web analytics
Blog Pagina 3

Frumos şi mistic în arhitectura medievală românească

0

Cercetând frescele cele frumoase din vechile biserici de pe valea Oltului, poetul Valeriu Anania (dialogând mucalit cu episcopul Bartolomeu Anania) a observat că unele scene sunt ascunse de ochiul privitorului în altar, acolo unde majoritatea credincioşilor nici nu intră vreodată, sau foarte sus, pe bolta înaltă a naosului, sau după diverse elemente arhitectonice ale pronaosului şi pridvorului (Valeriu Anania, Cerurile Oltului, Rîmnicu-Vîlcea, 1990, p. 312). Ele nu pot fi văzute şi înţelese de cel care participă la liturghie, mesajul lor iconografic nu poate fi lămurit în predica preotului sau alăturat discursului politic (cum s-a tot vorbit despre pictura exterioară a bisericilor din epoca Rareş). În felul acesta vechea pictură medievală românească este ascunsă şi de ochiul exegeţilor şi nu e de mirare că atâţia români cărturari nu cunosc aceste minuni plastice. Dar, poate, anume aşa trebuie să fie pictura ce ascunde relaţia secretă, fără intermediari, dintre pictor, un iniţiat ce urcă prin asceză, şi Dumnezeu, ce coboară mistic spre acel pictor. Ajungând, însă, la aceste fresce atât de ascunse nu poţi să nu pui câteva întrebări. Unde, când şi de către cine a fost promovată în principatele româneşti această relaţie subtilă dintre iniţiatul-pictor şi Dumnezeu? Relaţia secretă dintre pictorul medieval şi Dumnezeu vine din tradiţia autohtonă sau este de împrumut? Cum şi când s-a conştientizat la noi ideea că frumosul plastic “place lui Dumnezeu” şi că el poate deveni loc de întâlnire a omului cu Domnul? Cum s-a întâmplat că frumosul şi misticul, noi am denumit acest fenomen cu termenul kalokamistikos, s-au unit atât de temeinic pe la 1350-1370 şi au devenit carte de căpătâi a elitelor româneşti?

Fig. 1. Deisis-ul de la vechea biserica Domnească de la Curtea de Argeş. Tronul Atotţiutorului reprezintă un cosmos arhitectonic
Fig. 1. Deisis-ul de la vechea biserica Domnească de la Curtea de Argeş. Tronul Atotţiutorului reprezintă un cosmos arhitectonic

Înainte de a cerceta posibilităţile unui răspuns la problemele despre care este vorba mai sus, să observăm că starea de kalokamistikos a frescelor medievale româneşti ne permite să punem şi întrebarea cu privire la arhitectura frumoasă şi mistică a locaşelor unde au fost pictate (de pildă Deisis-ul din biserica Domnească de la Curtea de Argeş sau Cavalcada Sfintei Cruci, de la Pătrăuţi, poate cea mai kalokamistică pictură din Evul Mediu şi Renaştere). Multe din aceste locaşe au fost îndepărtate special de cetăţile, curţile domneşti şi boiereşti, satele şi târgurile medievale. Această îndepărtare s-a făcut fiindcă se ştia că fără asceza totală a monahului nu este posibilă nici cunoaşterea lui Dumnezeu de către lume, nici păstrarea lumii în fiinţare. Cercetând artele medievale din spaţiul ortodox românesc se mai poate spune că tot atunci s-a adăugat instrumentelor ascezei (singurătatea, postul, tăcerea, mila, rugăciunea, veghea, iubirea) şi zidirea frumosului. Această zidire frumoasă şi mistică a impus reorganizarea arhitecturii sacre bizantine în sensul accentuării apropierii şi prin frumos de Dumnezeu. Astfel arhitectura medievală românească s-a distanţat frumos şi mistic de modelul ei bizantin, ba chiar şi de ideea de biserică ca loc de adunare euharistică a comunităţii creştine şi a creat o excepţională arhitectură creştină a izolării de comunitate. Primele biserici de acest tip, cum ar fi cele de la Putna şi Cozia, au urmat însă tradiţii anahoretice mai vechi, cum ar fi zidirea de piatră a Tismanei sau cea a bisericii “Sfânta Treimea” de la Siret. Coborâm, totuşi, până la timp când nu mai avem în trecut modele de imitat. În arhitectură apariţia modelului original este un moment deosebit de important. Aşadar, cine şi de ce a îngustat până la dimensiunile unei nave înalte şi înguste bisericuţa fermecătoare de la Siret? Cum a apărut proiectul bisericii-bolniţă de la Cozia? Cine a proiectat ingineria sacră a cupolei Putnei? Care este rolul Soarelui şi Lunii în iconografia şi arhitectura veche românească? Cine a zidit algoritmul de 9 ocniţe pe poarta mănăstirii Putna, în jurul stemei lui Ştefan cel Mare, dar şi în zidul bisericii Precista din Bacău, ctitorită de Alexandru, fiul lui Ştefan? Şi în ce măsură arhitecţii care au proiectat (de pildă) catedrala ce se construieşte azi în centrul Bacăului au ţinut cont de tradiţia kalokamistică arhivată în zidirea bisericii Precista din preajmă?

Fig. 2. Biserica-bolniţă de la Cozia, străveche cercetare frumoasă şi mistică a relaţiei arhitectonice dintre om şi Dumnezeu
Fig. 2. Biserica-bolniţă de la Cozia, străveche cercetare frumoasă şi mistică a relaţiei arhitectonice dintre om şi Dumnezeu

Frăţia de schivnici meditativi pe care Sfântul Daniil Sihastrul i-a stăreţit în Munţii Putnei şi ai Voroneţului (înainte şi după venirea lui Ştefan cel Mare la putere) şi apariţia magnifică a arhitecturii Putnei pe la 1465-1470 (urmată abia peste vreo 20 de ani de cea a Pătrăuţului, Voroneţului, Neamţului), vădeşte o tradiţie mistică excepţională şi în vechea arhitectură românească (a se cerceta chilia lui Daniil Sihastrul de la Putna sau a lui Ioan Cel Cuvios de la Prislop). Carpaţii sunt plini de asemenea grote, dar cât de departe în urmă putem căuta rădăcinile tradiţiilor anahoretice în Carpaţi? Nu ştim încă, dar există destule resurse istorice şi arheologice pentru a se hotărî un răspuns ştiinţific fundamental şi la această întrebare. Daniil Sihastrul, născut pe la 1405, l-o fi cunoscut bine pe Gavriil Uric, călugăr nevoitor la mănăstirea Neamţ, foarte aproape de Rădăuţii lui. Influenţa acestui pictor genial poate fi urmărită în toată epoca lui Ştefan, atât în arta caligrafiei, desenului, compoziţiei şi coloristicii, cât şi în misticismul decorului florar, în cel al arhitecturii de fond din cele patru miniaturi, cât şi a arhitecturii practice din acea vreme (inclusiv în cea a bisericii de la Dolheştii Mari, unde a fost înmormântat marele Şendrea, cumnatul lui Ştefan, sau la Bălineşti, ctitoria logofătlui Ioan Tăutu). Motorul creării acelor capodopere medievale era foarte simplu: şi litera pe care o pictezi, ba chiar şi un fragment de literă, s-o faci în totală asceză, fiindcă aşa îi place lui Dumnezeu. Abia atunci harul divin, coborâtor în întâmpinarea ascezei urcătoare, înfrumuseţează biserica, icoana, caligrafia (vezi pentru detalii Ioan Gh. Savin, 1996, Mistica şi ascetica ortodoxă, cu un cuvânt înainte de Antonie Plămădeala, Mitropolitul Ardealului, Crişanei şi Maramureşului, Sibiu).

Fig. 3. Biserica de la Pătrăuţi, preafrumoasă replică arhitectonică a Putnei realizată de Ştefan cel Mare în 1486, ascunde în interior una din cele mai importante picturi mistice ale lumii - "Sfintii militari, sau Cavalcada Sfintei Cruci"(1486)
Fig. 3. Biserica de la Pătrăuţi, preafrumoasă replică arhitectonică a Putnei realizată de Ştefan cel Mare în 1486, ascunde în interior una din cele mai importante picturi mistice ale lumii – “Sfintii militari, sau Cavalcada Sfintei Cruci”(1486)

Într-un articol din 2003 (Domnitorul şi Sihastrul, Timpul, Chişinău) noi am arătat că Sfântul Daniil Sihastrul ar fi putut studia în anii tinereţii arhitectura Sfintei Treimi de la Siret. Tradiţia susţine că pentru şederea prea multa într-o misiune la Siret, stareţul de la Rădăuţi l-a pedepsit pe tânărul călugăr David (viitorul schivnic Daniil) cu un canon foarte sever pe care aceasta l-a acceptat, însă, cu bucurie. Avea, se vede, mult de meditat despre arhiva de construit sacru de la Siret – triconc bizantin îngustat, înălţat şi împuternicit cu gotic vest-european, dotat (pentru a însemna în zidărie semnul crucii) şi cu doi frumoşi sâni miniaturali, dar şi străfulgerat, tot arhitectonic, de o remarcabilă formulă mistică autohtonă. Tot acolo, poate de la vreun vechi schivnic, poate prin revelaţie, Daniil a înţeles că omul se îndumnezeieşte şi prin frumosul construit şi că, de fapt, cel mai frumos din toate frumuseţile zidirilor omeneşti este acela pe care omul îl înalţă pentru a coborî/pogorî Dumnezeu spre om. Frumuseţea odoarelor arhitecturii medievale româneşti vorbeşte tocmai despre faptul că cei care le-au zidit au fost dăruiţi cu harul Domnului încă atunci când au proiectat acele desăvârşiri. Aşa la Putna, atât de anonim, peste fiecare din cele cinci elemente – triconc dotat şi cu o superbă boltă, plus cei doi sâni armonizaţi uluitor cu triconcul – cineva a proiectat şi câte un acoperiş frumos şi mistic, podoaba de arhetip a arhitecturii medievale româneşti.

Biserică de piatră de la Siret, triconc gotico-bizantin, dar şi loc al întâlnirii mistice dintre om şi Dumnezeu, “mama bisericilor moldoveneşti”, a fost construită de Petru Muşat pe la 1370. Nu ştim dacă o fi existat o decizie politică mai veche în ţările româneşti despre necesitatea construirii frumoase a bisericilor de piatră mai vechi decât cea de la Siret. Din câte ştim nimeni nu a cercetat influenţa arhitecturii de piatră din ţara Haţegului, de la Strei sau Densus, sau din cea a Făgăraşului, asupra celor mai vechi construcţii de la Curtea de Argeş, Bistriţa, Tismana, Rădăuţi. Arhitectura este o ştiinţă complexă, sintetică, ea adună la un loc artele şi matematicile, cosmogonia şi ştiinţele inginereşti. Nu avem, însă, vreo ştire că la indicaţia palatelor domneşti de atunci toate astea s-au studiat de arhitecţii care au construit cele mai vechi biserici româneşti. Nu ştim dacă s-au făcut investigaţii speciale ale goticul european şi ale stilului clasic bizantin în vederea construirii Sfintei Treimi de la Siret, dacă din Ţările Româneşti au fost trimişi viitori “meşteri mari” ca să studieze pe Giotto (1267 – ianuarie 8, 1337), sau Brunelleschi (1377 – aprilie 15, 1446). Oricum, arhitectul care a desenat proiectul Sfintei Treimi de la Siret în 1470 nu avea de unde să ştie de Brunelleschi. Nu ne putem da seama nici de faptul dacă domnitorul moldovean de la 1370 (Petru I Muşat) a fost conştient de revoluţia kalokamistică din arhitectura locală ce se întâmpla în timpul lui la Siret. Nu ştim dacă împreună cu noua arhitectură de la Siret a fost proiectată şi o pictură specială care să înfrumuseţeze şi să împuternicească acea arhitectură. Nu ştim dacă, mai târziu, Ştefan cel Mare a învăţat arhitectură de la străbunii săi, dacă a ajuns el însuşi prin Italia în timpul bejeniei provocate de Petru Aron, sau dacă a învăţat arhitectura atunci când era fugar prin Ardeal şi s-a mira de zidirile evropeneşti pe care le-au ridicat strămoşii lui Iancu de Hunedoara în ţara Haţegului, în imediata apropiere a Sarmisegetuzei Ulpia Traiana şi a cetăţilor dace de pe valea Grădiştii.

Fig. 4. Minunea arhitectonică de la Voroneţ, construită de Ştefan cel Mare şi Sfânt în vara anului 1487 şi pictată magistral în interior peste zece ani.
Fig. 4. Minunea arhitectonică de la Voroneţ, construită de Ştefan cel Mare şi Sfânt în vara anului 1487 şi pictată magistral în interior peste zece ani.

Arhitectura şi pictura medievală românească de pe la 1350-1370 a putut fi şi opera unui singur iniţiat. Urmând pisaniile lui Ştefan cel Mare putem spune că Dumnezeu însuşi a zidit şi împodobit Sfânta Treime de la Siret, aşa cum tot El, a biruit pe duşmanii Moldovei şi ai lui Ştefan cel Mare la Podul Înalt (se nu uităm că după ce a biruit pe turci la 10 ianuarie 1475, Ştefan şi oştenii lui au postit trei zile mergând desculţi spre bisericile din jur). Această relaţie dintre fapta omului şi Divinitate, onorată de Ştefan prin post şi rugăciune înainte şi după “războiu”, a fost conştientizată de basarabeanul Alexandru Hâjdău pe la 1830, când învăţa la Universitatea din Harkov. Evenimentul a fost relatat în superbul sonet “Racoveţ” (scris în limba rusă), iar mai apoi repovestit şi în scrisoarea adresată fiului său Bogdan (B. P. Hasdeu) când acela a trebuit să meargă la război. Mircea Eliade a fost primul care a descoperit în opera lui Alexandru Hâjdău cea mai importantă mărturie filosofică a existenţei sacrificiului mistic anonim la români. “Puritatea rituală” despre care scria Eliade stă la baza “transformării morale, pe care trebuie s-o dobândeşti plecând la luptă” (Mircea Eliade, Fragmentarium, Humanitas, 1994, p. 80). Or, anume “puritatea rituală” o regăsim în toată splendoarea ei de frumos şi mistic în cele mai vechi construcţii de piatră ale poporului român. Acelaşi Mircea Eliade a urmărit izvoarele ei până la zidul “părăsit şi neisprăvit”, spre care coboară Negru Vodă şi meşterii săi, apoi, mergând pe urmele “cosmosului liturgic” din Mioriţa, şi spre misterele anahoreţilor daci (vezi Mircea Eliade, De la Zalmoxis la Genghis-Han, Editura Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1980). Faptul coborârii de la izvoare, de la munte, şi a lui Negru Vodă, şi a celor trei păstori mioritici, devine astfel un subiect deosebit de important al investigaţiei ştiinţifice a trecutului primordial românesc, mai ales pentru contextul actual al Globalizării, schimbărilor climatice catastrofale şi a ruinării “purităţii ritualice” (vezi Andrei Vartic, Un veac de Mircea Eliade, Literatura şi Arta, 1 martie 2007, Chişinău).

La data construirii bisericii de la Siret, părintele isihaştilor bizantini, Grigore Palama (1296 – 1359) trecuse la cele veşnice. Asta se întâmplase la scurt timp după retragerea mongolilor din sud-estul Europei şi după un nou atac al holerei. Iar în zona mănăstirii Bistriţei, lângă Ceahlău (misteriosul Pion, Muntele Sfânt din Carpaţi) (dar şi la Tismana, Prislop, Rădăuţi, Neamţ, şi în alte schituri şi grote lipite de Carpaţi), frăţiile călugărilor schivnici români erau deja organizate temeinic după o tradiţie de cel puţin câteva zeci bune de ani. Sadoveanu a sesizat această organizare in “Creanga de aur”, descriind în anii treizeci ai secolului XX continuitatea tradiţiei dekeneice, anahorete din Carpaţi şi impactul ei cu iadul imperial din Bizanţ. Venirea încercării comuniste, cât şi metehnele sale omeneşti (dar şi inteleghentiste), l-au îndepărtat pe Sadoveanu de la izvoarele acelui scris, dezvăluit şi în “Hanul Ancuţei”. O fi avut acces Sadoveanu, atunci când a scris “Creanga de aur”, la careva străvechi informaţii ca mare maestru al masoneriei românesti? O fi fost inspirat din surse spre care nu tot omul are acces? O fi tradiţia mistică dekeneică despre care a scris în “Creanga de aur” doar un joc al imaginaţiei lui de mare artist? A existat o tradiţie a construcţiei de piatră, desăvârşită pe la 1370 în noul triconc de la Siret, mult mai veche decât încearcă cercetarea ştiinţifică? Poate există o cutremurătoare secantă mistică ce se oglindeşte în giganticele şi perfectele construcţii de piatră ale dacilor. Poate acele construcţii sunt arhivări ale comunicării mistice cu prototipului spiritual (despre care Alexandru Hâjdău scria în revistele moscovite prin 1828), lăsate pentru a se rezidi mai noi şi mai proaspete în alte timpuri, nelămurit de groaznice. Poate anume pentru acele zile din viitor strămoşii (sau strămoşul) de la 1370 au zidit la Siret o nouă temelie a statorniciei casnice româneşti ce încununează atât de frumos Carpaţii.

Fig. 5. Miracolul de piatră sacră a Mănăstirii dintr-un lemn, ctitorit de Matei Basarab şi desâvârşit de Şerban Cantacuzino, cel care a editat prima traducere românească a Bibliei, dar car a fost şi cuscrul lui Dimitrie Cantemir
Fig. 5. Miracolul de piatră sacră a Mănăstirii dintr-un lemn, ctitorit de Matei Basarab şi desâvârşit de Şerban Cantacuzino, cel care a editat prima traducere românească a Bibliei, dar car a fost şi cuscrul lui Dimitrie Cantemir

Una din calităţile importante ale vechii arhitecturi româneşti, aşa cum a arătat şi Constantin Noica, este că zidurile ei “sunt în mijlocul naturii, şi totuşi nu sunt ale naturii”. Biserica veche românească nu face parte din oraş, ea nu este lipită de zidurile oraşelor, ci de zidirea cea frumoasă a naturii. Mai mult: ea nu este nici măcar rustică, ci pustnică. Putna a fost construită într-o pustietate. Voroneţul sau Mănăstirea dintr-un lemn, Cozia şi Bistriţa, Neamţ sau Hurezi au fost îndepărtate cu bună ştiinţă şi de târg, şi de sat. Lipite de zidurile oraşelor bisericile ortodoxe româneşti pierd din măreţie, frumuseţe şi taină. Ca să ne poată da toată bogăţia lor spirituală de ele trebuie să te apropii venind de departe, măcar atâta cât ne permite biserica Kretzulescu din Bucureşti. În acelaşi timp apropierea de biserică nu trebuie să-l domine şi să-l umilească pe om, ci să-i înlesnească urcuşul, să-l apropie cât mai mult de Dumnezeu. Frumuseţea bisericilor vechi româneşti a fost special dăruită cu podoaba naturii, cu muntele şi valea, cu râul şi pâraiele sale (cât de fantastic se oglindeşte Cozia în apele Oltului), cu cerul şi stelele, dar şi cu drumul lung ce duce spre biserică. La cea mănăstire trebuie să ajungi, drumul însuşi este la români asceză, purificare şi spovedanie, prin acel drum ascetic biserica devine spaţiu sacru prin excelenţă, dar, cum spuneam mai sus, nu unul dominator, ci apropietor de Dumnezeu, Atotţiitorul. Aşa “pricepe omul că nu este departe de Dumnezeu” (Neagoe Basarab, 1521). Chiar dacă “bisericile de lemn din Transilvania, ale căror turle înalte şi ascuţite amintesc de marile catedrale ale Evului Mediu” şi ne “obligă la evocarea unor legături cu arhitectura gotică de oraş”, spune în alt loc Valeriu Anania (op. cit. p. 84), atunci când punem în lumină arhitectura veche românească trebuie, mai spune tot el, să urmăm şi pe Vasile Drăguţ şi să conchidem “că la elaborarea lor au participat alte forţe creatoare şi că ele au exprimat cu totul alte aspiraţii”. Aceste forţe au însă dimensiune mistică (“liturgică”, spune Mircea Eliade) şi anume despre ele ne vorbeşte şi balada “Meşterul Manole”, şi cea despre ciobanul care îi arată lui Negru Vodă drumul spre vechiul “zid părăsit şi neisprăvit”, dar şi multe alte cântece bătrâneşti româneşti (cum ar fi “Vidra”, “Toma Alimoş”, “Balaorul”, “Chira”, “Corbea”, “Iordachi al Lupului” etc).

Aşadar, ce “aspiraţii” a “exprimat”, la origini, arhitectura kalokamistică românească din Evul Mediu? În primul rând faptul că există un “Cosmos liturgic” împreună/alături cu cel fizic prin care există mântuire pentru toţi. Drumul spre acel Cosmos, parte, ca şi cel fizic, al Atotţiitorului, se realizează prin urcuşul ascetic. Celui care urcă pe un asemenea drum i se dăruie harul divin, spre acela coboară Dumnezeu în prag, pe prispă (cum accentuează Bartolomeu Anania), în pridvor, în biserica. Drumul spre frumosul loc/locaş unde se întâmpla această taină devine astfel un fel de purgatoriu pământesc. Pe fresca din pridvorul Bisericii Domneşti de la Curtea de Argeş, realizată în timpul lui Nicolae Alexandru Voievod, fiul lui Basarabă I, “Isus nu este nici judecător, nici Împărat, nici Arhiereu, ci Pantocrator – Atotţiitorul -, al cărui tron este însăşi cetatea pe care voivodul i-o închină” (op. cit., p. 25, fig. 11). Închinarea cetăţii construite arhitectonic şi transformarea ei în tron al Atotţiitorului ni se pare un moment cu totul şi cu totul aparte al vechii spiritualităţi româneşti. Şi scaunul apostolului Luca din vestita miniatură a lui Gavriil Uric reprezintă un cosmos arhitectonic românesc. De-a dreptul uluitoare este şi construcţia arhitectonică pe care se sprijină picioarele lui Iisus în tabloul votiv de la Voroneţ – o superbă cupolă ce stă pe trei arcuri aproape identice cu cele din cetatea de tip tron din Deisis-ul din pridvorul Bisericii Domneşti de la Curtea de Argeş. Motivul poate fi urmărit şi în scena votivă de la Humor, şi în multe alte adevărate simfonii arhitectonice pictate de cei mai vechi pictorii români. Cum au apărut aceste cosmosuri arhitectonice în pictura din timpul începuturilor principatelor româneşti, formate din comunităţi agrare analfabete? Cum au putut primii domnitori, despre care nu avem dovezi că ar fi călătorit prin Grecia sau Italia şi care mai erau (se spune) şi analfabeţi, să ctitorească zidirea unor asemenea cosmosuri? Un răspuns s-ar putea să-l aflăm cercetând cu atenţie şi primele biserici de piatră ale românilor, dar şi reprezentarea lor plastică, tăinuită în altar, undeva pe boltă, sau în elementele “decorative” ale frescelor. Celălalt, pentru care ştiinţa nu are metodă, va trebui să-l lăsăm în pacea lui, la fel de veche ca şi apariţia paradoxală a omului pe pământ.

Dar în ce condiţii geo-politice, religioase, economice se punea problema mântuirii omului în Evul Mediu românesc? Desigur, în condiţiile vieţii păcătoase a omului, a egocentrismului lui exagerat, a violenţei, ignoranţei, nesaţului de mărire pământească şi, în ultimă instanţă, în cele ale posibilităţii dispariţiei tuturor oamenilor (din aceiaşi comunitate, ţară, sau de pe tot pământul). Invaziile nomade din Evul Mediu, venite peste spaţiul carpato-dunărean în valuri uriaşe (ale hunilor, slavilor, turanicilor, tătaro-mongolilor, turcilor), urmate tot în valuri, de ciume, holere sau lăcuste (mai straşnice decât invazia oamenilor), apoi căderea Constantinopolului la 1453, toate astea au accentuat în acele vremi, anume în spaţiul Carpatic (danubian, tisian, nistrean), inevitabilitatea răului care ţinteşte anihilarea totală a fenomenului uman. Arhetipul sfârşitului Lumii, venit peste sireacul om şi ca invazie a răului universal, şi ca pedeapsă pentru păcatele omului, nu e nou, aşadar, în spaţiul carpato-dunărean, sedentar, casnic şi rustic, cum îl definea Alecu Russo şi cum îl cerceta anume religios Mircea Eliade după cel de al II-lea război mondial. Zidurile vechi, neisprăvite sau părăsite, pe care le caută legendarul Negru Vodă, păstrează în lătratul îngrozitor al câinilor (“şi latră-a pustiu, şi urlă-a morţiu”) şi încercarea omului cu distrugerea universală, şi pedeapsa lui pentru faptul că nu i s-a împotrivit. Vechile monastiri româneşti, deşi împrumutate (şi ca esenţă sacră, şi ca model arhitectonic) din Bizanţ, ne-au lăsat arhivat în vechea arhitectură şi pictură românească un model anume de împotrivire contra distrugerii care vine oricum: frumosul şi misticul, ambele generatoare în sufletul omenesc şi de evlavie pentru cel ce se roagă (contopită în Mioriţa cu liturghia cosmică), şi împuternicire pentru cel care luptă cu răul (ca în “Toma Alimoş”). “Teroarea istoriei”, privită dinspre datele acestei arhive arhitectonice kalokamistice, chiar dacă reprezintă răul ce vine oricum, devine la români generatoare de urcuş transcendental, atât de necesar noilor perspective umane.

Fig. 6. Biserica Precista din Bacău, ctitorita de Alexandru, fiul lui Ştefan cel Mare, este ornamentată cu grupuri de 9 ocniţe
Fig. 6. Biserica Precista din Bacău, ctitorita de Alexandru, fiul lui Ştefan cel Mare, este ornamentată cu grupuri de 9 ocniţe

Frumuseţea mistică a bisericilor medievale româneşti, lipite şi de natură, şi de tragismul inevitabil al venirii răului, lasă sufletului omenesc şi eroismul necesar perpetuării fiinţării spirituale prin fiinţa biologică, şi partea de mântuire necesară veşniciei pentru a menţine în echilibru stabil toată Creaţia. Şi fiindcă şi cei mai vechi decât românii din Evul Mediu, casnici şi ei, sedentari şi rustici, au stat tot pe aceste meleaguri şi s-au confruntat cu aceleaşi posibilităţii ale sfârşitului lumii, era normal ca în toate cele trei zone medievale de locuire românească (ce treime o mai fi şi asta, Ardealul, Moldova şi Ţara Românească?) construirea noilor locaşe de cult să se facă pe temelii sacre străvechi, dacice şi protodacice, cucuteniene şi protocucuteniene. Templele neolitice de la Parţa, Căscioarele sau Vădastra, dar şi vetrele sacre mult mai vechi, paleolitice, ba chiar şi cele musteriene, de la Ripiceni-Izvor sau Buzdujeni, demonstrează continuitatea acestei relaţii sacro-arhitectonice a omului muritor, pus în “încercarea” (Dumitru Stăniloae) temporalităţii, cu drumul spre dincolo ce trece prin construitul frumos şi mistic, şi, mai ales, cu acel dincolo tainic ce păstrează în echilibru şi întregul Univers, şi viaţa spirituală în acest Univers, şi setea veşniciei de temporalitate (vezi “Luceafărul” lui Eminescu). Faptul că sunt lipite frumos de natură (chiar redactate de natură, adică de munţii cărunţi, de râul din vale, de sara pe deal, de stele făclii) reprezintă urma sufletului românesc pe pământ, acele pietricele despre care ne spune povestea că trebuie să le lăsăm temeinic în urma noastră ca să regăsim drumul înapoi, spre lumina cea lină a începutului.

Fig. 7. Maica Domnului, pictura mistică a bisericii Voroneţului din timpul ultimei părţi a domniei lui Ştefan cel Mare
Fig. 7. Maica Domnului, pictura mistică a bisericii Voroneţului din timpul ultimei părţi a domniei lui Ştefan cel Mare

În trecutul deja ianuarie-februarie a anului 2007 la Davos, apoi şi la Paris, s-au dat mai multe scenarii climatice apocaliptice. După încălzirea globală va veni frigul global, care poate distruge aproape tot ce este viu pe pământ. Tot în aceste zile canalele de televiziune, dar mai ales globalizatorul Science TV, transmit oamenilor, din abundenţă, şi alte scenarii ale sfârşitului lumii, cum ar fi ciocnirea Pământului cu un asteroid uriaş, intrarea lui într-o gaură neagră sau într-un gama-vârtej cosmic, răcirea Soarelui şi, în fine, sfârşitul inevitabil al Universului prin destrămarea lui. Câteva zeci de ziarişti şi oameni de ştiinţă (acces spre ochiul camerei de luat vederi este strict limitat) năucesc miliardele de oameni cu aceste scenarii cumplite, adăugând uneori, la finalul emisiunilor, că, desigur, umanitatea nu trebuie să-şi piardă cumpătul fiindcă “ştiinţa va căuta şi va descoperi căi de salvare”. Toate scenariile ştiinţifice ale viitorului vorbesc numai despre distrugere şi sfârşitul inevitabil al omului, în fond despre biruinţa răului asupra spiritualităţii universale. Nici unul din aceşti propovăduitori ştiinţifici ai distrugerii cosmice nu observă frumosul mistic depozitat în construcţiile primordiale ale omului. Nici unul din aceste scenarii nu îl ia în calcul pe Dumnezeu. Nici unul din aceşti pretinşi savanţi nu vorbesc despre faptul că ştiinţa nu poate pune problema înţelegerii logice a infinitului şi a veşniciei, a relaţiei dintre creat şi necreat, dintre finit şi infinit, dintre temporalitate şi veşnicie.

Acest Cosmos este astfel zidit încât relaţia dintre om şi Dumnezeu să fie simţită tainic şi pe munte (pe muntele Sinai), dar şi într-o frumoasă construcţie omenească. Frumosul şi misticul, depozitat de sufletul românesc în bisericile din cumplitul Ev Mediu, face parte din mila universală care nu va scoate omul din fiinţare, deci şi din ecuaţia de kalokamistikos, atât de îndumnezeitoare. Dar această ecuaţie cutremurător de frumoasă, oricât de mult s-ar strădui oamenii de ştiinţă, nu poate avea soluţii logice. Anume acest mister îl exprimă frumos şi mistic, cu demnitate şi profesionalism, arhitectura cea veche a poporului român. Azi drumul spre ea este mai mult al viitorului decât al trecutului în care a fost concepută.

Andrei Vartic
9 Noiembrie 2007
Chişinău

Alt requiem pentru Pavarotti

0
Luciano Pavarotti (n. 12 octombrie 1935, Modena - d. 6 septembrie 2007, Modena) a fost un celebru tenor al secolului XX. Legendă a muzicii de operă, Pavarotti a fost singurul cântareț de operă care a vândut mai mult de 100 de milioane de înregistrări.

La Modena, unde s-a născut şi a murit Luciano Pavarotti, trăiesc şi muncesc din greu mii de basarabeni. Vocea şi moartea lui au marcat pe mulţi dintre ei, şi nu doar fiindcă sunt oameni culţi. Ci fiindcă vocea şi moartea lui Pavarotti au marcat întreaga umanitate. Aşadar, puţintică istorie nu strică. În 1967, când Beatles se credeau mai presus decât Beethoven, iar Heidegger spunea „Doar un zeu ne mai poate salva!”, Herbert von Karajan înregistra Requiem de Giuseppe Verdi. Deşi sala era absolut pustie Karajan dirija magnific, ca un zeu întrupat, iar orchestra, corul şi cei patru solişti păreau cei trei îngeri trimişi pentru a anihila, anume la 1967, Sodoma şi Gomora. Printre solişti, fără barbă, era şi tânărul Luciano Pavarotti, tenorul invitat de Karajan pentru a interpreta Ingemisco, nădejdea că omul are parte de mila lui Dumnezeu. Până la 6 septembrie 2007 avea de cântat şi de vieţuit, şi de înnobilat omul, încă 40 de ani.

Comparat doar cu inegalabilul Caruso, înaripat de propriile coarde vocale „sărutate de Dumnezeu”, cum spunea chiar el, dominând epoca şi cu radioul, televiziunea, CD-ul şi Internetul, anihilând kitch-ul (inclusiv din interpretarea operei şi a muzicii simfonice), adunând mulţimi uriaşe de oameni simpli la concertele sale şi orientând chiar şi cea mai uşoară muzică uşoară spre problemele reale ale omului, cântând operă, pop şi rock împreună cu muzicieni pop-rock, dar uitându-se direct şi în ochii politicienilor care au creat Vietnamul, anul 1968 la Paris şi ocuparea Cehoslovaciei, aţâţarea războielor etno-politice în fosta URSS sau tragedia din Cosovo, Irak şi Sudan, Luciano Pavarotti ne-a spus tuturor, şi încă tare de tot, că omul nu e doar carne de tun, nu e doar consumator de hamburgheri, nu e doar bruta ce sodomizează copii în Franţa, nu e doar kazak ce ucide inocenţi pe Nistru, nu e doar un împătimit de pornografie, alcool şi droguri (ca în romanele unor scriitori români contemporani), ci fiinţă „sărutată de Dumnezeu”, liberă să cunoască cea mai deplină libertate, iubirea (Apostolul Pavel).

În domul din Modena, unde fusese pus vinerea trecută, mulţimile nu aveau grai omenesc, ci îngeresc. Printre zecile de mii de cetăţenii ai lumii care aplaudau în piaţa Modenei intrarea lui Pavarotii în veşnicie erau şi sute, poate chiar mii de basarabeni, pe care demonul comunist şi cel geopolitic i-au alungat de acasă. Lumina ce s-a arătat lumii prin vocea lui Pavarotti va îndumnezei şi pe aceşti oameni. Libera me.

Andrei Vartic
6 Septembrie 2007
Chişinău

Straja din lanul de Goma

0

Atacurile murdare împotriva lui Paul Goma apar în presa bucureşteană, dar şi în cea internaţională, atât de regulat, atât de bine concertat, încât nu poţi să nu-ţi pui întrebarea dacă nu cumva cercurile de holocaustologi înfocaţi (cum le spune Goma) folosesc special numele marelui scriitor, luptător anticomunist, dar şi cel mai important desident român, pentru a se spoi pe sine, vorba lui Eminescu? Aşa, cum de altfel, îl folosesc şi pe cel al lui Mircea Eliade sau Mihai Eminescu. Potlogari de diferite rase, în marea lor majoritate comunişti-bolşevici şi cominternişti de marcă în trecut (sau urmaşii lor), unii din ei participanţi activi la genocidul împotriva umanităţii organizat de Lenin şi gruparea sa teroristă, vinovaţi direct de instaurarea dictaturii comuniste în România, distrugători şi ai României Mari, dar şi ai statului democrat român de după decembrie 1989, devenit între timp membru NATO şi UE, aceşti oameni atacă neruşinat pe marele scriitor Paul Goma cu arma negaţionismului, întârziind astfel şi ziua când statul român ar putea să-l repună în drepturi, să-i restituie cetăţenia (luată abuziv de fostul regim comunist) pe care nu a refuzat-o niciodată, dar şi pensia pe care nu o primeşte acum de la nimeni, trăind la bătrâneţe în cea mai umilitoare sărăcie, bolnav şi părăsit chiar şi de mulţi din prietenii de ieri.

Or, Goma este prea mare, prea înalt prin opera lui de scriitor, pentru a fi biruit cu aceste atacuri mizerabile. Dar sâcâit necontenit, împins spre războiul de rutină cu ei, iată, că se poate. Fiindcă în loc să se concentreze pe promovarea operei sale în lume, în loc să arate prin conferinţe şi televiziuni (mai ales tinerimii lumii) primejdia guvernărilor comuniste (ale guvernării prin crimă necontenită) şi troţchiste (ale guvernării prin haos necontenit), Goma se apără de aceşti pretinşi apărători ai suferinţelor poporului evreu în cel de al doilea război mondial (pe care Paul Goma nu le-a negat niciodată). Iar noi, prietenii şi admiratorii lui Goma, în loc să organizăm simpozioane ştiinţifice internaţionale de studiere a crimelor naziste şi comuniste, în loc să fondăm muzee în care să adunăm numele celor ucişi şi chinuiţi de nazişti şi comunişti, în loc să-i punem lui Goma statui, să-i deschidem muzee la Mana, în Basarabia, unde s-a născut, sau la Gilava, sau la Canal, sau în faţa Securităţii din Bucureşti, unde a fost chinuit, luptăm zi de zi ca să ni-l apărăm, că să ni-l păstrăm parte a conştiinţei noastre morale colective, parte a demnităţii româneşti, a omeniei de omenie pe care nimeni nu o poate lua naţiunii române..

Statele Unite ale Americii, chiar prin participarea preşedintelui SUA, au deschis marţi, 12 iunie, un muzeu al crimelor comunismului. Noi, soldaţii basarabeni aflaţi în prima linie a războiului cu această ciumă a omenirii, cum să nu ne bucurăm de fapta nobilă a naţiunii americane? Dar cum să ne bucurăm dacă comunismul lui Lenin, şi încă unul militant, cu pioneri şi comsomolişti zombiţi pentru a fi devotaţi cauzei proletare (pe care nu o putem uita, fiindcă e o cauză a genocidului universal comunist) guvernează în continuare cel mai sărac stat european, republica Moldova, parte din fosta Basarabie, pământ atât de românesc încă din timpurile cele mai străvechi. Deci, să ne amintim, că după aducerea comunistului şi românofobului Vladimir Voronin la guvernare în statul republica Moldova, creat în 1991 de interese geopolitice „la o margine de ţară”, vorba poetului şi publicistului Nicolae Dabija, câţiva politologi români s-au grăbit să-l laude în presa internaţională, inclusiv prin „Figaro”, şi să-l prezinte Europei democratice drept noua noutate comunistă, democratică, cap de pod al noului Comintern ce ar trebui să guverneze Europa spre binele social al celor mulţi. Aceşti politologi erau (şi mai sunt) Mircea Berindei, Vladimir Socor şi prietenii lor din umbră. Unii din ei s-au şi developat propunând zilele trecute distrugerea axei Washington-Londra-Bucureşti, păstrarea armatei ruse în Transnistria, prietenia cu românofobul militant Voronin şi chiar exerciţii militare româno-ruse fără nici o consultare a SUA şi NATO…

Ar fi bine ca toţi aceşti binefăcători comunişti ai poporului român din Basarabia (presa de la Chişinău şi Bucureşti a arătat că de fapt sunt troţchişti adevăraţi, ideologi ai guvernării prin haos neîntrerupt) să treacă azi, în iunie 2007, prin satele şi oraşele Basarabiei, să le vadă depopulate, demoralizate, alcoolizate cu votcă foarte ieftină (de 50 de cenţi SUA jumătatea de litru), părăsite şi de România, şi de Europa în haos şi ignoranţă, fără drumuri şi infrastucturi medicale şi educaţionale, gata-gata pentru a intra în comunitatea celor mai sărace state africane. Deşi manipulat (în Basarabia se spune „tumănit”) cu toată puterea masmediei de la Chisinau, privatizată („prihvatizată”, este chiar termenul lui Voronin) cu forţa de comunişti şi aliaţii lor de la 4 aprilie 2005 (când şi creştin-democraţii lui Iurie Roşca l-au votat pe Voronin, cică tot la sugestia unor politologi), electoratul Basarabiei l-a taxat dur pe Voronin (deci şi pe politologii lui de la Paris, Bucureşti şi Washington) la alegerile locale din 3 iunie 2007. Partidul comuniştilor din republica Moldova a pierdut puterea în 30 din cele 33 de raioane, în majoritatea comunelor şi oraşelor şi e gata-gata să cadă şi de la guvernare chiar înainte de termenul constituţional. Cum, totuşi, s-a întâmplat, că prestigioase ziare pariziene şi bucureştene au publicat articole de susţinere a comuniştilor basarabeni încă prin 2003? De ce atâtea peniţe bucureştene au tăbărât peste luptătorii anticomunişti din Basarabia şi Bucovina, chiar şi peste memoria celor care s-au sacrificat în GULAG şi prin temniţele KGB luptând împotriva comuniştilor lui Lenin şi Stalin, împotriva pactului dintre Stalin şi Hitler, pentru statul democrat România Mare? De ce, peste noapte, luptătorii anticomunişti în viaţă, au devenit sub peniţa unor „intelectuali” naţionalişti şi chiar negaţionişti? De ce Paul Goma este înfierat pentru că a spus adevărul despre ocuparea comunistă a Basarabiei şi Bucovinei de Nord la 26 iunie – 3 iulie 1940? Răspunsul este pe cât de simplu, pe atât de complex şi chiar tragic: fiindcă majoritatea celor care au adus teroarea comunistă în România mult înainte de 28 iunie 1940 sunt evrei. Aşa cum Hitler a fost neamţ. Cum Stalin a fost georgian. Cum Lenin a fost Ulianov. Cum ucigaşul miilor de ofiţeri polonezi la Hatâny a fost rus. Cum Mao a fost chinez. Deci, cum să uităm explozia din Senatul României, soldată cu jertfe nevinovate, din 9 noiembrie 1920? Cum să trecem cu vederea revoluţiile bolşevice de la Hotin şi Tatarbunar sau crearea RASSM pe malul de est al Nistrului în 1924 ca „piemont românesc”? Cum putem să uităm genocidul comunist din Basarabia şi Bucovina? Cum să ascundem adevărul despre „diplomatul” principal al războiului URSS contra României din perioada interbelică, Maxim Litvinov, alias Meer Ballah, ministrul de externe al URSS, „prietenul” lui Nicolae Titulescu din Liga Naţiunilor?

Răspunsul la întrebările de mai sus se poate nuanţa analizând şi recentul atac împotriva lui Paul Goma, apărut tot într-un ziar parizian (ca să intre mai lesne în presa de la Bucureşti şi Chişinău). Scris la comandă, tezist şi agramat, fără nici o lectură, măcar deontologică, a textelor lui Goma, dar de un pretins profesor ieşean (se pare că nici catedra unde lucrează nu ştie de existenţa lui), acest articol deconspiră încă odată gruparea troţchist-comunistă ascunsă sub perdeaua de foc a Holocaustului. Nu dorim să ne pierdem timpul cercetând această mâzgăleală neruşinată, cum nu are rost să mai punem zi de zi degetul pe rana sângerândă a celor care au suferit şi mai suferă din cauza genocidului comunist. Încet-încet comunismul este totuşi condamnat în lume aşa cum a fost condamnat şi nazismul, deşi dimensiunea urgieşească a crimelor partidului comunist universal întrece pe cea a crimelor lui Hitler. Lenin mai stă la loc de cinste în sarcofagul de la Kremlin, urâţind faţa spirituală a Rusiei, încurcând Rusiei şi poporului rus să intre în familia europeană. Şi Vladimir Voronin, bucăţica veninoasă a acestei mumii comuniste, mai guvernează în Basarabia cu ajutorul armelor geopolitice şi a mentalului social comunist. Şi destui leninişti, troţchişti, cegevarişti, stalinişti, maoişti mai colindă lumea încercând să spele măcar pe unii din foştii lideri comunişti de sângele nevinovat al zecilor de milioane de oameni ucişi de ei sau la indicaţia lor directă. Asta în timp ce preşedintele SUA participă la deschiderea unui muzeu al crimelor regimurilor comuniste, iar „guvernul democratic” al Rusiei (şi al republicii Moldova) proslăveşte pe Vladimir Lenin, ideologul principal al acestor crime.

Pentru că a spus şi spune adevărul despre genocidul comunist din Basarabia şi Bucovina, despre distrugerea României mari prin complot nazisto-comunist, pentru că, mai ales, dă numele, listele de nume, a celor care au ucis şi maltratat zeci de mii de cetăţeni români ai Basarabiei şi Bucovinei în săptămâna roşie, 26 iunie – 3 iulie 1940, scriitorul român Paul Goma a ajuns calul de bătaie a unor umbre de oameni, mulţi din ei foşti comunişti prăpădiţi în zona crimei, a răului de care, de ce oare, fiinţa omenească nu poate scăpa. De fapt orice atac împotriva lui Goma reprezintă vârful de aisberg al crimei universale ce ne atacă necontenit fiinţa. Atacul acesta se întâmplă pe pământ românesc fiindcă Paul Goma nu este doar bătrânul şi bolnavul scriitor anticomunist român exilat la Paris, într-un mic apartament, de fostul regim comunist din România. Paul Goma nu este doar marele scriitor român şi european care a dat lumii un nou tip de literatură, unică în felul ei, despre starea lumii şi a fiinţei umane din sud-estul Europei în ultimii vreo 70-90 de ani. Paul Goma nu e doar scriitorul unei vaste opere în care eroul liric, de fapt un uriaş-erou, un adevărat erou al timpurilor noastre, proiectat arhetipal pe destinul viitor al lumii chiar de experienţa lui personală în meandrele de crimă ale regimurilor comuniste. Paul Goma este el însuşi arhetip, element cheie al mitologiei contemporane, izvodite din lupta de acum a omului împotriva răului ce s-a întruchipat în dezmăţul nazist şi comunist. Deşi „ferit” cu mare atenţie şi de premiul Nobel, şi de alte prestigioase premii scriitoriceşti, Paul Goma este unul din marii scriitori ai lumii, dar altul decât cei răsăriţi din Rusia, America Latină sau Răsăritul Apropiat. Deşi denumit „Soljeniţin al României”, Paul Goma reprezintă, cum spuneam mai sus, morala colectivă a neamului românesc, trecut în ultimii vreo 70 de ani şi prin nenorocirea comunistă, şi prin cea nazistă. Dar, mai ales, el reprezintă Basarabia, acest pământ românesc aburind de omenie şi curaj, zona europeană de intersecţie a intereselor mesianice şi geopolitice, adică de criză politică şi umanitară necontenită, mitologică încă de la începutul umanităţii. Paul Goma este de fapt un lan de Goma, un lan uriaş de demnitate asumată conştient, un simbol al biruinţei necontenite al Binelui şi Adevărului, realizat şi prin sacrificiu personal, şi prin cel colectiv. Cu cât este atacat mai neruşinat lanul nostru de Goma, cu atâta se împuterniceşte şi straja care apără acest lan. Cu cât sunt mai croncănitoare ciorile ce ţintesc lanul, cu atât mai impunătoare este straja lui. Cu cât este mai întunecat norul furtunii, cu atâta străluceşte mai tare lanul nostru de Goma.

Andrei Vartic
19.06.2007
Chişinău

Timpul lui Eminescu

0

Abia după cumplitul 15 iunie 1889, când muri în circumstanțe neclare până astăzi, s-a descoperit că Mihai Eminescu era o stea a națiunii române. Acea moarte va mai răscoli încă mult timp – sufletele doritoare să cunoască și să împuternicească ființa românească, ba chiar noi suntem siguri că moartea zguduitoare a lui Eminescu a și devenit arhetip al conștiinței noastre naționale, impusă și de teroarea istoriei, dar și de teroarea nomazilor proprii să renască mereu din cenușa războaielor care se abat așa de des peste ea.

Și la 28 iunie 1883, când a fost înlăturat de la ziarul “Timpul”, și trimis cu forța, îmbrăcat realmente într-o batjocoritoare cămașă de forță să-și lecuiască, adicătelea, rănile sufletului de poet cu… mercur, steaua Eminescu era demult răsărită. Invidioșii (de ce nu a fost primit în Academie Română?) și răufăcătorii României, de ce a “înnebunit” la 28 iunie 1883? Au încercat de nenumărate ori s-o stingă. Dar cum poate omul nerod să stingă stelele?

Așa, băgat dintr-o ascundere în alta, Eminescu a devenit poet național și apoi și stea călăuzitoare a națiunii române destul de târziu, abia după ce lui Maiorescu i s-a fost impus să restituie arhiva lui când elitele culturale și științifice românești au descoperit noi proaspete și sclipitor de adânci poeme, mai ales sub aspect mistic și metafizic, dar și estetic, social, moral, politic, istoric, științific. Cele mari, “Odin și Poetul”, “Momento mori”, “Povestea magului călător prin stele”, “Dumnezeu și Om”, “Mitologicale”, “Antropomorfism”, “Rime alegorice”, “Sarmis”, “Andrei Mureșeanu”, etc, etc, rămân neîntrecute, culmiale, spiritualității românești. Chiar și postumele din câteva strofe – “Carțile”, “Ai noștri tineri”, “Cu penetul ca sideful”, “Stelele-n cer”, sau “În zădar în colbul școlii” – dau dimensiune imediată și inedită universalității lui Eminescu, locului lui de frunte și în elita intelectuală a lumii. Cu părere de rău, acest loc este neocupat până la ora actuală, și nu din vina francezilor, rușilor sau americanilor, ci din vina epigonilor români – nu doar politici – , care au tot amânat finanțarea traducerilor lui Eminescu în limbile de circulație universală de către marii poeți ai acestor limbi, nu de căruțașii lor.

Or, metafizica, cosmogonia, mistica (apropierea omului de Dumnezeu), estetica, etica, științele lui politice sau cele naturale, mitologiile, avatarurile, istoriografiile și arheii lui rămân necunoscute și de poporul român, nu doar de străini. Ne e de mirare că națiunea română nu și-a editat încă (și e vorba de 15 iunie 2007) academic opera completă a lui Eminescu (așa cum și-a editat națiunea germană pe toți marii ei poeți). Din acest motiv, repetăm, al ascunderii lui Eminescu anume acasă la el în cotloanele invidiei și ne-cuprinderii interesului național, în cercurile intelectuale mondiale, acolo unde se taie pentru cercetare fâșii de întuneric din viitorul dramatic al omului. Nu se cunosc nici măcar impotezele mistice a lui Eminescu, cum ar fi cea a setei nemuritorilor de temporalitate, nici cele științifice despre “undele de timp ce viitoru-aduce spre-a le mâna-n trecut” sau cele despre “stelele negre”, de fapt actualele găuri negre care absorb în hăul lor fără fund lanurile de stele “luminoase”. În România nu există un muzeu național a lui Mihai Eminescu, statuia lui nu stă, ca a lui Pușchin în Rusia sau a lui Taras Șevcenco în Ucraina, în piețile principale ale marilor orașe, poporul român nu are catedre Eminescu la universitățile dotate din banul public, iar studenților și elevilor nu li se vorbește nici de rimele lui alegorice, neîntrecute încă de nimeni în România, nici de ecuațiile matematice răsărite pe câmpurile poemelor sale și ca rime, și ca demers ființial, și ca testament pentru întreaga omenire.

În România nu se montează în teatre nici poemele, nici dramele, nici nuvele lui. În România nu s-au găsit bani pentru a se face măcar un film artistic după “Geniu pustiu”. Dar, mai ales, în România, în patria lui, se trece cu vederea câmpul metafizicii lui Eminescu, construită atât de perfect de arheii iubirii (și a încercărilor ei), luptele neamului pentru devenire (și a necazurilor lui, mai ales a celor provocate de politicieni) și misticii universale (vezi “Dumnezeu și om”). Omul deplin al neamului românesc este încă un necunoscut al neamului românesc. Cântecele lui (răsunete „La vocea cea măreață a undelor teribili, înalte, zgomotoase…”). De la limitele ființării ființei nu sunt încă măcar carte de învățătură a elitelor românești. Dar “cele viitoare”, cele de dincolo de limitele omului – ce rimă, ce previziune, ce revelație a putut să prindă din hora universală Mihai Eminescu!? – “și-aruncă umbra lor în atmosfera groasă a zilei cei de azi”. Azi, când oamenii abia iau în calcul vârtejurile ce se nasc în umbra constructelor lor megalitice (mai ales a celor industriale), când și umbra ideiilor, ca și cea a Internetului, Câmpului Informațional Global, schimbă radical viața omului, azi, adică acum, mereu acum – omul este obligat să-și ascută antenele iar astea nu pot fi decât ale harului poetic sau religios – pentru a observa și evalua umbrele Viitorului care, să fim siguri de asta, nu poate fi schimbat de omul muritor. Omul se poate doar acomoda la tornadele lui. Dar nu cu telefoanele mobile, ci cu purificarea sufletului.

Atrăgându-ne atât de insistent atenția asupra limitelor noastre de ființare, Eminescu a devenit și erou al timpului său (în sensul postulat de Alexandru Hâjdău de la 1839, când spunea că este erou al timpului său doar cel care înmulțește conștiința națională) și erou național al poporului român (tot urmând pe bătrânul Hâjdău care ne învață că poate deveni erou național doar cel care se jertfește pentru zidirea și rezidirea zilei de mâine a națiunii), monarh al destinului nostru național, doar după publicarea târzie a volumele de publicistică, mai ales a temutului volum X, apărut abia în 1889. Nici un alt publicist român nu a descris atât de drept și curajos starea națiunii române din anii 1880 – 1883, dar și viitorul ei de la, de pildă, 15 iunie 2007, așa cum a descris-o Eminescu. Țăranul și boierul, orășeanul și bancherul, profesorul și gazetarul, industriașul și meseriașul, actorul și militarul, boschetarul și savantul căutător în stele, politicianul și străinul, nu numai că au fost trecuți genial de Eminescu în registrul faptelor națiunii, ci au devenit prin harul lui monumente și ținte ale istoriei noastre. Nici un alt român nu a mai valorificat atât de magistral trecutul românesc, tradiția economică și spirituală românească, inclusiv tradiția populară românească (ca să nu ironizăm ca proștii această tradiție, așa cum ne invită o mulțime de domni – paradomni învățați, să ne amintim că propunerea pe masă a celor șase volume de proverbe românești au tras cel mai mult la cântar atunci când s-au deschis paragrafele Tratatului de pace de la Paris din 1920, tot așa cum volumele de cântece bătrânești culese de pașoptiști și traduse la insistența lor în franceză, engleză și germană au făcut posibilă Unirea principatelor de la 1859). Rămâne încă o enigmă majoră a cercetării de unde a știut Eminescu atâta despre anahoreții daci sau schimnicia isihastă de la schit din timpul lui Alexandru cel Bun și Stefan cel Mare. “Insula lui Euthanasios”, deși a fost pusă în lumina reflectoarelor cercetării fundamentale de însuși Mircea Eliade, încă nu a învățat mai nimic elitele românești.

Toma Nour, poate eroul literar cel mai împlinit al literaturii române, zace sub colbul uitării. Ce să mai vorbim de Andrei Mureșeanu, Decebal, Sarmis, Brigbelu, Cezara, faraonul Tla, Dionis?

De-l întrebi: unde-i Ninive? El ridică mâna-i lungă,
– Unde este? Nu știu, zice, mai nu știu unde a fost.

Tot așa nici un cercetător al fenomenului politic românesc nu a mai arătat cu atâta precizie și jertfire de sine dauna politicianismului românesc, dar mai ales rădăcinile lui, crescute în epoca modernă la gurile Dunării din interesul geopolitic al marilor puteri înconjurătoare, cum erau (la timpul lui) Turcia, Rusia și Imperiul Austro-ungar, inclusiv din tradiția seculară a acestui interes. Nici un economist nu a mai demostrat atât de strălucitor necisitatea armonizării tradiției economice românești cu cele ale lumii. Și nici un alt istoric, etnolog sau antropolog român nu au mai avut curajul să spună lucrurilor pe nume privitor la trecutul și viitorul poporului român, la ontologiile lui, inclusiv a celor nemernice, dar și la mistica lui liturgică, la locul lui în concertul lumii, la influența nefastă și ciclică a străinilor, inclusiv a nomazilor de tot felul veniți mai ales de la est de Nistru, asupra destinului românesc, atât în trecut cât și viitor.

Scriind mult la “Timpul”, vorbind, probabil, enorm de mult în redacții, în saloane de teatru, la Parlament, la Guvern, la bodega, la mănăstiri, la adunările popular (vederile politico morale vorbite de Eminescu ne sunt tare ascuse de “prietenii” lui contemporani, deși ale lor sunt redactate cu finețe în diverse jurnale și mai ales, în “Monitorul Oficial”), implicându-se direct, curajos, enciclopedic, jertfelnic în rezolvarea celor mai grele probleme ale României și națiunii române, Mihai Eminescu s-a transformat din poet național în erou național. Tocmai în timpul când avea loc această metamorfoză, care nu e sub puterea omului, s-a întâmplat și mizeria morții lui din 15 iunie 1889 – aflată sub puterea omului de alături – , îngrozitoare și sub aspectul ei fizic, și sub cel al “ascunderii” lui Eminescu de către mai marii vremii (și nu e vorba doar de politicieni, deși atunci printre politicieni erau și mulți intelectuali), unii din ei pretinși prieteni. Marele Eminescu a murit băgat cu forța într-un spital de nebuni, părăsit de toți, ucis de un posibil nebun (nici asta nu știm sigur). El a murit împânzit de răni sângerânde (ce o fi avut rănile de la picioare cu pretinsa lui nebunie?), sărac și descumpănit, la capătul puterilor fizice și intelectuale. Deshumarea și cercetarea rămășițelor lui pământești (de altfel în perfectă armonia cu obiceiurile din zona Botoșanilor) cu cele mai performante metode fizico-chimice este acum o proprietate morală a Academiei Române. Insistăm pe latura morală a problemei fiindcă inteleghentistă a zilei, de la București, dar și de la Chișinău, mai ales de când și-a făcut scut din democrație, ni l-a încolțit din nou pe Mihai Eminescu. Ea multiplică ideea că Eminescu ar fi fost un oarecare poet român din a doua jumătate a secolului XIX. Și că și-a meritat moartea de “nebun”, că după el în România s-au născut și se nasc nenumărați poeți mult mai valoroși folosind pentru această denigrare toate instrumentele media ale momentului. Desigur, fără ai cunoaște opera, desigur fără a o compara cu marea poezie și metafizică sau cu științele cele mai avansate ale lumii. Cel puțin în Basarabia această tentativă de ni-l umili pe Eminescu nu a trecut, ba chiar a primit o ripostă zdrobitoare. Și nu pe posturile de radio sau canalele de televiziune ale comuniștilor vremii (și aliaților lor), ci, mai ales, dinspre mediul de nebiruit al profesorilor de limbă și literatură română din Basarabia.

La 15 iunie 2007, după 118 de ședere mai mult anonimă la cimitirul Belu din București, Mihai Eminescu este adevăratul lider spiritual al națiunii române și calitatea aceasta, mai ales în condițiile de temut ale hăurilor globalizării – politice, morale, tehnologice – dar și a cataclismelor naturale și climaterice, nu i-o poate lua nimeni. Timpul lui Eminescu abia vine.

Andrei Vartic
15 iunie 2007

Rime pentru Stere

0

Cea mai bună rimă pentru Stere ar fi reîntregire. Ea a devenit şi metaforă în limbajul simplu al iubirii de Ţară, şi rotunjire geografică a României la 1918. Pentru scoaterea din vis a acestei rime basarabeanul Constantin Stere a ajuns profesor universitar la Iaşi, fondator al revistei „Viaţa românească” (unde a adunat mai tot sufletul românesc de la 1906), rector al universităţii din Iaşi, prefect al judeţului Iaşi. Apoi unul din cei mai vestiţi publicişti români, fondator şi finanţator al revistelor româneşti basarabene, prieten al generaţiei Marii Uniri, lucrare pentru care el a călătorit şi în Basarabia, şi în Ardeal, când a şi convins pe ardeleni să accepte vectorul Marii Uniri pe schema Basarabia, Bucovina, Ardeal. Tot el a iniţiat modernizarea politică a României, scriind programele celor mai importante partide de atunci, cum ar fi cel liberal al Brătienilor şi cel naţional-ţărănesc al lui Maniu şi Mihalcea, pentru care a propus şi o formulă revoluţionară de unificare. Stere este şi promotorul dreptului universal la vot al românilor, stipulat în anexa Actului basarabean al Marii Uniri şi introdus în Constituţia de la 1923. Tot Stere a declanşat şi motorul relansării economice a României, propunând reforma agrară care a făcut imposibilă şi revoluţia bolşevică, şi anihilarea tradiţiilor economice româneşti.

Dar altă rimă pentru Stere este durere. Stere-durere. Durere pentru ignoranţa ce macină fiinţa şi soarta neamului românesc. Durere pentru Basarabia cea românească. Pentru batjocorirea ei de pleava politicianistă. Durerea lui Stere, uneori de o sinceritate devastatoare, a fost exprimată mai ales în publicistică, arta „de a forma opinia publică, de a o pregăti pentru noi orizonturi”. Oglindă a deznădejdilor şi a batjocoririlor la care a fost supus după moda laşităţilor omeneşti, publicistica lui Stere a fost editată recent de distinsul cercetător Pavel Balmuş într-un nou volum de peste 560 pagini. Meritul acestei lucrări deosebite este că articolele au fost selectate după „criteriul cronologic al apariţiei”, cititorul simplu, dar şi cercetătorul, şi publicistul putând să lege scrisul lui Stere de epoca în care a trăit, dar şi de faptele zilelor pe care le trăim. Organizate astfel de Pavel Balmuş, articolele lui Stere rămân şi azi adevărate „flăcări de conştiinţă”, de puterea cărora „atârnă tot viitorul omenirii”. Un volum ce merită tot laudativul „veriga de unire necesară”, ce aparţine lui Stere, prin care “a grăit Basarabia însăşi”.

Andrei Vartic
27 Aprilie 2007
Chişinău

Alarma rromă de la Roma

0

Există, desigur, interesul unor mari puteri de a declara pe români de un sort mai prejos ca a lor (spaţiul de geneză al poporului român a încurcat şi încurcă multor expansiuni şi, de aceea, genialul poet rus A. S. Puşkin a fost “trimis la catorgă” în Basarabia că să-i transforme în ţigani pe toţi românii încă în anul 1821). Este viu şi interesul unor români de a se trage numaidecât de la puşcăriaşii trimişi în Dacia de la Roma şi prostituatele aduse din tot imperiul roman. Alţii, intelectuali de mare vază mediatică, prezintă pe români în lume ca pe nişte amărâţi veniţi în centrul lumii “civilizate” din cocioabe de sărăntoci, amărâţi, inculţi şi declasaţi. Bucureştiul în opinia lor este mai groaznic decât Kabulul, iar “mândria de a fi român” o blasfemie. Aşa am ajuns să plângem în pieţe şi aule că, iacă, poporul român nu are valorile culturale ale Evului Mediu sau ale Renaşterii, trecând uşurel cu vederea faptul că nici Renaşterea, de pildă, nu are un cântec atât de tragic şi măreţ ca Vidra.

Din altă parte, încercând să vadă în ortodoxie şi expansiunea slavonă, care adicătelea ne-a rupt de posibilitatea acordată de Renaştere de a ridica catedrale şi de a picta ca Giotto, şi de a scrie aşa cum a scris Dante, mulţi dintre intelectualii şi politicienii români arareori găsesc imaginaţie ca să cerceteze hermeneutic faptul că mult-lăudatei culturi de palat a Apusului i-a corespuns la noi (de la Zalmoxis la Ghenghis Khan, şi de la Negru Vodă la traducătorii Bibliei, Istoriilor lui Herodot şi Filocaliei, din secolul XVII) o cultură de masă de tip Balaorul, Mihu Copilul, Fratele răzneţ, Tinereţe fără bătrâneţe, Căluşarii, Cerbul, Înoată, înoată Bour Negru, Toma Alimoş, Corbea, Iordachi al Lupului, Mioriţa sau Monastirea Argeşului (lista este uriaşă), lipsită totalmente de dictatură seniorială, deci democratică, dar şi apostolică şi mântuitoare, de o frumuseţe rarisimă şi profunzime metafizică mai că fără seamăn. Nu zadarnic patriarhii Unirii Principatelor şi-au zidit anume pe aceasta cultură profundă opera de unificare a neamului românesc şi tot cu ea au ieşit, biruitori, în lume. În acelaşi sens ar fi bine să vedem dacă a existat în toată pictura de frescă a lumii de la 1497 măcar una atât de bine orânduită în planul acţiunii, dinamismului, compoziţiei, coloristicii şi desenului, al tehnicii de frescă şi al preparării vopselelor, dar mai ales în cel al substraturilor şi straturilor primordiale, ancorate pe credinţă şi misticism, aşa cum s-a pictat în timpul lui Ştefan cel Mare la Voroneţ şi Pătrăuţi. Şi, mai ales, ar fi bine să vedem dacă în toată Europa de Apus a existat măcar o singură construcţie aşa de bine armonizată şi cu arhitectura secţiunii de aur, şi cu dreptul omului la mântuire, cum este Putna, cea zidită până la 1470. Şi, tot în acest context, în care suntem măsuraţi şi cu spiritualitatea mănăstirilor apusene, ar fi bine să descoperim măcar undeva în toată această Europă renascentistă a “fericirii culturale şi democratice” o singură frăţie de monahi schivnici şi meditativi, aşa cum existau în principatele române mult înaintea lui Ştefan cel Mare şi Sfânt (Daniil Sihastrul s-a născut pe la 1405 şi a apucat gloria lui Gavriil Uric şi a mănăstirilor unde acela a studiat).

Începem de la origini şi vechime fiindcă, iată, cu surle mediatice de mare putere, poate de cea mai mare putere posibilă în lumea contemporană, poporul român este identificat, iar ca în vechime, cu nenorociţii care s-au întâmplat să pângărească valorile Europei şi să se identifice la Roma cu tot neamul românesc. Este de neînţeles, aşadar, câtă zarvă se face dintr-o crimă oribilă a unui cetăţean român la Roma, blestemată fie de o mie şi chiar de un milion de ori fapta lui, şi cum se uită atât de uşor crimele de la Iaşi ale unui pedofil american, pretins istoric al poporului român, cele ale unor bandiţi italieni care au fost prinşi cu ocaua mică în România, sau ale cetăţenilor atâtor state din UE care au introdus în România droguri sau mărfuri de contrabandă, sau care participă efectiv, mai ales la Roma, la traficarea nemiloasă a cetăţenilor români, mai ales a copiilor şi adolescenţilor. Ar fi de discutat şi despre crimele sângeroase din cartierele chinezeşti din Bucureşti, dar şi despre matrapazlâcurile altor etnii, de unele, ca cea a explodării Senatului României în 1920, meritând chiar să luăm aminte cu multă seriozitate şi astăzi, fiindcă “terorismul este una din cele mai grave ameninţări a lumii euro-atlantice”.

În rezumat, domnul socialist Romano Prodi şi întregului guvern democrat al republicii italiene, trebuie să fie foarte atenţi cu toate acţiunile ilegale ale cetăţenilor italieni aflaţi prin România, fiindcă la prima hoţie stradală sau la prima violenţă sexuală a unui bandit italian şi statul român, la rândul lui, va trebui să delegheze tuturor prefecţilor din România dreptul de a-i expulza imediat, fără judecată, absolut pe toţi cetăţenii din statele UE care or fi încălcat legea în România. Dar, în acelaşi timp, fiece cetăţean român, ar trebuii să-l apuce uşurel de gât pe dl Horia Roman Patapievici, preşedintele Institutului Cultural Român, dar şi pe toţi diplomaţii ce duc “slava” statului român în lume, şi să-i întrebe silenţios, fără zarvă mediatică euro-atlantică: Fraţilor, voi pe ce cheltuiţi banii noştri dacă lumea nu ştie de naţia română a lui Eminescu, Brâncuşi şi Enescu, ci doar de cea a lui Romulus (sic!!!) Mailat? Răspunsul la această întrebare, câr ar părea de straniu, are legătură şi cu epurarea basarabenilor din România nu doar de către statul comunist român, ci şi de cel democratic, de la anul 2007, anul intrării României în Uniunea Europeană.

Andrei Vartic
11 Februarie 2007
Chişinău

Heine-zând despre Goma

0
Christian Johann Heinrich Heine (13 Decembrie 1797 – 17 Februarie 1856)

„Marele merit al lui Paul Goma e acela de a exprima adevărul
cu o autenticitate ce nu admite nici o notă de contrafăcut
şi cu o ardoare etică ce nu permite
nesocotirea măcar parţială a lui…”

Acad. Mihai Cimpoi

Dintre nenumăratele diversiuni din ultimii ani împotriva culturii româneşti, cea mai obraznică este atacul la opera lui Paul Goma. În primul rând fiindcă atacând opera marelui desident se încetăţeneşte ideea că poporul român nu are repere morale, adevăraţi eroi ai timpului nostru, şi că tot „puii de bolşevici”, tot făcăturile ateiste de comintern ale fostului regim comunist (inclusiv cei care „au rezistat prin cultură”) sunt, adicătelea, toată averea noastră morală. Apoi faptul că şi desidenţa, şi lupta scriitoricească a lui Paul Goma împotriva terorii comuniste, şi experienţa lui de la securitatea şi închisoarea comunistă, şi genocidul comunist din Basarabia pe care îl descrie şi ni-l descrie, şi titlul de „Soljeniţin al României”, şi „Jurnalul” lui ne-iertător sunt rateuri intelectuale ale unui oarecare scârţa-scârţa pe hârtie care îşi dă aere de mare luptător anticomunist. O minciună mai mare nici că se poate. Dar aşa cum domnii care au pornit denigrarea anticomunistului Paul Goma prin denigrarea operei scriitorului Paul Goma au avut şi au mare putere mediatică la Bucureşti, deci şi politică, s-ar putea ca mulţi din cei care au aplaudat curajul cetăţenesc al lui Goma să se înceapă a îndoi de talentul lui scriitoricesc şi de universalitatea operelor lui literare. Trebuie să recunoaştem că scrisul literar al lui Paul Goma este atât de neobişnuit şi special, dar mai ales aşa de puţin mediatizat în România, încât detractorilor lui nici nu le este prea greu să se dea în spectacol cu teze despre ne-talentul scriitoricesc al lui Goma. Mai ales că în „dezbaterile” lor, ei nu acceptă şi alte puncte de vedere, nu dau citate din opera lui Goma, nu pun în evidenţă aprecierile critice europene sau pe cele naţionale (de pildă, ce a spus Eugen Ionescu sau Eugen Simion despre opera lui Goma) ci declară fără nici o dovadă că „Goma nu e talentat” şi toarnă, şi toarnă astfel apă chiar la moara celor care au chinuit şi pe el, şi tot poporul român cu năluca comunistă. Ca la noi e ca la nimeni, adică sărăcimea proletară „intelectuală”, adică profitorii de ieri şi de azi, iar au ajuns primii şi la blidul cu binefacerile democraţiei şi hăituiesc de acolo anume pe cei mai talentaţi. Puteţi să vă miraţi mult şi bine, dar nu o să vedeţi pe ecranul de TV al Bucureştiului pe un Nicolae Breban, scriitor viu în toată legea, romanele căruia dau o sinteză excepţională a spaţiului românesc din perioada comunistă. Lipseşte de pe aceste ecrane, dar şi din foaia gazetelor zise centrale, de pildă, istoricul şi cronotopul Alexandru Zub, fost şi el întemniţat în închisorile comuniste. A dispărut încetişor de pe ecrane şi istoricul Florin Constantiniu. Nu veţi regăsi în lumina „rampelor” lor bucureştene, repetăm, denumite tot de ei „centrale”, de pildă, pe un Petre Ursache sau Teodor Codreanu, pe un Iustin Pârvu sau Arsenie Papacioc, adevărate repere de intelectuali români în viaţă de la începutul mileniului III. Ce să mai vorbim despre Dumitru Stăniloaie, poate cel mai mare teolog al secolului XX? Sau Ştefan Lupaşcu, poate cel mai mare filosof al acelui tenebros secol.

Dar cum am putea să demonstrăm că un careva roman este scris „talentat”? Cum să punem în ierarhia valorilor începutului de mileniu III, de pildă, romanele lui Constantin Stere, despre care la data apariţiei lor George Călinescu a scris mai multe recenzii foarte laudative, iar în „Istoria literaturii române”, apărută în anii socialismului dezvoltat, a susţinut că sunt un eşec total? Cum să scoatem genialele povestiri şi nuvele din tinereţea lui Marin Preda de sub umbrela activităţilor lui de la editura comunistă „Cartea românească”? Cum să scriem despre „Creanga de aur”, romanul unor cumplite încercări ale omului în chiar inima cetăţii ce guvernează lumea, unul din cele mai mari romane de dragoste ale lumii, fără năucitoarea cădere a omului pe suişul de iluzie al piramidelor politice comuniste? Cum să-i convingem pe aceşti cetăţeni ai acestei Românii, înglobate deja şi în NATO, şi în UE, că valsul domol din vremea de pace, descris, iarăşi genial, de către Mateiu Caragiale în „Craii de Curtea Veche”, nu e doar o superbă operă literară, una din cele mai remarcabile ce s-au scris vreodată, ci şi o prevestire necruţătoare a poticnirilor de groază pe care ni le aduce anume îndepărtarea primejdiei războiului de hotarele în care locuieşte poporul român? Trebuie să recunoaştem, cu pilda scrisului lui George Călinescu despre Stere, că răspunsurile la aceste întrebări nu sunt simple. Fiindcă, vom observa, nu e vorba doar despre autorii pe care i-am dat mai sus, ci şi despre Eminescu sau Alecsandri, Cantemir sau Neagoe Basarab, despre arhitectura Putnei şi a Argeşului, dar şi al sângelui zidit în biserica bucureşteană a Kretzuleştilor. Întâmplător sau, cine ştie, poate cu bună ştiinţă, în Ieşii arhetipali ai lui Creangă şi Eminescu, nu s-a jucat încă „Geniu pustiu” (stranie această „miopie” a oamenilor de teatru români împotriva lui Eminescu), ci o piesă despre pretinsă homosexualitate a sfinţilor apostoli. În teatrul românesc actual se joacă mai toate patologiile scrise în mucegaiul euro-atlantic, şi nu se joacă mai deloc Lucian Blaga şi Camil Petrescu, şi, desigur, nu se fac spectacole după  „Culoarea curcubeului” sau „Arta refugii” de Paul Goma.

Să pornim, negaţionist, de la teza că Paul Goma nu rezistă ca scriitor în aceste vremi pleşiţite- pleşuvite (dar în faţa cui, în comparaţie hermeneutică savantă cu cine? cu autoarea piesei despre homosexualitatea apostolilor?). Fie că textele din „Culoarea curcubeului” sunt doar relatări documentare, lipsite de fiorul artistic, ale experienţei unui om în una din cele mai crâncene închisori ale tuturor timpurilor, cea comunistă? Oare nu merită poporul român, mai ales tânăra generaţie, să cunoască acea experienţă, acele tenebre tragice ce n-au fost încă nici anihilate, nici puse în vre-un scenariu de anihilare? Că, la o adică, dacă nu povestim lor, copiilor, tinerilor, experienţa prin care a trecut realmente copilul-omul Paul Goma, născut în 1935 la Mana, în Basarabia, parte a regatului României, ce să le povestim despre teribila carma a violenţei, ororii şi injustiţiei pe care, volens-nonlens, au moştenit-o de la epoca bolşevică şi cominternistă? Rătăcirile „desidente” prin şcolile şi saloanele Apusului, majoritatea tot stângiste, troţchiste, ateiste, anti-creştine, ale beizadelelor fostului regim comunist? Binele fecioraşilor de criminali bolşevici ajunşi profesori la Paris şi New York? „Încarcerarea” lor în peisajul frumos, lipsit de temniceri sadici, de la Tescani? Sau, poate, idealismul comunist al altor „pui de bolşevici”, cum îi numeşte tot Paul Goma, care nu au mai avut parte de privilegiile părinţilor lor cominternişti în noua piramidă a comunismului românesc şi care (vezi cazul lui Mihnea  Berindei sau Vladimir Socor) au ajuns să „binecuvânteze” până şi românofobia comunistului stalinist V. Voronin? Aşa şi Troţkii, şi Kamenev, şi Buharin şi alţi criminali bolşevici ar putea deveni îngeraşi numai fiindcă Stalin ia ucis ca să nu-i încurce să obţină puterea absolută în Comintern şi URSS. Aşa şi Stalin poate fi dat pildă de mare democrat, fiindcă a trecut la timp, corect din punct de vedere politic, din tratatul cu Hitler (din 23 august 1939) în cel cu Roosevelt şi Churchill (de la Ialta)

Or, dacă este pus sub semnul întrebării talentul lui Eminescu (şi, straniu, tot de aceiaşi grupare „itelighentă” care ridiculizează şi talentul lui Paul Goma), dacă nici măcar dorul nemuritorilor de temporalitate sau cosmosurile ce se nasc din goluri nu mai au valoare de metaforă artistică, ştiinţifică şi filosofică (ca în „Luceafărul”), „ce să mai vorbim” de opera lui Paul Goma, care, pe lângă toate, a mai avut şi curajul de a nu uita că este de origine basarabeană, străvechi pământ românesc vândut şi de unii guvernanţi români contemporani interesului geopolitic rusesc şi comunist, şi pe cel de a arăta cum (şi de cine, şi din cine) au fost organizate bandele de comunişti ce au maltratat Basarabia în zilele de la 28 iunie 1940 până la 3 iulie 1940?

Se poate dezvălui în sute de pagini metafora odiseelor din scrisul artistic al lui Paul Goma. Un cercetător atent va descoperi similitudini în drumurile postbelice ale eroului grec ce a asediat Troia, şi arhetipurile contemporane ale mamei cu copil (de facto, în deplin stil renascentist, dar şi biblic, ale unei madone cu prunc) ce se retrage din faţa hoardelor de comunişti necruţători, se furişează prin hăţişurile crimei şi ale războiului, îndură cele mai straşnice umilinţe şi încercări, inclusiv foamea şi frigul, pe care le poate îndura o fiinţă umană, pentru a-şi proteja odrasla (adică Umanitatea). Alt cercetător poate scrie o monografie numai despre trezirea masculinităţii într-un copil ce este zdrobit necontenit cu instrumentele ororii comuniste (şi, se ştie, mii şi mii de copii au devenit oameni maturi, adică bărbaţi şi femei, chemaţi şi de Eros pentru destinul perpetuării fiinţei umane, în cele mai întunecate temniţe şi lagăre ale întunecatului imperiu comunist). Şi mai doveditoare (sub aspectul dovedirii talentului lui Paul Goma) va fi cercetarea chipurilor eroilor din romanele lui Goma, limbajul şi comportamentul lor, schimbarea arhetipală a caracterelor în dependenţă de schimbarea regimurilor, dar mai ales teatrul ego-ului în vâltoareă nivelelor de dominaţie ce lucrează clipă de clipă în fiecare celulă umană. Vorbim anume despre caractere fiindcă Goma nu s-a ferit să le descrie şi să le judece, dar cu mintea copilului, mai ales cu mintea copilului din anii cei mai straşnici ai trecerii României de la monarhia constituţională la regimul criminal şi dictatorial comunist? Sau, poate, reţeaua ce atacă până şi talentul scriitorului Goma, pricopsită cu posturi şi la CNSAS, şi în toate comisiile de condamnare a comunismului, nu mai consideră anii 1940-1950, cei mai apocaliptici pentru poporul român, drept genocid comunist?

Nu vom ridica în acest eseu ştacheta cercetării estetice mai sus decât „Arta refugii”, teribila odisee a rupturii dintre noi şi noi văzută prin ochii unui copil ce creşte, devine om, bărbat, într-o lume în care zmeii sunt soldaţii (ocupanţii) sovietici, iar balaurii comisarii de la securitatea sau închisoarea comunistă românească din anii ce au urmat imediat după cel de al doilea război mondial. Legănat ba de braţele obosite ale mamei, ba de inima ei iubitoare ce fuge de călăii comunişti (această cacofonie e bine să rămână aici!), sau de scârţiirea căruţei strămoşeşti pe drumurile de noroi ale unei Românii prădate şi de unii, şi de ceilalţi, sau, în fine, de bătaia necruţătoare a roţilor de tren în sufletul băieţelului lăsat de comisarii bolşevici fără mamă şi tată, absolut fără nici un reper în această lume… Cine a mai descris, domnilor şi doamnelor, o odisee atât de tragică în literatura română? Cine a mai transformat această încercare a inimii copilului în catharsis luminos, în adevărată lumină lină, atunci când, în pofida hăului ce se deschidea din fractura bolşevică, dragostea de mamă şi tată, dar şi dragostea de România şi poporul român, dar şi mândria de a fi român şi de a rezista în faţa potlogarilor comunişti, dar şi vechea credinţă strămoşească, îi re-dă copilului demnitatea de a se cuibări din nou la sânul de iubire al mamei?

Să analizăm măcar scrisul lui Paul Goma ce descrie clipele (din straşnica închisoare comunistă) dinaintea întâlnirii copilului (băieţelului, viitorului bărbat) cu mama, acel mic episod „Heinrich”, de la finele „Artei refugii”. Să citim, măcar să citim, acest fragment de mare artă scriitoricească: „În faţa sobei, aşezat pe o lădiţă în care a fost marmeladă, cu genunchii mult înălţaţi şi înfăşuraţi în pieptar, un om. Ştiu cine-i, deşi nu văd decât profilul – şi acela prea de sus şi deformat de lumina mişcătoare a flăcărilor din sobă: Heinrich. Îl ating uşor de umăr. Nu se sperie. Zice, de parcă mi-ar vorbi din altă încăpere, printr-o hrubă: – Să spui acasă. Să spui că eu… Nu mai spune ce să spun acasă. S-o fi astupat hruba. Scoate, încet, încet, mâinile băgate sub pieptarul învelind genunchii. Cu mâini-gheară dă la o parte pieptarul: cu mâini-gheară îmi arată fluierele picioarelor, dezgolite (pantalonii sânt suflecaţi până la genunchi). Şi văd fluierele picioarelor re-ţi-nu-te. Am văzut ceva şi la mâini, ceva ca la mâinile lui Saşu, acum văd şi mai bine, când Heinrich le potriveşte la lumina sobei, arătând dosurile. Sunt re-ţinute bine-bine şi mâinile, centimetru pătrat cu centimetru pătrat”.

Ah, potrivirea asta a mâinilor lui Heinrich la flăcările ce răzbat din sobă… Potrivirea rănilor cu lumina, ce metaforă sublimă a încercării omului cu dezastrul bolşevic a dat lumii scriitorul român Paul Goma! Dar să înaintăm încet, cu un traveling onest şi profesional, de la aceste mâini zdrobite cu ciocanul, cu baioneta, cu uşa, cu bocancii de comisar şi potrivite cu lumina spre ochii puri ai copilului ce vede „bine-bine” această dumnezeiască potrivire! Să intrăm apoi cu o panoramă lentă, ca în celebrele panorame din „Stalkerul” lui Tarcovskii sau „Reporterul” lui Antonioni, de la mâinile din penumbră ale acestui copil (viitor bărbat) spre picioarele iluminate ale lui Heinrich, luminate şi întunecate de unda flăcărilor ce răzbat din „soba cu gaz metan”, să intrăm în gro-planul acestor picioare sfărâmate până se va vedea toată lumina acestui om simplu, să-i ascultăm glasul ce vine parcă „printr-o hrubă”, să-i măsurăm profilul de neamţ, dar „de sus”, doamnelor şi domnilor, aşa cum scrie Paul Goma, de sus, dinspre înălţimile copleşitoare ce străjuiesc fiinţa umană, dinspre izvorul omului de omenie românesc, dar mai ales al luminii ce pogoară mereu, iubitoare, peste fiinţa omenească! Să vedem şi să nu uităm şi în toamna târzie a anului 2006 chipul lui Heinrich, „deformat de lumina mişcătoare a flăcărilor din sobă”, şi apoi să revenim la chipul băieţelului care spune (cu buzele crăpate de foame, frig, sete şi stele, că a călătorit singur-singurel, mult-mult, aproape o veşnicie, cu trenul, căruţele, dar şi pe jos, până a ajuns la poale închisorii comuniste): Să nu plâng! Să nu plângi, Heinrich! Să nu plângi mamă! Să nu plângi, Românie! Să nu cazi în mreaja întunericului bolşevic şi post-bolşevic! Uite cât de genial rimează Heine cu Heinrich! Să râzi, aşa cum râde mama eroului lui Goma din finalul romanului „Arta refugii”, când descoperă mândră-mândră, că băiatul ei este mai înalt decât ea (aşa de lungă a fost încercarea ei cu temniţa comunistă). „Acum mă îndepărtează de la pieptul ei şi mă ţine aşa, cât i-s de lungi braţele. Mă strânge de umeri, până la durere: – Dar tu te-ai făcut mai înalt decât mine, băiatul mamei! Şi râde mama. Acum, fără lacrimi, n-o mai fi având. I s-a instalat verdele ochilor cu steluţe aurii. Şi râd, stelele mamei. Să nu plângi, când râde mama?”

S-ar putea, desigur, să încercăm şi un demers mioritic, chiar blagian, al acestei epopei artistice româneşti despre o mamă şi un copil ce nu s-au dezumanizat atunci când au fost aruncaţi în teribilul cazan al terorii comuniste. Stelele din ochii mamei, chiar dacă Paul Goma are o părere aparte despre spaţiul mioritic, sunt adevărate „stele făclii” şi reflectă toată înălţimea uriaşă a cerului ce iubeşte pe om. Deci, să nu plângem, atunci când le simţim coborâte şi în ochii noştri. Să nu plângem, atunci când parşiva corectitudine politică a noilor timpuri ne leagă mâinile de picioarele lui Heinrich şi ne învaţă să nu avem lacrimi de sânge în ochii noştri de români. Să nu plângem dacă Heine rimează la Paul Goma, aşa cum rimează la Eminescu, tot cu haine, dar cu hainele potopite de sângele nevinovat al sutelor de mii de români ucişi de comunişti tot de la Nistru până la Tisa. Să nu plângem nici măcar atunci când noii ne-simţiţi ai României încearcă să şteargă cu guma lor ştirbă arta romanelor lui Paul Goma care descriu catharsic încercările timpului nostru cu iadul lor. Să nu plângem, fiindcă altă definiţie a artei decât măsurare a faptelor omului cu înălţimea cerului încă nu s-a dat. Iar Paul Goma tocmai această măsurare o face în romanele sale, demonstrând fără drept de apel că există adevărată şi pură morală, adevărat şi neînfrânt curaj omenesc, adevărată şi dumnezeiască demnitate, omenească, dar şi românească. Să nu ne plângem nici măcar la acest început de mileniu provocator şi paradoxal că, adicătelea, nu avem opere literare de mărimea Europei în care am fost primiţi. Să ni-l punem pe marele scriitor universal Paul Goma la inima noastră de oameni, fără nici o rezervă, fără nici o întrebare, fără nici un suspin. Să-l punem şi în galeria casei strămoşeşti de la Mana, adică a casei sacre basarabene ce străjuieşte hrana manei noastre cereşti, una şi pentru poporul român, şi pentru tot poporul lumii.

Andrei Vartic
18.11.2006
Chişinău

 

Basarabia Uitată – Preţul Reunificării

0

… sau de ce Germania a numărat nemţii, şi nu banii din buzunarele lor!

Iată că am ajuns să o vedem şi pe asta: câţiva arginţi nenorociţi, împrăştiaţi şi pe zece ani, pun la îndoială unitatea poporului român în pragul de incertitudini al Globalizării. Luni, ziarul bucureştean “Cotidianul” a publicat un “studiu” provocator despre costul re-unirii României cu Basarabia. Problema a fost pusă batjocoritor şi injust, dat fiind ca cele vreo 25 miliarde de EURO care, cică, ar trebui pentru reconstruirea Basarabiei (pustiită, apropo, de cedarea ei la 28 iunie 1940) sunt, de facto, o sumă foarte mică (vom arăta mai jos) şi nici nu pot fi puşi pe balanţa siguranţei naţionale a României. Atât de uriaş este rolul Basarabiei în acest sens. Nemţii nu au pus problema banilor când s-au re-unificat. Pentru că re-unificarea Germaniei la căderea imperiului comunist a transformat acest stat în una din cele mai mari forţe etnice, geografice, demografice, militare, culturale şi politice a Europei în pofida pierderilor financiare de moment, care oricum se vor recupera.

Cât costă, în acest sens, re-unirea Basarabiei (şi a Bucovinei!!!), cu forma ei de scut strategic, dar şi cu cele 4 milioane de români foarte harnici şi inteligenţi? Dar cât costa ideile unificatoare şi reformatoare pe care Basarabia şi “şcoala basarabeană” le-a dat României moderne? Cât costa “epistola catre români” a lui Al. Hâjdău (care aşează poporul român la masa cea mare a culturilor lumii), mesianismul lui Alecu Russo (care a stat la baza Unirii Principatelor), reformele lui Mihail Kogălniceanu (care au transformat Principatele Unite în stat european), prinosul istoric şi lingvistic, dar şi arhivistic, al lui B. P. Haşdeu (fară de care limba şi istoria românilor mai că era să devină una migraţionistă), reformele lui Constantin Stere (votul universal, reforma agrară, unificarea partidelor politice şi UNIREA ARDEALULUI, BUCOVINEI ŞI A BASARABIEI in 1918, dar, mai ales, anihilarea virusului bolşevic cu aceste reforme şi uniri), primenirea la faţă a statului român modern, începută de alt mare basarabean, Paul Goma?

Cât costă faptul că revoluţia română din decembrie 1989 a fost precedată de pilda fratelui basarabean, care, fară nici un fel de ajutor al serviciilor secrete străine sau româneşti, a alungat URSS din Basarabia cu manifestările Marii Adunării Naţionale din anii 1989-1991 (milioane de basarabeni au scandat atunci “UNIRE!”, dar România politică s-a făcut a nu auzi), care au culminat cu proclamarea limbii române şi a scrisului latin ca norme statale ale românilor din Basarabia?

Dar cât costă la târgul modern al războaielor demografice pe care le duce şi Rusia, şi SUA, şi China, şi Italia, şi Ucraina şi toate statele mari şi mici ale lumii, faptul că românii din Basarabia au o forţă de regenerare de 3-4 ori mai mare ca în România? Nu ştiu, oare, jurnaliştii de la “Cotidianul” că preşedinţii Rusiei şi Ucrainei folosesc mai în toate discursurile lor sintagma “naţiune-stat” fără să pună accent pe costurile re-fondării naţiunilor lor, răvăşite de comunism? Nu ştiu ei că Israelul a plătit zeci de miliarde doar în războiul recent din Liban, fiind vorba, metaforic vorbind, doar de câţiva centimetri pătraţi de pământ sacru evreiesc?

Nu ştiu domnii ziarişti că transformarea celor peste 30 milioane de români din lume în cetăţeni ai României ar pune mult mai sus pe harta Europei naţiunea ţi statul român? Nu ştiu ei că acest loc “mult mai sus” ar aduce economiei şi culturii româneşti, devenită astfel monopolistă pe “Porţile Orientului”, dividende de mii de miliarde de EURO, incomparabali cu cele 25 miliarde de mizerie şi minciună pe care i-au băgat iresponsabil în ziua de 2 octombrie 2006 în ochii cetăţeanului român? Dar care sunt veniturile geopolitice ale re-unificării? Calculele făcute de experţi euro-atlantici, dar şi de ruşi, arată că e vorba de peste 250 miliarde dolari pe care România i-ar economisi în viitorii ani daca intăreşte cu Basarabia hotarul său răsăritean, lecuind astfel buba arhetipală a nomadismului de tip est-vest? Nu cumva tocmai aceasta economie şi acest venit uriaş îi ţine pe ruşi legaţi de Basarabia şi Trasnistria?

Nu cumva tocmai preţul uriaş geo-strategic al Basarabiei îi impune pe ruşi să investească milioane de EURO anual pentru a întreţine în Basarabia şi o armată bine dotată, şi o massmedie rusă monopolistă? Din care parte a hotarelor sale a fost atacat cel mai dur poporul român pe parcursul istoriei? Răspunsul este univoc – dinspre răsărit. Amintim lecţia turanicilor, slavilor, ungurilor, mongolilor, ruşilor, sovieticilor fiindcă istoria, chiar daca nu se repeta întocmai, nu schimbă realităţile geografice ale nemărginirilor geografice euro-asiatice. Or, dacă în ultimele sute de ani invadatorul răsăritean s-a mulţumit doar cu Basarabia, asta a însemnat că a fost salvată şi unirea politică a întregului popor român, şi unitatea lui etno-culturala. Şi în 1812, şi în 1940, şi în 1991. Numai pentru asta, spune marele om de cultură Ion Ungureanu, România ar trebui să înalţe un monument Basarabiei pe care să scrie “Basarabiei, de la România recunoscătoare”.

Scenariul iugoslav era să se întâmple (după evenimentele de la Târgu-Mures) şi în România dacă Basarabia nu era cedată din nou, dupa re-unificarea Germaniei, la 27 august 1991, când Bucureştiul, în loc să ceară de la fosta URSS teritoriile luate cu forţa unirii comunismului cu nazismul, s-a grăbit să recunoască independenţa republicii Moldova, creată de Rusia în pofida deciziei Senatului SUA din 28 iunie 1991, la care, de ce oare?, jurnaliştii de la “Cotidianul” nu fac nici o referinţă? Iar acea decizie permitea guvernului american să pledeze pentru “re-unificarea Basarabiei cu România”… Privită în context politico-istoric , re-unificarea este încă şi mai profitabilă, fiindcă în noile condiţii ale rupturilor dintre Est şi Vest, Răsărit şi Vest, creştini şi musulmani, Globalizare şi războaie contra Globalizării, dezvoltare şi subdezvoltare, economie de corupţie şi economie de droguri etc, etc rolul Basarabiei, ca scut al României, dar şi al NATO şi UE, va fi imens. Pentru a înţelege acest rol este de ajuns să priveşti harta Europei şi să te dumireşti (sic!!!) că scutul românesc basarabeano-bucovinean ocupă jumătate din teritoriul de la Marea Neagră la Marea Baltică.

Comparată ştiinţific cu nenumăratele invazii ale trecutului, care, repetăm, întotdeauna au venit peste spaţiul geografic locuit de români dinspre răsărit, problema re-unificării Basarabiei cu România devine una supremă pentru fiinţarea României. Aşa 25 miliarde de EURO sunt un fleac pe lângaă posibilitatea distrugerii statului român şi scoaterii poporului român din istorie anume prin distrugerea scutului românesc al Basarabiei. Iar în zilele când SUA construieşte 1.100 de kilometri de zid la hotarul cu Mexicul, a pune problema re-unificării aşa cum o pune ziarul “Cotidianul” este atac direct la siguranţa naţională a României. Dacă politica s-ar face cu mintea jurnaliştilor de la “Cotidianul” ar trebui lăsate şi Gurile Dunării, şi Maramureşul istoric, si toţi Carpaţii, şi partea secetoasă a Dobrogei, şi Apusenii, şi judeţele de mai sus de Braşov. Fiindcă, adicătelea, ne costă întreţinerea lor… Ştiinţa arheologiei demonstrează irefutabil că Basarabia este ţinut de geneză a poporului român.

Românii din Basarabia au păstrat limba şi tradiţiile româneşti chiar şi în cele mai straşnice momente ale istoriei. Genocidul comunist din anii 1940-1952 (aproximativ un milion de victime din 3,2 milioane de cetăţeni câţi a părăsit fără nici un foc de armă Carol al II-lea în 1940) nu a distrus românimea basarabeană. Mai mult, forţa de regenerare naturală a restabilit milionul sacrificat de Stalin în mai puţin de douăzeci de ani fără ca statul român să investească măcar un cent în asta. Iar actualmente numai cei plecaţi peste hotare trimit în Basarabia peste 1,5 miliarde EURO anual. Adevărata sumă câştigată de aceşti oameni harnici este mult mai mare şi ea se poate vedea în uriaşele construcţii imobiliare, adica sedentare şi casnice (!!!) din zona Chişinaului.

Orice economist serios vede în aceşti bani faptul că românii din Basarabia îşi vor plăti singurei re-unificarea. Doar să se scoată hotarele de pe Prut, hotare pe care, asta chiar ar trebui s-o ştie jurnaliştii “Cotidianului”, statul român trebuia să le dărâme în ziua când URSS a dispărut, Republica Moldova încă nu exista, iar un milion de români din Basarabia construiau peste Prut acel miraculos “pod de flori” pe care, asa e mintea cotidiană, unii cetăţeni români de la Bucureşti l-au şi uitat. În fine, să împărţim 25 miliarde la 4 milioane (atâţia români sunt în Basarabia şi Bucovina) şi vom obţine infinitizimala sumă de 6250 de EURO care ar trebui să lecuiască straşnica rană comunisto-nazistă din 28 iunie 1940. Imprăştiaţi pe 10 ani, cum se văietau jurnaliştii de la “Cotidianul”, asta ar însemna câte 625 de EURO, bani pe care românii din Basarabia şi-i vor dona fără să se scotocească prin buzunare în fondul re-unirii Basarabiei cu România. Dar daca împărţim această suma la tot prinosul de 30 milioane a poporului român, la vectorul lui de devenire şi peste o sută, şi peste o mie de ani, chiar îţi vine a râde de ridicola aritmetică geopolitică a ziarului bucureştean “Cotidianul” din ziua de 2 octombrie 2006.

ANDREI VARTIC
3 Octombrie 2006
Chişinău, Basarabia

Forţa spirituală a dacilor

0
Sanctuarul mare circular de la Samisegetusa Regia, vara anului 1998. Fotografia autorului.

(anexa la cartea “De la topografia cosmogonică la Kogaionon”)

Mircea Eliade spune că şi o firimitură din ce a construit o civilizaţie poate restabili acea civilizaţie. Descoperirea cărţilor (sau hărţilor) topografice şi cosmogonice ale dacilor (vezi www.ournet.md/~anothersite) şi a faptului că dacii şi-au construit ţara cu imaginea constelaţiei Dragonului pe care îl venerau, ne permite sa lărgim area “citirii” mesajului de pe teracotele şi ceramica pictată dacică, publicat de noi în “Drumul spre Kogaionon” (Basarabia, Chişinău, 1998).

Acum 1900 de ani (la 25 martie 101 AD) împăratul Traian ieşea din Roma cu o armată de 150.000 de ostaşi (cea mai bună armată a lumii la acea vreme) îndreptindu-se spre Dacia, o ţară misterioasă care se legase de munţii Carpaţi cu ziduri colosale din calcare şi andezit, cu terasări monumentale, cu lungi conducte de transportat apa “turnate industrial” din lut ars, etc. Cine erau acei daci conduşi pe atunci de Marele Rege Decebal (de la moartea căruia se împlinesc în acest an 1895 ani)? Nu se cunoaşte un scris al dacilor, iar cele scrise de alţii despre ei s-au pierdut aproape în întregime. Rămâne cercetarea arheologică multidisciplinară, una din puţinele metode care pot răspunde măcar parţial la întrebarea noastră.

În altă parte noi am demonstrat, bazându-ne pe mostre arheologice, vastele cunoştinţe astronomice şi tehnologice ale dacilor. În acest mic articol prezentam câteva din fragmentele ceramice descoperite de noi în lungile periegheze prin munţii Carpaţi. Ele lărgesc area cunoştinţelor noastre despre daci – despre sine, cosmos şi Dumnezeu cu noi şi nebănuite până acum date.

Prezentăm mai întii teracotele dacice pe care sunt tipărite palmete, lotoşi, acant şi brazi oglinditi, la fel ca şi pe multe scuturi dacice de pe Columna lui Traian. Aceste teracote, identice conceptual, sunt de câteva feluri constructive (în dependenţă de pomul sacru de pe ele). Un lucru remarcabil în sine sunt chiar aceste oglindiri de tipul celor descrise de Krishna în Bhagavad-Gita. Uluitoare este şi simbolul inimii (polarizat şi el bhagavad-gitic) pe care îl descoperim în vârful acestor pomi sacri din antichitate. Lucrul care uimeşte înca şi mai tare este faptul că dacii au adunat pe aceste teracote, ca într-o enciclopedie, o mulţime de pomi şi flori sacre ale antichitătii: lotosul, acantul, bradul, vâscul, etc. Pe majoritatea acestor tipare şi enciclopedii pomul sau floarea sacră se unduieşte ca să ia forma constelaţiei Dragonului. Uneori apar chiar sori cu raze în forma acestei constelaţii. Dacii venerau Dragonul şi el apare, tot şerpuitor ca şi Constelaţia, pe o mulţime de drapele dacice de pe columnă, dar şi pe vase medicinale dacice.

forta01 forta02 forta03 forta04 forta05 forta06 forta07 forta08 forta09 forta10 forta11 forta12 forta13 forta14 forta15 forta16 forta17 forta18 forta19 forta20 forta21 forta22 forta23 forta24 forta25 forta26 forta27 forta28 forta29 forta30 forta31 forta32 forta33 forta34 forta35 forta36 forta37 forta38 forta39 forta40 forta41 forta42 forta43

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Încă şi mai interesante apar în lumina tiparelor de pe teracotele dacice unele noi mostre de ceramică dacică pictată. Inima, identică cu cea de pe teracote, apare şi aici împrejmuită de semnul ceresc al dragonului. Chiar şi inima, cum bine se vede, parcă reia în linia ei de dublură, forma divină a zeului lor. Încă şi mai impresionantă este dublura polarizată de doi “C” (descoperită încă de primii cercetători austrieci ai Sarmisegetusei Regia) care pare a stat la baza funcţionării acestui splendid construct simbolic dacic. Este o sugestie clară a polarităţii universale, cunoscută de carpato-dunăreni încă din paleoliticul primordial. Urmând vechile mesaje toponimice şi lingvistice indoeuropene noi am propus ca aceste semne întrepătrunse ca şi Yang si Yin la chinezi să fie numite cu termenii Rost (ordine, organizare, construcţie, ostrov) şi Istr (repede, strălucitor, distrugător, torenţial, furtunos).

Altă temă deosebită a cercetării multidisciplinare a acestor neobişnuite mostre de civilizaţie dacică este complexitatea lor tehnologică. Noi am arătat că dacii au dopat cu anumite metale (Pb, V, Ni, Cu, etc) anumite motive (spirituale, religioase) de pe teracote şi ceramica pictată. Pentru unele motive ei au folosit structuri ceramice deosebit de dure (de 5 ori mai dure ca a fierului plastic). Impresionează structurile ceramice din carburi de siliciu şi grafit.

Impresionează şi glazurile folosite (uneori pe ambele părti ale vaselor, ca în cea gasită de noi la Gioagiu), unele de o rezistenţă deosebită la intemperii. Tri-line-urile, secantele (posibilitatea de trecere dintr-o lume în alta?), romburile şi elipsele, cercurile şi zig-zag-urile, cunoaşterea unor proprietăţi misterioase a cifrei 9 şi a multiplilor ei – toate aceste cunoştinţe le regăsim spectaculos în “constructurile” dacice din şi de pe teracote şi o mulţime de tacâmuri (fructiere, strachini, talere, ceşti).

Continuitatea acestei cunoaşteri dacice o regăsim şi pe sticla dacică, inscripţionată şi ea cu unde care iau de multe ori forma Dragonului. Am arătat în alta parte (“Drumul spre Kogaionon”, Basarabia, 1998) ca această cunoaştere dacică a lumii poate fi lămurită cu două motivări:

a) Dacii cunoşteau realizările tuturor popoarelor civilizate ale antichităţii (vezi lotosul indus şi egiptean, acantul corintinian, vâscul druizilor, etc)

b) Dacii erau o frăţie din cei mai culţi oameni ai antichităţii.

Noi consideram că realităţile cosmogonice dacice (descrise de noi în “De la topografia cosmogonică la Kogaionon”) îi arată pe ei ca autohtoni în Carpaţi. Misterul tehnologic, cosmogonic şi spiritual al dacilor poate fi lămurit doar cu un demers ştiinţific fundamental şi multidisciplinar.

Andrei Vartic
25 Septembrie 2006
Chişinău

Un portret al dacilor ca furtuna magnetică

0
Grădiştea de munte - fotografia autorului. Fragment de pe coperta cărţii 'Weg und WWW. A Portret of the World with Heidegger'.

De la Nistru şi până la Visoco, în Bosnia, unde în aceste zile se dezveleşte o uriaşă piramidă, şi de la Visoco până la templul lui Apolon din Liban, şi de acolo până la cel al lui Solomon din Ierusalim, dar şi până la zuricatele din Ur sau piramidele cele vechi din Saqqara, adică în leagănul civilizaţiei şi al omului, necruţătorul, arhetipalul, enigmaticul, sângerosul război nu conteneşte de mii şi mii de ani. Iată de ce, după opinia noastră, cercetarea istoriei şi, mai ales, interpretarea şi mediatizarea ei este şi armă de distrugere în masă, şi unic drum spre pace, jinduită de om, cel puţin de la epoca metalelor încoace, ca pace universală. Straşnicul război dintre imperiul roman al lui Traian, şi statul dac al lui Decebal, care s-a terminat, la fel de misterios cum a început, acum 1900 de ani, s-a dat tot în acest areal (fără ca Roma să ocupe Crişana, Maramureşul, toată Moldova şi cea mai mare parte a Banatului, Olteniei şi Munteniei) De aceea el trebuie studiat cu mare atenţie nu numai pentru a cântări şansele poporului român de a dăinui şi în epocile viitoare, ci toate şansele omului de a nu dispărea de pe pământ. Vechimea omului în spaţiul locuit de poporul român fiind primordială, realizarea acestui studiu şi în România ar fi de mare folos întregii umanităţi.

Formidabila cultură neolitică Turdaş, una din minunile lumii, este la ora publicării acestui eseu un câmp arat cu tractorul pe care turdaşienii moderni cultivă porumb şi cartofi. Din arătură continuă să iasă la suprafaţă excepţionale artefacte turdasiene (aprox. 5.000 BC) pe care, uneori, bunul ţăran român le aruncă în iarba de pe malul Mureşului. Nu e vorba de un lot mare de pământ, ci de o făşie îngustă de vre-o 30 de metri, lungă de câteva sute, pe un mal pitoresc al Mureşului, între Orăştie şi Simeria, adică undeva prin locurile copilăriei agatyrsului Anacharsis, prietenul şi învăţătorul lui Solon, unchiul lui Platon. Aici, la Turdaş, unde ar trebui să fie arhivată o stratigrafie academică, de învăţătură şi pentru viitorii istorici români, şi pentru viitorii arheologi ai lumii, e o paragină de care îţi vine să plângi. Aşa este toată România? se întreabă călătorul ce trece pe aici… Nu, vom răspunde, toată România nu este aşa.

România are, probabil, cea mai mare densitate de staţiuni arheologice din Europa (multe zac sub straturi de arături, altele sub straturi de ignoranţă); dar nu este informată despre asta. Mai ales cele din epoca Vechii Europe (termenul aparţine arheologului american Marija Gimbutas) sunt deosebit de importante fiind vorba de timpurile primordiale ale lui Homo Sapiens. Stă ascunsă în straturile acelor site-uri natura gânditoare a Dunării (cum spune Eminescu în “Memento Mori”), patria simbolurilor geometrice, apoi cea a arhitecturii (dat fiind că primele sate paleolitice tot în spaţiul nostru au apărut – vezi, de pildă, pe cel de la Ripiceni-Izvor, pe Prut, de pe la 60.000 BP descoperit de basarabeanul Nicolae Moroşan şi cercetat academic de Al. Păunescu), apoi cea a „revoluţiei neolitice” (vezi sculpturile preceramice de la Gura Baciului, cercetate de Gh. Lazarovici şi Z. Maxim). Adică timpul preurban al zeiţelor şi consânzenelor (care au protejat casa şi templul, agricultura, metalurgia, olăritul şi artele frumoase), cel dinaintea Sumerului şi al piramidelor de la Giza. În acel timp, anume în spaţiul carpato-danubian şi balcanic, pe liniile vectorului civilizator roit dinspre Bacho Kiro, Bulgaria şi Brânzeni, Basarabia, au apărut primele produceri ale omului european, producerile geometrice. Cerul şi Pământul, Stânga şi Dreapta, Rombul şi Triunghiul, linia verticală şi cea orizontală, unghiul – semnul V, W-ul, M-ul, zig-zagul – trei linii, liniile paralele şi cele perpendiculare, crucea, Chevronul, Meandrul aici, pe această “gură de rai”, ce se întindea de la Sesklo, Grecia si până la Cosăuţi, Basarabia, aici ş-au avut patria. Când pe valea Mureşului, la Turdaş, sau pe cea a Işnovăţului, la Dănceni, carpato-danubienii antici (mileniul V î. de Cr.) foloseau aceste semne pentru transmiterea şi depozitarea informaţiei, atunci Sumerul (care s-a manifestat masiv anume cu elementele civilizaţiei geometrice ale europenilor primordiali din Sud-Estul Europei) încă nu exista (sic!!!).

Istoria lumii, istoria spectaculoasă a lui homo sapiens sapiens (noi l-am numit homo geometricus, fiindcă cele mai importante semne ale apariţiei sale spectaculoase pe Pământ sunt punctul, linia dreaptă, unghiul, triunghiul şi rombul), începe cu producerile geometrice şi bucuria noastră, a românilor, e că aceste produceri primordiale s-au întâmplat şi în spaţiile locuite de noi, mai ales în cele dintre Carpaţi şi Nistru (la Buzdugeni, Ripiceni-Izvor, Mitoc, Brânzeni, Trinca). Ba mai mult: poporul român apare acum, în Globalizare, ca păstrător al acelor produceri în toate elementele bogăţiilor sale etno-culturale (recapitulate genial şi transmise întregii lumi de Brâncuşi, dar şi de Ştefan Lupaşcu, fiindcă ce altă pildă mai bună de terţ inclus poate fi decât rombul arhivat în Coloana Infinitului?). Aceste produceri constituie trecutul nostru demn şi civilizat, păstrat cu fanatism sănătos românesc până azi. Mircea Eliade spune: “orice motiv decorativ este metafizică”. Şi Claude Levi-Straus stăruie să nu vorbim de omul primitiv, ci de omul primordial. Unghiul, ca model matematic al fiinţării paradoxale a omului, a apărut în spaţiul românesc la Mitoc-Dealul Galben, lângă Botoşani, pe Prut sau, poate, mult mai înainte, la Brânzeni, pe Racovăţ, o localitate basarabeană din vecinătatea Mitocului, unde s-au descoperit artefacte paleolitice datate cu pre-aurignacianul, sau, încă şi mai înainte, în primul strat cultural de la Ripiceni-Izvor, de peste 60.000 BC.

Prima tăbliţă universală de calcul (după opinia noastră) a fost descoperită de arheologul Ilie Borziac la Cosăuţi, pe Nistru, în straturile gravetianului timpuriu. Cu certitudine această vechime spirituală a omului ne transmite veşti deosebit de importante şi despre misterul apariţiei omului actual pe Pământ, şi despre rostul acestei apariţii. Globalizarea mijloacelor de informaţie, dar şi a celor de ucidere în masă, schimbările globale ale climei şi ateismul militant transformă problema cunoaşterii rostului fiinţării omeneşti în cea mai importantă problemă a omului. Cercetarea straturilor culturale din staţiunile arheologice româneşti ne pot spune multe despre acest rost.

Iar dacii montani, care şi-au avut capitala în munţii Suryanului şi despre care vorbesc încă Herodot (sec. V î. de Cr) şi Platon (sec. IV î. de Cr.) au apropiat şi de timpurile noastre acest rost. În epoca când lumea trece de la producerile industriale la cele informaţionale, vechi de când lumea, suntem obligaţi să le arătăm măcar românilor că în judeţul Hunedoara, inima Daciei lui Burebista şi Decebal, se află cele mai multe site-uri arheologice din întreaga Românie (sic!). Aici s-au co-născut practic toate minunile tehnologice şi spirituale ale lumii preistorice. Varietatea instrumentelor litice, semnele primordiale, lutul ars, sculptura, ceramica, arhitectura caselor şi a primelor temple (cum arată aceeaşi Marija Gimbutas în minunatele sale cărţi, încă ne-traduse în română), carul tras de boi, adică roata, şi pe aici s-a plăzmuit în timpurile de geneză ale omului. Şi cărţile neolitice, sub forma unor şiraguri de roticele de lut ars, încrustate cu semne geometrice, undeva pe la Simeria, nu pe la Sumer, s-au scris mai întâi. Badea cu plugul, tot pe aici, a rugat păsărica să-si mute cuibul pentru a armoniza valul civilizator cu cel al naturii şi al Cosmosului. Metalurgia, care mai dăinuie şi azi din ultimele răs-puteri la Călan şi Hunedoara, are o vechime pe meleagurile haţegane pe care hunedorenii o pot pune la icoane. Dar apele cu efect terapeutic? Câtă sănătate omenească curge în Mureş din miile de izvoare cu apă lecuitoare ale acestui spaţiu dăruit de Dumnezeu şi valorificat de strămoşii noştri… Dar frumuseţea deosebită a locurilor? Să ne mirăm atunci că Platon îi denumea pe acei strămoşi “medicii lui Zalmoxis… care ştiau arta nemuririi” (vezi dialogul “Harmides”, acţiunea căruia s-a petrecut în anul 432 BC)?

Însă dacii, când au ales aceste locuri pentru capitala lor montană, superbă locuire ne-urbană a crestelor munţilor Orăştiei, nu au venit pe un loc gol. Ei au continuat şi au desăvârşit opera altor generaţii de strămoşi (poate că Herodot are dreptate când scrie de vechimea lui Zalmoxis, susţinând că a trăit înaintea lui Pytagoras), care au înmulţit producerile bune în spaţiul bine locuit, adică bine construit, de către om. Ştiinţa nemuririi, despre care ne vorbeşte şi părintele istoriei şi cel al filosofiei, nu s-a ivit din senin în mintea “medicilor lui Zalmox”, după cum tot pe aceste meleaguri se află şi patria unităţii armonice sau, mai bine zis, dihotomice, dintre trup şi suflet, unitate zalmoxiană care l-a impresionat şi pe Platon şi pe unchiul lui, Solon (care a discutat pe îndelete problemele reformării polisului grecesc cu Anacharsis, filosoful care a coborât în Grecia din ţara agatârşilor, ce se găsea tocmai pe Mureş) (trebuie să amintim aici că o misterioasă localitate dacică Târsa se află tocmai în Munţii Orăştiei, la cota 945 metri, pe teritoriul capitalei vechii Dacii, că anume această Târsă este înconjurată de cel puţin patru vestite cetăţi dacice, cea de la Prisaca, Costeşti, Blidaru şi Piatra Roşie, dar şi de neasemuitul Faerag, şi de oraşul de peşteri de la Cioclovina, şi de valul enigmatic de acolo, lung de 2,5 km, şi de miile de terase locuite de pe Dealul Vârtoapelor sau al Cetei, şi de sute de turnuri şi turnuleţe construite în muntele abrupt dintre Costeşti şi Blidaru).

Nu putem trece cu vederea, atunci când cercetăm civilizaţia dacilor, nici uluitoarea metaforă de frunză verde a poeziei româneşti, dat fiind că frunza verde a însemnat pentru omul primordial renaşterea şi regenerarea anuală (simbolul se regăseşte, printre altele, şi la daci, sub forma unei preafrumoase frunze de bronz descoperite la Piatra Roşie), dar şi sursa bunăstării sale fizico-spirituale datorită oxigenulu şi rezervei inepuizabile de hrană pe care le produce. Volens-nonlens trebuie să legăm acest spaţiu al frunzei care ne aminteşte mereu de viaţa trecătoare a omului de casnicia sedentară a românilor (această miraculoasă căsnicie sedentară a fost descrisă cu tâlc deosebit de basarabeanul Alecu Russo în “Cugetări”, arătând că e altceva decât urbea Romei şi carul nomadului), căsnicie care poate fi urmărită şi în epoca metalelor, şi în cea a neolitică, matriarhală, a ceramicii arse, şi în cea paleolitică, a modelării silexului. Sedentarismul casnic rural, în opoziţie cu nomadismul, inclusiv cu cel urban (cum a arătat genial James Joyce în „Ulisse”) constituie limita pacifică de vieţuire a omului şi fără cercetarea sedentarilor carpato-dunăreni nu vor putea fi înţeleşi nici nomazii universali, nici căile spre pacea universală. În acest sens mult mediatizata idee că poporul român nu ar avea istorie şi fundament spiritual şi că omul de astăzi nu are nevoie de cunoaşterea acestui fundament este dăunătoare pentru întreaga devenire a lui homo sapiens.

Repetăm: judeţul Hunedoara, cu minunata ţară a Heţegului în centru, are cele mai multe site-uri arheologice din întreaga Românie. Bogăţia arheologică stă aici tăinuită sub pământ în stratigrafii complexe, jinduite şi de un Evans, şi de un Mellart. Dacă aceste stratigrafii ar fi descoperite şi protejate cum cere buchia ştiinţei fundamentale arheologice, sute de catedre de arheologie din Europa, America, Australia şi Asia şi-ar aduce aici studenţii ca să-i înveţe arta devenirii omului modern. Şi nimeni nu ar spune că prin asta românii sunt naţionalişti… De aceea este negândită spusa unor oficialităţi arheologice de rang înalt că săpătură arheologică în zona sacră de la Sarmisegetuza Regia s-a încheiat. Cum s-a încheiat dacă până azi nu există o monografie a Sarmisegetuzei? Dacă nimeni nu a săpat o stratigrafie totală, până la nivelul de călcare al stâncii pe care dacii şi-au zidit colosalele terase, sanctuare şi cetăţi? Cum s-a încheiat dacă buldozerele scot la iveală neasemuite podoabe tehnologice ale dacilor (şi ale epocilor dinaintea lor)? Cum s-a încheiat dacă terasa dacică constituie o valoare materială şi spirituală excepţională, care nu poate fi furată în nici un fel (fiind vorba uneori de terase gigantice aşezate în straturi de câţiva metri care mai drenează şi astăzi apa în mod cu totul şi cu totul inteligent)? Cum s-a încheiat, dacă nu există încă o cercetare fizico-chimică fundamentală care ar lămuri misterul metalurgiei, mortarelor, supelor de metale, straturilor de ilmenit din turnurile de la Costeşti sau a colosalelor ziduri dacice? Cum s-a încheiat dacă nici măcar situl de la Sarmisegetuza nu a fost pus în nişte aproximaţii temporale cu testul C-14 pentru straturile cele mai vechi, care, slava Domnului, stau încă neatinse?

Or, dacă elevul, studentul sau profesorul va răsfoi manualele de istorie nu va găsi nimic despre fierul pur dacic; nimic despre felul cum dacii protejau acest fier acesta contra ruginirii; nimic despre proprietăţile bactericide ale mortarelor dace; nimic despre misteriosul ilmenit din turnurile de la Costeşti; nimic despre glazurile dace; nimic despre folosirea lutului caolin de către daci pentru a obţine structuri ceramice foarte fine şi foarte dure; nimic despre topografia cosmogonică a dacilor; nimic despre modelul matematic al sanctuarelor de pe Dealul Grădiştii; nimic despre troianul de la Cioclovina, pe care noi am îndrăznit să-l citim; nimic despre literele feniciene care apar la Blidaru… Cât face un P fenician încrustat pe zidul porţii de la Blidaru? El ne aduce în mod ştiinţific radicalii fundători ai limbii române (P de la Poartă) nu de la Roma, ci din vechimea carpato-danubiană. El arată cu degetul unitatea daco-latină a limbii române, proto-latinitatea limbilor trace, din care făcea parte şi latina vorbită la Roma. Şi demonstrează că Ovidiu a avut dreptate atunci când le scria prietenilor de la Roma că se înţelege cu geţii fără translator. Or, şi Traian, pe Columnă, discută cu vitezele femei ale dacilor tot fără translator.

Cu părere de rău marele zid însemnat cu litere “neciteţe” din incinta sacră de la Sarmisegetuza Regia a fost demolat chiar de arheologi şi împins cu buldozerul în prăpastia de alături, împreună cu neasemuite coloane şi alte piese unice de andezit, inclusiv de andezit alb, andezit despre care nu se ştie cum a fost tăiat atât de perfect. Bolovani uriaşi de fier plastic dacic zac pe margini de drumuri forestiere. Stâlpi de andezit, perfect fasonaţi, sunt mistuiţi de apele repezi ale Grădiştei de Munte. Bucăţi de ceramică dacică, pictată cu motive antice misterioase, sunt dărâmate cu buldozerele. Mai multe cetăţi, şi chiar “oraşe” dacice din inima munţilor, încă nu au fost « descoperite ». Arheologii nu au găsit nici măcar locul unde s-a dat prima mare bătălie a lui Traian cu Decebal în 101 (acest loc ar putea fi acolo unde stă biserica din Densus, Hunedoara, dat fiind că toată zona e împânzită cu schelete şi artefacte de epocă, îngropate la mică adâncime, chiar biserica o fi fost un sanctuar daco-roman construit la careva timp după luptele de atunci în memoria celor căzuţi). Cetăţile dacice nu au fost locuite, nu se găsesc în interiorul lor, dar şi în preajma lor, un număr considerabil de săgeţi, gloanţele acelor timpuri. Cum, dară, şi unde, s-au luptat dacii cu romanii?

Or, atunci cănd arhitectul Godeanu (e vorba de muntele Godeanu, care domină zona montană a Sarmisegetusei Regia) se supără pe nesăbuinţele noastre şi demolează furios construcţiile actuale din zonă (de pildă, în vara anului 1998) în ritm cu marile ritmuri ale furtunilor magnetice ale Soarelui (descoperite de L. Cijevschii în anii 20 a secolului trecut), atunci nu te mai miri că Iordanes vorbeşte de geţii care ştiau (mult înaintea celorlalţi europeni) că discul Soarelui este de multe ori mai mare decât cel al Pământului. Dacii mai ştiau că Soarele şi Luna se întâlnesc pe liniile cosmogonice ale ciclului Meton odată la 19 ani, că Polul Nord Ceresc al Pământului se roteşte în jurul unui centru al Cosmosului în aproximativ 25.000 de ani, că rostul omenesc se desparte de nefiinţă tocmai fiindcă manifestarea face parte din paradoxul universal ce menţine în echilibru şi fiinţa, şi nefiinţa.

Nimic mai simplu pentru un popor de anahoreţi decât să aleagă nefiinţa în schimbul sălăşluirii veşnice la sânul lui Zalmox. Iată, însă, că în viziunea dacică, rostul omenesc era în a fi pe Pământ, în a fi aici, a fi întru ceva (cum spune şi Noica). Acest rost, chiar dacă nu poate fi înţeles cu perspectiva morţii, era obligator pentru zidirea pământească, chiar dacă necruţătoare războaie, cum a fost şi cel dintre Traian şi Decebal, l-au destabilizat profund. Cât de obligator este acest rost pentru omul Globalizării, cel care poate ucide tot viul de pe Pământ doar cu un virus creat într-un simplu laborator şcolar? Răspunsul la această întrebare îl pot da astăzi mai ales arheologii care studiază apariţia misterioasă a lui homo sapiens sapiens la finele musterianului. Ba chiar mai mult: răspunsul se află chiar sub picioarele noastre, în straturile culturale ale omului care a vieţuit aici, în spaţiul carpato-dunărean şi nistrean, încă de la acel început misterios.

Andrei Vartic
17 Iulie 2006
Chişinău