web analytics
Blog Pagina 3

Rime pentru Stere

0

Cea mai bună rimă pentru Stere ar fi reîntregire. Ea a devenit şi metaforă în limbajul simplu al iubirii de Ţară, şi rotunjire geografică a României la 1918. Pentru scoaterea din vis a acestei rime basarabeanul Constantin Stere a ajuns profesor universitar la Iaşi, fondator al revistei „Viaţa românească” (unde a adunat mai tot sufletul românesc de la 1906), rector al universităţii din Iaşi, prefect al judeţului Iaşi. Apoi unul din cei mai vestiţi publicişti români, fondator şi finanţator al revistelor româneşti basarabene, prieten al generaţiei Marii Uniri, lucrare pentru care el a călătorit şi în Basarabia, şi în Ardeal, când a şi convins pe ardeleni să accepte vectorul Marii Uniri pe schema Basarabia, Bucovina, Ardeal. Tot el a iniţiat modernizarea politică a României, scriind programele celor mai importante partide de atunci, cum ar fi cel liberal al Brătienilor şi cel naţional-ţărănesc al lui Maniu şi Mihalcea, pentru care a propus şi o formulă revoluţionară de unificare. Stere este şi promotorul dreptului universal la vot al românilor, stipulat în anexa Actului basarabean al Marii Uniri şi introdus în Constituţia de la 1923. Tot Stere a declanşat şi motorul relansării economice a României, propunând reforma agrară care a făcut imposibilă şi revoluţia bolşevică, şi anihilarea tradiţiilor economice româneşti.

Dar altă rimă pentru Stere este durere. Stere-durere. Durere pentru ignoranţa ce macină fiinţa şi soarta neamului românesc. Durere pentru Basarabia cea românească. Pentru batjocorirea ei de pleava politicianistă. Durerea lui Stere, uneori de o sinceritate devastatoare, a fost exprimată mai ales în publicistică, arta „de a forma opinia publică, de a o pregăti pentru noi orizonturi”. Oglindă a deznădejdilor şi a batjocoririlor la care a fost supus după moda laşităţilor omeneşti, publicistica lui Stere a fost editată recent de distinsul cercetător Pavel Balmuş într-un nou volum de peste 560 pagini. Meritul acestei lucrări deosebite este că articolele au fost selectate după „criteriul cronologic al apariţiei”, cititorul simplu, dar şi cercetătorul, şi publicistul putând să lege scrisul lui Stere de epoca în care a trăit, dar şi de faptele zilelor pe care le trăim. Organizate astfel de Pavel Balmuş, articolele lui Stere rămân şi azi adevărate „flăcări de conştiinţă”, de puterea cărora „atârnă tot viitorul omenirii”. Un volum ce merită tot laudativul „veriga de unire necesară”, ce aparţine lui Stere, prin care „a grăit Basarabia însăşi”.

Andrei Vartic
27 Aprilie 2007
Chişinău

Alarma rromă de la Roma

0

Există, desigur, interesul unor mari puteri de a declara pe români de un sort mai prejos ca a lor (spaţiul de geneză al poporului român a încurcat şi încurcă multor expansiuni şi, de aceea, genialul poet rus A. S. Puşkin a fost „trimis la catorgă” în Basarabia că să-i transforme în ţigani pe toţi românii încă în anul 1821). Este viu şi interesul unor români de a se trage numaidecât de la puşcăriaşii trimişi în Dacia de la Roma şi prostituatele aduse din tot imperiul roman. Alţii, intelectuali de mare vază mediatică, prezintă pe români în lume ca pe nişte amărâţi veniţi în centrul lumii „civilizate” din cocioabe de sărăntoci, amărâţi, inculţi şi declasaţi. Bucureştiul în opinia lor este mai groaznic decât Kabulul, iar „mândria de a fi român” o blasfemie. Aşa am ajuns să plângem în pieţe şi aule că, iacă, poporul român nu are valorile culturale ale Evului Mediu sau ale Renaşterii, trecând uşurel cu vederea faptul că nici Renaşterea, de pildă, nu are un cântec atât de tragic şi măreţ ca Vidra.

Din altă parte, încercând să vadă în ortodoxie şi expansiunea slavonă, care adicătelea ne-a rupt de posibilitatea acordată de Renaştere de a ridica catedrale şi de a picta ca Giotto, şi de a scrie aşa cum a scris Dante, mulţi dintre intelectualii şi politicienii români arareori găsesc imaginaţie ca să cerceteze hermeneutic faptul că mult-lăudatei culturi de palat a Apusului i-a corespuns la noi (de la Zalmoxis la Ghenghis Khan, şi de la Negru Vodă la traducătorii Bibliei, Istoriilor lui Herodot şi Folocaliei, din secolul XVII) o cultură de masă de tip Balaorul, Mihu Copilul, Fratele răzneţ, Tinereţe fără bătrâneţe, Căluşarii, Cerbul, Înoată, înoată Bour Negru, Toma Alimoş, Corbea, Iordachi al Lupului, Mioriţa sau Monastirea Argeşului (lista este uriaşă), lipsită totalmente de dictatură seniorială, deci democratică, dar şi apostolică şi mântuitoare, de o frumuseţe rarisimă şi profunzime metafizică mai că fără seamăn. Nu zadarnic patriarhii Unirii Principatelor şi-au zidit anume pe aceasta cultură profundă opera de unificare a neamului românesc şi tot cu ea au ieşit, biruitori, în lume. În acelaşi sens ar fi bine să vedem dacă a existat în toată pictura de frescă a lumii de la 1497 măcar una atât de bine orânduită în planul acţiunii, dinamismului, compoziţiei, coloristicii şi desenului, al tehnicii de frescă şi al preparării vopselelor, dar mai ales în cel al substraturilor şi straturilor primordiale, ancorate pe credinţă şi misticism, aşa cum s-a pictat în timpul lui Ştefan cel Mare la Voroneţ şi Pătrăuţi. Şi, mai ales, ar fi bine să vedem dacă în toată Europa de Apus a existat măcar o singură construcţie aşa de bine armonizată şi cu arhitectura secţiunii de aur, şi cu dreptul omului la mântuire, cum este Putna, cea zidită până la 1470. Şi, tot în acest context, în care suntem măsuraţi şi cu spiritualitatea mănăstirilor apusene, ar fi bine să descoperim măcar undeva în toată această Europă renascentistă a „fericirii culturale şi democratice” o singură frăţie de monahi schivnici şi meditativi, aşa cum existau în principatele române mult înaintea lui Ştefan cel Mare şi Sfânt (Daniil Sihastrul s-a născut pe la 1405 şi a apucat gloria lui Gavriil Uric şi a mănăstirilor unde acela a studiat).

Începem de la origini şi vechime fiindcă, iată, cu surle mediatice de mare putere, poate de cea mai mare putere posibilă în lumea contemporană, poporul român este identificat, iar ca în vechime, cu nenorociţii care s-au întâmplat să pângărească valorile Europei şi să se identifice la Roma cu tot neamul românesc. Este de neînţeles, aşadar, câtă zarvă se face dintr-o crimă oribilă a unui cetăţean român la Roma, blestemată fie de o mie şi chiar de un milion de ori fapta lui, şi cum se uită atât de uşor crimele de la Iaşi ale unui pedofil american, pretins istoric al poporului român, cele ale unor bandiţi italieni care au fost prinşi cu ocaua mică în România, sau ale cetăţenilor atâtor state din UE care au introdus în România droguri sau mărfuri de contrabandă, sau care participă efectiv, mai ales la Roma, la traficarea nemiloasă a cetăţenilor români, mai ales a copiilor şi adolescenţilor. Ar fi de discutat şi despre crimele sângeroase din cartierele chinezeşti din Bucureşti, dar şi despre matrapazlâcurile altor etnii, de unele, ca cea a explodării Senatului României în 1920, meritând chiar să luăm aminte cu multă seriozitate şi astăzi, fiindcă „terorismul este una din cele mai grave ameninţări a lumii euro-atlantice”.

În rezumat, domnul socialist Romano Prodi şi întregului guvern democrat al republicii italiene, trebuie să fie foarte atenţi cu toate acţiunile ilegale ale cetăţenilor italieni aflaţi prin România, fiindcă la prima hoţie stradală sau la prima violenţă sexuală a unui bandit italian şi statul român, la rândul lui, va trebui să delegheze tuturor prefecţilor din România dreptul de a-i expulza imediat, fără judecată, absolut pe toţi cetăţenii din statele UE care or fi încălcat legea în România. Dar, în acelaşi timp, fiece cetăţean român, ar trebuii să-l apuce uşurel de gât pe dl Horia Roman Patapievici, preşedintele Institutului Cultural Român, dar şi pe toţi diplomaţii ce duc „slava” statului român în lume, şi să-i întrebe silenţios, fără zarvă mediatică euro-atlantică: Fraţilor, voi pe ce cheltuiţi banii noştri dacă lumea nu ştie de naţia română a lui Eminescu, Brâncuşi şi Enescu, ci doar de cea a lui Romulus (sic!!!) Mailat? Răspunsul la această întrebare, câr ar părea de straniu, are legătură şi cu epurarea basarabenilor din România nu doar de către statul comunist român, ci şi de cel democratic, de la anul 2007, anul intrării României în Uniunea Europeană.

Andrei Vartic
11 Februarie 2007
Chişinău

Heine-zând despre Goma

0
Christian Johann Heinrich Heine (13 Decembrie 1797 – 17 Februarie 1856)

„Marele merit al lui Paul Goma e acela de a exprima adevărul
cu o autenticitate ce nu admite nici o notă de contrafăcut
şi cu o ardoare etică ce nu permite
nesocotirea măcar parţială a lui…”

Acad. Mihai Cimpoi

Dintre nenumăratele diversiuni din ultimii ani împotriva culturii româneşti, cea mai obraznică este atacul la opera lui Paul Goma. În primul rând fiindcă atacând opera marelui desident se încetăţeneşte ideea că poporul român nu are repere morale, adevăraţi eroi ai timpului nostru, şi că tot „puii de bolşevici”, tot făcăturile ateiste de comintern ale fostului regim comunist (inclusiv cei care „au rezistat prin cultură”) sunt, adicătelea, toată averea noastră morală. Apoi faptul că şi desidenţa, şi lupta scriitoricească a lui Paul Goma împotriva terorii comuniste, şi experienţa lui de la securitatea şi închisoarea comunistă, şi genocidul comunist din Basarabia pe care îl descrie şi ni-l descrie, şi titlul de „Soljeniţin al României”, şi „Jurnalul” lui ne-iertător sunt rateuri intelectuale ale unui oarecare scârţa-scârţa pe hârtie care îşi dă aere de mare luptător anticomunist. O minciună mai mare nici că se poate. Dar aşa cum domnii care au pornit denigrarea anticomunistului Paul Goma prin denigrarea operei scriitorului Paul Goma au avut şi au mare putere mediatică la Bucureşti, deci şi politică, s-ar putea ca mulţi din cei care au aplaudat curajul cetăţenesc al lui Goma să se înceapă a îndoi de talentul lui scriitoricesc şi de universalitatea operelor lui literare. Trebuie să recunoaştem că scrisul literar al lui Paul Goma este atât de neobişnuit şi special, dar mai ales aşa de puţin mediatizat în România, încât detractorilor lui nici nu le este prea greu să se dea în spectacol cu teze despre ne-talentul scriitoricesc al lui Goma. Mai ales că în „dezbaterile” lor, ei nu acceptă şi alte puncte de vedere, nu dau citate din opera lui Goma, nu pun în evidenţă aprecierile critice europene sau pe cele naţionale (de pildă, ce a spus Eugen Ionescu sau Eugen Simion despre opera lui Goma) ci declară fără nici o dovadă că „Goma nu e talentat” şi toarnă, şi toarnă astfel apă chiar la moara celor care au chinuit şi pe el, şi tot poporul român cu năluca comunistă. Ca la noi e ca la nimeni, adică sărăcimea proletară „intelectuală”, adică profitorii de ieri şi de azi, iar au ajuns primii şi la blidul cu binefacerile democraţiei şi hăituiesc de acolo anume pe cei mai talentaţi. Puteţi să vă miraţi mult şi bine, dar nu o să vedeţi pe ecranul de TV al Bucureştiului pe un Nicolae Breban, scriitor viu în toată legea, romanele căruia dau o sinteză excepţională a spaţiului românesc din perioada comunistă. Lipseşte de pe aceste ecrane, dar şi din foaia gazetelor zise centrale, de pildă, istoricul şi cronotopul Alexandru Zub, fost şi el întemniţat în închisorile comuniste. A dispărut încetişor de pe ecrane şi istoricul Florin Constantiniu. Nu veţi regăsi în lumina „rampelor” lor bucureştene, repetăm, denumite tot de ei „centrale”, de pildă, pe un Petre Ursache sau Teodor Codreanu, pe un Iustin Pârvu sau Arsenie Papacioc, adevărate repere de intelectuali români în viaţă de la începutul mileniului III. Ce să mai vorbim despre Dumitru Stăniloaie, poate cel mai mare teolog al secolului XX? Sau Ştefan Lupaşcu, poate cel mai mare filosof al acelui tenebros secol.

Dar cum am putea să demonstrăm că un careva roman este scris „talentat”? Cum să punem în ierarhia valorilor începutului de mileniu III, de pildă, romanele lui Constantin Stere, despre care la data apariţiei lor George Călinescu a scris mai multe recenzii foarte laudative, iar în „Istoria literaturii române”, apărută în anii socialismului dezvoltat, a susţinut că sunt un eşec total? Cum să scoatem genialele povestiri şi nuvele din tinereţea lui Marin Preda de sub umbrela activităţilor lui de la editura comunistă „Cartea românească”? Cum să scriem despre „Creanga de aur”, romanul unor cumplite încercări ale omului în chiar inima cetăţii ce guvernează lumea, unul din cele mai mari romane de dragoste ale lumii, fără năucitoarea cădere a omului pe suişul de iluzie al piramidelor politice comuniste? Cum să-i convingem pe aceşti cetăţeni ai acestei Românii, înglobate deja şi în NATO, şi în UE, că valsul domol din vremea de pace, descris, iarăşi genial, de către Mateiu Caragiale în „Craii de Curtea Veche”, nu e doar o superbă operă literară, una din cele mai remarcabile ce s-au scris vreodată, ci şi o prevestire necruţătoare a poticnirilor de groază pe care ni le aduce anume îndepărtarea primejdiei războiului de hotarele în care locuieşte poporul român? Trebuie să recunoaştem, cu pilda scrisului lui George Călinescu despre Stere, că răspunsurile la aceste întrebări nu sunt simple. Fiindcă, vom observa, nu e vorba doar despre autorii pe care i-am dat mai sus, ci şi despre Eminescu sau Alecsandri, Cantemir sau Neagoe Basarab, despre arhitectura Putnei şi a Argeşului, dar şi al sângelui zidit în biserica bucureşteană a Kretzuleştilor. Întâmplător sau, cine ştie, poate cu bună ştiinţă, în Ieşii arhetipali ai lui Creangă şi Eminescu, nu s-a jucat încă „Geniu pustiu” (stranie această „miopie” a oamenilor de teatru români împotriva lui Eminescu), ci o piesă despre pretinsă homosexualitate a sfinţilor apostoli. În teatrul românesc actual se joacă mai toate patologiile scrise în mucegaiul euro-atlantic, şi nu se joacă mai deloc Lucian Blaga şi Camil Petrescu, şi, desigur, nu se fac spectacole după  „Culoarea curcubeului” sau „Arta refugii” de Paul Goma.

Să pornim, negaţionist, de la teza că Paul Goma nu rezistă ca scriitor în aceste vremi pleşiţite- pleşuvite (dar în faţa cui, în comparaţie hermeneutică savantă cu cine? cu autoarea piesei despre homosexualitatea apostolilor?). Fie că textele din „Culoarea curcubeului” sunt doar relatări documentare, lipsite de fiorul artistic, ale experienţei unui om în una din cele mai crâncene închisori ale tuturor timpurilor, cea comunistă? Oare nu merită poporul român, mai ales tânăra generaţie, să cunoască acea experienţă, acele tenebre tragice ce n-au fost încă nici anihilate, nici puse în vre-un scenariu de anihilare? Că, la o adică, dacă nu povestim lor, copiilor, tinerilor, experienţa prin care a trecut realmente copilul-omul Paul Goma, născut în 1935 la Mana, în Basarabia, parte a regatului României, ce să le povestim despre teribila carma a violenţei, ororii şi injustiţiei pe care, volens-nonlens, au moştenit-o de la epoca bolşevică şi cominternistă? Rătăcirile „desidente” prin şcolile şi saloanele Apusului, majoritatea tot stângiste, troţchiste, ateiste, anti-creştine, ale beizadelelor fostului regim comunist? Binele fecioraşilor de criminali bolşevici ajunşi profesori la Paris şi New York? „Încarcerarea” lor în peisajul frumos, lipsit de temniceri sadici, de la Tescani? Sau, poate, idealismul comunist al altor „pui de bolşevici”, cum îi numeşte tot Paul Goma, care nu au mai avut parte de privilegiile părinţilor lor cominternişti în noua piramidă a comunismului românesc şi care (vezi cazul lui Mihnea  Berindei sau Vladimir Socor) au ajuns să „binecuvânteze” până şi românofobia comunistului stalinist V. Voronin? Aşa şi Troţkii, şi Kamenev, şi Buharin şi alţi criminali bolşevici ar putea deveni îngeraşi numai fiindcă Stalin ia ucis ca să nu-i încurce să obţină puterea absolută în Comintern şi URSS. Aşa şi Stalin poate fi dat pildă de mare democrat, fiindcă a trecut la timp, corect din punct de vedere politic, din tratatul cu Hitler (din 23 august 1939) în cel cu Roosevelt şi Churchill (de la Ialta)

Or, dacă este pus sub semnul întrebării talentul lui Eminescu (şi, straniu, tot de aceiaşi grupare „itelighentă” care ridiculizează şi talentul lui Paul Goma), dacă nici măcar dorul nemuritorilor de temporalitate sau cosmosurile ce se nasc din goluri nu mai au valoare de metaforă artistică, ştiinţifică şi filosofică (ca în „Luceafărul”), „ce să mai vorbim” de opera lui Paul Goma, care, pe lângă toate, a mai avut şi curajul de a nu uita că este de origine basarabeană, străvechi pământ românesc vândut şi de unii guvernanţi români contemporani interesului geopolitic rusesc şi comunist, şi pe cel de a arăta cum (şi de cine, şi din cine) au fost organizate bandele de comunişti ce au maltratat Basarabia în zilele de la 28 iunie 1940 până la 3 iulie 1940?

Se poate dezvălui în sute de pagini metafora odiseelor din scrisul artistic al lui Paul Goma. Un cercetător atent va descoperi similitudini în drumurile postbelice ale eroului grec ce a asediat Troia, şi arhetipurile contemporane ale mamei cu copil (de facto, în deplin stil renascentist, dar şi biblic, ale unei madone cu prunc) ce se retrage din faţa hoardelor de comunişti necruţători, se furişează prin hăţişurile crimei şi ale războiului, îndură cele mai straşnice umilinţe şi încercări, inclusiv foamea şi frigul, pe care le poate îndura o fiinţă umană, pentru a-şi proteja odrasla (adică Umanitatea). Alt cercetător poate scrie o monografie numai despre trezirea masculinităţii într-un copil ce este zdrobit necontenit cu instrumentele ororii comuniste (şi, se ştie, mii şi mii de copii au devenit oameni maturi, adică bărbaţi şi femei, chemaţi şi de Eros pentru destinul perpetuării fiinţei umane, în cele mai întunecate temniţe şi lagăre ale întunecatului imperiu comunist). Şi mai doveditoare (sub aspectul dovedirii talentului lui Paul Goma) va fi cercetarea chipurilor eroilor din romanele lui Goma, limbajul şi comportamentul lor, schimbarea arhetipală a caracterelor în dependenţă de schimbarea regimurilor, dar mai ales teatrul ego-ului în vâltoareă nivelelor de dominaţie ce lucrează clipă de clipă în fiecare celulă umană. Vorbim anume despre caractere fiindcă Goma nu s-a ferit să le descrie şi să le judece, dar cu mintea copilului, mai ales cu mintea copilului din anii cei mai straşnici ai trecerii României de la monarhia constituţională la regimul criminal şi dictatorial comunist? Sau, poate, reţeaua ce atacă până şi talentul scriitorului Goma, pricopsită cu posturi şi la CNSAS, şi în toate comisiile de condamnare a comunismului, nu mai consideră anii 1940-1950, cei mai apocaliptici pentru poporul român, drept genocid comunist?

Nu vom ridica în acest eseu ştacheta cercetării estetice mai sus decât „Arta refugii”, teribila odisee a rupturii dintre noi şi noi văzută prin ochii unui copil ce creşte, devine om, bărbat, într-o lume în care zmeii sunt soldaţii (ocupanţii) sovietici, iar balaurii comisarii de la securitatea sau închisoarea comunistă românească din anii ce au urmat imediat după cel de al doilea război mondial. Legănat ba de braţele obosite ale mamei, ba de inima ei iubitoare ce fuge de călăii comunişti (această cacofonie e bine să rămână aici!), sau de scârţiirea căruţei strămoşeşti pe drumurile de noroi ale unei Românii prădate şi de unii, şi de ceilalţi, sau, în fine, de bătaia necruţătoare a roţilor de tren în sufletul băieţelului lăsat de comisarii bolşevici fără mamă şi tată, absolut fără nici un reper în această lume… Cine a mai descris, domnilor şi doamnelor, o odisee atât de tragică în literatura română? Cine a mai transformat această încercare a inimii copilului în catharsis luminos, în adevărată lumină lină, atunci când, în pofida hăului ce se deschidea din fractura bolşevică, dragostea de mamă şi tată, dar şi dragostea de România şi poporul român, dar şi mândria de a fi român şi de a rezista în faţa potlogarilor comunişti, dar şi vechea credinţă strămoşească, îi re-dă copilului demnitatea de a se cuibări din nou la sânul de iubire al mamei?

Să analizăm măcar scrisul lui Paul Goma ce descrie clipele (din straşnica închisoare comunistă) dinaintea întâlnirii copilului (băieţelului, viitorului bărbat) cu mama, acel mic episod „Heinrich”, de la finele „Artei refugii”. Să citim, măcar să citim, acest fragment de mare artă scriitoricească: „În faţa sobei, aşezat pe o lădiţă în care a fost marmeladă, cu genunchii mult înălţaţi şi înfăşuraţi în pieptar, un om. Ştiu cine-i, deşi nu văd decât profilul – şi acela prea de sus şi deformat de lumina mişcătoare a flăcărilor din sobă: Heinrich. Îl ating uşor de umăr. Nu se sperie. Zice, de parcă mi-ar vorbi din altă încăpere, printr-o hrubă: – Să spui acasă. Să spui că eu… Nu mai spune ce să spun acasă. S-o fi astupat hruba. Scoate, încet, încet, mâinile băgate sub pieptarul învelind genunchii. Cu mâini-gheară dă la o parte pieptarul: cu mâini-gheară îmi arată fluierele picioarelor, dezgolite (pantalonii sânt suflecaţi până la genunchi). Şi văd fluierele picioarelor re-ţi-nu-te. Am văzut ceva şi la mâini, ceva ca la mâinile lui Saşu, acum văd şi mai bine, când Heinrich le potriveşte la lumina sobei, arătând dosurile. Sunt re-ţinute bine-bine şi mâinile, centimetru pătrat cu centimetru pătrat”.

Ah, potrivirea asta a mâinilor lui Heinrich la flăcările ce răzbat din sobă… Potrivirea rănilor cu lumina, ce metaforă sublimă a încercării omului cu dezastrul bolşevic a dat lumii scriitorul român Paul Goma! Dar să înaintăm încet, cu un traveling onest şi profesional, de la aceste mâini zdrobite cu ciocanul, cu baioneta, cu uşa, cu bocancii de comisar şi potrivite cu lumina spre ochii puri ai copilului ce vede „bine-bine” această dumnezeiască potrivire! Să intrăm apoi cu o panoramă lentă, ca în celebrele panorame din „Stalkerul” lui Tarcovskii sau „Reporterul” lui Antonioni, de la mâinile din penumbră ale acestui copil (viitor bărbat) spre picioarele iluminate ale lui Heinrich, luminate şi întunecate de unda flăcărilor ce răzbat din „soba cu gaz metan”, să intrăm în gro-planul acestor picioare sfărâmate până se va vedea toată lumina acestui om simplu, să-i ascultăm glasul ce vine parcă „printr-o hrubă”, să-i măsurăm profilul de neamţ, dar „de sus”, doamnelor şi domnilor, aşa cum scrie Paul Goma, de sus, dinspre înălţimile copleşitoare ce străjuiesc fiinţa umană, dinspre izvorul omului de omenie românesc, dar mai ales al luminii ce pogoară mereu, iubitoare, peste fiinţa omenească! Să vedem şi să nu uităm şi în toamna târzie a anului 2006 chipul lui Heinrich, „deformat de lumina mişcătoare a flăcărilor din sobă”, şi apoi să revenim la chipul băieţelului care spune (cu buzele crăpate de foame, frig, sete şi stele, că a călătorit singur-singurel, mult-mult, aproape o veşnicie, cu trenul, căruţele, dar şi pe jos, până a ajuns la poale închisorii comuniste): Să nu plâng! Să nu plângi, Heinrich! Să nu plângi mamă! Să nu plângi, Românie! Să nu cazi în mreaja întunericului bolşevic şi post-bolşevic! Uite cât de genial rimează Heine cu Heinrich! Să râzi, aşa cum râde mama eroului lui Goma din finalul romanului „Arta refugii”, când descoperă mândră-mândră, că băiatul ei este mai înalt decât ea (aşa de lungă a fost încercarea ei cu temniţa comunistă). „Acum mă îndepărtează de la pieptul ei şi mă ţine aşa, cât i-s de lungi braţele. Mă strânge de umeri, până la durere: – Dar tu te-ai făcut mai înalt decât mine, băiatul mamei! Şi râde mama. Acum, fără lacrimi, n-o mai fi având. I s-a instalat verdele ochilor cu steluţe aurii. Şi râd, stelele mamei. Să nu plângi, când râde mama?”

S-ar putea, desigur, să încercăm şi un demers mioritic, chiar blagian, al acestei epopei artistice româneşti despre o mamă şi un copil ce nu s-au dezumanizat atunci când au fost aruncaţi în teribilul cazan al terorii comuniste. Stelele din ochii mamei, chiar dacă Paul Goma are o părere aparte despre spaţiul mioritic, sunt adevărate „stele făclii” şi reflectă toată înălţimea uriaşă a cerului ce iubeşte pe om. Deci, să nu plângem, atunci când le simţim coborâte şi în ochii noştri. Să nu plângem, atunci când parşiva corectitudine politică a noilor timpuri ne leagă mâinile de picioarele lui Heinrich şi ne învaţă să nu avem lacrimi de sânge în ochii noştri de români. Să nu plângem dacă Heine rimează la Paul Goma, aşa cum rimează la Eminescu, tot cu haine, dar cu hainele potopite de sângele nevinovat al sutelor de mii de români ucişi de comunişti tot de la Nistru până la Tisa. Să nu plângem nici măcar atunci când noii ne-simţiţi ai României încearcă să şteargă cu guma lor ştirbă arta romanelor lui Paul Goma care descriu catharsic încercările timpului nostru cu iadul lor. Să nu plângem, fiindcă altă definiţie a artei decât măsurare a faptelor omului cu înălţimea cerului încă nu s-a dat. Iar Paul Goma tocmai această măsurare o face în romanele sale, demonstrând fără drept de apel că există adevărată şi pură morală, adevărat şi neînfrânt curaj omenesc, adevărată şi dumnezeiască demnitate, omenească, dar şi românească. Să nu ne plângem nici măcar la acest început de mileniu provocator şi paradoxal că, adicătelea, nu avem opere literare de mărimea Europei în care am fost primiţi. Să ni-l punem pe marele scriitor universal Paul Goma la inima noastră de oameni, fără nici o rezervă, fără nici o întrebare, fără nici un suspin. Să-l punem şi în galeria casei strămoşeşti de la Mana, adică a casei sacre basarabene ce străjuieşte hrana manei noastre cereşti, una şi pentru poporul român, şi pentru tot poporul lumii.

Andrei Vartic
18.11.2006
Chişinău

 

Forţa spirituală a dacilor

0
Sanctuarul mare circular de la Samisegetusa Regia, vara anului 1998. Fotografia autorului.

(anexa la cartea „De la topografia cosmogonică la Kogaionon”)

Mircea Eliade spune că şi o firimitură din ce a construit o civilizaţie poate restabili acea civilizaţie. Descoperirea cărţilor (sau hărţilor) topografice şi cosmogonice ale dacilor (vezi www.ournet.md/~anothersite) şi a faptului că dacii şi-au construit ţara cu imaginea constelaţiei Dragonului pe care îl venerau, ne permite sa lărgim area „citirii” mesajului de pe teracotele şi ceramica pictată dacică, publicat de noi în „Drumul spre Kogaionon” (Basarabia, Chişinău, 1998).

Acum 1900 de ani (la 25 martie 101 AD) împăratul Traian ieşea din Roma cu o armată de 150.000 de ostaşi (cea mai bună armată a lumii la acea vreme) îndreptindu-se spre Dacia, o ţară misterioasă care se legase de munţii Carpaţi cu ziduri colosale din calcare şi andezit, cu terasări monumentale, cu lungi conducte de transportat apa „turnate industrial” din lut ars, etc. Cine erau acei daci conduşi pe atunci de Marele Rege Decebal (de la moartea căruia se împlinesc în acest an 1895 ani)? Nu se cunoaşte un scris al dacilor, iar cele scrise de alţii despre ei s-au pierdut aproape în întregime. Rămâne cercetarea arheologică multidisciplinară, una din puţinele metode care pot răspunde măcar parţial la întrebarea noastră.

În altă parte noi am demonstrat, bazându-ne pe mostre arheologice, vastele cunoştinţe astronomice şi tehnologice ale dacilor. În acest mic articol prezentam câteva din fragmentele ceramice descoperite de noi în lungile periegheze prin munţii Carpaţi. Ele lărgesc area cunoştinţelor noastre despre daci – despre sine, cosmos şi Dumnezeu cu noi şi nebănuite până acum date.

Prezentăm mai întii teracotele dacice pe care sunt tipărite palmete, lotoşi, acant şi brazi oglinditi, la fel ca şi pe multe scuturi dacice de pe Columna lui Traian. Aceste teracote, identice conceptual, sunt de câteva feluri constructive (în dependenţă de pomul sacru de pe ele). Un lucru remarcabil în sine sunt chiar aceste oglindiri de tipul celor descrise de Krishna în Bhagavad-Gita. Uluitoare este şi simbolul inimii (polarizat şi el bhagavad-gitic) pe care îl descoperim în vârful acestor pomi sacri din antichitate. Lucrul care uimeşte înca şi mai tare este faptul că dacii au adunat pe aceste teracote, ca într-o enciclopedie, o mulţime de pomi şi flori sacre ale antichitătii: lotosul, acantul, bradul, vâscul, etc. Pe majoritatea acestor tipare şi enciclopedii pomul sau floarea sacră se unduieşte ca să ia forma constelaţiei Dragonului. Uneori apar chiar sori cu raze în forma acestei constelaţii. Dacii venerau Dragonul şi el apare, tot şerpuitor ca şi Constelaţia, pe o mulţime de drapele dacice de pe columnă, dar şi pe vase medicinale dacice.

forta01 forta02 forta03 forta04 forta05 forta06 forta07 forta08 forta09 forta10 forta11 forta12 forta13 forta14 forta15 forta16 forta17 forta18 forta19 forta20 forta21 forta22 forta23 forta24 forta25 forta26 forta27 forta28 forta29 forta30 forta31 forta32 forta33 forta34 forta35 forta36 forta37 forta38 forta39 forta40 forta41 forta42 forta43

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Încă şi mai interesante apar în lumina tiparelor de pe teracotele dacice unele noi mostre de ceramică dacică pictată. Inima, identică cu cea de pe teracote, apare şi aici împrejmuită de semnul ceresc al dragonului. Chiar şi inima, cum bine se vede, parcă reia în linia ei de dublură, forma divină a zeului lor. Încă şi mai impresionantă este dublura polarizată de doi „C” (descoperită încă de primii cercetători austrieci ai Sarmisegetusei Regia) care pare a stat la baza funcţionării acestui splendid construct simbolic dacic. Este o sugestie clară a polarităţii universale, cunoscută de carpato-dunăreni încă din paleoliticul primordial. Urmând vechile mesaje toponimice şi lingvistice indoeuropene noi am propus ca aceste semne întrepătrunse ca şi Yang si Yin la chinezi să fie numite cu termenii Rost (ordine, organizare, construcţie, ostrov) şi Istr (repede, strălucitor, distrugător, torenţial, furtunos).

Altă temă deosebită a cercetării multidisciplinare a acestor neobişnuite mostre de civilizaţie dacică este complexitatea lor tehnologică. Noi am arătat că dacii au dopat cu anumite metale (Pb, V, Ni, Cu, etc) anumite motive (spirituale, religioase) de pe teracote şi ceramica pictată. Pentru unele motive ei au folosit structuri ceramice deosebit de dure (de 5 ori mai dure ca a fierului plastic). Impresionează structurile ceramice din carburi de siliciu şi grafit.

Impresionează şi glazurile folosite (uneori pe ambele părti ale vaselor, ca în cea gasită de noi la Gioagiu), unele de o rezistenţă deosebită la intemperii. Tri-line-urile, secantele (posibilitatea de trecere dintr-o lume în alta?), romburile şi elipsele, cercurile şi zig-zag-urile, cunoaşterea unor proprietăţi misterioase a cifrei 9 şi a multiplilor ei – toate aceste cunoştinţe le regăsim spectaculos în „constructurile” dacice din şi de pe teracote şi o mulţime de tacâmuri (fructiere, strachini, talere, ceşti).

Continuitatea acestei cunoaşteri dacice o regăsim şi pe sticla dacică, inscripţionată şi ea cu unde care iau de multe ori forma Dragonului. Am arătat în alta parte („Drumul spre Kogaionon”, Basarabia, 1998) ca această cunoaştere dacică a lumii poate fi lămurită cu două motivări:

a) Dacii cunoşteau realizările tuturor popoarelor civilizate ale antichităţii (vezi lotosul indus şi egiptean, acantul corintinian, vâscul druizilor, etc)

b) Dacii erau o frăţie din cei mai culţi oameni ai antichităţii.

Noi consideram că realităţile cosmogonice dacice (descrise de noi în „De la topografia cosmogonică la Kogaionon”) îi arată pe ei ca autohtoni în Carpaţi. Misterul tehnologic, cosmogonic şi spiritual al dacilor poate fi lămurit doar cu un demers ştiinţific fundamental şi multidisciplinar.

Andrei Vartic
25 Septembrie 2006
Chişinău

Un portret al dacilor ca furtuna magnetică

0
Grădiştea de munte - fotografia autorului. Fragment de pe coperta cărţii 'Weg und WWW. A Portret of the World with Heidegger'.

De la Nistru şi până la Visoco, în Bosnia, unde în aceste zile se dezveleşte o uriaşă piramidă, şi de la Visoco până la templul lui Apolon din Liban, şi de acolo până la cel al lui Solomon din Ierusalim, dar şi până la zuricatele din Ur sau piramidele cele vechi din Saqqara, adică în leagănul civilizaţiei şi al omului, necruţătorul, arhetipalul, enigmaticul, sângerosul război nu conteneşte de mii şi mii de ani. Iată de ce, după opinia noastră, cercetarea istoriei şi, mai ales, interpretarea şi mediatizarea ei este şi armă de distrugere în masă, şi unic drum spre pace, jinduită de om, cel puţin de la epoca metalelor încoace, ca pace universală. Straşnicul război dintre imperiul roman al lui Traian, şi statul dac al lui Decebal, care s-a terminat, la fel de misterios cum a început, acum 1900 de ani, s-a dat tot în acest areal (fără ca Roma să ocupe Crişana, Maramureşul, toată Moldova şi cea mai mare parte a Banatului, Olteniei şi Munteniei) De aceea el trebuie studiat cu mare atenţie nu numai pentru a cântări şansele poporului român de a dăinui şi în epocile viitoare, ci toate şansele omului de a nu dispărea de pe pământ. Vechimea omului în spaţiul locuit de poporul român fiind primordială, realizarea acestui studiu şi în România ar fi de mare folos întregii umanităţi.

Formidabila cultură neolitică Turdaş, una din minunile lumii, este la ora publicării acestui eseu un câmp arat cu tractorul pe care turdaşienii moderni cultivă porumb şi cartofi. Din arătură continuă să iasă la suprafaţă excepţionale artefacte turdasiene (aprox. 5.000 BC) pe care, uneori, bunul ţăran român le aruncă în iarba de pe malul Mureşului. Nu e vorba de un lot mare de pământ, ci de o făşie îngustă de vre-o 30 de metri, lungă de câteva sute, pe un mal pitoresc al Mureşului, între Orăştie şi Simeria, adică undeva prin locurile copilăriei agatyrsului Anacharsis, prietenul şi învăţătorul lui Solon, unchiul lui Platon. Aici, la Turdaş, unde ar trebui să fie arhivată o stratigrafie academică, de învăţătură şi pentru viitorii istorici români, şi pentru viitorii arheologi ai lumii, e o paragină de care îţi vine să plângi. Aşa este toată România? se întreabă călătorul ce trece pe aici… Nu, vom răspunde, toată România nu este aşa.

România are, probabil, cea mai mare densitate de staţiuni arheologice din Europa (multe zac sub straturi de arături, altele sub straturi de ignoranţă); dar nu este informată despre asta. Mai ales cele din epoca Vechii Europe (termenul aparţine arheologului american Marija Gimbutas) sunt deosebit de importante fiind vorba de timpurile primordiale ale lui Homo Sapiens. Stă ascunsă în straturile acelor site-uri natura gânditoare a Dunării (cum spune Eminescu în “Memento Mori”), patria simbolurilor geometrice, apoi cea a arhitecturii (dat fiind că primele sate paleolitice tot în spaţiul nostru au apărut – vezi, de pildă, pe cel de la Ripiceni-Izvor, pe Prut, de pe la 60.000 BP descoperit de basarabeanul Nicolae Moroşan şi cercetat academic de Al. Păunescu), apoi cea a „revoluţiei neolitice” (vezi sculpturile preceramice de la Gura Baciului, cercetate de Gh. Lazarovici şi Z. Maxim). Adică timpul preurban al zeiţelor şi consânzenelor (care au protejat casa şi templul, agricultura, metalurgia, olăritul şi artele frumoase), cel dinaintea Sumerului şi al piramidelor de la Giza. În acel timp, anume în spaţiul carpato-danubian şi balcanic, pe liniile vectorului civilizator roit dinspre Bacho Kiro, Bulgaria şi Brânzeni, Basarabia, au apărut primele produceri ale omului european, producerile geometrice. Cerul şi Pământul, Stânga şi Dreapta, Rombul şi Triunghiul, linia verticală şi cea orizontală, unghiul – semnul V, W-ul, M-ul, zig-zagul – trei linii, liniile paralele şi cele perpendiculare, crucea, Chevronul, Meandrul aici, pe această “gură de rai”, ce se întindea de la Sesklo, Grecia si până la Cosăuţi, Basarabia, aici ş-au avut patria. Când pe valea Mureşului, la Turdaş, sau pe cea a Işnovăţului, la Dănceni, carpato-danubienii antici (mileniul V î. de Cr.) foloseau aceste semne pentru transmiterea şi depozitarea informaţiei, atunci Sumerul (care s-a manifestat masiv anume cu elementele civilizaţiei geometrice ale europenilor primordiali din Sud-Estul Europei) încă nu exista (sic!!!).

Istoria lumii, istoria spectaculoasă a lui homo sapiens sapiens (noi l-am numit homo geometricus, fiindcă cele mai importante semne ale apariţiei sale spectaculoase pe Pământ sunt punctul, linia dreaptă, unghiul, triunghiul şi rombul), începe cu producerile geometrice şi bucuria noastră, a românilor, e că aceste produceri primordiale s-au întâmplat şi în spaţiile locuite de noi, mai ales în cele dintre Carpaţi şi Nistru (la Buzdugeni, Ripiceni-Izvor, Mitoc, Brânzeni, Trinca). Ba mai mult: poporul român apare acum, în Globalizare, ca păstrător al acelor produceri în toate elementele bogăţiilor sale etno-culturale (recapitulate genial şi transmise întregii lumi de Brâncuşi, dar şi de Ştefan Lupaşcu, fiindcă ce altă pildă mai bună de terţ inclus poate fi decât rombul arhivat în Coloana Infinitului?). Aceste produceri constituie trecutul nostru demn şi civilizat, păstrat cu fanatism sănătos românesc până azi. Mircea Eliade spune: “orice motiv decorativ este metafizică”. Şi Claude Levi-Straus stăruie să nu vorbim de omul primitiv, ci de omul primordial. Unghiul, ca model matematic al fiinţării paradoxale a omului, a apărut în spaţiul românesc la Mitoc-Dealul Galben, lângă Botoşani, pe Prut sau, poate, mult mai înainte, la Brânzeni, pe Racovăţ, o localitate basarabeană din vecinătatea Mitocului, unde s-au descoperit artefacte paleolitice datate cu pre-aurignacianul, sau, încă şi mai înainte, în primul strat cultural de la Ripiceni-Izvor, de peste 60.000 BC.

Prima tăbliţă universală de calcul (după opinia noastră) a fost descoperită de arheologul Ilie Borziac la Cosăuţi, pe Nistru, în straturile gravetianului timpuriu. Cu certitudine această vechime spirituală a omului ne transmite veşti deosebit de importante şi despre misterul apariţiei omului actual pe Pământ, şi despre rostul acestei apariţii. Globalizarea mijloacelor de informaţie, dar şi a celor de ucidere în masă, schimbările globale ale climei şi ateismul militant transformă problema cunoaşterii rostului fiinţării omeneşti în cea mai importantă problemă a omului. Cercetarea straturilor culturale din staţiunile arheologice româneşti ne pot spune multe despre acest rost.

Iar dacii montani, care şi-au avut capitala în munţii Suryanului şi despre care vorbesc încă Herodot (sec. V î. de Cr) şi Platon (sec. IV î. de Cr.) au apropiat şi de timpurile noastre acest rost. În epoca când lumea trece de la producerile industriale la cele informaţionale, vechi de când lumea, suntem obligaţi să le arătăm măcar românilor că în judeţul Hunedoara, inima Daciei lui Burebista şi Decebal, se află cele mai multe site-uri arheologice din întreaga Românie (sic!). Aici s-au co-născut practic toate minunile tehnologice şi spirituale ale lumii preistorice. Varietatea instrumentelor litice, semnele primordiale, lutul ars, sculptura, ceramica, arhitectura caselor şi a primelor temple (cum arată aceeaşi Marija Gimbutas în minunatele sale cărţi, încă ne-traduse în română), carul tras de boi, adică roata, şi pe aici s-a plăzmuit în timpurile de geneză ale omului. Şi cărţile neolitice, sub forma unor şiraguri de roticele de lut ars, încrustate cu semne geometrice, undeva pe la Simeria, nu pe la Sumer, s-au scris mai întâi. Badea cu plugul, tot pe aici, a rugat păsărica să-si mute cuibul pentru a armoniza valul civilizator cu cel al naturii şi al Cosmosului. Metalurgia, care mai dăinuie şi azi din ultimele răs-puteri la Călan şi Hunedoara, are o vechime pe meleagurile haţegane pe care hunedorenii o pot pune la icoane. Dar apele cu efect terapeutic? Câtă sănătate omenească curge în Mureş din miile de izvoare cu apă lecuitoare ale acestui spaţiu dăruit de Dumnezeu şi valorificat de strămoşii noştri… Dar frumuseţea deosebită a locurilor? Să ne mirăm atunci că Platon îi denumea pe acei strămoşi “medicii lui Zalmoxis… care ştiau arta nemuririi” (vezi dialogul “Harmides”, acţiunea căruia s-a petrecut în anul 432 BC)?

Însă dacii, când au ales aceste locuri pentru capitala lor montană, superbă locuire ne-urbană a crestelor munţilor Orăştiei, nu au venit pe un loc gol. Ei au continuat şi au desăvârşit opera altor generaţii de strămoşi (poate că Herodot are dreptate când scrie de vechimea lui Zalmoxis, susţinând că a trăit înaintea lui Pytagoras), care au înmulţit producerile bune în spaţiul bine locuit, adică bine construit, de către om. Ştiinţa nemuririi, despre care ne vorbeşte şi părintele istoriei şi cel al filosofiei, nu s-a ivit din senin în mintea “medicilor lui Zalmox”, după cum tot pe aceste meleaguri se află şi patria unităţii armonice sau, mai bine zis, dihotomice, dintre trup şi suflet, unitate zalmoxiană care l-a impresionat şi pe Platon şi pe unchiul lui, Solon (care a discutat pe îndelete problemele reformării polisului grecesc cu Anacharsis, filosoful care a coborât în Grecia din ţara agatârşilor, ce se găsea tocmai pe Mureş) (trebuie să amintim aici că o misterioasă localitate dacică Târsa se află tocmai în Munţii Orăştiei, la cota 945 metri, pe teritoriul capitalei vechii Dacii, că anume această Târsă este înconjurată de cel puţin patru vestite cetăţi dacice, cea de la Prisaca, Costeşti, Blidaru şi Piatra Roşie, dar şi de neasemuitul Faerag, şi de oraşul de peşteri de la Cioclovina, şi de valul enigmatic de acolo, lung de 2,5 km, şi de miile de terase locuite de pe Dealul Vârtoapelor sau al Cetei, şi de sute de turnuri şi turnuleţe construite în muntele abrupt dintre Costeşti şi Blidaru).

Nu putem trece cu vederea, atunci când cercetăm civilizaţia dacilor, nici uluitoarea metaforă de frunză verde a poeziei româneşti, dat fiind că frunza verde a însemnat pentru omul primordial renaşterea şi regenerarea anuală (simbolul se regăseşte, printre altele, şi la daci, sub forma unei preafrumoase frunze de bronz descoperite la Piatra Roşie), dar şi sursa bunăstării sale fizico-spirituale datorită oxigenulu şi rezervei inepuizabile de hrană pe care le produce. Volens-nonlens trebuie să legăm acest spaţiu al frunzei care ne aminteşte mereu de viaţa trecătoare a omului de casnicia sedentară a românilor (această miraculoasă căsnicie sedentară a fost descrisă cu tâlc deosebit de basarabeanul Alecu Russo în “Cugetări”, arătând că e altceva decât urbea Romei şi carul nomadului), căsnicie care poate fi urmărită şi în epoca metalelor, şi în cea a neolitică, matriarhală, a ceramicii arse, şi în cea paleolitică, a modelării silexului. Sedentarismul casnic rural, în opoziţie cu nomadismul, inclusiv cu cel urban (cum a arătat genial James Joyce în „Ulisse”) constituie limita pacifică de vieţuire a omului şi fără cercetarea sedentarilor carpato-dunăreni nu vor putea fi înţeleşi nici nomazii universali, nici căile spre pacea universală. În acest sens mult mediatizata idee că poporul român nu ar avea istorie şi fundament spiritual şi că omul de astăzi nu are nevoie de cunoaşterea acestui fundament este dăunătoare pentru întreaga devenire a lui homo sapiens.

Repetăm: judeţul Hunedoara, cu minunata ţară a Heţegului în centru, are cele mai multe site-uri arheologice din întreaga Românie. Bogăţia arheologică stă aici tăinuită sub pământ în stratigrafii complexe, jinduite şi de un Evans, şi de un Mellart. Dacă aceste stratigrafii ar fi descoperite şi protejate cum cere buchia ştiinţei fundamentale arheologice, sute de catedre de arheologie din Europa, America, Australia şi Asia şi-ar aduce aici studenţii ca să-i înveţe arta devenirii omului modern. Şi nimeni nu ar spune că prin asta românii sunt naţionalişti… De aceea este negândită spusa unor oficialităţi arheologice de rang înalt că săpătură arheologică în zona sacră de la Sarmisegetuza Regia s-a încheiat. Cum s-a încheiat dacă până azi nu există o monografie a Sarmisegetuzei? Dacă nimeni nu a săpat o stratigrafie totală, până la nivelul de călcare al stâncii pe care dacii şi-au zidit colosalele terase, sanctuare şi cetăţi? Cum s-a încheiat dacă buldozerele scot la iveală neasemuite podoabe tehnologice ale dacilor (şi ale epocilor dinaintea lor)? Cum s-a încheiat dacă terasa dacică constituie o valoare materială şi spirituală excepţională, care nu poate fi furată în nici un fel (fiind vorba uneori de terase gigantice aşezate în straturi de câţiva metri care mai drenează şi astăzi apa în mod cu totul şi cu totul inteligent)? Cum s-a încheiat, dacă nu există încă o cercetare fizico-chimică fundamentală care ar lămuri misterul metalurgiei, mortarelor, supelor de metale, straturilor de ilmenit din turnurile de la Costeşti sau a colosalelor ziduri dacice? Cum s-a încheiat dacă nici măcar situl de la Sarmisegetuza nu a fost pus în nişte aproximaţii temporale cu testul C-14 pentru straturile cele mai vechi, care, slava Domnului, stau încă neatinse?

Or, dacă elevul, studentul sau profesorul va răsfoi manualele de istorie nu va găsi nimic despre fierul pur dacic; nimic despre felul cum dacii protejau acest fier acesta contra ruginirii; nimic despre proprietăţile bactericide ale mortarelor dace; nimic despre misteriosul ilmenit din turnurile de la Costeşti; nimic despre glazurile dace; nimic despre folosirea lutului caolin de către daci pentru a obţine structuri ceramice foarte fine şi foarte dure; nimic despre topografia cosmogonică a dacilor; nimic despre modelul matematic al sanctuarelor de pe Dealul Grădiştii; nimic despre troianul de la Cioclovina, pe care noi am îndrăznit să-l citim; nimic despre literele feniciene care apar la Blidaru… Cât face un P fenician încrustat pe zidul porţii de la Blidaru? El ne aduce în mod ştiinţific radicalii fundători ai limbii române (P de la Poartă) nu de la Roma, ci din vechimea carpato-danubiană. El arată cu degetul unitatea daco-latină a limbii române, proto-latinitatea limbilor trace, din care făcea parte şi latina vorbită la Roma. Şi demonstrează că Ovidiu a avut dreptate atunci când le scria prietenilor de la Roma că se înţelege cu geţii fără translator. Or, şi Traian, pe Columnă, discută cu vitezele femei ale dacilor tot fără translator.

Cu părere de rău marele zid însemnat cu litere “neciteţe” din incinta sacră de la Sarmisegetuza Regia a fost demolat chiar de arheologi şi împins cu buldozerul în prăpastia de alături, împreună cu neasemuite coloane şi alte piese unice de andezit, inclusiv de andezit alb, andezit despre care nu se ştie cum a fost tăiat atât de perfect. Bolovani uriaşi de fier plastic dacic zac pe margini de drumuri forestiere. Stâlpi de andezit, perfect fasonaţi, sunt mistuiţi de apele repezi ale Grădiştei de Munte. Bucăţi de ceramică dacică, pictată cu motive antice misterioase, sunt dărâmate cu buldozerele. Mai multe cetăţi, şi chiar “oraşe” dacice din inima munţilor, încă nu au fost « descoperite ». Arheologii nu au găsit nici măcar locul unde s-a dat prima mare bătălie a lui Traian cu Decebal în 101 (acest loc ar putea fi acolo unde stă biserica din Densus, Hunedoara, dat fiind că toată zona e împânzită cu schelete şi artefacte de epocă, îngropate la mică adâncime, chiar biserica o fi fost un sanctuar daco-roman construit la careva timp după luptele de atunci în memoria celor căzuţi). Cetăţile dacice nu au fost locuite, nu se găsesc în interiorul lor, dar şi în preajma lor, un număr considerabil de săgeţi, gloanţele acelor timpuri. Cum, dară, şi unde, s-au luptat dacii cu romanii?

Or, atunci cănd arhitectul Godeanu (e vorba de muntele Godeanu, care domină zona montană a Sarmisegetusei Regia) se supără pe nesăbuinţele noastre şi demolează furios construcţiile actuale din zonă (de pildă, în vara anului 1998) în ritm cu marile ritmuri ale furtunilor magnetice ale Soarelui (descoperite de L. Cijevschii în anii 20 a secolului trecut), atunci nu te mai miri că Iordanes vorbeşte de geţii care ştiau (mult înaintea celorlalţi europeni) că discul Soarelui este de multe ori mai mare decât cel al Pământului. Dacii mai ştiau că Soarele şi Luna se întâlnesc pe liniile cosmogonice ale ciclului Meton odată la 19 ani, că Polul Nord Ceresc al Pământului se roteşte în jurul unui centru al Cosmosului în aproximativ 25.000 de ani, că rostul omenesc se desparte de nefiinţă tocmai fiindcă manifestarea face parte din paradoxul universal ce menţine în echilibru şi fiinţa, şi nefiinţa.

Nimic mai simplu pentru un popor de anahoreţi decât să aleagă nefiinţa în schimbul sălăşluirii veşnice la sânul lui Zalmox. Iată, însă, că în viziunea dacică, rostul omenesc era în a fi pe Pământ, în a fi aici, a fi întru ceva (cum spune şi Noica). Acest rost, chiar dacă nu poate fi înţeles cu perspectiva morţii, era obligator pentru zidirea pământească, chiar dacă necruţătoare războaie, cum a fost şi cel dintre Traian şi Decebal, l-au destabilizat profund. Cât de obligator este acest rost pentru omul Globalizării, cel care poate ucide tot viul de pe Pământ doar cu un virus creat într-un simplu laborator şcolar? Răspunsul la această întrebare îl pot da astăzi mai ales arheologii care studiază apariţia misterioasă a lui homo sapiens sapiens la finele musterianului. Ba chiar mai mult: răspunsul se află chiar sub picioarele noastre, în straturile culturale ale omului care a vieţuit aici, în spaţiul carpato-dunărean şi nistrean, încă de la acel început misterios.

Andrei Vartic
17 Iulie 2006
Chişinău

Naţionalismul şi isteria multiculturală. Pilda basarabeană.

0

Interesant lucru: demofilii de ieri, adică cei care au luptat pentru democraţie şi drepturile omului în spaţiul dominat de fosta URSS, mai ales cei care au luptat deschis contra regimului totalitarist, apoi credincioşii în Dumnezeu, mai ales credincioşii ortodocşi care au fost târâţi de bărbi prin sate şi oraşe, băgaţi la ani grei de puşcărie şi de multe ori ucişi fără milă, apoi deţinuţii politici, deportaţii în Gulag, luptătorii pentru dreptate, chinuiţii, dar de fapt iluminaţii, aproape toţi au devenit în democraţie naţionalişti, antisemiţi, fascişti. Şi cine sunt cei care prin televiziuni şi gazete transformă în naţionalişti pe demofilii de ieri? Răspunsul este, vorba lui Caragiale, de ras mustăţile: tocmai acei care au stat ieri binişor, cu pufuşor pe botişor, în organele represive comuniste sau care, adicătelea, au rezistat prin „opera” lor în administraţie, masmedia, literaratură, ştiinţă şi chiar în organele superioare de partid. De ce se întâmplă fenomenul acesta în democraţiile postcomuniste? Fiindcă anticomunismul din spaţiul fostei Uniuni Sovietice a fost, chiar şi în pilda concretă a ruşilor, şi luptă pentru eliberare naţională. Sau, cum îl eticheta partidul comunist şi organele lui represive, naţionalism.

Printre luptătorii anticomunişti de alte etnii decât cea rusă din fosta URSS puţini sunt cei cărora nu li s-a pus în dosarul de „duşman al poporului”, mai întâi, apartinenţa la o etnie şi… naţionalismul acelei etnii. De fapt Kremlinul nu credea nici într-un activist de altă etnie decât cea rusă, şi, pe anumite etape ale războiului pentru crearea imperiului comunist universal, în cei de origine etnică evreiască. Au mărturisit acest lucru mai ales ofiţerii superiori de KGB. Fiecare din ei era urmărit cu străşnicie de către un ofiţer de KGB rus (şi, uneori, de către unul evreu, care, la rândul lui, era supravegheat de unul rus). Urmărirea asta au simţit-o pe pielea lor şi activiştii superiori al partidului comunist – peste tot în fostele republici sovietice, sau în autonomii, sau regiuni cu specific etnic, chiar şi în simplele raioane sau în organizaţiile şi întreprinderile cu un număr mai mare de salariaţi – cel puţin al doilea om în ierarhia comunistă, sau în administraţie, sau la serviciul de cadre era în mod obligator rus. Iar naţionalismul, mai ales cel anticomunist, era considerat duşmanul de moarte al partidului comuniştilor.

Iar dacă cercetăm cu atenţie fenomenul vedem că regimul criminal comunist a fost zdruncinat din temelii anume de lupta de eliberare naţională a popoarelor din fosta URSS. Comunismul a picat mai întâi la Vilnius, Chişinău, Tbilisi, Bacu, Riga, Tallin, Erevan şi doar mai apoi la Kiev şi Moscova. Şi că anume această luptă a fost susţinută de către posturile de radio apusene, mai ales de „Voice of America” şi „Radio Free Europe”. Şi că, cel puţin românii din Basarabia, în acest sens, au merite la fel de mari ca şi popoarele baltice sau caucaziene. Iar pentru etapa toamnei anului 1988 şi primăvara lui 1989 românii din Basarabia au fost, cu marile lor demonstraţii şi adunări, chiar în prima linie a luptei anticomuniste (nenorocul basarabenilor a fost că lupta lor nu s-a întâmplat la Vilnius sau Riga, balticii aveau şi o diaspora anticomunistă puternică şi secţii la posturile de radio amintite mai sus, iar mişcarea naţională şi anticomunistă din Basarabia nu putea coincide cu mişcarea anticomunistă din România).

Să revenim, pentru a ilumina denigrarea actuală a foştilor demofili, la timpurile dinaintea anului 1989. Să ne amintim măcar vestitul caz al „medicilor evrei” de la începutul anilor 50 al secolului trecut. Crima lor consta în faptul că acei medici erau evrei şi anume ca evrei au atentat la securitatea naţională a URSS. Adică era vorba de un caz tipic de rasism de tip comunist băgat de Kremlin şi de Stalin sub şandramaua (hai sa-i spunem aşa, neaoş) naţionalistă. Acelaşi lucru se poate spune despre alt caz concret, cel al grupului anticomunist Şoltoianu-Usatiuc-Ghimpu, creatorii Frontului Naţional Român din Basarabia. Toţi membrii grupului au făcut ani grei de Gulag în primul rând ca naţionalişti şi doar mai apoi ca anticomunişti. Deşi esenţa luptei pe care a dus-o acest grup era totalmente anticomunistă, adică antitotalitaristă şi urmărea să deschidă ochii opiniei publice internaţionale asupra crimelor (genocidului) pe care îl înfăptuia cu multă cruzime în fosta URSS partidul comuniştilor. Să mai amintim că în URSS, o creatură geopolitică din zeci şi zeci de popoare, lupta cu naţionalismul făcea parte din tehnicile de bază ale activităţii aparatului represiv leninist-stalinist. Chiar dacă nu ştiai de naţionalism, aflai despre el ca de o ciumă de care trebuie să te păzeşti din ziare, de la radio şi televiziune sau din lecţiile publice ale sutelor de mii de propagandişti şi activişti de partid. Sau din pilda concretă a pedepsirii dure a celor care au spus „ceva” (de multe ori nici nu spuneau nimic, ci doar erau pârâţi anonim că ar fi spus „ceva”), trimiterii lor în Gulag cu un proces de formă (vezi cazul „Arcaşilor lui Ştefan”, tot din Basarabia), sau dispariţia lor fără nici o urmă (vezi cazul marelui intelectual basarabean Petre Ştefănucă, sau al unor membri ai Sfatului Ţării – cum ar fi Teodor Neaga şi alţii care nu au fost informaţi despre primejdia de moarte a comunismului, sau nu reuşit să plece din Basarabia în dezastrul evacuării de o zi, sau nu s-au putut despărţi de familii pe 28 iunie 1940), sau trimiterea în Gulag fără nici un proces (vezi cazul Abajeru-Crihan de la începutul anilor 50 din Basarabia). Pilda vie, adică arestarea naţionaliştilor, judecarea în colectiv (când era cazul), sau dispariţia fără urmă (tot după caz, dar şi în dependenţă de zelul celor care executau ordinul), sau darea afară din câmpul muncii, apoi imposibilitatea de a găsi un loc de muncă, de facto condamnarea la dispariţie prin înfometare şi boli era folosită cu deosebit succes de către aparatul represiv comunist. Existau, însă, şi metode mai subtile de luptă contra naţionalismului – elitelor, celor talentaţi, formatorilor reali de opinie în comune, cartiere, societăţi profesionale sau culturale li se înscenau, mai ales pe domeniul patimilor omeneşti, diferite potlogării şi apoi erau chemaţi, speriaţi (că va şti soţia şi copii, că nu vei mai primi apartament, că nu mai ajungi doctor în ştiinţe, că vei fi trimis la ţară sau în Siberia) şi umilit (uneori în genunchi) până omul se dădea de bună voie în mâinile lor şi accepta să fie turnător şi, de multe ori, ofiţer sub acoperire al poliţiei politice.

Nu e de mirare, aşadar, că şi toată lupta anticomunistă a poporului român din Basarabia din anii 1988-91 a fost calificată şi mai este calificată drept naţionalism şi chiar fascism („Tricolorul este steag fascist”, iată o vestită vorbă a lui Vladimir Voronin, preşedintele comunist al republicii Moldova). Şi, în marea majoritate a cazurilor, nici unul din activiştii sau foştii activişti de partid deveniţi peste noapte, dar în democraţie, demofili şi, mai ales, apărători ai poporului evreu, nu vorbesc despre alungarea evreilor din fosta URSS, despre genocidul organizat de către partidul comunist popoarelor băştinşe, despre deportarea unor popoare întregi („vina” tătarilor sau a cecenilor încă nu a fost spălată de nici o instanţă internaţională sau măcar de o pocăinţă generală a partidului comunist şi a Internaţionalei Comuniste) sau despre umilinţa lor etnică în propriul lor leagăn de fiinţare (obligativitatea învăţării limbii ruse şi practicării obiceiurilor culturale ale ruşilor, cum ar fi, de pildă, dansarea în colectiv a dansului „Calinca”, cântarea în colectiv a cântecului „Catiuşa” sau băutul, de foarte multe ori în colectiv, a vodcii în cantităţi mari).

Aşa se face că marea majoritate a celor care au fost în primele rânduri ale luptei anticomuniste în Basarabia în anii „revoluţiei noastre de catifea” au fost trecuţi în listele naţionaliştilor încă înainte de a se declanşa marile demonstraţii şi adunări anticomuniste din 1988-89. Mitingurile de pe Aleea Clasicilor din vara-toamna lui 1988 au fost denumite „naţionaliste”. Demonstraţiile din februarie-martie 1989 de pe bulevardul central al Chişinăului erau „naţionaliste”. Adunările de la Uniunea Scriitorilor erau „naţionaliste”. Mişcarea ecologistă din Basarabia era „naţionalistă”. Adunările uriaşe, de peste 20.000 de oameni, din Teatrul de Vară din Chişinău, organizate de cenaclul „Alexei Mateevici”, erau „naţionaliste”. Spectacolele teatrelor româneşti erau „naţionaliste”. Marea Adunare Naţională din piaţa centrală a Chişinăului de pe 27 august 1989 era „naţionalistă”. Declaraţia de Independenţă a republicii Moldova, unde se arătau consecinţele grave ale pactului Ribbentrop-Molotov, genocidul comunist, dar şi faptul că moldovenii sunt de facto români şi vorbitori ai limbii române, era „naţionalistă”. Tot ce arăta o crimă cât de mică a fostului regim şi, în special, a partidului comunist şi organelor sale represive, era declarat naţionalism. Şi doar ei, călăii de ieri, ucigaşii a zeci de milioane de oameni (inclusiv prin crime ecologice de proporţii pe care le-au condus şi actualii fruntaşi ai partidului comunist din Basarabia, cum ar fi tovarăşii Calin, Bondarciuc, Jdanov, Iovv, Mişin şi alţii) sunt demofili, luptători pentru drepturile tuturor etniilor, apărători fideli ai spaţiului multicultural basarabean. Ei, care au organizat alungarea aproape totală a evreilor din Basarabia (de ce au plecat evreii din raiul comunist al RSSM, tovarăşe Voronin?), care au lichidat cultura şi limba găgăuzilor, care au aţâţat unii împotriva altora românii din Basarabia şi Trasnistria, care au adus în Trasnistria toată lepădătura fostului regim comunist, care au provocat crâncenul război de pe Nistru (condamnat şi de CEDO), toţi aceştea sunt demofili, iubitori de democraţie, de economie de piaţă, de idealuri culturale europene. Şi doar intelectualii români din Basarabia (mai ales acei care apără opera lui Eminescu sau Paul Goma), patrioţii de aici care au stat în prima linie şi la demonstraţiile anticomuniste, şi la adunările anticomuniste, şi pe frontul de pe Nistru în 1992, numai aceştea, au fost declaraţi naţionalişti, antisemiţi, fascişti, pedofili politici şi chiar terorişti.

Mirarea noastră vine acum de la faptul că această stigmatizare a luptătorilor anticomunişti cu eticheta „naţionalişti” continuă cu înverşunare şi în zilele noastre, adică şi în 2006. Practic toată elita intelectuală a Basarabiei este în opinia foştilor şi actualilor comunişti, aţi ghicit, naţionalistă. De ce? Fiindcă se opune, să zicem, invaziei monopoliste a masmediei ruse în Basarabia (zeci de posturi de radio şi TV ruseşti, sute de ziare şi reviste, mii de site-uri pe Internet, sute şi sute de magazine de cărţi ruseşti şi mai nimic, de multe ori absolut nimic românesc) atunci când cetăţenii de etnie română reprezintă 80 procente în structura demografică a republicii Moldova, iar cei de etnie rusă, veniţi aici după 1945 în funcţii represive bine plătite, numai vreo 5 procente (datele reale se ascund). Aceşti 80% de cetăţeni de etnie română duc tot greul bugetului, trăiesc mai ales în zona rurală în condiţii medico-sanitare, educaţionale şi alimentare umilitoare (republica Moldova, stat lipsit de resurse energetice sau minerale, este cea mai săracă ţară a Europei anume din cauza acestei „diaspore” rurale unde trăieşte marea majoritate a românilor). Din rândurile acestor condamnaţi la sărăcie recrutează marfa lor proxneţii şi traficanţii de carne vie din toată Europa. Iar ruşii şi apărătorii lor comunişti, adică fosta nomenclatură rasist-comunistă de ieri, de facto cei care au trăit foarte bine şi ieri chinuind pe aceiaşi „baranâ” şi „mulâ”* trăiesc la oraşe, se folosesc de toate binefacerile politice şi sociale ale democraţiei (educaţie, transport, asistenţă sanitară, acces la informaţie, apărare socială), primesc pensii bune (fiindcă au avut salarii mari în trecutul comunist şi nu au muncit ca robii în colhozuri), batjocoresc pe acei care îndrăznesc să vorbească despre condiţiile în care trăieşte majoritatea română şi le mai zic că sunt naţionalişti (comuniştii moldoveni au ajuns cu aceste atacuri până la Consiliul Europei şi la ONU)

De fapt anticomunismul a dispărut aproape cu totul din spaţiul românesc în formula lui clasică, cea din perioda războiului rece. Ca să fii primit în rândurile celor care se declară azi anticomunişti trebuie să nu mai foloseşti în discursuri sau scris termenul „român” (şi, mai ales, „mândria de a fi român”), să te declari de altă credinţă decât cea ortodoxă, să-l batjocoreşti public pe Decebal, Ştefan cel Mare şi Eminescu, să publici studii ateiste despre posibilitatea cunoaşterii „ideii de Dumnezeu” (Dumnezeu, adicătelea, este o idee omenească, o creatură, dă! a „geniului omenesc”), să strigi zi şi noapte despre spaţiul multicultural european şi să nu sufli nici un cuvinţel despre faptul că acest spaţiu este, de facto, un mare buchet de culturi naţionale. Anticomunismul (ca şi comunismul) poate fi după opinia noii clase anticomuniste (care nu a luptat pe baricade în anii totalitarismului şi nu a suferit în Gulag) doar multicultural şi antinaţional. Tricolorul este steag fascist. România este stat imperialist. Limba română vorbită în Basarabia (de pildă cea în care este scris acest articol) nu este limbă română. Cei care pledează pentru un manual de istorie al românilor (într-un stat cu 80% români) sunt naţionalişti (de parcă străbunii ruşilor, ucrainenilor, bulgarilor, găgăuzilor şi evreilor care locuiesc acum în Basarabia au luptat în armata lui Ştefan cel Mare şi au construit cetăţile de la Hotin, Soroca, Tighina şi Cetatea Albă). Cei care cer ca masmedia rusă din Basarabia să nu mai fie monopolistă (fiindcă este finanţată cu bani grei de la Moscova) sunt duşmani ai poporului multicultural al republicii Moldova. Nu se mai fac sărbători naionale, ci doar multiculturale. De Ziua Limbii Române (din 31 august 2005) s-a făcut chiar şi un festival al teatrelor naţionale din Basarabia (de facto aici există numai un singur Teatru Naţional, celelalte aduse la acel festival erau mici grupuri folclorice de amatori), iar termenul „român” a fost scos din titulatura sărbătorii. De fapt toate sărbătorile naţionale ale românilor au fost înlocuite de comunişti cu uriaşe beţii şi orgii naţionale care se organizează chiar în Piaţa Marii Adunări Naţionale. Republica Moldova a adoptat chiar şi o strategie „naţională” de luptă cu tendinţele naţionaliste (citeşte – anticomuniste) şi apărarea nou născutului spaţiu multicultural al republicii Moldova.

Aşa anticomunismul românilor din Basarabia a rămas şi în democraţie naţionalism. Iar vechii activişti de partid, mulţi din ei călăi nepocăiţi de pe mâinile cărora mai curge încă sângele nevinovat al victimelor (de-ar şti Europa câte zeci de mii de femei am ucis noi în Basarabia doar cu pesticidele şi erbicidele! îi spunea autorului acestui studiu un fost preşedinte de colhoz), au devenit mari luptători pentru drepturile multiculturale ale cetăţenilor republicii Moldova. Lupta contra naţionalismului românesc din Basarabia se dă, aţi ghicit, în limba rusă şi urmăreşte ca mai ales românii să vorbească în rusă. Iar ruşii să nu vorbească în limbă română. Ca românii din Basarabia să părăsească în masă patria lor (aproape un milion din cei 3,5 milioane au şi plecat), iar etnicii ruşi să fie asiguraţi cu locuri de muncă bine plătite („primim la lucru vorbitori de limbă rusă”, iată un anunţ des întâlnit în masmedia rusă de la Chişinău). Ca românii din Basarabia să nu-şi mai amintească de crimele comuniştilor lui Lenin şi Stalin (aproape un milion de oameni dispăruţi din Basarabia între 28 iunie 1940 şi martie 1952), şi mai ales de executorii acelor crime. Iar ruşii să trâmbiţeze zi şi noapte de crimele lui Ion Antonescu. Sau, mai recent, de aşa zisele păcate ale Bisericii Ortodoxe Române. Sau, şi mai recent, de antisemitismului scriitorului român Paul Goma, originar din satul Mana, judeţul Orhei, Basarabia.

Dar toate astea treacă-meargă. Voronin, Mişin, Calin, Jdanov, Iovv, Stepaniuc, Stati, Tcaciuc, adică comuniştii de ieri şi de azi din Basarabia, sunt sub nasul basarabenilor şi se ştie ce poame şi ce luptători pentru democraţie şi drepturile omului au fost şi sunt. Dar ce te faci cu fraţii de peste Prut, care, de la un timp, se feresc ca dracul de tămâie de „naţionaliştii” basarabeni, de facto de luptătorii anticomunişti de aici? Ce te faci cu cei care pun pe Dumnezeu în formulă şi atacă zi şi noapte Biserica Ortodoxă Română? Ce te faci cu secretarii de partid de ieri, redactorii şefi şi editorialiştii „Scânteii”, activiştii uniunilor de creaţie, strigătorilor (comunişti cu faţă umană) de la balconul Universităţii sau chiar a unor şezători în corturile din Piaţa Universităţii (dar şi în corturile din Orăşelul Libertăţii din Chişinău) care se feresc de tot ce este românesc în Basarabia şi care pun eticheta naţionalism pe tot ce a fost ieri anticomunism, iar azi mai rămâne încă românesc şi ortodox? Ce să faci cu marea majoritate a masmediei româneşti care a uitat că Basarabia este pământ românesc cu toate actele în regulă şi că aici locuiesc peste 3 milioane de cetăţeni români?

Unii spun că răspunsurile la aceaste întrebări este complex. Că, adicătelea, trebuie să iertăm activitatea comunistă a dnilor Brucan, Iliescu sau Constantinescu (dăm numai câteva pilde dintr-o listă uriaşă) şi să ne concentrăm pe rezolvarea problemelor pragmatice ale zilei de azi. Aşa o fi. Dar problema problemelor zilei de azi, zilei de tranziţie şi de armonizare a mentalului românesc (distrus de ideologia criminală a comuniştilor) cu cel european, nu este una pragmatică, ci una de pocăinţă. Cum poţi să ieşi la televiziune, în faţa unui popor de peste 20 de milioane, şi să le vorbeşti despre democraţie, atunci când tu însuţi nu te-ai pocăit pentru crimele pe care le-ai săvârşit în fostul regim comunist? Ce fel de mental democratic şi european creează un asemenea vorbitor în sufletele oamenilor care ştiu că anume el a fost mare activist de partid, mare editorialist la „Scânteia”, mare creator de rime comuniste, mare actor în dramele sau filmele comuniste? Cum poate cineva să se declare mare european şi democrat dacă scrie cărţi şi articole despre degeneratul popor român (tot poporul român şi nu careva elemente ale lui) şi, în acelaşi timp, se supără când alticineva vorbeşte critic despre „opera” lui Paul Cornea sau crimele Anei Pauker şi ale lui Iosif Kişinevski?

Să presupunem, însă, că, adicătelea, există un complot împotriva României ce urmăreşte dezmembrarea ei (aşa cum a fost dezmembrată URSS, Iugoslavia, Cehoslovacia şi reunificată Germania) fiindcă, dă, o Românie puternică încurcă iţele maharilor din politica mare europeană. Se vorbeşte mult în presa românească, în cercurile politice şi chiar academice despre acest posibil complot susţinut în România şi de o seamă de intelectuali (la un moment dat apăruse chiar şi o bancnotă de 50.000 lei în care harta României era ciopârţită). Aşa o fi. Sau, poate, aşa a fost atunci când România doar aspira să fie primită în NATO şi UE, iar Rusia nu avea nici un interes ca România să ajungă acolo. Fiindcă cine ca cine, dar Rusia a avut şi are mare, enorm interes să destabilizeze politic, economic, social şi chiar religios România ca să amâne cât mai mult cu putinţă şi aderarea ei la NATO, şi intrarea în UE. Din altă parte, spuneau unii formatori de opinie, era bine să fie potolit etno-culturalismul prea exteriorizat al românilor, ca să nu pară cumva România o ţară isterizată de naţionalism, şovinism, fascism etc.

Dar de ceva vreme încoace condiţiile geopolitice sau schimbat radical. România este membră NATO şi pentru a securiza hotarul de sud-est al Uniunii Europene, inclusiv cel economic, cultural, religios şi demografic, este obligatoriu ca România să fie primită către 1 ianuarie 2007 şi în UE. Mai mult. Anume noile condiţii de securitate europeană, când este pusă în joc soarta civilizaţiei europene, atacată deosebit de violent din interior (vezi exploziile teroriste din Madrid şi Londra, revoluţia automobilistică din Franţa, dar şi dezmăţurile pedofile, alcoolice, ateiste, pornografice, stupefiantice din toată Europa), când idealismul comunist ajunge la putere pe cale democratică în America Latină sau Asia, când păinjenişul Globalizării aduce nu doar comunicare în masă, ci şi nenorociri mediatice în masă, când gazoductul baltic este ca şi construit şi deci toate tensiunile ruso-europene sunt trecute la flancul sud-est european, acolo pe unde Europa este atacată şi de fundamentalismul arabo-musulman, şi de comunităţile economice criminale, şi de interesul mesianic şi geopolitic rusesc, şi de noua configuraţie etnică şi religioasă a Federaţiei Ruse (musulmană, budistă, taoistă, mai puţin ortodoxă), anume în aceste condiţii Uniunea Europeană, dar şi scutul ei militar, NATO, are nevoie de o Românie puternică la hotarul său de sud-est. Chiar şi simplă privire asupra hărţii Europei demonstrează cât de importantă a devenit România (mai ales în ultimile luni) pentru întărirea securităţii naţionale a tuturor statelor europene. Nu Ungaria, Polonia, Germania, Franţa sau chiar Marea Britanie sunt prima linie de apărare a acestei securităţi. Ci România. Concluzia asta este simplă şi pentru olandez, şi pentru neamţ, şi pentru ceh – pentru a păzi mai bine democraţia şi bunăstarea europeană trebuie să întărim România.

Dar cum se poate realiza cât mai repede acest desiderat? De-a lungul veacurilor şi mileniilor civilizaţia europeană a avut un singur răspuns la această întrebare şi l-a folosit cu mare eficienţă – patriotismul! Nici elicopterele de luptă americane, nici serviciile secrete engleze, nici berea germană nu vor apăra mai bine hotarul de sud-est al Europei decât poporul român care locuieşte aici, sedantar şi casnic, de la începuturile sale. A ataca în aceste condiţii fundamentul spiritual al poporului român, biserica lui ortodoxă, cultura lui multiseculară, istoria lui adâncă (până la apariţia anume în aceste locuri a celui mai vechi om), moralitatea şi tradiţiile lui, a distruge manualele de istorie sau cele de limbă română, a propaga pe toate canalele de televiziune dezmăţul manelelor şi al erotismului, a închide accesul bisericii ortodoxe la masmedia, a transforma luptătorii anticomunişti de ieri în naţionalişti, antisemiţi şi chiar fascişti este, după opinia noastră, un atac direct la securitatea întregii Europe Unite. A nu înţelege că în noile condiţii ale lumii leagănul civilizaţiei, care este anume Europa, este atacat la fel de violent ca şi în timpurile lui Attila sau Genghis Khan, a nu înţelege că de stabilitatea din interiorul Europei depinde soarta omului pe Pământ şi în plan economic, şi în cel tehnologic, dar şi în cel moral, a nu înţelege că tehnologiile de azi nu mai lasă loc pentru întrebarea retorică a lui Shakespeare (to be, or not to be) şi că rugile fundamentaliştilor evrei de la zidul plângerii din Ierusalim ar putea dispărea tocmai din cauza dispariţiei civilizaţiei europene, înseamnă, cum spuneam mai sus, atac la securitatea, hai să-i spunem naţională, a întregii Europe. Şi, deci, şi a întregii lumi.

A nu înţelege că România stă pe linia întâi a luptei grele care se duce acum pentru supraveţuirea omului pe Pământ (şi lupta se duce nu numai cu teroriştii sau traficanţii de droguri, ci mai ales cu nenorocirile climaterice şi chiar cosmice care orientează spre Europa uriaşe mase de oameni), că în noile condiţii ale Lumii sunt necesare pentru mobilizarea oamenilor şi prevenirea panicii generale mai ales modele spirituale şi că cele româneşti (care au la bază sedentarul şi căsnicia, şi nu nomadismul) ar putea fi de mare folos în aceste condiţii, este, după opinia noastră, un atac la fiinţarea omului pe Pământ. A pune la îndoială existenţa lui Dumnezeu, a înrădăcina ideea (leninistă, stalinistă) că orice bucătăreasă (vezi cazul doamnei Ostapciuc, ajunsă în 2001 preşedinte al Parlamentului de la Chişinău) poate conduce lumea şi poate fi responsabilă de soarta lumii, a demoniza sau nemernici poporul român (sau cel german, francez, englez, rus, italian, spaniol etc), este un rău la fel de mare ca şi cel pe care l-au făcut lumii în secolul XX comuniştii lui Lenin şi Stalin (pioneratul le aparţine), apoi şi naziştii lui Hitler. Dar poate şi mai mare.

A nu înţelege că pelerinajul de peste un milion de oameni la moaştele Sfintei Paraschiva este una din ele mai puternice fortificaţii ale civilizaţiei europene, că mănăstirile şi schiturile româneşti fac parte din strategia de apărare a acestei civilizaţii, că sutele, poate miile de schivnici români ce se roagă în pustietăţile Carpaţilor sunt clopotele de mântuire ale tuturor europenilor, că Eminescu şi Enescu sunt drapele mobilizatoare de mare efect în această zonă a războiului de apărare pe care îl duce Europa, înseamnă atac la siguranţa întregii Europe. A denigra poporul român şi elitele sale culturale, mai ales cele anticomuniste, a face isterie multiculturală comunistă şi a transforma în naţionalism interesul naţional al României (care acum este şi interes naţional european) este, după opinia noastră atac la siguranţa naţională a întregului spaţiu euro-atlantic.

Şi a nu vedea, anume în acest context, cât de importantă este Basarabia cea românească pentru securitatea întregii Europe, oare ce este? A nu vede că anume aici poporul român este isterizat cu un multiculturalism fără fond şi rădăcini, care este de fapt vechiul rasism rusesc şi comunist ascuns sub perdeaua ideologică a fostului Komintern, a nu vedea că anume aici s-a stocat şi se stochează nu numai armament, ci şi ură etnică şi rasială, a nu vedea că mentalul oamenilor de aici este prelucrat cu uriaşe resurse mediatice de către serviciile secrete ruseşti pentru un scop care nu este al Uniunii Europene, a nu vedea sau a te preface că nu vezi nici limba română vorbită în Basarbia, nici tradiţiile seculare româneşti pe care le practică 80 procente din locuitorii acestui ţinut românesc, a nu vedea că românii din Basarabia sunt împărţiţi cu rea voinţă în ortodocşi ai Rusiei şi ai României, a nu nu vedea lucrurile acestea mai ales de la Bucureşti, a transforma în naţionalişti marea majoritate a luptătorilor anticomunişti din Basarabia, înseamnă a nu vedea că Basarabia şi, mai ales, Transnistria, a şi devenit focarul straşnic al unui nou război mondial. Aşa a venit timpul ca şi la Chişinău şi la Bucureşti, dar mai ales la Bucureşti, să se înceteze să se bată toba rasial-multiculturală a fostei internaţionale comuniste şi să se purceadă cu toată seriozitatea europeană şi euro-atlantică la adevărată muncă pentru apărarea interesului naţional al României care de câtăva vreme este şi interes naţional european şi euro-atlantic. A venit timpul ca naţionalismul românesc, adică partea unicală de identitate culturală, religioasă şi etnică a poporului român, să fie integrat armonios cu celelalte etno-culturi europene, iar isteria multiculturală de esenţă comunistă să nu mai dicteze nici României, nici Europei. A venit timpul ca Basarabia cea românească să devină aceea ce este, scut (fie şi extern) al civilizaţiei europene în partea ei cea mai vulnerabilă, de la Marea Neagră şi până la izvoarele Nistrului.

Note
* „baranâ”, mulâ (oi, berbeci, măgari) aşa numesc ruşii din Chişinău pe etnicii români de aici

Andrei Vartic
1 Iunie 2006
Chişinău

Maica Domnului de la Voroneţ

0
Maica Domnului, pictura mistică a bisericii Voroneţului din timpul ultimei părţi a domniei lui Ştefan cel Mare

Maica Domnului de la Voroneţ
Din poala ta de harpă
Priveşte-n noi Iisus,
Din ochiul tău de pază
Lumina ne Îmbună!
Din romburile tale
Treimea izvorăşte!

Îndurâ-te de Prut,
Că rupe-neamu-n două,
Fără de voia lui!
Îndură-te, Fecioară,
De Cluj şi Timişoara,
De Iaşi şi Chişinău,
De Olt şi de Siret,
De Grădiştea de Munte,
De micul Işnovăţ,
De laşi şi de fricoşi,
De orbi şi de puternici,
De fraieri şi botoşi,
De cei mai încâlciţi
În miza nesimţirii!
Îndură-te, Îndurâ-te
De tot ce-n Bucureşti
E bâlci şi decădere!
Îndură-te, Fecioară,
De ce-i care-au murit
Pe câmp de bătălie,
De cei care-au văzut,
De ce-i care-au tăcut!
Îndura-te, Măicuţă,
Când plânge România!

Andrei Vartic
25 Mai 2006
Chişinău

„24 ianuarie” şi urmaşii lui…

0
Theodor Aman: Unirea Principatelor

La fiece 24 ianuarie este important să ne interesăm dacă cei care conduc poporul român construiesc serios ziua lui de mâine. Trecând peste iubirile de sine, iubirile de cabinetele somptuoase de la Cotroceni sau Palatul Parlamentului sau de căpătuială fără margini a lor şi a familiilor lor. Fiindcă rădăcinile pe care stă naţiunea română (folosim exact sintagma pe care o foloseşte şi George W. Bush când vorbeşte despre „american nation”) s-ar putea să se usuce sau să putrezească în noua stare a lumii dacă temelia noastră de fiinţare nu este armonizată măcar din când în când cu noua stare a lumii. Inclusiv cu cea tehnologică, ecologică, etnoculturală sau climaterică. Aşa se face că măcar pe 24 decembrie clasa politică şi vârfurile societăţii civile ar trebui să pună mâna la piept şi să ne spună şi nouă, nu doar protipendadei care i-a pus santinele în cele mai uriaşe cabinete ale lumii, că ei veghează idealurile Unirii de la 24 ianuarie 1859.

Câţi au fost cei care au realizat Unirea? Puţini. Foarte puţini în comparaţie cu actuala clasă politică. Cât au muncit ca să o pregătească şi sub aspect politic, şi sub cel lingvistic, cultural, vamal, tehnologic, istoric, etnografic, antropologic etc, etc? Foarte mult. Unii au plătit cu viaţa. Ca Bălcescu sau Russo. Alţii au riscat cu domnia. Ca Alexandru Ion Cuza. Alţii s-ai stins încet de la faptul că nu au fost nici măcar lăsaţi să intre pe teritoriul României. Ca Alexandru Hâjdău. Marea lucrare a Unirii s-a făcut totuşi. Şi s-a făcut bine. Dar ce a dat Unirea românilor?

Mai întâi Unirea de la 1859 a armonizat harta tradiţiilor româneşti cu noua democraţie a lumii. Dacă Unirea nu se făcea cu formula votului universal nenorocirile sociale ar fi adus inestimabile catastrofe tuturor românilor. Apoi votul universal (cu toate pripoanele lui de moment) a fost întărit prin reformele cele mai adânci pe care le-a cunoscut tradiţia românească, inclusiv reforma agrară. Le-au plăcut, nu le-au plăcut marilor proprietari reformele lui Cuza-Cogălniceanu, dar ele au dat bilet de devenire poporului român în toată structura celei de a doua revoluţii tehnologice. Fabricile, universităţile, armata modernă, şcolile în tot satul, căile ferate, şoselele, finanţele, arhitectura, literatura, pictura, industria petrolului şi a cărbunelui, fabricile de electricitate etc, etc nu au întârziat în România tocmai fiindcă părinţii Unirii de la 24 ianuarie 1859 au realizat la timp reformele pe care ale state europene le-au întârziat (de pildă Rusia). Micul Paris nu s-a creat din vânare de vânt, ci din lucrul reformelor care nu au distrus rădăcinile poporului român, ci le-au întărit. Atunci când Mircea Vulcănescu, el însuşi un reformator de geniu, dădea dimensiunea românească a existenţei la 1944, de fapt demonstra lucrarea formidabilă a reformelor care au urmat după 24 ianuarie 1859, reforme care nu au distrus temelia ontologică a poporului român, ci au întărit-o. Şi încă substanţial. Şi că iresponsabilitatea lui Carol al II-lea a adus abisul comunist din care nu putem ieşi nici astăzi.

Un alt mare merit al generaţiei Unirii de la 24 ianuarie este că a reuşit să convingă marile puteri ale lumii că pacea generală şi prosperitatea Europei poate fi atinsă şi printr-o Românie puternică. Se pare că acei Cogălniceni cunoşteau mult mai bine harta geopolitică a Europei decât actuala generaţie de politicieni. O Românie puternică stopa interesul otoman, dar şi cel rusesc, spre inima Europei. O Românie puternică scădea din forţa interesului central-european. O Românie puternică prelungea civilizaţia europeană spre zonele dinspre care îi veneau cele mai mari nenorociri. Zilele astea academicianul Eugen Simion, preşedintele Academiei Române, se plângea că nu are susţinerea statului român pentru editarea academică a caietelor lui Mihai Eminescu (pentru a vedea tânăra generaţie de intelectuali cât de cultă a fost generaţia Unirii). Avea asemenea probleme Vasile Alecsandri atunci când, trecând peste iubirile sale de sine, edita poeziile populare ale românilor în limbile europene pentru a demonstra elitelor apusene cât de adânc şi european este acest popor român de la marginea Europei? Nu le avea. Fiindcă interesul naţional al României era promovat cu insistenţă de politicienii de la 24 ianuarie 1859 şi prin valorile spirituale ale românilor.

La fiece început de an, pe 24 ianuarie, câteva lucruri esenţiale ce cer a se vedea şi revedea de către fiece român cu minte pe umeri. Dacă actualele vârfuri ale poporului român lucrează serios pentru ziua de mâine (aşa ca acest popor european să aibă devenire politică şi economică păstrându-şi şi tradiţiile, şi spaţiul de geneză). Dacă actuala protipendadă armonizează corect producerile româneşti cu cele ale lumii (aşa ca poporul român să nu se transforme în consumator şi serv al producerilor din alte părţi ale lumii). Dacă starea culturii poporului român dă şanse unui Alecu Russo să descopere matricea spiritualităţii („lipsa de teamă în faţa morţii”, mai spunea Mircea Vulcănescu în 1944) de la 24 ianuarie 2006, dacă un Vasile Alecsandri poate scrie Hora Unirii de la 24 ianuarie 2006, dacă un Mihai Eminescu poate scrie Scrisoarea a III-ea (mai necesară la 2006 decât la 1875), dacă e posibil un alt Brâncuşi, la fel de românesc şi universal, dacă e posibil un alt Enescu, cu tot unisonul lui, dacă nu moare în moartea boilor un alt Grigorescu, dacă un alt Caragiale poate descoperi în scrisorile pierdute ale politicienilor de azi toată drama şi comedia ce macină şi construieşte palatele puterii de la Bucureşti, dar şi pe cele din fiece judeţ sau comună. Şi dacă actuala clasă de diplomaţi români au reuşit să convingă cancelariile euro-atlantice cât de importantă pentru pacea şi bunăstarea lor este întărirea economico-spirituală a României anume aici, la hotarul dintre ordinea şi dezordinea lumii.

La fiece început de an este obligatoriu ca tot românul să vadă dacă 24 ianuarie 1859 are urmaşi…

Andrei Vartic
24 Ianuarie 2006
Chişinău

Despre „gloria naţională” a lui Mihai Eminescu

0

Pe 17 ianuarie 2006 autorul acestui articol a moderat la Biblioteca Naţională din Chişinău un mic simpozion consacrat aniversării a 300 de ani de la naşterea lui Benjamin Franklin. Marele inventator, om politic şi diplomat, scriitor şi pictor, bibliotecar şi tipograf, gazetar şi călător, părintele spiritual al Statelor Unite ale Americii este sărbătorit cu fast în SUA în aceste zile. Şi nu doar la Boston, unde s-a născut, sau la Philadelphia, unde a activat mai mult. Şi nu doar în SUA. Ci şi în Marea Britanie, Franţa, Olanda… Chiar şi la Chişinău. Dar cum este sărbătorit? Benjamin Franklin, născut pe 17 ianuarie 1706 într-o familie cu 17 copii (sic!), mort pe 17 aprilie 1790, este sărbătorit drept „glorie naţională” a SUA. Drept unul din cei mai mari oameni pe care i-a avut umanitatea. La moartea lui în Academia Franceză se vorbea de Franklin ca de un Solon al timpului în care a trăit. Probabil, atunci, mai mult pentru meritele de a fi dăruit Franţei speranţa că ar putea obţine înapoi Canada. Dar întrebarea pe care am pus-o de capo la simpozionul închinat acestui om uriaş al lumii, a fost cea care viza ziua de 15 ianuarie 2006, când, mai mult la Chişinău, Mihai Eminescu a fost omagiat ca poet naţional. Manifestările au început la orele 10.00 la bustul lui Eminescu de pe Alea Clasicilor din Chişinău, apoi au continuat în mai multe biblioteci, teatre, licee, case de cultură şi practic peste tot unde s-au adunat câţiva oameni de cultură. S-au citit multe poezii. S-a vorbit foarte puţin de omul politic Eminescu. Sau despre filosoful Eminescu. Sau despre lingvistul Eminescu. Sau despre antropologul Eminescu. Sau citit şi s-au cântat poezii. Mai ales de dragoste, după vremea în care trăieşte Basarabia şi la 15 ianuarie 2006. Poate nu e mult. Dar pentru Basarabia este imens de mult. Fiindcă Eminescu nu este doar poetul naţional al tuturor românilor, ci şi luminiţa de la capătul tunelului. Şi nu doar în Basarabia. Ci peste tot unde există om în Globalizare. Ba chiar şi mai departe. Mult mai departe. Pestetot unde există om în fiinţare.

Or, în aceiaşi zi de 15 ianuarie 2006, seara, la televiziunea publică de la Bucureşti, dublat şi pe canalul televiziunii publice internaţionale, un realizator de programe culturale, superficial şi zâmbăreţ, şi doi invitaţi, o domniţă profesoare de literatură română şi un profesor bătrân de istorie, îl desfiinţau pe… Mihai Eminescu. În primul rând ca poet naţional. Şi apoi ca mare poet român. Dacă e să ne luăm după acei vorbitori este o ruşine a culturii române să declare că Eminescu este „poet naţional”. Această sintagmă este, adicătelea, o demonstraţie a faptului că România este o ţară incultă, o cultură primitivă a Europei. Să ne închipuim, spuneau vorbitorii, că Franţa îl declară pe cutare poet naţional? Ar fi o ruşine a Franţei… Spuneau asta amintind ironic despre faptul că, de fapt, Victor Hugo a fost declarat poet naţional al Franţei, fiindcă, vorba unui contemporan, nici nu se putea altfel. Profesorul de istorie chiar se lăuda că în tinereţe şi el l-a considerat pe Eminescu poet naţional, dar acum treaba asta nu mai merge fiindcă lui îi place, de pildă, Arghezi. Uitase să spună că şi Arghezi, şi Blaga, şi Bacovia, şi Ion Barbu, şi Nichita Stănescu îl considerau pe Eminescu „poet naţional”. Şi chiar om deplin al culturii europene, aşa cum a spus despre Eminescu, trebuie să spunem şi asta, marele Noica, alt om deplin, în sensul putinţelor omeneşti, al culturii europene. Ca şi Eliade, Cioran, Ionescu, Lupaşcu, Coandă (lista, spre bucuria noastră, este foarte mare). De fapt, aprigii distrugători de la postul public ai lui Eminescu, ar fi trebuit să aibă, cel puţin pe 15 ianuarie, un comportament ştiinţific european, şi să arăte mai întâi că problema „oamenilor mari” a unor oraşe, state şi naţiuni a luat naştere în antichitatea cea mai timpurie şi a constituit prilej de mare rivalitate dintre acele oraşe, state şi chiar naţiuni. Să ne amintim numai de Homer, jinduit practic de toate statele grecilor… Cum e să-i spui unui grec, dar şi oricărui alt cetăţean al lumii, că Homer nu este ce este? Adică gloria naţională a grecilor şi cea universală a oamenilor. Dar cum e să nu le dai ruşilor dreptul de a-l numi pe Puşchin poet naţional? Sau cum ar fi să mergi în Ucraina şi să le spui ucrainenilor că a venit timpul să-şi scoată din minte faptul că Taras Şevcenco este poetul lor naţional? Dar cum îi este georgianului fără Şota Rustaveli, finlandezului fără „Calevala”, englezului fără cele 150 de sonete ale lui Shakespeare, spaniolului fără Cervantes, italianului fără Dante?

Or, ridicarea cuiva în rang de mare personalitate politică, ştiinţifică, militară, culturală (după merite) a unei naţiuni face parte din strategia de securitate naţională încă a primelor state care s-au format pe Pământ. Ba şi mai înaintea statelor, strămoşul bun, oamenii bătrâni şi buni, cu brazdă pe cap, cum mai spune încă poporul român, eroii civilizatori, apărătorii comunităţilor, feţi-frumoşii şi năzdrăvanii erau cinstiţi şi glorificaţi mute secole, uneori multe milenii după dispariţia lor fizică. Eroul, fie el militar sau civilizator, este un adevărat arhetip al oamenilor. Fără el nici nu poate fi închipuită o comunitate omenească puternică, prosperă, organizată. Eroul este nucleul, este farul, este puterea comunităţii. Toţi copilaşii unui stat puternic se joacă de-a eroii acelui stat. Fără erou, fie şi sub forma celor jucaţi în film de un Silvester Stalone, orice comunitate modernă este imposibilă. Toate statele, absolut toate statele lumii, în numele securităţii lor naţionale, creează şi propagă cu insistenţă suite întregi de mituri şi mitologii cu eroi naţionali pentru a nu se destrăma liantul care uneşte un grup politic sau etnic. Această tehnologie de mobilizare a cetăţenilor prin „glorii naţionale” este folosită cu mare succes mai ales în epoca modernă cu filmul, radioul, ziarele şi revistele, emisiunile televizate şi internetul. Nu mai dăm pilde, că sunt cu nemiluita. De ce atunci, noi, românii, nu trebuie să avem eroi naţionali, poeţi naţionali, glorii naţionale atunci când toate popoarele şi statele lumii le au? Şi le pun monumente. Şi le construiesc muzee? Şi denumesc cu numele lor oraşe şi străzi în acele oraşe. Şi universităţi, şi biblioteci, şi mari centre culturale sau industriale?

Şi dacă Benjamin Franklin (vorbim de el fiindcă, repetăm, pe 17 ianuarie s-au împlinit 300 de ani de la naşterea lui) este gloria naţională a SUA (pentru descoperirea paratrăsnetului, sobei, timbrului poştal, a arhitecturii pragmatice a corăbiilor, a primelor biblioteci publice, dar şi pentru că a fost unul din autorii Declaraţiei de Independenţă şi a Constituţiei SUA), de ce şi Mihai Eminescu nu ar ar fi „gloria naţională” a tuturor românilor pentru uriaşele merite pe care le are în dezvăluirea rostului fiinţării omeneşti? Răspunsul la întrebare este simplu. Fiindcă clasa politică şi culturală a românilor încă nu le-a arătat românilor nici a milioana parte din meritele lui Mihai Eminescu, merite care pot fi şi „glorie naţională” a României, dar şi a întregii lumi. Îndrăznim să punem acest accent al „întregii lumi” fiindcă putem arăta chiar aici măcar unele din meritele universale ale poetului nostru naţional. Dincolo de cel poetic (fiindcă, adicătelea, Eminescu nu e traductibil), după opinia noastră, cel mai important este cel ştiinţific. Eminescu este primul om care a vorbit (în „Andrei Mureşanu”) despre „… undele de timp ce viitoru-aduce, spre-a le mâna-n trecut” şi „puterea care toarce al vremii fir”. Nu este greu să punem în formula ce leagă amplitudinea undei de frecvenţa ei, şi, astfel, de energia şi puterea ei, ca să înţelegem cât de tare i-ar fi trebuit lui Einstein acest mic amănunt descris într-un poem din… 1869. Dar tot pe atunci Eminescu poetiza genial şi despre viteza finită a luminii – „mii de ani i-au trebuit, luminii să ne-ajungă”. Făcea asta mult înaintea lui Einstein. Ba chiar Eminescu ajunsese mult mai departe decât ar fi putut ajunge oricare om de ştiinţă, în bifurcarea la care nu a ajuns nici Einstein (fiindcă s-a încâlcit în teoria generală a câmpului). Eminescu vorbeşte în „Luceafărul” despre starea neîntreruptă de fulger prin care Hyperion ajunge acolo unde nu-i hotar, nici ochi spre a cunoaşte, adică acolo unde nici nu poate fi vorba de vreo formulă sau lege, de tot ce este, dar fără timp, dincolo de E=mc2, de principiul lui Pauli sau nederminarea lui Heisenberg. Eroul nemuritor al lui Eminescu, liber de temporalitate, dar neliber de iubire, zboară purtat de dor „pân’ piere totul, totul” spre misticul ce-l soarbe „asemene uitării celei oarbe”, acolo unde „vremea-încearcă în zadar din goluri a se naşte”. Mai poate civilizaţia actuală a omului, încâlcită şi în bombe atomice, şi în Globalizare, şi în amoralitate (mai ales în amoralităţile propagate prin masmedia şi Internet) să nu ţină cont de partea mistică a fiinţării sale? Nu, fiindcă prea mulţi oameni se duc binevol în nemurire aducând suferinţe groaznice celor care rămân să trăiască aici (vezi pilda Iraqului sau a Beslanului).

S-a spus că în „Scrisoarea I” sau în „Luceafărul” Eminescu a versificat idei din Rg-Veda şi Upanişade. Da, pe unele l-a versificat. Dar altele sunt revelaţii ştiinţifice pure. Multe din ele zac încă nevalorificate în rime şi picioare de vers şi sunt absolut originale. Şi absolut trebuincioase fiinţării omeneşti la hotarul dintre bomba atomică, globalizare şi nelămurite cataclisme morale şi naturale.

Dar relaţia dintre nemuritorii care-şi doresc viaţă temporală şi muritorii ce jinduiesc, uneori cu atâta crimă, nemurirea? Mai mult, Eminescu vorbeşte la zi, şi mai ales pentru ziua de azi, despre echilibrul mistic al fiinţării (aşa de parcă l-ar fi citit pe Pseudo Dionisie Areopagitul), despre relaţia dintre creat şi ne-creat, dintre a fi şi a nu fi, dintre lumea fizică şi cea spirituală, despre necesitatea imperioasă a păstrării echilibrului dintre lumi şi ne-lumi. Mai mult, Eminescu pune divinitatea în echilibrul fiinţării şi punerea aceasta nu e simplă nici pentru teologi, nici pentru moralişti, nici pentru oamenii de ştiinţă (de cei politici nu mai vorbim, fiindcă, iată, George W. Bush se roagă în biserică în fiece an de 11 septembrie). Dar postulatele lui lingvistice? De pildă, cele din „Se bate miezul nopţii”. Ce înseamnă neclintita limbă care menţine în ne-schimbare cumpăna gândirii? Ce înseamnă faptul că putem auzi „cum iarba creşte” , fără foile unse ale cărţilor, fără colbul şcolii, doar cu experienţa unică a vieţii? Dar „Memento mori” sau panorama deşărtăciunilor? Eminescu vorbeşte în acest poem, genial sub toate aspectele („Turma visurilor mele eu le pasc ca oi de aur…”), adânc şi competent, bazat pe evenimente istorice şi ştiinţifice concrete, despre naşterea, mărirea şi căderea civilizaţiilor mult mai larg decât permite segmentul creşterii şi descreşterii unui imperiu (cum a scris Cantemir despre Imperiul Otoman sau Miron Costin despre viaţa lumii). Finalul acestui uriaş monument al gândirii contemporane, cu tot pesimismul său înfiorător, este , în acelaşi timp, un mesaj nemaipomenit de curajos de la limitele de fiinţare ale omului. Se poate spune: au transmis şi alţi poeţi epistole cutremurătoare de acolo. Da, dar meritul lui Eminescu este că nu a pierdut omul cu dorurile lui, cu patimile lui, cu nesaţul lui de afirmare (inlcisv prin scrierea emoţiilor şi patimilor în piatra piramidelor). Faraonul lui nu este eroul lui Dante, pornit ştiinţific în căutarea unei Beatrice iluzorii, el iubeşte cu pasiune vie, erotismul lui este vulcanic şi anume el stă la baza decizie de a părăsi această lume… Şi magul călător prin stele nu se poate lăsa de pasiunile şi patimile sale pământeşti. Iar în „Dumnezeu şi om”, înaintea lui Nietzcshe, el pune întrebări cutremurătoare nu doar modelelor ontologice româneşti. Ci întregii comunităţi omeneşti. Pune întrebări la care, volens-nonlens, a venit timpul să răspundem măcar parţial. Cu toţii. Şi albi, şi negri, şi galbeni, şi roşii. Dacă nu vrem să se lichideze toată omenirea prin explozia atomică sau biologică a unui oarecare posedat de nemurire proprie? Unde să găsim răspunsul la întrebarea fundamentală cu privire la sensul vieţii? În tavernă? În Parlament? Într-un articol de ziar sau la o emisiune neroadă, cu fete goale (într-o ţară creştină) a televiziunii? Orologiile bat, spune Eminescu, bat necruţător, „dar nimeni mai nu le ascultă”. Şi această cercetare poetică a marelui poet român ar trebui învăţată de către toţi cei care încearcă să se manifeste public în piramida lumii. Fiindcă nici o civilizaţie sau cultură de pe acest pământ nu poate fi veşnică. Şi nu se poate bălăci veşnic într-un hambar de… stele şi comedii.

Este imposibil într-un mic articol să arăţi toate meritele ştiinţifice de rang mondial ale poetului român Mihai Eminescu. Că nu sunt cunoscute la New York sau Paris a cui o fi vina? A francezilor? În „Arta guvernării”, planul pe puncte al unei guvernări civilizate, Eminescu arată că o elită politică este obligată să ţină cont şi de tradiţiile culturale ale gintei pe care o conduce, şi de starea de acum a lumii, să armonizeze hărţile culturale şi tehnologice (de care a vorbit şi Braudel, dar în a doua jumătate a secolului XX) pentru a o menţine pe linia de plutire a lumii? Dar formidabilele drumuri economice pe care le deschide în „Economia naţională”? Dar necesitatea imperioasă a unei clase politice morale din „Mizeria vieţii noastre publice”? Dar învăţămintele din „Bălcescu şi urmaşii săi”? Nu cumva americanii sunt cei mai mari şi cei mai puternici fiindcă au ţinut şi ţin cont de învăţăturile lui Benjamin Franklin? Iar marea majoritate a oamenilor politici români nici nu deschid articolul despre Bălcescu în care Eminescu pune, ca şi Franklin de altfel, accentul pe dreptul egal al tuturor oamenilor la fericire şi la prosperitate? Dar „Avatarii faraonului Tla”? De ce nu am face un congres la care să invităm măcar pe unii din cei mai mari antropologi ai lumii şi să le arătăm ecuaţia dintre piramida egipteană şi piramidale politice, economice, sociale, culturale, religioase ale lumii aşa cum a rezolvat-o Eminescu? Dar studiul despre Basarabia, în care Eminescu demonstrează că Basarabia nu este doar cel mai puternic scut al României, ci unul din cele mai puternice scuturi ale întregii civilizaţii europene? Dar mitologicalele pe care le-ar invidia şi Claude Levi-Strauss? Dar „anii ce trec ca lungi nori pe şesuri”? Dar zilele de aur ale scripturilor române (dintre care unele, ca cele ale lui Neagoe Basarab, sunt nestemate culturale ale întregii lumi)? Dar rugăciunea unui dac? Dar vreme trece, vreme vine? Dar cine a mai întrecut poetic, măcar în România, genele ostenite ale celui care suflă seara în lumânare? Sau, poate, nu se mai fac cariere prin protecţie de fuste? Poate în sfatul ţării nu se-adun să se admire cei care se bat cu pumnul în piept, chiar acum, în cabinetul procurorului, că viaţa lor este curată ca cristalul şi că, da! avem cea mai coruptă clasă politică din Europa, dar nu avem corupţi?

Ce mi-i vremea când de veacuri, stele-mi scânteie în lacuri? Ne-nţeles rămâne gândul ce străbate cânturile. În aceste condiţii nu e păcat, oare, să se lepede clipa cea repede, ci ni s-a dat? Nu e păcat că Dumnezeu a dat prin poporul român una din cele mai mari glorii ale lumii şi că poporul acesta nu are o clasă politică şi intelectuală care să valorifice această glorie? Nu e păcat că în plină expansiune a culturilor acestei lumi prin marile lor personalităţi, la Televiziunea publică a românilor se desfiinţează poetul, publicistul, filosoful, omul de ştiinţă, omul politic, dar şi omul Mihai Eminescu, cel care nu a pretins în viaţa lui altă glorie decât a-şi sluji „sărăcia, şi nevoile şi neamul”? Cu această ultimă întrebare autorul acestui articol pune încă odată în valoare uriaşa „glorie naţională” a lui Benjamin Franklin, dar şi dreptul la „glorie naţională şi universală” a lui Mihai Eminescu, drept fără de care mai ales poporul român nu are nici identitate, nici devenire.

Andrei Vartic
18 Ianuarie 2006
Chişinău

Toma Alimoş – baladă populară culeasă de Vasile Alecsandri (lectura Andrei Vartic)

0

Departe, frate, departe,
Departe si nici prea foarte,
Sus, pe sesul Nistrului,
Pe pamantul turcului;
Colo-n zarea celor culmi,
La groapa cu cinci ulmi,
Ce rasar dintr-o tulpina
Ca cinci frati de la o muma,
Sedea Toma Alimos,
Boier din Tara de Jos;
Sedea Toma cel vestit
Langa murgu-i priponit
Cu tarusul de argint
Batut negru in pamant;
Si pe iarba cum sedea,
Mandra masa-si intindea
Si tot bea si veselea
Si din gura-asa zicea:
– Inchinare-as si n-am cui!
Inchinare-as murgului,
Dar mi-e murgul cam nebun
Si de fuga numai bun;
Inchinare-as armelor,
Armelor, surorilor,
Dar si ele-s lemne seci,
Lemne seci, otele reci!
Inchina-voi ulmilor,
Uriesii culmilor,
Ca sunt gata sa-mi raspunza
Cu freamat voios de frunza,
Si-n vazduh s-or clatina
Si mie s-or inchina!
Iata, mari, cum graia,
Ca-n departe auzea
Un nechez ce nechezea
Si se tot apropia.
Toma-ncet mi se scula,
Peste campuri se uita
Si zarea un hotoman
Pe-un cal negru dobrogean,
Pe-un cal sprinten voinicesc.
Platea cat un cal domnesc.
Hotomanul nalt, pletos
Cum e un stejar frunzos,
Era Manea cel spatos,
Cu cojoc mare, mitos,
Cu cojoc intors pe dos,
Si cu ghioaga nestrungita
Numai din topor cioplita.
El la Toma-ncet venea
Si din gura-asa-i graia:
– Alei! Toma Alimos,
Boier din Tara de Jos,
Ce ne calci mosiile
Si ne strici fanetele?
Boier Toma Alimos
Ii da plosca cu vin ros:
– Sa traiesti, Mane fartate!
Da-ti mania dupa spate,
Ca sa bem in giumatate.
Mane cu stanga lua,
Cu dreapta se inarma,
Palosul din san scotea,
S-asa bine-l invartea
S-asa bine mi-l chitea,
Ca pe Toma mi-l taia
Pe la furca pieptului,
La incinsul braului,
Deasupra buricului,
Unde-i greu voinicului.
Toma crunt se oterea.
Mane-n scari se-ntepenea,
Dos la fuga si punea.
– Alelei! fecior de lele!
Caci rapisi zilele mele!
De te-as prinde-n mana mea,
Zile tu n-ai mai avea!
Si cum sta de cuvanta,
Matele si le-aduna,
In cosuri si le baga,
Pe deasupra se-ncingea
Si la murgu-i se ducea
Si cu murgu asa graia:
– Alelei! murgulet mic,
Alei! dragul meu voinic!
De-ai putea la batranete
Cum puteai la tinerete!
Murgul ochii-si aprindea,
Necheza si raspundea:
– Iata coama, sai pe mine
Si de-acum te tine bine,
Sa-ti arat la batranete
Ce-am platit la tinerete!
Toma iute-ncaleca,
Dupa Mane se lua
Si mereu, mereu striga:
– Alelei! murgulet mic,
Alei! murgul meu voinic,
Asterne-te drumului
Ca si iarba campului
La suflarea vantului!
Murgul mic se asternea,
Mane-n laturi se zarea,
Toma turba si racnea:
– Taiatu-m-ai talhareste,
Fugitu-mi-ai miseleste.
De te-as prinde-n mana mea,
Zile tu n-ai mai avea!
Stai pe loc sa ne-ntalnim,
Doua vorbe sa graim,
Doua vorbe otelite
Cu palosele graite!
Mane-n laturi tot fugea,
Iara Toma-l agiungea
S-asa bine mi-l chitea,
Ca din fuga mi-l taia
Giumatate-a trupului
Cu trei coaste-a negrului!
Mane-n doua jos cadea,
Toma murgului zicea:
– Alelei! murgulet mic,
Alei! dragul meu voinic!
Ochii-mi se painginesc,
Norii sus se invartesc.
Te grabeste, alearga, fugi
Si ca gandul sa ma duci
Colo-n zarea celor culmi,
La gropana cu cinci ulmi,
Ca eu, murgule-oi muri,
Pe tine n-oi mai sari!
Iar cand sufletul mi-oi da,
Cand nu te-oi mai dezmierda,
Din copita sa-ti faci sapa,
Langa ulmi sa-mi faci o groapa,
Si cu dintii sa m-apuci,
In tainita sa m-arunci,
Ulmii ca s-or clatina,
Frunza ca s-a scutura,
Trupul ca mi-a astupa.