câteva pilde dintr-o listă uriaşă) şi să ne concentrăm pe rezolvarea problemelor pragmatice ale zilei de azi. Aşa o fi. Dar problema problemelor zilei de azi, zilei de tranziţie şi de armonizare a mentalului românesc (distrus de ideologia criminală a comuniştilor) cu cel european, nu este una pragmatică, ci una de pocăinţă. Cum poţi să ieşi la televiziune, în faţa unui popor de peste 20 de milioane, şi să le vorbeşti despre democraţie, atunci când tu însuţi nu te-ai pocăit pentru crimele pe care le-ai săvârşit în fostul regim comunist? Ce fel de mental democratic şi european creează un asemenea vorbitor în sufletele oamenilor care ştiu că anume el a fost mare activist de partid, mare editorialist la „Scânteia”, mare creator de rime comuniste, mare actor în dramele sau filmele comuniste? Cum poate cineva să se declare mare european şi democrat dacă scrie cărţi şi articole despre degeneratul popor român (tot poporul român şi nu careva elemente ale lui) şi, în acelaşi timp, se supără când alticineva vorbeşte critic despre „opera” lui Paul Cornea sau crimele Anei Pauker şi ale lui Iosif Kişinevski?

Să presupunem, însă, că, adicătelea, există un complot împotriva României ce urmăreşte dezmembrarea ei (aşa cum a fost dezmembrată URSS, Iugoslavia, Cehoslovacia şi reunificată Germania) fiindcă, dă, o Românie puternică încurcă iţele maharilor din politica mare europeană. Se vorbeşte mult în presa românească, în cercurile politice şi chiar academice despre acest posibil complot susţinut în România şi de o seamă de intelectuali (la un moment dat apăruse chiar şi o bancnotă de 50.000 lei în care harta României era ciopârţită). Aşa o fi. Sau, poate, aşa a fost atunci când România doar aspira să fie primită în NATO şi UE, iar Rusia nu avea nici un interes ca România să ajungă acolo. Fiindcă cine ca cine, dar Rusia a avut şi are mare, enorm interes să destabilizeze politic, economic, social şi chiar religios România ca să amâne cât mai mult cu putinţă şi aderarea ei la NATO, şi intrarea în UE. Din altă parte, spuneau unii formatori de opinie, era bine să fie potolit etno-culturalismul prea exteriorizat al românilor, ca să nu pară cumva România o ţară isterizată de naţionalism, şovinism, fascism etc.

Dar de ceva vreme încoace condiţiile geopolitice sau schimbat radical. România este membră NATO şi pentru a securiza hotarul de sud-est al Uniunii Europene, inclusiv cel economic, cultural, religios şi demografic, este obligatoriu ca România să fie primită către 1 ianuarie 2007 şi în UE. Mai mult. Anume noile condiţii de securitate europeană, când este pusă în joc soarta civilizaţiei europene, atacată deosebit de violent din interior (vezi exploziile teroriste din Madrid şi Londra, revoluţia automobilistică din Franţa, dar şi dezmăţurile pedofile, alcoolice, ateiste, pornografice, stupefiantice din toată Europa), când idealismul comunist ajunge la putere pe cale democratică în America Latină sau Asia, când păinjenişul Globalizării aduce nu doar comunicare în masă, ci şi nenorociri mediatice în masă, când gazoductul baltic este ca şi construit şi deci toate tensiunile ruso-europene sunt trecute la flancul sud-est european, acolo pe unde Europa este atacată şi de fundamentalismul arabo-musulman, şi de comunităţile economice criminale, şi de interesul mesianic şi geopolitic rusesc, şi de noua configuraţie etnică şi religioasă a Federaţiei Ruse (musulmană, budistă, taoistă, mai puţin ortodoxă), anume în aceste condiţii Uniunea Europeană, dar şi scutul ei militar, NATO, are nevoie de o Românie puternică la hotarul său de sud-est. Chiar şi simplă privire asupra hărţii Europei demonstrează cât de importantă a devenit România (mai ales în ultimile luni) pentru întărirea securităţii naţionale a tuturor statelor europene. Nu Ungaria, Polonia, Germania, Franţa sau chiar Marea Britanie sunt prima linie de apărare a acestei securităţi. Ci România. Concluzia asta este simplă şi pentru olandez, şi pentru neamţ, şi pentru ceh – pentru a păzi mai bine democraţia şi bunăstarea europeană trebuie să întărim România.

Dar cum se poate realiza cât mai repede acest desiderat? De-a lungul veacurilor şi mileniilor civilizaţia europeană a avut un singur răspuns la această întrebare şi l-a folosit cu mare eficienţă – patriotismul! Nici elicopterele de luptă americane, nici serviciile secrete engleze, nici berea germană nu vor apăra mai bine hotarul de sud-est al Europei decât poporul român care locuieşte aici, sedantar şi casnic, de la începuturile sale. A ataca în aceste condiţii fundamentul spiritual al poporului român, biserica lui ortodoxă, cultura lui multiseculară, istoria lui adâncă (până la apariţia anume în aceste locuri a celui mai vechi om), moralitatea şi tradiţiile lui, a distruge manualele de istorie sau cele de limbă română, a propaga pe toate canalele de televiziune dezmăţul manelelor şi al erotismului, a închide accesul bisericii ortodoxe la masmedia, a transforma luptătorii anticomunişti de ieri în naţionalişti, antisemiţi şi chiar fascişti este, după opinia noastră, un atac direct la securitatea întregii Europe Unite. A nu înţelege că în noile condiţii ale lumii leagănul civilizaţiei, care este anume Europa, este atacat la fel de violent ca şi în timpurile lui Attila sau Genghis Khan, a nu înţelege că de stabilitatea din interiorul Europei depinde soarta omului pe Pământ şi în plan economic, şi în cel tehnologic, dar şi în cel moral, a nu înţelege că tehnologiile de azi nu mai lasă loc pentru întrebarea retorică a lui Shakespeare (to be, or not to be) şi că rugile fundamentaliştilor evrei de la zidul plângerii din Ierusalim ar putea dispărea tocmai din cauza dispariţiei civilizaţiei europene, înseamnă, cum spuneam mai sus, atac la securitatea, hai să-i spunem naţională, a întregii Europe. Şi, deci, şi a întregii lumi.

A nu înţelege că România stă pe linia întâi a luptei grele care se duce acum pentru supraveţuirea omului pe Pământ (şi lupta se duce nu numai cu teroriştii sau traficanţii de droguri, ci mai ales cu nenorocirile climaterice şi chiar cosmice care orientează spre Europa uriaşe mase de oameni), că în noile condiţii ale Lumii sunt necesare pentru mobilizarea oamenilor şi prevenirea panicii generale mai ales modele spirituale şi că cele româneşti (care au la bază sedentarul şi căsnicia, şi nu nomadismul) ar putea fi de mare folos în aceste condiţii, este, după opinia noastră, un atac la fiinţarea omului pe Pământ. A pune la îndoială existenţa lui Dumnezeu, a înrădăcina ideea (leninistă, stalinistă) că orice bucătăreasă (vezi cazul doamnei Ostapciuc, ajunsă în 2001 preşedinte al Parlamentului de la Chişinău) poate conduce lumea şi poate fi responsabilă de soarta lumii, a demoniza sau nemernici poporul român (sau cel german, francez, englez, rus, italian, spaniol etc), este un rău la fel de mare ca şi cel pe care l-au făcut lumii în secolul XX comuniştii lui Lenin şi Stalin (pioneratul le aparţine), apoi şi naziştii lui Hitler. Dar poate şi mai mare.

A nu înţelege că pelerinajul de peste un milion de oameni la moaştele Sfintei Paraschiva este una din ele mai puternice fortificaţii ale civilizaţiei europene, că mănăstirile şi schiturile româneşti fac parte din strategia de apărare a acestei civilizaţii, că sutele, poate miile de schivnici români ce se roagă în pustietăţile Carpaţilor sunt clopotele de mântuire ale tuturor europenilor, că Eminescu şi Enescu sunt drapele mobilizatoare de mare efect în această zonă a războiului de apărare pe care îl duce Europa, înseamnă atac la siguranţa întregii Europe. A denigra poporul român şi elitele sale culturale, mai ales cele anticomuniste, a face isterie multiculturală comunistă şi a transforma în naţionalism interesul naţional al României (care acum este şi interes naţional european) este, după opinia noastră atac la siguranţa naţională a întregului spaţiu euro-atlantic.

Şi a nu vedea, anume în acest context, cât de importantă este Basarabia cea românească pentru securitatea întregii Europe, oare ce este? A nu vede că anume aici poporul român este isterizat cu un multiculturalism fără fond şi rădăcini, care este de fapt vechiul rasism rusesc şi comunist ascuns sub perdeaua ideologică a fostului Komintern, a nu vedea că anume aici s-a stocat şi se stochează nu numai armament, ci şi ură etnică şi rasială, a nu vedea că mentalul oamenilor de aici este prelucrat cu uriaşe resurse mediatice de către serviciile secrete ruseşti pentru un scop care nu este al Uniunii Europene, a nu vedea sau a te preface că nu vezi nici limba română vorbită în Basarbia, nici tradiţiile seculare româneşti pe care le practică 80 procente din locuitorii acestui ţinut românesc, a nu vedea că românii din Basarabia sunt împărţiţi cu rea voinţă în ortodocşi ai Rusiei şi ai României, a nu nu vedea lucrurile acestea mai ales de la Bucureşti, a transforma în naţionalişti marea majoritate a luptătorilor anticomunişti din Basarabia, înseamnă a nu vedea că Basarabia şi, mai ales, Transnistria, a şi devenit focarul straşnic al unui nou război mondial. Aşa a venit timpul ca şi la Chişinău şi la Bucureşti, dar mai ales la Bucureşti, să se înceteze să se bată toba rasial-multiculturală a fostei internaţionale comuniste şi să se purceadă cu toată seriozitatea europeană şi euro-atlantică la adevărată muncă pentru apărarea interesului naţional al României care de câtăva vreme este şi interes naţional european şi euro-atlantic. A venit timpul ca naţionalismul românesc, adică partea unicală de identitate culturală, religioasă şi etnică a poporului român, să fie integrat armonios cu celelalte etno-culturi europene, iar isteria multiculturală de esenţă comunistă să nu mai dicteze nici României, nici Europei. A venit timpul ca Basarabia cea românească să devină aceea ce este, scut (fie şi extern) al civilizaţiei europene în partea ei cea mai vulnerabilă, de la Marea Neagră şi până la izvoarele Nistrului.

Note
* „baranâ”, mulâ (oi, berbeci, măgari) aşa numesc ruşii din Chişinău pe etnicii români de aici

Andrei Vartic
1 Iunie 2006
Chişinău

Maica Domnului de la Voroneţ

By Andrei Vartic -
0
Maica Domnului, pictura mistică a bisericii Voroneţului din timpul ultimei părţi a domniei lui Ştefan cel Mare

Maica Domnului de la Voroneţ
Din poala ta de harpă
Priveşte-n noi Iisus,
Din ochiul tău de pază
Lumina ne Îmbună!
Din romburile tale
Treimea izvorăşte!

Îndurâ-te de Prut,
Că rupe-neamu-n două,
Fără de voia lui!
Îndură-te, Fecioară,
De Cluj şi Timişoara,
De Iaşi şi Chişinău,
De Olt şi de Siret,
De Grădiştea de Munte,
De micul Işnovăţ,
De laşi şi de fricoşi,
De orbi şi de puternici,
De fraieri şi botoşi,
De cei mai încâlciţi
În miza nesimţirii!
Îndură-te, Îndurâ-te
De tot ce-n Bucureşti
E bâlci şi decădere!
Îndură-te, Fecioară,
De ce-i care-au murit
Pe câmp de bătălie,
De cei care-au văzut,
De ce-i care-au tăcut!
Îndura-te, Măicuţă,
Când plânge România!

Andrei Vartic
25 Mai 2006
Chişinău

„24 ianuarie” şi urmaşii lui…

By Andrei Vartic -
0
Theodor Aman: Unirea Principatelor

La fiece 24 ianuarie este important să ne interesăm dacă cei care conduc poporul român construiesc serios ziua lui de mâine. Trecând peste iubirile de sine, iubirile de cabinetele somptuoase de la Cotroceni sau Palatul Parlamentului sau de căpătuială fără margini a lor şi a familiilor lor. Fiindcă rădăcinile pe care stă naţiunea română (folosim exact sintagma pe care o foloseşte şi George W. Bush când vorbeşte despre „american nation”) s-ar putea să se usuce sau să putrezească în noua stare a lumii dacă temelia noastră de fiinţare nu este armonizată măcar din când în când cu noua stare a lumii. Inclusiv cu cea tehnologică, ecologică, etnoculturală sau climaterică. Aşa se face că măcar pe 24 decembrie clasa politică şi vârfurile societăţii civile ar trebui să pună mâna la piept şi să ne spună şi nouă, nu doar protipendadei care i-a pus santinele în cele mai uriaşe cabinete ale lumii, că ei veghează idealurile Unirii de la 24 ianuarie 1859.

Câţi au fost cei care au realizat Unirea? Puţini. Foarte puţini în comparaţie cu actuala clasă politică. Cât au muncit ca să o pregătească şi sub aspect politic, şi sub cel lingvistic, cultural, vamal, tehnologic, istoric, etnografic, antropologic etc, etc? Foarte mult. Unii au plătit cu viaţa. Ca Bălcescu sau Russo. Alţii au riscat cu domnia. Ca Alexandru Ion Cuza. Alţii s-ai stins încet de la faptul că nu au fost nici măcar lăsaţi să intre pe teritoriul României. Ca Alexandru Hâjdău. Marea lucrare a Unirii s-a făcut totuşi. Şi s-a făcut bine. Dar ce a dat Unirea românilor?

Mai întâi Unirea de la 1859 a armonizat harta tradiţiilor româneşti cu noua democraţie a lumii. Dacă Unirea nu se făcea cu formula votului universal nenorocirile sociale ar fi adus inestimabile catastrofe tuturor românilor. Apoi votul universal (cu toate pripoanele lui de moment) a fost întărit prin reformele cele mai adânci pe care le-a cunoscut tradiţia românească, inclusiv reforma agrară. Le-au plăcut, nu le-au plăcut marilor proprietari reformele lui Cuza-Cogălniceanu, dar ele au dat bilet de devenire poporului român în toată structura celei de a doua revoluţii tehnologice. Fabricile, universităţile, armata modernă, şcolile în tot satul, căile ferate, şoselele, finanţele, arhitectura, literatura, pictura, industria petrolului şi a cărbunelui, fabricile de electricitate etc, etc nu au întârziat în România tocmai fiindcă părinţii Unirii de la 24 ianuarie 1859 au realizat la timp reformele pe care ale state europene le-au întârziat (de pildă Rusia). Micul Paris nu s-a creat din vânare de vânt, ci din lucrul reformelor care nu au distrus rădăcinile poporului român, ci le-au întărit. Atunci când Mircea Vulcănescu, el însuşi un reformator de geniu, dădea dimensiunea românească a existenţei la 1944, de fapt demonstra lucrarea formidabilă a reformelor care au urmat după 24 ianuarie 1859, reforme care nu au distrus temelia ontologică a poporului român, ci au întărit-o. Şi încă substanţial. Şi că iresponsabilitatea lui Carol al II-lea a adus abisul comunist din care nu putem ieşi nici astăzi.

Un alt mare merit al generaţiei Unirii de la 24 ianuarie este că a reuşit să convingă marile puteri ale lumii că pacea generală şi prosperitatea Europei poate fi atinsă şi printr-o Românie puternică. Se pare că acei Cogălniceni cunoşteau mult mai bine harta geopolitică a Europei decât actuala generaţie de politicieni. O Românie puternică stopa interesul otoman, dar şi cel rusesc, spre inima Europei. O Românie puternică scădea din forţa interesului central-european. O Românie puternică prelungea civilizaţia europeană spre zonele dinspre care îi veneau cele mai mari nenorociri. Zilele astea academicianul Eugen Simion, preşedintele Academiei Române, se plângea că nu are susţinerea statului român pentru editarea academică a caietelor lui Mihai Eminescu (pentru a vedea tânăra generaţie de intelectuali cât de cultă a fost generaţia Unirii). Avea asemenea probleme Vasile Alecsandri atunci când, trecând peste iubirile sale de sine, edita poeziile populare ale românilor în limbile europene pentru a demonstra elitelor apusene cât de adânc şi european este acest popor român de la marginea Europei? Nu le avea. Fiindcă interesul naţional al României era promovat cu insistenţă de politicienii de la 24 ianuarie 1859 şi prin valorile spirituale ale românilor.

La fiece început de an, pe 24 ianuarie, câteva lucruri esenţiale ce cer a se vedea şi revedea de către fiece român cu minte pe umeri. Dacă actualele vârfuri ale poporului român lucrează serios pentru ziua de mâine (aşa ca acest popor european să aibă devenire politică şi economică păstrându-şi şi tradiţiile, şi spaţiul de geneză). Dacă actuala protipendadă armonizează corect producerile româneşti cu cele ale lumii (aşa ca poporul român să nu se transforme în consumator şi serv al producerilor din alte părţi ale lumii). Dacă starea culturii poporului român dă şanse unui Alecu Russo să descopere matricea spiritualităţii („lipsa de teamă în faţa morţii”, mai spunea Mircea Vulcănescu în 1944) de la 24 ianuarie 2006, dacă un Vasile Alecsandri poate scrie Hora Unirii de la 24 ianuarie 2006, dacă un Mihai Eminescu poate scrie Scrisoarea a III-ea (mai necesară la 2006 decât la 1875), dacă e posibil un alt Brâncuşi, la fel de românesc şi universal, dacă e posibil un alt Enescu, cu tot unisonul lui, dacă nu moare în moartea boilor un alt Grigorescu, dacă un alt Caragiale poate descoperi în scrisorile pierdute ale politicienilor de azi toată drama şi comedia ce macină şi construieşte palatele puterii de la Bucureşti, dar şi pe cele din fiece judeţ sau comună. Şi dacă actuala clasă de diplomaţi români au reuşit să convingă cancelariile euro-atlantice cât de importantă pentru pacea şi bunăstarea lor este întărirea economico-spirituală a României anume aici, la hotarul dintre ordinea şi dezordinea lumii.

La fiece început de an este obligatoriu ca tot românul să vadă dacă 24 ianuarie 1859 are urmaşi…

Andrei Vartic
24 Ianuarie 2006
Chişinău

Despre „gloria naţională” a lui Mihai Eminescu

By Andrei Vartic -
0

Pe 17 ianuarie 2006 autorul acestui articol a moderat la Biblioteca Naţională din Chişinău un mic simpozion consacrat aniversării a 300 de ani de la naşterea lui Benjamin Franklin. Marele inventator, om politic şi diplomat, scriitor şi pictor, bibliotecar şi tipograf, gazetar şi călător, părintele spiritual al Statelor Unite ale Americii este sărbătorit cu fast în SUA în aceste zile. Şi nu doar la Boston, unde s-a născut, sau la Philadelphia, unde a activat mai mult. Şi nu doar în SUA. Ci şi în Marea Britanie, Franţa, Olanda… Chiar şi la Chişinău. Dar cum este sărbătorit? Benjamin Franklin, născut pe 17 ianuarie 1706 într-o familie cu 17 copii (sic!), mort pe 17 aprilie 1790, este sărbătorit drept „glorie naţională” a SUA. Drept unul din cei mai mari oameni pe care i-a avut umanitatea. La moartea lui în Academia Franceză se vorbea de Franklin ca de un Solon al timpului în care a trăit. Probabil, atunci, mai mult pentru meritele de a fi dăruit Franţei speranţa că ar putea obţine înapoi Canada. Dar întrebarea pe care am pus-o de capo la simpozionul închinat acestui om uriaş al lumii, a fost cea care viza ziua de 15 ianuarie 2006, când, mai mult la Chişinău, Mihai Eminescu a fost omagiat ca poet naţional. Manifestările au început la orele 10.00 la bustul lui Eminescu de pe Alea Clasicilor din Chişinău, apoi au continuat în mai multe biblioteci, teatre, licee, case de cultură şi practic peste tot unde s-au adunat câţiva oameni de cultură. S-au citit multe poezii. S-a vorbit foarte puţin de omul politic Eminescu. Sau despre filosoful Eminescu. Sau despre lingvistul Eminescu. Sau despre antropologul Eminescu. Sau citit şi s-au cântat poezii. Mai ales de dragoste, după vremea în care trăieşte Basarabia şi la 15 ianuarie 2006. Poate nu e mult. Dar pentru Basarabia este imens de mult. Fiindcă Eminescu nu este doar poetul naţional al tuturor românilor, ci şi luminiţa de la capătul tunelului. Şi nu doar în Basarabia. Ci peste tot unde există om în Globalizare. Ba chiar şi mai departe. Mult mai departe. Pestetot unde există om în fiinţare.

Or, în aceiaşi zi de 15 ianuarie 2006, seara, la televiziunea publică de la Bucureşti, dublat şi pe canalul televiziunii publice internaţionale, un realizator de programe culturale, superficial şi zâmbăreţ, şi doi invitaţi, o domniţă profesoare de literatură română şi un profesor bătrân de istorie, îl desfiinţau pe… Mihai Eminescu. În primul rând ca poet naţional. Şi apoi ca mare poet român. Dacă e să ne luăm după acei vorbitori este o ruşine a culturii române să declare că Eminescu este „poet naţional”. Această sintagmă este, adicătelea, o demonstraţie a faptului că România este o ţară incultă, o cultură primitivă a Europei. Să ne închipuim, spuneau vorbitorii, că Franţa îl declară pe cutare poet naţional? Ar fi o ruşine a Franţei… Spuneau asta amintind ironic despre faptul că, de fapt, Victor Hugo a fost declarat poet naţional al Franţei, fiindcă, vorba unui contemporan, nici nu se putea altfel. Profesorul de istorie chiar se lăuda că în tinereţe şi el l-a considerat pe Eminescu poet naţional, dar acum treaba asta nu mai merge fiindcă lui îi place, de pildă, Arghezi. Uitase să spună că şi Arghezi, şi Blaga, şi Bacovia, şi Ion Barbu, şi Nichita Stănescu îl considerau pe Eminescu „poet naţional”. Şi chiar om deplin al culturii europene, aşa cum a spus despre Eminescu, trebuie să spunem şi asta, marele Noica, alt om deplin, în sensul putinţelor omeneşti, al culturii europene. Ca şi Eliade, Cioran, Ionescu, Lupaşcu, Coandă (lista, spre bucuria noastră, este foarte mare). De fapt, aprigii distrugători de la postul public ai lui Eminescu, ar fi trebuit să aibă, cel puţin pe 15 ianuarie, un comportament ştiinţific european, şi să arăte mai întâi că problema „oamenilor mari” a unor oraşe, state şi naţiuni a luat naştere în antichitatea cea mai timpurie şi a constituit prilej de mare rivalitate dintre acele oraşe, state şi chiar naţiuni. Să ne amintim numai de Homer, jinduit practic de toate statele grecilor… Cum e să-i spui unui grec, dar şi oricărui alt cetăţean al lumii, că Homer nu este ce este? Adică gloria naţională a grecilor şi cea universală a oamenilor. Dar cum e să nu le dai ruşilor dreptul de a-l numi pe Puşchin poet naţional? Sau cum ar fi să mergi în Ucraina şi să le spui ucrainenilor că a venit timpul să-şi scoată din minte faptul că Taras Şevcenco este poetul lor naţional? Dar cum îi este georgianului fără Şota Rustaveli, finlandezului fără „Calevala”, englezului fără cele 150 de sonete ale lui Shakespeare, spaniolului fără Cervantes, italianului fără Dante?

Or, ridicarea cuiva în rang de mare personalitate politică, ştiinţifică, militară, culturală (după merite) a unei naţiuni face parte din strategia de securitate naţională încă a primelor state care s-au format pe Pământ. Ba şi mai înaintea statelor, strămoşul bun, oamenii bătrâni şi buni, cu brazdă pe cap, cum mai spune încă poporul român, eroii civilizatori, apărătorii comunităţilor, feţi-frumoşii şi năzdrăvanii erau cinstiţi şi glorificaţi mute secole, uneori multe milenii după dispariţia lor fizică. Eroul, fie el militar sau civilizator, este un adevărat arhetip al oamenilor. Fără el nici nu poate fi închipuită o comunitate omenească puternică, prosperă, organizată. Eroul este nucleul, este farul, este puterea comunităţii. Toţi copilaşii unui stat puternic se joacă de-a eroii acelui stat. Fără erou, fie şi sub forma celor jucaţi în film de un Silvester Stalone, orice comunitate modernă este imposibilă. Toate statele, absolut toate statele lumii, în numele securităţii lor naţionale, creează şi propagă cu insistenţă suite întregi de mituri şi mitologii cu eroi naţionali pentru a nu se destrăma liantul care uneşte un grup politic sau etnic. Această tehnologie de mobilizare a cetăţenilor prin „glorii naţionale” este folosită cu mare succes mai ales în epoca modernă cu filmul, radioul, ziarele şi revistele, emisiunile televizate şi internetul. Nu mai dăm pilde, că sunt cu nemiluita. De ce atunci, noi, românii, nu trebuie să avem eroi naţionali, poeţi naţionali, glorii naţionale atunci când toate popoarele şi statele lumii le au? Şi le pun monumente. Şi le construiesc muzee? Şi denumesc cu numele lor oraşe şi străzi în acele oraşe. Şi universităţi, şi biblioteci, şi mari centre culturale sau industriale?

Şi dacă Benjamin Franklin (vorbim de el fiindcă, repetăm, pe 17 ianuarie s-au împlinit 300 de ani de la naşterea lui) este gloria naţională a SUA (pentru descoperirea paratrăsnetului, sobei, timbrului poştal, a arhitecturii pragmatice a corăbiilor, a primelor biblioteci publice, dar şi pentru că a fost unul din autorii Declaraţiei de Independenţă şi a Constituţiei SUA), de ce şi Mihai Eminescu nu ar ar fi „gloria naţională” a tuturor românilor pentru uriaşele merite pe care le are în dezvăluirea rostului fiinţării omeneşti? Răspunsul la întrebare este simplu. Fiindcă clasa politică şi culturală a românilor încă nu le-a arătat românilor nici a milioana parte din meritele lui Mihai Eminescu, merite care pot fi şi „glorie naţională” a României, dar şi a întregii lumi. Îndrăznim să punem acest accent al „întregii lumi” fiindcă putem arăta chiar aici măcar unele din meritele universale ale poetului nostru naţional. Dincolo de cel poetic (fiindcă, adicătelea, Eminescu nu e traductibil), după opinia noastră, cel mai important este cel ştiinţific. Eminescu este primul om care a vorbit (în „Andrei Mureşanu”) despre „… undele de timp ce viitoru-aduce, spre-a le mâna-n trecut” şi „puterea care toarce al vremii fir”. Nu este greu să punem în formula ce leagă amplitudinea undei de frecvenţa ei, şi, astfel, de energia şi puterea ei, ca să înţelegem cât de tare i-ar fi trebuit lui Einstein acest mic amănunt descris într-un poem din… 1869. Dar tot pe atunci Eminescu poetiza genial şi despre viteza finită a luminii – „mii de ani i-au trebuit, luminii să ne-ajungă”. Făcea asta mult înaintea lui Einstein. Ba chiar Eminescu ajunsese mult mai departe decât ar fi putut ajunge oricare om de ştiinţă, în bifurcarea la care nu a ajuns nici Einstein (fiindcă s-a încâlcit în teoria generală a câmpului). Eminescu vorbeşte în „Luceafărul” despre starea neîntreruptă de fulger prin care Hyperion ajunge acolo unde nu-i hotar, nici ochi spre a cunoaşte, adică acolo unde nici nu poate fi vorba de vreo formulă sau lege, de tot ce este, dar fără timp, dincolo de E=mc2, de principiul lui Pauli sau nederminarea lui Heisenberg. Eroul nemuritor al lui Eminescu, liber de temporalitate, dar neliber de iubire, zboară purtat de dor „pân’ piere totul, totul” spre misticul ce-l soarbe „asemene uitării celei oarbe”, acolo unde „vremea-încearcă în zadar din goluri a se naşte”. Mai poate civilizaţia actuală a omului, încâlcită şi în bombe atomice, şi în Globalizare, şi în amoralitate (mai ales în amoralităţile propagate prin masmedia şi Internet) să nu ţină cont de partea mistică a fiinţării sale? Nu, fiindcă prea mulţi oameni se duc binevol în nemurire aducând suferinţe groaznice celor care rămân să trăiască aici (vezi pilda Iraqului sau a Beslanului).

S-a spus că în „Scrisoarea I” sau în „Luceafărul” Eminescu a versificat idei din Rg-Veda şi Upanişade. Da, pe unele l-a versificat. Dar altele sunt revelaţii ştiinţifice pure. Multe din ele zac încă nevalorificate în rime şi picioare de vers şi sunt absolut originale. Şi absolut trebuincioase fiinţării omeneşti la hotarul dintre bomba atomică, globalizare şi nelămurite cataclisme morale şi naturale.

Dar relaţia dintre nemuritorii care-şi doresc viaţă temporală şi muritorii ce jinduiesc, uneori cu atâta crimă, nemurirea? Mai mult, Eminescu vorbeşte la zi, şi mai ales pentru ziua de azi, despre echilibrul mistic al fiinţării (aşa de parcă l-ar fi citit pe Pseudo Dionisie Areopagitul), despre relaţia dintre creat şi ne-creat, dintre a fi şi a nu fi, dintre lumea fizică şi cea spirituală, despre necesitatea imperioasă a păstrării echilibrului dintre lumi şi ne-lumi. Mai mult, Eminescu pune divinitatea în echilibrul fiinţării şi punerea aceasta nu e simplă nici pentru teologi, nici pentru moralişti, nici pentru oamenii de ştiinţă (de cei politici nu mai vorbim, fiindcă, iată, George W. Bush se roagă în biserică în fiece an de 11 septembrie). Dar postulatele lui lingvistice? De pildă, cele din „Se bate miezul nopţii”. Ce înseamnă neclintita limbă care menţine în ne-schimbare cumpăna gândirii? Ce înseamnă faptul că putem auzi „cum iarba creşte” , fără foile unse ale cărţilor, fără colbul şcolii, doar cu experienţa unică a vieţii? Dar „Memento mori” sau panorama deşărtăciunilor? Eminescu vorbeşte în acest poem, genial sub toate aspectele („Turma visurilor mele eu le pasc ca oi de aur…”), adânc şi competent, bazat pe evenimente istorice şi ştiinţifice concrete, despre naşterea, mărirea şi căderea civilizaţiilor mult mai larg decât permite segmentul creşterii şi descreşterii unui imperiu (cum a scris Cantemir despre Imperiul Otoman sau Miron Costin despre viaţa lumii). Finalul acestui uriaş monument al gândirii contemporane, cu tot pesimismul său înfiorător, este , în acelaşi timp, un mesaj nemaipomenit de curajos de la limitele de fiinţare ale omului. Se poate spune: au transmis şi alţi poeţi epistole cutremurătoare de acolo. Da, dar meritul lui Eminescu este că nu a pierdut omul cu dorurile lui, cu patimile lui, cu nesaţul lui de afirmare (inlcisv prin scrierea emoţiilor şi patimilor în piatra piramidelor). Faraonul lui nu este eroul lui Dante, pornit ştiinţific în căutarea unei Beatrice iluzorii, el iubeşte cu pasiune vie, erotismul lui este vulcanic şi anume el stă la baza decizie de a părăsi această lume… Şi magul călător prin stele nu se poate lăsa de pasiunile şi patimile sale pământeşti. Iar în „Dumnezeu şi om”, înaintea lui Nietzcshe, el pune întrebări cutremurătoare nu doar modelelor ontologice româneşti. Ci întregii comunităţi omeneşti. Pune întrebări la care, volens-nonlens, a venit timpul să răspundem măcar parţial. Cu toţii. Şi albi, şi negri, şi galbeni, şi roşii. Dacă nu vrem să se lichideze toată omenirea prin explozia atomică sau biologică a unui oarecare posedat de nemurire proprie? Unde să găsim răspunsul la întrebarea fundamentală cu privire la sensul vieţii? În tavernă? În Parlament? Într-un articol de ziar sau la o emisiune neroadă, cu fete goale (într-o ţară creştină) a televiziunii? Orologiile bat, spune Eminescu, bat necruţător, „dar nimeni mai nu le ascultă”. Şi această cercetare poetică a marelui poet român ar trebui învăţată de către toţi cei care încearcă să se manifeste public în piramida lumii. Fiindcă nici o civilizaţie sau cultură de pe acest pământ nu poate fi veşnică. Şi nu se poate bălăci veşnic într-un hambar de… stele şi comedii.

Este imposibil într-un mic articol să arăţi toate meritele ştiinţifice de rang mondial ale poetului român Mihai Eminescu. Că nu sunt cunoscute la New York sau Paris a cui o fi vina? A francezilor? În „Arta guvernării”, planul pe puncte al unei guvernări civilizate, Eminescu arată că o elită politică este obligată să ţină cont şi de tradiţiile culturale ale gintei pe care o conduce, şi de starea de acum a lumii, să armonizeze hărţile culturale şi tehnologice (de care a vorbit şi Braudel, dar în a doua jumătate a secolului XX) pentru a o menţine pe linia de plutire a lumii? Dar formidabilele drumuri economice pe care le deschide în „Economia naţională”? Dar necesitatea imperioasă a unei clase politice morale din „Mizeria vieţii noastre publice”? Dar învăţămintele din „Bălcescu şi urmaşii săi”? Nu cumva americanii sunt cei mai mari şi cei mai puternici fiindcă au ţinut şi ţin cont de învăţăturile lui Benjamin Franklin? Iar marea majoritate a oamenilor politici români nici nu deschid articolul despre Bălcescu în care Eminescu pune, ca şi Franklin de altfel, accentul pe dreptul egal al tuturor oamenilor la fericire şi la prosperitate? Dar „Avatarii faraonului Tla”? De ce nu am face un congres la care să invităm măcar pe unii din cei mai mari antropologi ai lumii şi să le arătăm ecuaţia dintre piramida egipteană şi piramidale politice, economice, sociale, culturale, religioase ale lumii aşa cum a rezolvat-o Eminescu? Dar studiul despre Basarabia, în care Eminescu demonstrează că Basarabia nu este doar cel mai puternic scut al României, ci unul din cele mai puternice scuturi ale întregii civilizaţii europene? Dar mitologicalele pe care le-ar invidia şi Claude Levi-Strauss? Dar „anii ce trec ca lungi nori pe şesuri”? Dar zilele de aur ale scripturilor române (dintre care unele, ca cele ale lui Neagoe Basarab, sunt nestemate culturale ale întregii lumi)? Dar rugăciunea unui dac? Dar vreme trece, vreme vine? Dar cine a mai întrecut poetic, măcar în România, genele ostenite ale celui care suflă seara în lumânare? Sau, poate, nu se mai fac cariere prin protecţie de fuste? Poate în sfatul ţării nu se-adun să se admire cei care se bat cu pumnul în piept, chiar acum, în cabinetul procurorului, că viaţa lor este curată ca cristalul şi că, da! avem cea mai coruptă clasă politică din Europa, dar nu avem corupţi?

Ce mi-i vremea când de veacuri, stele-mi scânteie în lacuri? Ne-nţeles rămâne gândul ce străbate cânturile. În aceste condiţii nu e păcat, oare, să se lepede clipa cea repede, ci ni s-a dat? Nu e păcat că Dumnezeu a dat prin poporul român una din cele mai mari glorii ale lumii şi că poporul acesta nu are o clasă politică şi intelectuală care să valorifice această glorie? Nu e păcat că în plină expansiune a culturilor acestei lumi prin marile lor personalităţi, la Televiziunea publică a românilor se desfiinţează poetul, publicistul, filosoful, omul de ştiinţă, omul politic, dar şi omul Mihai Eminescu, cel care nu a pretins în viaţa lui altă glorie decât a-şi sluji „sărăcia, şi nevoile şi neamul”? Cu această ultimă întrebare autorul acestui articol pune încă odată în valoare uriaşa „glorie naţională” a lui Benjamin Franklin, dar şi dreptul la „glorie naţională şi universală” a lui Mihai Eminescu, drept fără de care mai ales poporul român nu are nici identitate, nici devenire.

Andrei Vartic
18 Ianuarie 2006
Chişinău

Toma Alimoş – baladă populară culeasă de Vasile Alecsandri (lectura Andrei Vartic)

By Andrei Vartic -
0

Departe, frate, departe,
Departe si nici prea foarte,
Sus, pe sesul Nistrului,
Pe pamantul turcului;
Colo-n zarea celor culmi,
La groapa cu cinci ulmi,
Ce rasar dintr-o tulpina
Ca cinci frati de la o muma,
Sedea Toma Alimos,
Boier din Tara de Jos;
Sedea Toma cel vestit
Langa murgu-i priponit
Cu tarusul de argint
Batut negru in pamant;
Si pe iarba cum sedea,
Mandra masa-si intindea
Si tot bea si veselea
Si din gura-asa zicea:
– Inchinare-as si n-am cui!
Inchinare-as murgului,
Dar mi-e murgul cam nebun
Si de fuga numai bun;
Inchinare-as armelor,
Armelor, surorilor,
Dar si ele-s lemne seci,
Lemne seci, otele reci!
Inchina-voi ulmilor,
Uriesii culmilor,
Ca sunt gata sa-mi raspunza
Cu freamat voios de frunza,
Si-n vazduh s-or clatina
Si mie s-or inchina!
Iata, mari, cum graia,
Ca-n departe auzea
Un nechez ce nechezea
Si se tot apropia.
Toma-ncet mi se scula,
Peste campuri se uita
Si zarea un hotoman
Pe-un cal negru dobrogean,
Pe-un cal sprinten voinicesc.
Platea cat un cal domnesc.
Hotomanul nalt, pletos
Cum e un stejar frunzos,
Era Manea cel spatos,
Cu cojoc mare, mitos,
Cu cojoc intors pe dos,
Si cu ghioaga nestrungita
Numai din topor cioplita.
El la Toma-ncet venea
Si din gura-asa-i graia:
– Alei! Toma Alimos,
Boier din Tara de Jos,
Ce ne calci mosiile
Si ne strici fanetele?
Boier Toma Alimos
Ii da plosca cu vin ros:
– Sa traiesti, Mane fartate!
Da-ti mania dupa spate,
Ca sa bem in giumatate.
Mane cu stanga lua,
Cu dreapta se inarma,
Palosul din san scotea,
S-asa bine-l invartea
S-asa bine mi-l chitea,
Ca pe Toma mi-l taia
Pe la furca pieptului,
La incinsul braului,
Deasupra buricului,
Unde-i greu voinicului.
Toma crunt se oterea.
Mane-n scari se-ntepenea,
Dos la fuga si punea.
– Alelei! fecior de lele!
Caci rapisi zilele mele!
De te-as prinde-n mana mea,
Zile tu n-ai mai avea!
Si cum sta de cuvanta,
Matele si le-aduna,
In cosuri si le baga,
Pe deasupra se-ncingea
Si la murgu-i se ducea
Si cu murgu asa graia:
– Alelei! murgulet mic,
Alei! dragul meu voinic!
De-ai putea la batranete
Cum puteai la tinerete!
Murgul ochii-si aprindea,
Necheza si raspundea:
– Iata coama, sai pe mine
Si de-acum te tine bine,
Sa-ti arat la batranete
Ce-am platit la tinerete!
Toma iute-ncaleca,
Dupa Mane se lua
Si mereu, mereu striga:
– Alelei! murgulet mic,
Alei! murgul meu voinic,
Asterne-te drumului
Ca si iarba campului
La suflarea vantului!
Murgul mic se asternea,
Mane-n laturi se zarea,
Toma turba si racnea:
– Taiatu-m-ai talhareste,
Fugitu-mi-ai miseleste.
De te-as prinde-n mana mea,
Zile tu n-ai mai avea!
Stai pe loc sa ne-ntalnim,
Doua vorbe sa graim,
Doua vorbe otelite
Cu palosele graite!
Mane-n laturi tot fugea,
Iara Toma-l agiungea
S-asa bine mi-l chitea,
Ca din fuga mi-l taia
Giumatate-a trupului
Cu trei coaste-a negrului!
Mane-n doua jos cadea,
Toma murgului zicea:
– Alelei! murgulet mic,
Alei! dragul meu voinic!
Ochii-mi se painginesc,
Norii sus se invartesc.
Te grabeste, alearga, fugi
Si ca gandul sa ma duci
Colo-n zarea celor culmi,
La gropana cu cinci ulmi,
Ca eu, murgule-oi muri,
Pe tine n-oi mai sari!
Iar cand sufletul mi-oi da,
Cand nu te-oi mai dezmierda,
Din copita sa-ti faci sapa,
Langa ulmi sa-mi faci o groapa,
Si cu dintii sa m-apuci,
In tainita sa m-arunci,
Ulmii ca s-or clatina,
Frunza ca s-a scutura,
Trupul ca mi-a astupa.

Chira – baladă populară culeasă de Vasile Alecsandri (lectura Andrei Vartic)

By Andrei Vartic -
0

Cuibarele umanităţii (9)

By Andrei Vartic -
0

Fără Dumnezeu nu are sens nici amuleta de la Brânzeni, descoperită la hotarul dintre musterian şi aurignacian, nici desăvârşirile arhitectonice ale grotelor de la Buzdujeni sau Trinca, nici misterioasele serii numerologice de la Brânzeni şi Cosăuţi, nici încrustările geometrice de la Bacho Kiro, Mitoc sau Ţibrinu, toate făcând parte din patrimoniul cel mai vechi al lui homo sapiens sapiens. De ce anume aici, în Sud Estul Europei, între Bacho Kiro şi Brânzeni, a fost posibilă această primă şi universală manifestare a sacrului, încă nu ştim. Pe acest domeniu şi ignoranţa, şi teroarea istoriei, dar şi necesitatea ieşirii din istorie pentru a rămâne în fiinţare, şi-au spus, cum se spune, cuvântul.

Imaginea antropică a două silexuri de la Buzdujeni, de aproape 60.000 ani (un bărbat şi o femeie), pe care le prezentăm aici, dă şanse nu doar însemnării drumului pe care Dumnezeu l-a creat pe om după chipul şi asemănarea sa, ci şi a identificării spaţiului mioritic pe care omul trebuie să-l străbată, prin credinţă, adică prin “lipsa de teamă în faţa morţii”, pentru a se reîntoarce la sânul de stele al lui Dumnezeu.

homo_buzdujeni

La gradul zero al Globalizării dimensiunea românească a existenţei prin credinţa în Dumnezeu este, poate, mesajul cel mai important pe care omul trebuie să-l înveţe conştiincios pentru a nu se pierde şi urma lui în “stingerea eternă”.

Este-un câmpu lung şi latu, vorba cântecului, la Hordineşti, la întorsătura Racovăţului, în Basarabia de Sus. Un câmp de silex, şi încă unul prelucrat cu o măiestrie cum arareori întâlneşti în tot paleoliticul. Mergi prin peisajul lui de basm paleolitic, dar şi de teroare a omului modern contra naturii, mergi şi sub picioare sticlesc instrumentele de silex, cele mai fine, şi mai sublime, după opinia noastră, instrumente pe care le-a avut omul vreodată. Cum “fine, şi mai sublime”, va întreba cel care vede progresul doar în uriaşele colecţii de instrumente ale anului 2006? Cum poate un instrument de piatră (de fapt de sticlă) să fie mai fin şi mai sublim decât cuţitele, lingurile, automobilele, palatele, bombele si calculatoarele de tot felul, pe care şi le-a creat omenirea? De creat le-a creat, dar pentru ce? Şi aici răspunsul omului modern se încâlceşte, dacă nu-i arătăm minunea câmpului de silex de la Hordineşti. Fiindcă, cu adevărat, la ce ne folosesc toate aceste nenumărate, sofisticate, întortocheate instrumente ale anului 2006 (şi ale multor mii de ani din urmă)? Să tăiem pământul, să tăiem atomul, să tăiem pâinea, să tăiem pe altul, să ne fălim cu bibliotecile de veselă sau cu cele de stejar tăiat, pus în cărţi şi în rafturi? Să explodăm câte o sută de oameni zilnic în Iraq sau Cecenia? Să alungăm un milion de români din Basarabia cu sărăcia şi umilinţa etnică, să desfrânăm copiii cu alcool şi sex? Se spune că Gabriel Liiceanu se lăuda parintelui Cleopa cu sutele de titluri de cărţi editate, mai ales din cele răsunătoare, euro-atlantice. Iar bătrânul duhovnic de la Sihăstria Sihlei l-a întrebat: “Dar FILOCALIA ai tipărit-o?”. “Nu!”, a răspuns Liiceanu. “Atunci nu ai făcut nimic!”, a spus părintele Cleopa.

Să punem şi noi întrebarea cu privire la câmpul instrumentelor în acelaşi sens. La ce folos toate acestea, dacă sunt create pentru distracţie, mărire şi crimă? Îl ajută cumva pe om să înţeleagă locul şi rostul lui în Creaţie, care nu e nici de o sută de ani, nici de o mie de ani, nici de 5508-2006 ani, ci, atât de misterios, de întotdeauna? La Hordineşti s-ar putea să găsim un început de răspuns la această întrebare a tuturor întrebărilor. Fiindcă anume acolo, la întorsătura Racovăţului, avem şi un uriaş câmp de silex, prelucrat în paleolitic, şi un încă şi mai uriaş câmp de carieră modernă, unde omul, zi de zi, pe unde cu trotilul, pe unde cu toporul, pe unde cu lama buldozerului, distruge roca creaţiei pentru o micuţă mărire pământească. Şi aici şi firea întortocheată a cercetătorului, care are şi ea dimensiunea asta, a măririi şi a distracţiei, dar şi a crimei (să ne gândim doar la cei care au creat straşnicele arme ale modernităţii), pune întrebarea cu privire la etimologia toponimicului Hordineşti. Radicalul Hord-Gord (fiindcă satului i se mai spune şi Gordineşti) ne trimite spre înţelesurile slave ale termenului “gordâi”, mândru, “horda”, hoardă, sau cele din vechiul substrat i.e., cum ar fi “gard”, sau “gorodişte”, sau “gardină”, toate la un loc având şi limite pentru omul de acum, şi deschideri pentru înţelegerea omului paleolitic căruia, peste 40.000 de ani, nu ia trebuit pentru a fi şi a nu fi alt instrument decât cuţitaşul de silex. Tocmai din acelea pe care câmpul de la Hordineşti le conţine cu sutele de mii (probabil şi mult mai multe, că nu le-a numărat nimeni). Ce mândreţe de om le-a rupt din stâncă fără a schimba stânca, ci doar pentru a o înflori? Cât de mare era hoarda lui, că iată, nu se găsesc nici scheletele nenorocirilor războinice, nici cele ale dispariţiilor naturale? Ce întindere pământească avea moşia lui, ce ziduri a ridicat, şi ce şanţuri a săpat, ca să o apere? Şi de la cine?

La aceste întrebări poate răspunde arheologul modern, dotat şi cu metodologiile multidisciplinare, numite “gustiene” de şcoala românească. Dar pe lângă cortul şi lopata arheologului, pe lângă laboratorul cei va măsura vechimea artefactelor, şi ale oaselor sau cărbunilor de lemn, arheologului îi mai trebuie un cer cu stele deasupra, aşa cum zicea şi bătrânul Kant, cer pe care omul paleolitic l-or fi studiat şi la Hordineşti atâta amar de vreme, mulţumindu-se pentru cele pământeşti doar cu un cuţitaş de silex, fabricat din stânca locului. Fără a mutila stâncă, fără a umili pe alţii, doar pentru a se purifica pe sine, aşa cum spune şi vechiul cântec românesc despre “câmpu lung şi latu” în mijlocul căruia şede “Sânt Ionu înfloratu” şi cântă la fluier.

Andrei Vartic
21 Iulie 2005
Chişinău

Cuibarele umanităţii (8)

By Andrei Vartic -
0
Săpăturile arheologice de la Ripiceni în 1977

Cine crede în Dumnezeu nu se teme de moarte. Aceasta ar fi cea mai importantă ontologie pe care ne-au transmis-o, prin tradiţie, cei mai vechi oameni, aceia care au apărut în Europa de Sud-Est, parcă de la sine, dar atât de magnific, peste 40.000 de ani în urmă. Căutând dimensiunea românească a existenţei, aceea prin care poporul român ar putea intra demn în hora cea mare a popoarelor, Mircea Vulcănescu a descoperit “lipsa de teamă în faţa morţii”, revărsată din “Mioriţa”. Dar, ca şi alţi cercetători (Densusianu, Caracostea, Diaconu, Brailoiu, Iorga, Botta, Blaga, Fochi, Eliade), Vulcănescu dă arhetipului celui mai fundamental al poporului român o dimensiune mai mult “naturală”.

Neantul lui (“Plângerea chiar, nu este ruperea sfâşietoare a fiinţei împotriva neantului, ci este clamare pentru integrare în liniştea a toate, aşezare, împăcare.”), ca şi unduirea de tip vale-deal a lui Blaga, face parte din simfonia excepţională a Naturii şi Cosmosului şi, parcă, scoate din context necesitatea imperioasă a credinţei în Dumnezeu pentru ca în sufletul omului să se ivească ontologia mistică a “lipsei de teamă în faţa morţii” pe care o jinduieşte, în ascunderea sa cea mai tainică, tot omul.

Săpăturile coordonate de Alexandru Păunescu la Ripiceni
Săpăturile coordonate de Alexandru Păunescu la Ripiceni

Chiar şi atunci când aduce mărturie “sensul în care istoricul grec va fi vorbit despre “nemurirea geţilor”, Vulcănescu lasă să treacă, parcă pe lângă acest arhetip, credinţa totală a geţilor în Zamolxis, necesitatea imperioasă a credinţei absolute în “regele nostru care este zeu” (Platon, Charmides) pentru a atinge cea mai desăvârşită şi mai jinduită artă a sufletului omenesc, arta nemuririi.

Şi “creştinismul cosmic” de care vorbeşte Mircea Eliade, chiar dacă are origine mistică, pare mai repede o punere în formulă a rostului fiinţării (prin “nunta cosmică), decât evidenţierea credinţei în Dumnezeu. Or, anume credinţa în Dumnezeu, în Divinitatea supremă, creată şi necreată, parte lumină, parte întuneric, parte fiinţă, parte nefiinţă, parte timp, parte veşnicie, dar şi altceva pe care mintea omenească nu o poate cunoaşte decât prin îndumnezeire (cum susţin părinţii ortodoxiei), a făcut posibil apariţia misterului “Mioriţei”. Vorbim de acest mister anume acum, fiindcă în martie se vor împlini 160 de ani de la descoperirea de către Alecu Russo (la Soveja) a acestui text magnific, dar şi fiindcă tradiţia nemuririi pe care este clădită “Mioriţa” nu poate avea nici vechimea trecerii de la feudalism la epoca modernă, nici pe cea a ieşirii poporului român din teroarea istoriei, nici pe cea a transhumanţei, nici pe cea a luptei economice dintre fraţi, ci doar credinţa în Dumnezeu.

Dar cât de veche este această credinţă? Cercetarea arheologică, cum am arătat şi în alte părţi, demonstrează că primele artefacte ale omului, mai ales primele manifestări arhitectonice, numerologice, geometrice poartă pecetea sacrului şi revendică sacrul şi ca ontologie, şi ca rost al fiinţării. Aşa numitul paravan de la Ripiceni-Izvor, de peste 60.000 de ani, după opinia noastră, este unul din cele mai vechi monumente construite de om anume pentru a demonstra cunoaşterea drumului cosmic spre stelele Arhetipului primordial (cum susţine Al. Hâjdău), şi acesta un posibil intermediar între om şi Dumnezeu. Fără Dumnezeu “lipsa de teamă în faţa morţii”, despre care vorbeşte Mircea Vulcănescu, devine imposibilă, aşa cum nu o pot lămuri nici ontologiile mioritice apărute după martie 1846.

Andrei Vartic
20 Iulie 2005
Chişinău

Cuibarele umanităţii (7)

By Andrei Vartic -
0

Se închină arheologului Ilie Borziac

Asculţi preludiu la unison de Enescu! Stai faţă în faţă cu geometria transcendentală a lui Brâncuşi… De unde această vechime uriaşă în aceste opere de artă care au influenţat şi pe un Menuhin, Ezra Pound sau James Joice? Au fost şi alţi artişti geniali în arta europeană din secolul XX care au readus vechimea în devenirea omului? Desigur. Şi în secolul XIX. Şi mai înainte. Şi încă foarte mulţi. Mult mai mulţi decât a dat Europei poporul român… Dar chiar şi la Shakespeare sau Bach, modalităţile de expresie sunt axate pe tradiţia istorică şi culturală apropiată. Pe continuitatea recentă a tradiţiei, nu pe vechimea vechimilor, nu pe sacru primordial, nu pe mit şi arhetip. De pildă, construcţiile sacre romboidale ale lui Brâncuşi se regăsesc în România pe porţile şi stâlpii caselor şi în timpul vieţii artistului, dar şi zeci de mii de ani în urmă. Aşezarea sacră a omului carpato-dunărean este reprezentată cu opere de artă geniale şi pe domeniul expresiei poetice („Mioriţa”, „Monastirea Argeşului”), şi pe cel plastic (vezi picturile sacro-geometrice ale cucutenienilor). Sau în miraculoasele staţiuni paleolitice de pe Ceahlău (denumit şi Munte Sfânt de Cantemir şi Al. Hâjdău). Pentru a legă firele artei de cele ale istoriei merită să vorbim şi despre staţiunea paleolitică de la Cosăuţi, poate una din cele mai importante locuiri ale omului în paleoliticul superior.

Multe sunt straturile de civilizaţie din această staţiune aşezată pe malul Nistrului, ceva mai sus de Soroca. Cele mai recente sunt însemnele creştine (paleocreştine?) din micile grote de pe malul stâncos al Nistrului. Cercetătorul poate depista acolo şi semne mai vechi, geto-dacice, dar şi altele decât cele creştine. Descoperite de Ilie Borziac şi Teodor Obadă, ele au fost cercetate fugitiv şi de subsemnatul. Or, numai aici ar trebui să lucreze un serios grup multidisciplinar format din arheologi, lingvişti, istorici (ai ortodoxiei, artelor plasticie, manifestărilor esoterice) şi să studieze pas cu pas fenomenul creştin (sau paleocreştin) de pe aceste stânci aflate la hotarul dintre sedentar şi nomadism. Nu a fost să fie. Şi nu se ştie când va fi să fie. Mai sus de aceste grote excepţionale, pe culme, se află o uriaşă (nu exagerăm deloc) davă getică. Valurile ei duble de apărare (cel puţin la suprafaţă sunt din pământ) se întind peste un kilometru, iar în zona centrală se află şi o citadelă înconjurată tot cu un val de pământ. Cercetând harta davelor lui Ptolomeu se poate presupune că dava de la Cosăuţi nu este alta decât Clepidava. Şi aici cercetarea arheologică se reduce la câteva schurfuri efectuate de Ilie Borziac.

borziac
Ilie Borziac (22 iulie 1948 – 19 martie 2010)

Mai jos, chiar pe malul Nistrului, se mai văd urmele unei staţiuni cucuteniene. Tot aici poţi observa cu uşurinţă portul antic (operativ cel puţin din epoca geto-dacică). Dar minunea de la Cosăuţi o constituie staţiunea paleolitică gravetiană. Descoperită şi cercetată fundamental de Ilie Borziac şi echipele sale (este vorba de importanţi arheologi şi antropologi din mai multe ţări), staţiunea paleolitică de la Cosăuţi este un imens centru (spiritual, economic) al omului din epoca pietrei. Straturile culturale de aici, aşezate unul peste altul timp de vreo zece mii de ani, sunt de o importanţă capitală şi pentru cercetarea apariţiei omului pe pământ, şi, după opinia noastră, pentru destinul lui viitor. Oasele incrustate cu semne geometrice (o metoda străveche de arhivare a informaţiei, adică, în fond, un scris), madona de la Cosăuţi, cioplită în piatră, vestita amuletă ornată cu şiruri numerice, neasemuitul portac pe care a fost incrustat complexul numerologic 7 şi 9 (cercetat de noi pe tot spaţiul paleolitcului euro-siberian), urmele de locuinţe sau, poate, temple străvechi, zeci de mii de instrumente de silex, unele cu totul şi cu totul enigmatice, harpoane ritualice, posibile sănii şi săpăligi etc, etc – toate astea arată, după opinia cercetătorilor, ca e vorba de un uriaş complex multicultural paleolitic, o adevărată universitate a acelor timpuri care a funcţionat peste 10 mii de ani, un centru de iradiere a cunoştinţelor, o Romă a paleoliticului. Astfel megapolisul arheologic de la Cosăuţi (nu e departe ziua când în zonă se vor descoperi şi importante vestigii aurignaciene sau musteriene, ba şi mai vechi), aşezat în apropierea vestitelor ape tămăduitoare de acolo, este unul din cele mai importante centre culturale ale Europei. Mare păcat că ignoranţa noastră îl aruncă atât de hain în hăţişurile nechibzuinţei. Dar ignoranţa trece şi pietrele rămân.

Andrei Vartic
19 Iulie 2005
Chişinău

Cuibarele umanităţii (6)

By Andrei Vartic -
0

Cel care a săpat (cu ce instrumente?) grota paleolitică de la Buzdujeni, veche de aproape 100.000 ani (poate şi mai mult) o fi vrut să ne transmită mai multe mesage? Nu ştim încă precis. Dar cu certitudine această grotă misterioasă în care aşa numita industrie litică a musterianului denticulat s-a păstrat intactă timp de peste 40.000 de ani merită o cercetară fundamentală multidisciplinară. Mai ales sub aspectul conştientizării pericolelor ecologice şi climaterice care au şi început să bântuie lumea? Ce fel de om a fost acela care a păstrat ca pe un lucru sfânt o tehnică de prelucrare a silexului aşa de mult timp în pofida gravelor schimbări ale climei? Şi de ce anumite părţi ale acestei grote misterioase sunt cioplite în mod diferit? De ce musterianul denticulat este descoperit în cantităţi mari numai pe linia Buzdujeni – Mamaia-Sat, pe lângă Constanţa? A fost acest musterian denticulat o tehnică a unui anumit trib musterian (musterianul, consideră majoritatea arheologilor este epoca când Pământul, în special Europa, a fost locuit de omul de neandertal – homo neanderthalensis?), sau e vorba de un alt timp uman, poate chiar de acel misterios homo archaic, prototipul omului modern? Vorbim de omul arhaic fiindca, iara-şi în mod misterios, în multe cuibare ale omului musterian sau descoperit si destule) de la 3 pana la vre 10 procente de instrumente caracteristice omului din paleoliticul superior, adica ale celui mai vechi om modern. Cum au putut acele instrumente să ajungă pe „teritoriul” omului de neandertal? Nu s-a găsit un răspuns sigur la această întrebare. Adepţii metisajului consideră că în anumite familii (sau poate numai în una) ale omului de neandertal femelele au născut prototipuri ale omului modern şi că, de fapt, omul de neandertal a fost un timp port+altoi al omului modern.

Poate, dar cu cine s-a combinat omul de neandertal ca să se nască omul modern? Grea întrebare, ţinând cont de complexitatea imposibil de cunoscut a genomului omenesc, complexitate care se poate naşte întâmplător, dar cu o probabilitate la fel de mică cum ai arunca în sus o monedă de 1 ban şi ea ar cădea jos sub forma unui om cuplu bărbat-femeie de vreo 20 de ani, completamente pregătiţi pentru a se înmulţi şi rezista pe un pământ completamente necunoscut la timpul apariţiei lor. Despre asemenea fenomene până şi Socrate spunea – este mai uşor să prefaci o femeie în pasăre, decât să înveţi pe un om care nu are auz muzical să cânte la flaut (vezi Platon, „Alkiona”). Lăsând enigmei cei al enigmei, să întrebăm totuşi cine a construit atât de divers interiorul grotei musteriane de la Buzdujeni? Despre rotonda din partea dreapta a grotei am vorbit deja în unul din articolele din această serie. Dar despre magnifica structură rotundă din partea stângă, aflată chiar la intrare merită să scriem şi poeme cât o Iliadă, şi tratate de istorie a fiinţei omeneşti în zeci de tomuri. Uitaţi-vă cu atenţie la suprafaţă acestui miracol musterian. Una că suprafaţa este mare, alta este rotungimea ei aproape perfectă şi, în fine, felul perfect cum a fost şlefuită.

Suprafaţa rotundă lustruită până la perfecţiune la intrarea în Grota musteriană de la Buzdujeni. Foto de autor
Suprafaţa rotundă lustruită până la perfecţiune la intrarea în Grota musteriană de la Buzdujeni. Foto de autor

De ce ia trebuit omului de neandertal să şlefuiască o suprafaţă rotundă până la o asemenea calitate de şlefuire care te lasă îngândurat? La ce ia folosit această suprafaţă rotundă? Se fălea cu ea în faţa vecinilor? Sau, poate, era o mostră de veneraţie în faţa strămoşilor? Poate era o carte de vizită a cuiva sau un mesaj de la strămoş foarte puernic care prin această metodă şi-a lăsat urma pe pământ? Sau, poate, este un mesaj arhivar specil pentru lumea de azi sau de mâine, un mesaj pentru ignoranţa noastră cea de toate zilele care mai că a pierdut poate chiar l-a şi pierdut!) rostul fiinţării pământeşti? Că la Buzdujeni, pe malul Racovăţului, stă ascunsă una din tainele cele mai mari ale omului primordial nici nu mai e o temă de discuţie. Că anume acolo omul a păstrat cu sfinţenie timp de zeci de mii de ani un anume foc sacru, o idee de fiinţare, o scară de valori sau o secantă care lega fiinţa omenească de lumea zeilor, este aproape sigur. O altă lămurire a păstrării în uz a unui singur instrument litic – pe cel denticulat – timp de zeci de mii de ani de ani mai că nici nu poate fă găsită. Rostul grotei de la Buzdujeni pare a fi unul sacru, dar sacralitatea această provine tocmai din musterian, are peste 60.000, chiar 70.000 de ani, chiar şi mai mulţi şi în aceste condiţii de vechime numai rostul sacru al fiinţării omeneşti îl putea impune pe om să construiască o asemenea minune rotundă, lustruită perfect, ca cea de la Buzdujeni. Faptul că această minune a fost construită anume în Basarabia ridică, evident, rangul cuibarelor basarabene ale umanităţii la cel mai înalt rang.

Andrei Vartic
18 Iulie 2005
Chişinău

1...345...8Page 4 of 8

EDITOR PICKS

POPULAR POSTS

POPULAR CATEGORY

© 2016 Fundaţia Andrei Vartic. Toate drepturile rezervate. Este interzisă re-publicarea sau copierea oricărui material fără permisiunea familiei Vartic.