web analytics
Blog Pagina 4

„24 ianuarie” şi urmaşii lui…

0
Theodor Aman: Unirea Principatelor

La fiece 24 ianuarie este important să ne interesăm dacă cei care conduc poporul român construiesc serios ziua lui de mâine. Trecând peste iubirile de sine, iubirile de cabinetele somptuoase de la Cotroceni sau Palatul Parlamentului sau de căpătuială fără margini a lor şi a familiilor lor. Fiindcă rădăcinile pe care stă naţiunea română (folosim exact sintagma pe care o foloseşte şi George W. Bush când vorbeşte despre „american nation”) s-ar putea să se usuce sau să putrezească în noua stare a lumii dacă temelia noastră de fiinţare nu este armonizată măcar din când în când cu noua stare a lumii. Inclusiv cu cea tehnologică, ecologică, etnoculturală sau climaterică. Aşa se face că măcar pe 24 decembrie clasa politică şi vârfurile societăţii civile ar trebui să pună mâna la piept şi să ne spună şi nouă, nu doar protipendadei care i-a pus santinele în cele mai uriaşe cabinete ale lumii, că ei veghează idealurile Unirii de la 24 ianuarie 1859.

Câţi au fost cei care au realizat Unirea? Puţini. Foarte puţini în comparaţie cu actuala clasă politică. Cât au muncit ca să o pregătească şi sub aspect politic, şi sub cel lingvistic, cultural, vamal, tehnologic, istoric, etnografic, antropologic etc, etc? Foarte mult. Unii au plătit cu viaţa. Ca Bălcescu sau Russo. Alţii au riscat cu domnia. Ca Alexandru Ion Cuza. Alţii s-ai stins încet de la faptul că nu au fost nici măcar lăsaţi să intre pe teritoriul României. Ca Alexandru Hâjdău. Marea lucrare a Unirii s-a făcut totuşi. Şi s-a făcut bine. Dar ce a dat Unirea românilor?

Mai întâi Unirea de la 1859 a armonizat harta tradiţiilor româneşti cu noua democraţie a lumii. Dacă Unirea nu se făcea cu formula votului universal nenorocirile sociale ar fi adus inestimabile catastrofe tuturor românilor. Apoi votul universal (cu toate pripoanele lui de moment) a fost întărit prin reformele cele mai adânci pe care le-a cunoscut tradiţia românească, inclusiv reforma agrară. Le-au plăcut, nu le-au plăcut marilor proprietari reformele lui Cuza-Cogălniceanu, dar ele au dat bilet de devenire poporului român în toată structura celei de a doua revoluţii tehnologice. Fabricile, universităţile, armata modernă, şcolile în tot satul, căile ferate, şoselele, finanţele, arhitectura, literatura, pictura, industria petrolului şi a cărbunelui, fabricile de electricitate etc, etc nu au întârziat în România tocmai fiindcă părinţii Unirii de la 24 ianuarie 1859 au realizat la timp reformele pe care ale state europene le-au întârziat (de pildă Rusia). Micul Paris nu s-a creat din vânare de vânt, ci din lucrul reformelor care nu au distrus rădăcinile poporului român, ci le-au întărit. Atunci când Mircea Vulcănescu, el însuşi un reformator de geniu, dădea dimensiunea românească a existenţei la 1944, de fapt demonstra lucrarea formidabilă a reformelor care au urmat după 24 ianuarie 1859, reforme care nu au distrus temelia ontologică a poporului român, ci au întărit-o. Şi încă substanţial. Şi că iresponsabilitatea lui Carol al II-lea a adus abisul comunist din care nu putem ieşi nici astăzi.

Un alt mare merit al generaţiei Unirii de la 24 ianuarie este că a reuşit să convingă marile puteri ale lumii că pacea generală şi prosperitatea Europei poate fi atinsă şi printr-o Românie puternică. Se pare că acei Cogălniceni cunoşteau mult mai bine harta geopolitică a Europei decât actuala generaţie de politicieni. O Românie puternică stopa interesul otoman, dar şi cel rusesc, spre inima Europei. O Românie puternică scădea din forţa interesului central-european. O Românie puternică prelungea civilizaţia europeană spre zonele dinspre care îi veneau cele mai mari nenorociri. Zilele astea academicianul Eugen Simion, preşedintele Academiei Române, se plângea că nu are susţinerea statului român pentru editarea academică a caietelor lui Mihai Eminescu (pentru a vedea tânăra generaţie de intelectuali cât de cultă a fost generaţia Unirii). Avea asemenea probleme Vasile Alecsandri atunci când, trecând peste iubirile sale de sine, edita poeziile populare ale românilor în limbile europene pentru a demonstra elitelor apusene cât de adânc şi european este acest popor român de la marginea Europei? Nu le avea. Fiindcă interesul naţional al României era promovat cu insistenţă de politicienii de la 24 ianuarie 1859 şi prin valorile spirituale ale românilor.

La fiece început de an, pe 24 ianuarie, câteva lucruri esenţiale ce cer a se vedea şi revedea de către fiece român cu minte pe umeri. Dacă actualele vârfuri ale poporului român lucrează serios pentru ziua de mâine (aşa ca acest popor european să aibă devenire politică şi economică păstrându-şi şi tradiţiile, şi spaţiul de geneză). Dacă actuala protipendadă armonizează corect producerile româneşti cu cele ale lumii (aşa ca poporul român să nu se transforme în consumator şi serv al producerilor din alte părţi ale lumii). Dacă starea culturii poporului român dă şanse unui Alecu Russo să descopere matricea spiritualităţii („lipsa de teamă în faţa morţii”, mai spunea Mircea Vulcănescu în 1944) de la 24 ianuarie 2006, dacă un Vasile Alecsandri poate scrie Hora Unirii de la 24 ianuarie 2006, dacă un Mihai Eminescu poate scrie Scrisoarea a III-ea (mai necesară la 2006 decât la 1875), dacă e posibil un alt Brâncuşi, la fel de românesc şi universal, dacă e posibil un alt Enescu, cu tot unisonul lui, dacă nu moare în moartea boilor un alt Grigorescu, dacă un alt Caragiale poate descoperi în scrisorile pierdute ale politicienilor de azi toată drama şi comedia ce macină şi construieşte palatele puterii de la Bucureşti, dar şi pe cele din fiece judeţ sau comună. Şi dacă actuala clasă de diplomaţi români au reuşit să convingă cancelariile euro-atlantice cât de importantă pentru pacea şi bunăstarea lor este întărirea economico-spirituală a României anume aici, la hotarul dintre ordinea şi dezordinea lumii.

La fiece început de an este obligatoriu ca tot românul să vadă dacă 24 ianuarie 1859 are urmaşi…

Andrei Vartic
24 Ianuarie 2006
Chişinău

Despre „gloria naţională” a lui Mihai Eminescu

0

Pe 17 ianuarie 2006 autorul acestui articol a moderat la Biblioteca Naţională din Chişinău un mic simpozion consacrat aniversării a 300 de ani de la naşterea lui Benjamin Franklin. Marele inventator, om politic şi diplomat, scriitor şi pictor, bibliotecar şi tipograf, gazetar şi călător, părintele spiritual al Statelor Unite ale Americii este sărbătorit cu fast în SUA în aceste zile. Şi nu doar la Boston, unde s-a născut, sau la Philadelphia, unde a activat mai mult. Şi nu doar în SUA. Ci şi în Marea Britanie, Franţa, Olanda… Chiar şi la Chişinău. Dar cum este sărbătorit? Benjamin Franklin, născut pe 17 ianuarie 1706 într-o familie cu 17 copii (sic!), mort pe 17 aprilie 1790, este sărbătorit drept „glorie naţională” a SUA. Drept unul din cei mai mari oameni pe care i-a avut umanitatea. La moartea lui în Academia Franceză se vorbea de Franklin ca de un Solon al timpului în care a trăit. Probabil, atunci, mai mult pentru meritele de a fi dăruit Franţei speranţa că ar putea obţine înapoi Canada. Dar întrebarea pe care am pus-o de capo la simpozionul închinat acestui om uriaş al lumii, a fost cea care viza ziua de 15 ianuarie 2006, când, mai mult la Chişinău, Mihai Eminescu a fost omagiat ca poet naţional. Manifestările au început la orele 10.00 la bustul lui Eminescu de pe Alea Clasicilor din Chişinău, apoi au continuat în mai multe biblioteci, teatre, licee, case de cultură şi practic peste tot unde s-au adunat câţiva oameni de cultură. S-au citit multe poezii. S-a vorbit foarte puţin de omul politic Eminescu. Sau despre filosoful Eminescu. Sau despre lingvistul Eminescu. Sau despre antropologul Eminescu. Sau citit şi s-au cântat poezii. Mai ales de dragoste, după vremea în care trăieşte Basarabia şi la 15 ianuarie 2006. Poate nu e mult. Dar pentru Basarabia este imens de mult. Fiindcă Eminescu nu este doar poetul naţional al tuturor românilor, ci şi luminiţa de la capătul tunelului. Şi nu doar în Basarabia. Ci peste tot unde există om în Globalizare. Ba chiar şi mai departe. Mult mai departe. Pestetot unde există om în fiinţare.

Or, în aceiaşi zi de 15 ianuarie 2006, seara, la televiziunea publică de la Bucureşti, dublat şi pe canalul televiziunii publice internaţionale, un realizator de programe culturale, superficial şi zâmbăreţ, şi doi invitaţi, o domniţă profesoare de literatură română şi un profesor bătrân de istorie, îl desfiinţau pe… Mihai Eminescu. În primul rând ca poet naţional. Şi apoi ca mare poet român. Dacă e să ne luăm după acei vorbitori este o ruşine a culturii române să declare că Eminescu este „poet naţional”. Această sintagmă este, adicătelea, o demonstraţie a faptului că România este o ţară incultă, o cultură primitivă a Europei. Să ne închipuim, spuneau vorbitorii, că Franţa îl declară pe cutare poet naţional? Ar fi o ruşine a Franţei… Spuneau asta amintind ironic despre faptul că, de fapt, Victor Hugo a fost declarat poet naţional al Franţei, fiindcă, vorba unui contemporan, nici nu se putea altfel. Profesorul de istorie chiar se lăuda că în tinereţe şi el l-a considerat pe Eminescu poet naţional, dar acum treaba asta nu mai merge fiindcă lui îi place, de pildă, Arghezi. Uitase să spună că şi Arghezi, şi Blaga, şi Bacovia, şi Ion Barbu, şi Nichita Stănescu îl considerau pe Eminescu „poet naţional”. Şi chiar om deplin al culturii europene, aşa cum a spus despre Eminescu, trebuie să spunem şi asta, marele Noica, alt om deplin, în sensul putinţelor omeneşti, al culturii europene. Ca şi Eliade, Cioran, Ionescu, Lupaşcu, Coandă (lista, spre bucuria noastră, este foarte mare). De fapt, aprigii distrugători de la postul public ai lui Eminescu, ar fi trebuit să aibă, cel puţin pe 15 ianuarie, un comportament ştiinţific european, şi să arăte mai întâi că problema „oamenilor mari” a unor oraşe, state şi naţiuni a luat naştere în antichitatea cea mai timpurie şi a constituit prilej de mare rivalitate dintre acele oraşe, state şi chiar naţiuni. Să ne amintim numai de Homer, jinduit practic de toate statele grecilor… Cum e să-i spui unui grec, dar şi oricărui alt cetăţean al lumii, că Homer nu este ce este? Adică gloria naţională a grecilor şi cea universală a oamenilor. Dar cum e să nu le dai ruşilor dreptul de a-l numi pe Puşchin poet naţional? Sau cum ar fi să mergi în Ucraina şi să le spui ucrainenilor că a venit timpul să-şi scoată din minte faptul că Taras Şevcenco este poetul lor naţional? Dar cum îi este georgianului fără Şota Rustaveli, finlandezului fără „Calevala”, englezului fără cele 150 de sonete ale lui Shakespeare, spaniolului fără Cervantes, italianului fără Dante?

Or, ridicarea cuiva în rang de mare personalitate politică, ştiinţifică, militară, culturală (după merite) a unei naţiuni face parte din strategia de securitate naţională încă a primelor state care s-au format pe Pământ. Ba şi mai înaintea statelor, strămoşul bun, oamenii bătrâni şi buni, cu brazdă pe cap, cum mai spune încă poporul român, eroii civilizatori, apărătorii comunităţilor, feţi-frumoşii şi năzdrăvanii erau cinstiţi şi glorificaţi mute secole, uneori multe milenii după dispariţia lor fizică. Eroul, fie el militar sau civilizator, este un adevărat arhetip al oamenilor. Fără el nici nu poate fi închipuită o comunitate omenească puternică, prosperă, organizată. Eroul este nucleul, este farul, este puterea comunităţii. Toţi copilaşii unui stat puternic se joacă de-a eroii acelui stat. Fără erou, fie şi sub forma celor jucaţi în film de un Silvester Stalone, orice comunitate modernă este imposibilă. Toate statele, absolut toate statele lumii, în numele securităţii lor naţionale, creează şi propagă cu insistenţă suite întregi de mituri şi mitologii cu eroi naţionali pentru a nu se destrăma liantul care uneşte un grup politic sau etnic. Această tehnologie de mobilizare a cetăţenilor prin „glorii naţionale” este folosită cu mare succes mai ales în epoca modernă cu filmul, radioul, ziarele şi revistele, emisiunile televizate şi internetul. Nu mai dăm pilde, că sunt cu nemiluita. De ce atunci, noi, românii, nu trebuie să avem eroi naţionali, poeţi naţionali, glorii naţionale atunci când toate popoarele şi statele lumii le au? Şi le pun monumente. Şi le construiesc muzee? Şi denumesc cu numele lor oraşe şi străzi în acele oraşe. Şi universităţi, şi biblioteci, şi mari centre culturale sau industriale?

Şi dacă Benjamin Franklin (vorbim de el fiindcă, repetăm, pe 17 ianuarie s-au împlinit 300 de ani de la naşterea lui) este gloria naţională a SUA (pentru descoperirea paratrăsnetului, sobei, timbrului poştal, a arhitecturii pragmatice a corăbiilor, a primelor biblioteci publice, dar şi pentru că a fost unul din autorii Declaraţiei de Independenţă şi a Constituţiei SUA), de ce şi Mihai Eminescu nu ar ar fi „gloria naţională” a tuturor românilor pentru uriaşele merite pe care le are în dezvăluirea rostului fiinţării omeneşti? Răspunsul la întrebare este simplu. Fiindcă clasa politică şi culturală a românilor încă nu le-a arătat românilor nici a milioana parte din meritele lui Mihai Eminescu, merite care pot fi şi „glorie naţională” a României, dar şi a întregii lumi. Îndrăznim să punem acest accent al „întregii lumi” fiindcă putem arăta chiar aici măcar unele din meritele universale ale poetului nostru naţional. Dincolo de cel poetic (fiindcă, adicătelea, Eminescu nu e traductibil), după opinia noastră, cel mai important este cel ştiinţific. Eminescu este primul om care a vorbit (în „Andrei Mureşanu”) despre „… undele de timp ce viitoru-aduce, spre-a le mâna-n trecut” şi „puterea care toarce al vremii fir”. Nu este greu să punem în formula ce leagă amplitudinea undei de frecvenţa ei, şi, astfel, de energia şi puterea ei, ca să înţelegem cât de tare i-ar fi trebuit lui Einstein acest mic amănunt descris într-un poem din… 1869. Dar tot pe atunci Eminescu poetiza genial şi despre viteza finită a luminii – „mii de ani i-au trebuit, luminii să ne-ajungă”. Făcea asta mult înaintea lui Einstein. Ba chiar Eminescu ajunsese mult mai departe decât ar fi putut ajunge oricare om de ştiinţă, în bifurcarea la care nu a ajuns nici Einstein (fiindcă s-a încâlcit în teoria generală a câmpului). Eminescu vorbeşte în „Luceafărul” despre starea neîntreruptă de fulger prin care Hyperion ajunge acolo unde nu-i hotar, nici ochi spre a cunoaşte, adică acolo unde nici nu poate fi vorba de vreo formulă sau lege, de tot ce este, dar fără timp, dincolo de E=mc2, de principiul lui Pauli sau nederminarea lui Heisenberg. Eroul nemuritor al lui Eminescu, liber de temporalitate, dar neliber de iubire, zboară purtat de dor „pân’ piere totul, totul” spre misticul ce-l soarbe „asemene uitării celei oarbe”, acolo unde „vremea-încearcă în zadar din goluri a se naşte”. Mai poate civilizaţia actuală a omului, încâlcită şi în bombe atomice, şi în Globalizare, şi în amoralitate (mai ales în amoralităţile propagate prin masmedia şi Internet) să nu ţină cont de partea mistică a fiinţării sale? Nu, fiindcă prea mulţi oameni se duc binevol în nemurire aducând suferinţe groaznice celor care rămân să trăiască aici (vezi pilda Iraqului sau a Beslanului).

S-a spus că în „Scrisoarea I” sau în „Luceafărul” Eminescu a versificat idei din Rg-Veda şi Upanişade. Da, pe unele l-a versificat. Dar altele sunt revelaţii ştiinţifice pure. Multe din ele zac încă nevalorificate în rime şi picioare de vers şi sunt absolut originale. Şi absolut trebuincioase fiinţării omeneşti la hotarul dintre bomba atomică, globalizare şi nelămurite cataclisme morale şi naturale.

Dar relaţia dintre nemuritorii care-şi doresc viaţă temporală şi muritorii ce jinduiesc, uneori cu atâta crimă, nemurirea? Mai mult, Eminescu vorbeşte la zi, şi mai ales pentru ziua de azi, despre echilibrul mistic al fiinţării (aşa de parcă l-ar fi citit pe Pseudo Dionisie Areopagitul), despre relaţia dintre creat şi ne-creat, dintre a fi şi a nu fi, dintre lumea fizică şi cea spirituală, despre necesitatea imperioasă a păstrării echilibrului dintre lumi şi ne-lumi. Mai mult, Eminescu pune divinitatea în echilibrul fiinţării şi punerea aceasta nu e simplă nici pentru teologi, nici pentru moralişti, nici pentru oamenii de ştiinţă (de cei politici nu mai vorbim, fiindcă, iată, George W. Bush se roagă în biserică în fiece an de 11 septembrie). Dar postulatele lui lingvistice? De pildă, cele din „Se bate miezul nopţii”. Ce înseamnă neclintita limbă care menţine în ne-schimbare cumpăna gândirii? Ce înseamnă faptul că putem auzi „cum iarba creşte” , fără foile unse ale cărţilor, fără colbul şcolii, doar cu experienţa unică a vieţii? Dar „Memento mori” sau panorama deşărtăciunilor? Eminescu vorbeşte în acest poem, genial sub toate aspectele („Turma visurilor mele eu le pasc ca oi de aur…”), adânc şi competent, bazat pe evenimente istorice şi ştiinţifice concrete, despre naşterea, mărirea şi căderea civilizaţiilor mult mai larg decât permite segmentul creşterii şi descreşterii unui imperiu (cum a scris Cantemir despre Imperiul Otoman sau Miron Costin despre viaţa lumii). Finalul acestui uriaş monument al gândirii contemporane, cu tot pesimismul său înfiorător, este , în acelaşi timp, un mesaj nemaipomenit de curajos de la limitele de fiinţare ale omului. Se poate spune: au transmis şi alţi poeţi epistole cutremurătoare de acolo. Da, dar meritul lui Eminescu este că nu a pierdut omul cu dorurile lui, cu patimile lui, cu nesaţul lui de afirmare (inlcisv prin scrierea emoţiilor şi patimilor în piatra piramidelor). Faraonul lui nu este eroul lui Dante, pornit ştiinţific în căutarea unei Beatrice iluzorii, el iubeşte cu pasiune vie, erotismul lui este vulcanic şi anume el stă la baza decizie de a părăsi această lume… Şi magul călător prin stele nu se poate lăsa de pasiunile şi patimile sale pământeşti. Iar în „Dumnezeu şi om”, înaintea lui Nietzcshe, el pune întrebări cutremurătoare nu doar modelelor ontologice româneşti. Ci întregii comunităţi omeneşti. Pune întrebări la care, volens-nonlens, a venit timpul să răspundem măcar parţial. Cu toţii. Şi albi, şi negri, şi galbeni, şi roşii. Dacă nu vrem să se lichideze toată omenirea prin explozia atomică sau biologică a unui oarecare posedat de nemurire proprie? Unde să găsim răspunsul la întrebarea fundamentală cu privire la sensul vieţii? În tavernă? În Parlament? Într-un articol de ziar sau la o emisiune neroadă, cu fete goale (într-o ţară creştină) a televiziunii? Orologiile bat, spune Eminescu, bat necruţător, „dar nimeni mai nu le ascultă”. Şi această cercetare poetică a marelui poet român ar trebui învăţată de către toţi cei care încearcă să se manifeste public în piramida lumii. Fiindcă nici o civilizaţie sau cultură de pe acest pământ nu poate fi veşnică. Şi nu se poate bălăci veşnic într-un hambar de… stele şi comedii.

Este imposibil într-un mic articol să arăţi toate meritele ştiinţifice de rang mondial ale poetului român Mihai Eminescu. Că nu sunt cunoscute la New York sau Paris a cui o fi vina? A francezilor? În „Arta guvernării”, planul pe puncte al unei guvernări civilizate, Eminescu arată că o elită politică este obligată să ţină cont şi de tradiţiile culturale ale gintei pe care o conduce, şi de starea de acum a lumii, să armonizeze hărţile culturale şi tehnologice (de care a vorbit şi Braudel, dar în a doua jumătate a secolului XX) pentru a o menţine pe linia de plutire a lumii? Dar formidabilele drumuri economice pe care le deschide în „Economia naţională”? Dar necesitatea imperioasă a unei clase politice morale din „Mizeria vieţii noastre publice”? Dar învăţămintele din „Bălcescu şi urmaşii săi”? Nu cumva americanii sunt cei mai mari şi cei mai puternici fiindcă au ţinut şi ţin cont de învăţăturile lui Benjamin Franklin? Iar marea majoritate a oamenilor politici români nici nu deschid articolul despre Bălcescu în care Eminescu pune, ca şi Franklin de altfel, accentul pe dreptul egal al tuturor oamenilor la fericire şi la prosperitate? Dar „Avatarii faraonului Tla”? De ce nu am face un congres la care să invităm măcar pe unii din cei mai mari antropologi ai lumii şi să le arătăm ecuaţia dintre piramida egipteană şi piramidale politice, economice, sociale, culturale, religioase ale lumii aşa cum a rezolvat-o Eminescu? Dar studiul despre Basarabia, în care Eminescu demonstrează că Basarabia nu este doar cel mai puternic scut al României, ci unul din cele mai puternice scuturi ale întregii civilizaţii europene? Dar mitologicalele pe care le-ar invidia şi Claude Levi-Strauss? Dar „anii ce trec ca lungi nori pe şesuri”? Dar zilele de aur ale scripturilor române (dintre care unele, ca cele ale lui Neagoe Basarab, sunt nestemate culturale ale întregii lumi)? Dar rugăciunea unui dac? Dar vreme trece, vreme vine? Dar cine a mai întrecut poetic, măcar în România, genele ostenite ale celui care suflă seara în lumânare? Sau, poate, nu se mai fac cariere prin protecţie de fuste? Poate în sfatul ţării nu se-adun să se admire cei care se bat cu pumnul în piept, chiar acum, în cabinetul procurorului, că viaţa lor este curată ca cristalul şi că, da! avem cea mai coruptă clasă politică din Europa, dar nu avem corupţi?

Ce mi-i vremea când de veacuri, stele-mi scânteie în lacuri? Ne-nţeles rămâne gândul ce străbate cânturile. În aceste condiţii nu e păcat, oare, să se lepede clipa cea repede, ci ni s-a dat? Nu e păcat că Dumnezeu a dat prin poporul român una din cele mai mari glorii ale lumii şi că poporul acesta nu are o clasă politică şi intelectuală care să valorifice această glorie? Nu e păcat că în plină expansiune a culturilor acestei lumi prin marile lor personalităţi, la Televiziunea publică a românilor se desfiinţează poetul, publicistul, filosoful, omul de ştiinţă, omul politic, dar şi omul Mihai Eminescu, cel care nu a pretins în viaţa lui altă glorie decât a-şi sluji „sărăcia, şi nevoile şi neamul”? Cu această ultimă întrebare autorul acestui articol pune încă odată în valoare uriaşa „glorie naţională” a lui Benjamin Franklin, dar şi dreptul la „glorie naţională şi universală” a lui Mihai Eminescu, drept fără de care mai ales poporul român nu are nici identitate, nici devenire.

Andrei Vartic
18 Ianuarie 2006
Chişinău

Toma Alimoş – baladă populară culeasă de Vasile Alecsandri (lectura Andrei Vartic)

0

Departe, frate, departe,
Departe si nici prea foarte,
Sus, pe sesul Nistrului,
Pe pamantul turcului;
Colo-n zarea celor culmi,
La groapa cu cinci ulmi,
Ce rasar dintr-o tulpina
Ca cinci frati de la o muma,
Sedea Toma Alimos,
Boier din Tara de Jos;
Sedea Toma cel vestit
Langa murgu-i priponit
Cu tarusul de argint
Batut negru in pamant;
Si pe iarba cum sedea,
Mandra masa-si intindea
Si tot bea si veselea
Si din gura-asa zicea:
– Inchinare-as si n-am cui!
Inchinare-as murgului,
Dar mi-e murgul cam nebun
Si de fuga numai bun;
Inchinare-as armelor,
Armelor, surorilor,
Dar si ele-s lemne seci,
Lemne seci, otele reci!
Inchina-voi ulmilor,
Uriesii culmilor,
Ca sunt gata sa-mi raspunza
Cu freamat voios de frunza,
Si-n vazduh s-or clatina
Si mie s-or inchina!
Iata, mari, cum graia,
Ca-n departe auzea
Un nechez ce nechezea
Si se tot apropia.
Toma-ncet mi se scula,
Peste campuri se uita
Si zarea un hotoman
Pe-un cal negru dobrogean,
Pe-un cal sprinten voinicesc.
Platea cat un cal domnesc.
Hotomanul nalt, pletos
Cum e un stejar frunzos,
Era Manea cel spatos,
Cu cojoc mare, mitos,
Cu cojoc intors pe dos,
Si cu ghioaga nestrungita
Numai din topor cioplita.
El la Toma-ncet venea
Si din gura-asa-i graia:
– Alei! Toma Alimos,
Boier din Tara de Jos,
Ce ne calci mosiile
Si ne strici fanetele?
Boier Toma Alimos
Ii da plosca cu vin ros:
– Sa traiesti, Mane fartate!
Da-ti mania dupa spate,
Ca sa bem in giumatate.
Mane cu stanga lua,
Cu dreapta se inarma,
Palosul din san scotea,
S-asa bine-l invartea
S-asa bine mi-l chitea,
Ca pe Toma mi-l taia
Pe la furca pieptului,
La incinsul braului,
Deasupra buricului,
Unde-i greu voinicului.
Toma crunt se oterea.
Mane-n scari se-ntepenea,
Dos la fuga si punea.
– Alelei! fecior de lele!
Caci rapisi zilele mele!
De te-as prinde-n mana mea,
Zile tu n-ai mai avea!
Si cum sta de cuvanta,
Matele si le-aduna,
In cosuri si le baga,
Pe deasupra se-ncingea
Si la murgu-i se ducea
Si cu murgu asa graia:
– Alelei! murgulet mic,
Alei! dragul meu voinic!
De-ai putea la batranete
Cum puteai la tinerete!
Murgul ochii-si aprindea,
Necheza si raspundea:
– Iata coama, sai pe mine
Si de-acum te tine bine,
Sa-ti arat la batranete
Ce-am platit la tinerete!
Toma iute-ncaleca,
Dupa Mane se lua
Si mereu, mereu striga:
– Alelei! murgulet mic,
Alei! murgul meu voinic,
Asterne-te drumului
Ca si iarba campului
La suflarea vantului!
Murgul mic se asternea,
Mane-n laturi se zarea,
Toma turba si racnea:
– Taiatu-m-ai talhareste,
Fugitu-mi-ai miseleste.
De te-as prinde-n mana mea,
Zile tu n-ai mai avea!
Stai pe loc sa ne-ntalnim,
Doua vorbe sa graim,
Doua vorbe otelite
Cu palosele graite!
Mane-n laturi tot fugea,
Iara Toma-l agiungea
S-asa bine mi-l chitea,
Ca din fuga mi-l taia
Giumatate-a trupului
Cu trei coaste-a negrului!
Mane-n doua jos cadea,
Toma murgului zicea:
– Alelei! murgulet mic,
Alei! dragul meu voinic!
Ochii-mi se painginesc,
Norii sus se invartesc.
Te grabeste, alearga, fugi
Si ca gandul sa ma duci
Colo-n zarea celor culmi,
La gropana cu cinci ulmi,
Ca eu, murgule-oi muri,
Pe tine n-oi mai sari!
Iar cand sufletul mi-oi da,
Cand nu te-oi mai dezmierda,
Din copita sa-ti faci sapa,
Langa ulmi sa-mi faci o groapa,
Si cu dintii sa m-apuci,
In tainita sa m-arunci,
Ulmii ca s-or clatina,
Frunza ca s-a scutura,
Trupul ca mi-a astupa.

Cuibarele umanităţii (9)

0

Fără Dumnezeu nu are sens nici amuleta de la Brânzeni, descoperită la hotarul dintre musterian şi aurignacian, nici desăvârşirile arhitectonice ale grotelor de la Buzdujeni sau Trinca, nici misterioasele serii numerologice de la Brânzeni şi Cosăuţi, nici încrustările geometrice de la Bacho Kiro, Mitoc sau Ţibrinu, toate făcând parte din patrimoniul cel mai vechi al lui homo sapiens sapiens. De ce anume aici, în Sud Estul Europei, între Bacho Kiro şi Brânzeni, a fost posibilă această primă şi universală manifestare a sacrului, încă nu ştim. Pe acest domeniu şi ignoranţa, şi teroarea istoriei, dar şi necesitatea ieşirii din istorie pentru a rămâne în fiinţare, şi-au spus, cum se spune, cuvântul.

Imaginea antropică a două silexuri de la Buzdujeni, de aproape 60.000 ani (un bărbat şi o femeie), pe care le prezentăm aici, dă şanse nu doar însemnării drumului pe care Dumnezeu l-a creat pe om după chipul şi asemănarea sa, ci şi a identificării spaţiului mioritic pe care omul trebuie să-l străbată, prin credinţă, adică prin “lipsa de teamă în faţa morţii”, pentru a se reîntoarce la sânul de stele al lui Dumnezeu.

homo_buzdujeni

La gradul zero al Globalizării dimensiunea românească a existenţei prin credinţa în Dumnezeu este, poate, mesajul cel mai important pe care omul trebuie să-l înveţe conştiincios pentru a nu se pierde şi urma lui în “stingerea eternă”.

Este-un câmpu lung şi latu, vorba cântecului, la Hordineşti, la întorsătura Racovăţului, în Basarabia de Sus. Un câmp de silex, şi încă unul prelucrat cu o măiestrie cum arareori întâlneşti în tot paleoliticul. Mergi prin peisajul lui de basm paleolitic, dar şi de teroare a omului modern contra naturii, mergi şi sub picioare sticlesc instrumentele de silex, cele mai fine, şi mai sublime, după opinia noastră, instrumente pe care le-a avut omul vreodată. Cum “fine, şi mai sublime”, va întreba cel care vede progresul doar în uriaşele colecţii de instrumente ale anului 2006? Cum poate un instrument de piatră (de fapt de sticlă) să fie mai fin şi mai sublim decât cuţitele, lingurile, automobilele, palatele, bombele si calculatoarele de tot felul, pe care şi le-a creat omenirea? De creat le-a creat, dar pentru ce? Şi aici răspunsul omului modern se încâlceşte, dacă nu-i arătăm minunea câmpului de silex de la Hordineşti. Fiindcă, cu adevărat, la ce ne folosesc toate aceste nenumărate, sofisticate, întortocheate instrumente ale anului 2006 (şi ale multor mii de ani din urmă)? Să tăiem pământul, să tăiem atomul, să tăiem pâinea, să tăiem pe altul, să ne fălim cu bibliotecile de veselă sau cu cele de stejar tăiat, pus în cărţi şi în rafturi? Să explodăm câte o sută de oameni zilnic în Iraq sau Cecenia? Să alungăm un milion de români din Basarabia cu sărăcia şi umilinţa etnică, să desfrânăm copiii cu alcool şi sex? Se spune că Gabriel Liiceanu se lăuda parintelui Cleopa cu sutele de titluri de cărţi editate, mai ales din cele răsunătoare, euro-atlantice. Iar bătrânul duhovnic de la Sihăstria Sihlei l-a întrebat: “Dar FILOCALIA ai tipărit-o?”. “Nu!”, a răspuns Liiceanu. “Atunci nu ai făcut nimic!”, a spus părintele Cleopa.

Să punem şi noi întrebarea cu privire la câmpul instrumentelor în acelaşi sens. La ce folos toate acestea, dacă sunt create pentru distracţie, mărire şi crimă? Îl ajută cumva pe om să înţeleagă locul şi rostul lui în Creaţie, care nu e nici de o sută de ani, nici de o mie de ani, nici de 5508-2006 ani, ci, atât de misterios, de întotdeauna? La Hordineşti s-ar putea să găsim un început de răspuns la această întrebare a tuturor întrebărilor. Fiindcă anume acolo, la întorsătura Racovăţului, avem şi un uriaş câmp de silex, prelucrat în paleolitic, şi un încă şi mai uriaş câmp de carieră modernă, unde omul, zi de zi, pe unde cu trotilul, pe unde cu toporul, pe unde cu lama buldozerului, distruge roca creaţiei pentru o micuţă mărire pământească. Şi aici şi firea întortocheată a cercetătorului, care are şi ea dimensiunea asta, a măririi şi a distracţiei, dar şi a crimei (să ne gândim doar la cei care au creat straşnicele arme ale modernităţii), pune întrebarea cu privire la etimologia toponimicului Hordineşti. Radicalul Hord-Gord (fiindcă satului i se mai spune şi Gordineşti) ne trimite spre înţelesurile slave ale termenului “gordâi”, mândru, “horda”, hoardă, sau cele din vechiul substrat i.e., cum ar fi “gard”, sau “gorodişte”, sau “gardină”, toate la un loc având şi limite pentru omul de acum, şi deschideri pentru înţelegerea omului paleolitic căruia, peste 40.000 de ani, nu ia trebuit pentru a fi şi a nu fi alt instrument decât cuţitaşul de silex. Tocmai din acelea pe care câmpul de la Hordineşti le conţine cu sutele de mii (probabil şi mult mai multe, că nu le-a numărat nimeni). Ce mândreţe de om le-a rupt din stâncă fără a schimba stânca, ci doar pentru a o înflori? Cât de mare era hoarda lui, că iată, nu se găsesc nici scheletele nenorocirilor războinice, nici cele ale dispariţiilor naturale? Ce întindere pământească avea moşia lui, ce ziduri a ridicat, şi ce şanţuri a săpat, ca să o apere? Şi de la cine?

La aceste întrebări poate răspunde arheologul modern, dotat şi cu metodologiile multidisciplinare, numite “gustiene” de şcoala românească. Dar pe lângă cortul şi lopata arheologului, pe lângă laboratorul cei va măsura vechimea artefactelor, şi ale oaselor sau cărbunilor de lemn, arheologului îi mai trebuie un cer cu stele deasupra, aşa cum zicea şi bătrânul Kant, cer pe care omul paleolitic l-or fi studiat şi la Hordineşti atâta amar de vreme, mulţumindu-se pentru cele pământeşti doar cu un cuţitaş de silex, fabricat din stânca locului. Fără a mutila stâncă, fără a umili pe alţii, doar pentru a se purifica pe sine, aşa cum spune şi vechiul cântec românesc despre “câmpu lung şi latu” în mijlocul căruia şede “Sânt Ionu înfloratu” şi cântă la fluier.

Andrei Vartic
21 Iulie 2005
Chişinău

Cuibarele umanităţii (8)

0
Săpăturile arheologice de la Ripiceni în 1977

Cine crede în Dumnezeu nu se teme de moarte. Aceasta ar fi cea mai importantă ontologie pe care ne-au transmis-o, prin tradiţie, cei mai vechi oameni, aceia care au apărut în Europa de Sud-Est, parcă de la sine, dar atât de magnific, peste 40.000 de ani în urmă. Căutând dimensiunea românească a existenţei, aceea prin care poporul român ar putea intra demn în hora cea mare a popoarelor, Mircea Vulcănescu a descoperit “lipsa de teamă în faţa morţii”, revărsată din “Mioriţa”. Dar, ca şi alţi cercetători (Densusianu, Caracostea, Diaconu, Brailoiu, Iorga, Botta, Blaga, Fochi, Eliade), Vulcănescu dă arhetipului celui mai fundamental al poporului român o dimensiune mai mult “naturală”.

Neantul lui (“Plângerea chiar, nu este ruperea sfâşietoare a fiinţei împotriva neantului, ci este clamare pentru integrare în liniştea a toate, aşezare, împăcare.”), ca şi unduirea de tip vale-deal a lui Blaga, face parte din simfonia excepţională a Naturii şi Cosmosului şi, parcă, scoate din context necesitatea imperioasă a credinţei în Dumnezeu pentru ca în sufletul omului să se ivească ontologia mistică a “lipsei de teamă în faţa morţii” pe care o jinduieşte, în ascunderea sa cea mai tainică, tot omul.

Săpăturile coordonate de Alexandru Păunescu la Ripiceni
Săpăturile coordonate de Alexandru Păunescu la Ripiceni

Chiar şi atunci când aduce mărturie “sensul în care istoricul grec va fi vorbit despre “nemurirea geţilor”, Vulcănescu lasă să treacă, parcă pe lângă acest arhetip, credinţa totală a geţilor în Zamolxis, necesitatea imperioasă a credinţei absolute în “regele nostru care este zeu” (Platon, Charmides) pentru a atinge cea mai desăvârşită şi mai jinduită artă a sufletului omenesc, arta nemuririi.

Şi “creştinismul cosmic” de care vorbeşte Mircea Eliade, chiar dacă are origine mistică, pare mai repede o punere în formulă a rostului fiinţării (prin “nunta cosmică), decât evidenţierea credinţei în Dumnezeu. Or, anume credinţa în Dumnezeu, în Divinitatea supremă, creată şi necreată, parte lumină, parte întuneric, parte fiinţă, parte nefiinţă, parte timp, parte veşnicie, dar şi altceva pe care mintea omenească nu o poate cunoaşte decât prin îndumnezeire (cum susţin părinţii ortodoxiei), a făcut posibil apariţia misterului “Mioriţei”. Vorbim de acest mister anume acum, fiindcă în martie se vor împlini 160 de ani de la descoperirea de către Alecu Russo (la Soveja) a acestui text magnific, dar şi fiindcă tradiţia nemuririi pe care este clădită “Mioriţa” nu poate avea nici vechimea trecerii de la feudalism la epoca modernă, nici pe cea a ieşirii poporului român din teroarea istoriei, nici pe cea a transhumanţei, nici pe cea a luptei economice dintre fraţi, ci doar credinţa în Dumnezeu.

Dar cât de veche este această credinţă? Cercetarea arheologică, cum am arătat şi în alte părţi, demonstrează că primele artefacte ale omului, mai ales primele manifestări arhitectonice, numerologice, geometrice poartă pecetea sacrului şi revendică sacrul şi ca ontologie, şi ca rost al fiinţării. Aşa numitul paravan de la Ripiceni-Izvor, de peste 60.000 de ani, după opinia noastră, este unul din cele mai vechi monumente construite de om anume pentru a demonstra cunoaşterea drumului cosmic spre stelele Arhetipului primordial (cum susţine Al. Hâjdău), şi acesta un posibil intermediar între om şi Dumnezeu. Fără Dumnezeu “lipsa de teamă în faţa morţii”, despre care vorbeşte Mircea Vulcănescu, devine imposibilă, aşa cum nu o pot lămuri nici ontologiile mioritice apărute după martie 1846.

Andrei Vartic
20 Iulie 2005
Chişinău

Cuibarele umanităţii (7)

0

Se închină arheologului Ilie Borziac

Asculţi preludiu la unison de Enescu! Stai faţă în faţă cu geometria transcendentală a lui Brâncuşi… De unde această vechime uriaşă în aceste opere de artă care au influenţat şi pe un Menuhin, Ezra Pound sau James Joice? Au fost şi alţi artişti geniali în arta europeană din secolul XX care au readus vechimea în devenirea omului? Desigur. Şi în secolul XIX. Şi mai înainte. Şi încă foarte mulţi. Mult mai mulţi decât a dat Europei poporul român… Dar chiar şi la Shakespeare sau Bach, modalităţile de expresie sunt axate pe tradiţia istorică şi culturală apropiată. Pe continuitatea recentă a tradiţiei, nu pe vechimea vechimilor, nu pe sacru primordial, nu pe mit şi arhetip. De pildă, construcţiile sacre romboidale ale lui Brâncuşi se regăsesc în România pe porţile şi stâlpii caselor şi în timpul vieţii artistului, dar şi zeci de mii de ani în urmă. Aşezarea sacră a omului carpato-dunărean este reprezentată cu opere de artă geniale şi pe domeniul expresiei poetice („Mioriţa”, „Monastirea Argeşului”), şi pe cel plastic (vezi picturile sacro-geometrice ale cucutenienilor). Sau în miraculoasele staţiuni paleolitice de pe Ceahlău (denumit şi Munte Sfânt de Cantemir şi Al. Hâjdău). Pentru a legă firele artei de cele ale istoriei merită să vorbim şi despre staţiunea paleolitică de la Cosăuţi, poate una din cele mai importante locuiri ale omului în paleoliticul superior.

Multe sunt straturile de civilizaţie din această staţiune aşezată pe malul Nistrului, ceva mai sus de Soroca. Cele mai recente sunt însemnele creştine (paleocreştine?) din micile grote de pe malul stâncos al Nistrului. Cercetătorul poate depista acolo şi semne mai vechi, geto-dacice, dar şi altele decât cele creştine. Descoperite de Ilie Borziac şi Teodor Obadă, ele au fost cercetate fugitiv şi de subsemnatul. Or, numai aici ar trebui să lucreze un serios grup multidisciplinar format din arheologi, lingvişti, istorici (ai ortodoxiei, artelor plasticie, manifestărilor esoterice) şi să studieze pas cu pas fenomenul creştin (sau paleocreştin) de pe aceste stânci aflate la hotarul dintre sedentar şi nomadism. Nu a fost să fie. Şi nu se ştie când va fi să fie. Mai sus de aceste grote excepţionale, pe culme, se află o uriaşă (nu exagerăm deloc) davă getică. Valurile ei duble de apărare (cel puţin la suprafaţă sunt din pământ) se întind peste un kilometru, iar în zona centrală se află şi o citadelă înconjurată tot cu un val de pământ. Cercetând harta davelor lui Ptolomeu se poate presupune că dava de la Cosăuţi nu este alta decât Clepidava. Şi aici cercetarea arheologică se reduce la câteva schurfuri efectuate de Ilie Borziac.

borziac
Ilie Borziac (22 iulie 1948 – 19 martie 2010)

Mai jos, chiar pe malul Nistrului, se mai văd urmele unei staţiuni cucuteniene. Tot aici poţi observa cu uşurinţă portul antic (operativ cel puţin din epoca geto-dacică). Dar minunea de la Cosăuţi o constituie staţiunea paleolitică gravetiană. Descoperită şi cercetată fundamental de Ilie Borziac şi echipele sale (este vorba de importanţi arheologi şi antropologi din mai multe ţări), staţiunea paleolitică de la Cosăuţi este un imens centru (spiritual, economic) al omului din epoca pietrei. Straturile culturale de aici, aşezate unul peste altul timp de vreo zece mii de ani, sunt de o importanţă capitală şi pentru cercetarea apariţiei omului pe pământ, şi, după opinia noastră, pentru destinul lui viitor. Oasele incrustate cu semne geometrice (o metoda străveche de arhivare a informaţiei, adică, în fond, un scris), madona de la Cosăuţi, cioplită în piatră, vestita amuletă ornată cu şiruri numerice, neasemuitul portac pe care a fost incrustat complexul numerologic 7 şi 9 (cercetat de noi pe tot spaţiul paleolitcului euro-siberian), urmele de locuinţe sau, poate, temple străvechi, zeci de mii de instrumente de silex, unele cu totul şi cu totul enigmatice, harpoane ritualice, posibile sănii şi săpăligi etc, etc – toate astea arată, după opinia cercetătorilor, ca e vorba de un uriaş complex multicultural paleolitic, o adevărată universitate a acelor timpuri care a funcţionat peste 10 mii de ani, un centru de iradiere a cunoştinţelor, o Romă a paleoliticului. Astfel megapolisul arheologic de la Cosăuţi (nu e departe ziua când în zonă se vor descoperi şi importante vestigii aurignaciene sau musteriene, ba şi mai vechi), aşezat în apropierea vestitelor ape tămăduitoare de acolo, este unul din cele mai importante centre culturale ale Europei. Mare păcat că ignoranţa noastră îl aruncă atât de hain în hăţişurile nechibzuinţei. Dar ignoranţa trece şi pietrele rămân.

Andrei Vartic
19 Iulie 2005
Chişinău

Cuibarele umanităţii (6)

0

Cel care a săpat (cu ce instrumente?) grota paleolitică de la Buzdujeni, veche de aproape 100.000 ani (poate şi mai mult) o fi vrut să ne transmită mai multe mesage? Nu ştim încă precis. Dar cu certitudine această grotă misterioasă în care aşa numita industrie litică a musterianului denticulat s-a păstrat intactă timp de peste 40.000 de ani merită o cercetară fundamentală multidisciplinară. Mai ales sub aspectul conştientizării pericolelor ecologice şi climaterice care au şi început să bântuie lumea? Ce fel de om a fost acela care a păstrat ca pe un lucru sfânt o tehnică de prelucrare a silexului aşa de mult timp în pofida gravelor schimbări ale climei? Şi de ce anumite părţi ale acestei grote misterioase sunt cioplite în mod diferit? De ce musterianul denticulat este descoperit în cantităţi mari numai pe linia Buzdujeni – Mamaia-Sat, pe lângă Constanţa? A fost acest musterian denticulat o tehnică a unui anumit trib musterian (musterianul, consideră majoritatea arheologilor este epoca când Pământul, în special Europa, a fost locuit de omul de neandertal – homo neanderthalensis?), sau e vorba de un alt timp uman, poate chiar de acel misterios homo archaic, prototipul omului modern? Vorbim de omul arhaic fiindca, iara-şi în mod misterios, în multe cuibare ale omului musterian sau descoperit si destule) de la 3 pana la vre 10 procente de instrumente caracteristice omului din paleoliticul superior, adica ale celui mai vechi om modern. Cum au putut acele instrumente să ajungă pe „teritoriul” omului de neandertal? Nu s-a găsit un răspuns sigur la această întrebare. Adepţii metisajului consideră că în anumite familii (sau poate numai în una) ale omului de neandertal femelele au născut prototipuri ale omului modern şi că, de fapt, omul de neandertal a fost un timp port+altoi al omului modern.

Poate, dar cu cine s-a combinat omul de neandertal ca să se nască omul modern? Grea întrebare, ţinând cont de complexitatea imposibil de cunoscut a genomului omenesc, complexitate care se poate naşte întâmplător, dar cu o probabilitate la fel de mică cum ai arunca în sus o monedă de 1 ban şi ea ar cădea jos sub forma unui om cuplu bărbat-femeie de vreo 20 de ani, completamente pregătiţi pentru a se înmulţi şi rezista pe un pământ completamente necunoscut la timpul apariţiei lor. Despre asemenea fenomene până şi Socrate spunea – este mai uşor să prefaci o femeie în pasăre, decât să înveţi pe un om care nu are auz muzical să cânte la flaut (vezi Platon, „Alkiona”). Lăsând enigmei cei al enigmei, să întrebăm totuşi cine a construit atât de divers interiorul grotei musteriane de la Buzdujeni? Despre rotonda din partea dreapta a grotei am vorbit deja în unul din articolele din această serie. Dar despre magnifica structură rotundă din partea stângă, aflată chiar la intrare merită să scriem şi poeme cât o Iliadă, şi tratate de istorie a fiinţei omeneşti în zeci de tomuri. Uitaţi-vă cu atenţie la suprafaţă acestui miracol musterian. Una că suprafaţa este mare, alta este rotungimea ei aproape perfectă şi, în fine, felul perfect cum a fost şlefuită.

Suprafaţa rotundă lustruită până la perfecţiune la intrarea în Grota musteriană de la Buzdujeni. Foto de autor
Suprafaţa rotundă lustruită până la perfecţiune la intrarea în Grota musteriană de la Buzdujeni. Foto de autor

De ce ia trebuit omului de neandertal să şlefuiască o suprafaţă rotundă până la o asemenea calitate de şlefuire care te lasă îngândurat? La ce ia folosit această suprafaţă rotundă? Se fălea cu ea în faţa vecinilor? Sau, poate, era o mostră de veneraţie în faţa strămoşilor? Poate era o carte de vizită a cuiva sau un mesaj de la strămoş foarte puernic care prin această metodă şi-a lăsat urma pe pământ? Sau, poate, este un mesaj arhivar specil pentru lumea de azi sau de mâine, un mesaj pentru ignoranţa noastră cea de toate zilele care mai că a pierdut poate chiar l-a şi pierdut!) rostul fiinţării pământeşti? Că la Buzdujeni, pe malul Racovăţului, stă ascunsă una din tainele cele mai mari ale omului primordial nici nu mai e o temă de discuţie. Că anume acolo omul a păstrat cu sfinţenie timp de zeci de mii de ani un anume foc sacru, o idee de fiinţare, o scară de valori sau o secantă care lega fiinţa omenească de lumea zeilor, este aproape sigur. O altă lămurire a păstrării în uz a unui singur instrument litic – pe cel denticulat – timp de zeci de mii de ani de ani mai că nici nu poate fă găsită. Rostul grotei de la Buzdujeni pare a fi unul sacru, dar sacralitatea această provine tocmai din musterian, are peste 60.000, chiar 70.000 de ani, chiar şi mai mulţi şi în aceste condiţii de vechime numai rostul sacru al fiinţării omeneşti îl putea impune pe om să construiască o asemenea minune rotundă, lustruită perfect, ca cea de la Buzdujeni. Faptul că această minune a fost construită anume în Basarabia ridică, evident, rangul cuibarelor basarabene ale umanităţii la cel mai înalt rang.

Andrei Vartic
18 Iulie 2005
Chişinău

Cuibarele umanităţii (5)

0

Cel care a pictat în paleoliticul superior neasemuitul bizon în peştera de la Altamira ar fi putut să picteze fără nici o problemă şi o Mona Lisa sau să sculpteze un David. De ce nu a făcut-o? De ce în frescele capelelor sixtine paleolitice alîturi de strălucitele reprezentări artistice zoomorfe nu apar şi chipuri antropomorfe? Chiar să nu avut cel mai vechi om modern măcar o ţâră de interes şi pentru chipul său? Chiar nu-i păsa cum se oglindea în ochii celorlalţi? Sau măcar în ochiul pictorilor care trasformau ocrul cel roşu în geniale (după opinia omului contemporan) reprezentări plastice şi simbolice ale păsărilor şi animalelor împreună cu care împărţea habitatul pe pământ? Chiar să nu fi existat în sufletului omului primordial nici o jenă de narcisism? Chiar să nu-i fi trebuit nici oglinda apei ca să-şi vadă chipul pe care-l văd ceilalţi? De unde ştia dacă este urât su frumos? Dacă nasul lui este mai lung sau mai cârn decât al celorlaţi? Dacă are urechi căplăuge sau buze de cal? Ce lege anti-iconografică a interzis pentru o perioadă atât de lungă – e vorba de vreo 30.000 de ani – reprezentarea plastică antropică? Ce pericol de moarte sau ce păcat de moarte îl făcea pe om să se teamă de propria imagine reprezentată iconografic? Sau, dimpotrivă, ce bucuria uriaşă, ce privelegiu îi acorda faptul că îşi refuza cu atâta îndărătnicie propria reprezenatre în fresce alături de păsări şi animale? Mai mult decât. Există o deosebire netă în felul cum îşi picta sau ornamenta artefactele omul din Europa de Apus şi cel din Europa Centrală şi de Sud-est, în mod special din arealul unde locuim noi.

Omul apusean picta naturalist în timp ce omul răsăritean picta şi încrusta mai ales simboluri geometrice şi numerologice şi doar arareori în straturile culturilor aurignaciene sau gravetiene apar figuri zoomorfe. Trebuie să accentuăm, însă, că şi în Europa de Apus, şi în cea de Răsăsrit au apărut şi destule figuri antropomorfe (vezi cazul madonelor de la Welderof sau Kostenki), dar, cât mister, ele sau erau totalmente lipsite de cap (acest fenomen a continuat până în cel mai tardiv neolitic, vezi cazul zeiţelor cucuteniene), sau aveu un chip mai repede mutilat, decât reprezentativ. Este tocmai cazul figurinei de vreo 18.000 ani descoperite de Ilie Borziac la Cosăuţi. În acelaşi timp şi la Cosăuţi, şi la Brânzeni, şi la Mitoc, şi în multe alte staţiuni din spaţiul carpato-nistrean au fost descoperite mii de oase cu încrustări numerologice şi geometrice, adevărate străfulgerări de geniu ale omului primordial. Portacul descoperit de acelaşi Ilie Borziac la Cosăuţi (pe care după opinia noastră este reprezentată una din cele mai strălucite ştiinţe ale acelui om reprezentată prin unitatea cifrelor 9 şi 7, vezi Portacul lui Borziac, Univers bibliologic, nr. 1-2, 2005) chiar este o capodoperă sub toate aspectele manifestărilor umanului pe Pământ.

De ce, aşadar, se ferea cu atâta îndărătnicie omul paleolitic (dar şi cel neolitic) să se reprezinte simbolic şi plastic? Care din oamenii acelor timpuri erau mai inteligenţi? Cei care pictau naturalist în Vest, sau cei care încrustau figuri geometrice şi serii numerologice (mai ales de 7 şi 9) în Est? Şi de ce reprezentările zoomorfe apusene sunt dotate cu aceleaşi figuri geometrice şi serii numerologice pe un areal geografic uriaş – de la Malta, în Siberia Centrală (din apropierea lacului Baical) şi până la Oceanul Atlantic? Există, desigur, unele răspunsuri la aceste întrebări (vezi şi studiul nostru „Întrebarea cu privire la paleoinformatică”). Dar cel mai curios din toate aceste răspunsuri ni-l dă, până la urmă, tot cercetarea arheologică. Acum câţiva ani autorul acestui eseu a făcut un pelerinaj în paleoliticul basarabean împreunăc cu arheologul Ilie Borziac şi paleontologul Teodor Obadă. Noi am scris destul despre acel perelinaj, dar un mic amănunt antropologic l-am lăsat pentru altă dată din cauza provocării pe care ar fi putut s-o producă în lumea ştiinţifică. Este vorba despre unele „instrumente de silex”, cioplite încă de omul care locuia în vestita staţiune gravetiană de la Cosăuţi, care par să fie prelucrate special ca să semene cu omul. Prezentăm astăzi una din aceste icoane răs-străvechi, poate mai veche de 20.000 ani pe care ar fi ptut-o realiza şi întîmplarea, dar şi omul (precizând că în colecţia noastră avem şi silexuri „antropomorfe” mult mai vechi, descoperite în staţiunea musteriană de la Buzdujeni).

Andrei Vartic
16 Iulie 2005
Chişinău

Cuibarele umanităţii (4)

0

Niciodată, probabil, în timpurile moderne sufletul omenesc nu a stat atât de aproape de esenţa muzical-numerică a Cosmosului ca în „Fantezie şi fugă cromatică” de J. S. Bach. Dar de ce ia trebuit Cosmosului să oglindească în mintea unui pământean (şi acesta a fost Bach) acest echilibru remarcabil dintre fantezie şi fugă. Fantezie de ce? Fuga spre ce? Şi cum o fi sunat această muzică divină în mintea lui Bach? I-a ajuns genialului compozitor instrumentele de epocă ca să reprezinte sonic toată adâncimea acestei muzici? Ce instrument ar putea reda toată complexitatea ei? Orga, clavecinul, şi, mai apoi, pianul sunt instrumente de evoluţie, nu de epocă, nu de totdeauna. Adica, nu sunt aşa de perfecte şi de primordiale ca, de pildă, vocea umană (cum încearcă să ne demonstreze, cu mult succes, Grigore Leşe). Or, timpul pentru care este funcţional opusul lui Bach este mult mai mare decât cel al clavecinului, orgii, pianului. După opinia noastră interpretarea „fanteziei şi fugii cromatice” ar putea „evolua” simfonic până la cîntatul acestui opus remarcabil la frunză sau la solzul de peşte, instrumente arhaice naturale perfect armonizate cu vocea omenească, creată de Cel care l-a făcut pe om, vorba Bibliei, pentru a se apropie de Dumnezeu şi prin cântec. Poate numai prin cântec… Poate interpretarea lucrării geniale a lui Bach la un cor de frunze şi de voci omeneşti ar reprezenta culmea interpretării lui Bach, dorinţa arzătoare a omului de a-şi aproopia limitele de manifestare de limitele şi ritmurile cosmice, sau, mai corect, urmând pe Eminescu, de undele de timp?

De ce vorbim de Bach atunci când cercetăm cuibarele umanităţii care s-au întâmplat, parcă de la sine (fiindcă nu s-a găsit încă o lămurire ştiinţifică a apariţiei acestei complexităţi spiritual-biologice care este omul) şi în zona grotelor carstice de pe micii afluenţi ai Prutului Mijlociu? Fiindcă este imposibil să vorbeşti despre realizările celui mai vechi om modern, omul primordial, fără a le compara cu alte realizări apopiate de perfecţiune, adică de echilibrul dintre om şi divinitate. Iată că pe bolta vestitei grote rotunde (perfect rotunde) de la Brânzeni (recent arheologul Ilie Borziac şi paleontologul Tudor Obadă au mai descoperit alături un întreg complex de grote, în care se află şi instrumente de silex, şi posibile urme de picturi rupestre) autorul acestui eseu a descoperit (drept că a folosit pentru asta instrumentul de mărire optică a aparatului de fotografiat) un complex logico-simbolic remarcabil – un grup de trei cruci (parcă ar fi vorba de cei trei magi despre care vorbeşte evenghelia) care stau pe o bază impunătoare în formă de triunghi cu vârful în jos, aflat, cum ar spune fizicienii, într-un echilibru nestabil.

p-9-2
Tripletele de cruci de la Brânzeni. Fotografia autorului

Cum nu s-au făcut alte cercetări prezentăm aici şi fotografia, dar şi desenul grafic după fotografie (făcând trimitere şi la un grup simbolic la fel de spectaculos, format tot din trei cruci, din vestia crotă de la Cosquer., (vezi A. Vartic, Portacul lui Borziac, Univers bibliologic, nr. 2-4, 2004, BNRM, Chişinău, p.51-81) şi lăsăm cercetării multidisciplinare dreptul de a dovedi dacă observaţia noastră fotografică de la Brânzeni este lucrare a omului primordial şi dacă ea are legătură cu desenele grafice din peşterile franţuzeşti. Cu certitudine, însă, crucea şi tripletul de cruci face parte din simbolurile primordiale ale omului, simboluri sacre care măsurau şi dimensiunea tragică a omului, şi pe cea transcidentală, şi pe cea a fugii lui de realitatea necruţătoare spre domeniile înalte ale fanteziei şi ale perspectivelor luminoase, unduioase, ale mântuirii. În acest sens opusul lui Bach, cântat de un cor uman acomaniat, cum ne îndeamnă tot cântecul popular românesc, şi de un cor de frunze verzi, într- grotă boltită, ca cea de la Brânzeni, ar putea exprima muzical, adică omeneşte, şi relaţia dintre tripletul de cruci şi tringhiul neechilibrat, sculptat acum vreo 36.000 ani în urmă anume în Basarabia pentru un rost care, cu siguranţă, era şi este al omului.

Andrei Vartic
15 Iulie 2005
Chişinău