web analytics
Blog Pagina 8

15. 15 iunie 1975

0

1.

Noaptea trecută, în vis, mi s-a arătat prima dragoste. Cu toate că din farmecul ei de altă dată nu rămăsese mai nimic o iubeam ca şi atunci când era elevă în clasa X. Acum e învăţătoare, înaltă şi grasă, ţipă la copii, cică îi şi bate. Are necazuri în familie cu un soţ leneş, dar mare doritor şi de înfumurare, şi de trai bogat.

Aşa am văzut în vis prima dragoste, grasă. Nu ca la 16 ani, când era cea mai frumoasă fată din şcoală, ci aşa cum este acum, mare şi grasă. O iubeam aşa cum mi s-a arătat în vis. O iubeam cu patimă, fără să mă satur. Apoi, brusc, ea a dispărut, am pierdut-o… Şi am început s-o caut prin case imense, cu multe etaje, pe coridoare nesfârşite. Urcam şi coboram şi scări fără sfârşit (are asta vreo legătură cu scările lui Freud sau, mai drept, ce are Freud cu scările?), străbăteam apoi străzi necunoscute, pluteam, duh uşor, nematerial, peste ape şi câmpii… O căutam cu mare îndârjire… Dar n-am mai găsit-o… Mai mult nu mi s-a arătat, cu toate că o iubeam. Parcă s-a topit. Şi, deşi toate se întâmplau în vis, sufeream cumplit de la pierderea ei. Stranie refulare spre conştient a primei iubiri, a iubirii din cea mai timpurie tinereţe.

Apoi am prins un peşte mare-mare. Firul undiţei îmi tăia mâna, iar eu trăgeam firul, trăgeam cu mare putere să-l scot la mal, să-l prind. Simţeam că e mare, foarte mare… Trăgeam de fir, trăgeam din răsputeri. Simţeam cum prin fir tremură peştele, peştele de la capătul celălalt al firului, peştele cu fierul undiţei înfipt în stomac, rupându-l dureros (când scriu văd în faţa ochilor un tablou obişnuit pe la noi, raţele cumpărate de la piaţă şi ţinute de picioare, cu capul în jos, tot sângele li se scurge în cap, îşi rup gâtul să-şi ridice capul, să pompeze cumva sângele înapoi în trup).

Aveam, în vis, o undiţă lungă. Şi peştele se zbătea la capătul undiţei, să-mi scape. Deodată se înălţă din apă – era cât o balenă de mare şi s-a apropiat de mal, şi-a pus capul imens pe cheiul imens. Un cap enorm de peşte pe un chei imens – un chei betonat, fără lume, fără plante şi animale. Doar eu şi peştele. Ce senzaţia de pustiu. Zi fără soare, fără noapte. Un chei imens, o pistă enormă de decolare.

– Andrei, Andrei, spuneau ochii peştelui, iată că m-ai minţit cu o râmă. Ai ascuns în râmă laba de fier, mi-ai băgat laba asta în fiinţa mea şi ai omorât-o. Andrei, Andrei, iată că m-ai ucis.

Un peşte enorm cu ochi de copil. Şi cu firul undiţei în gură, şi cârligul de fier în pântec, peştele mă privea cu ochi de copil. Ochi mari şi naivi. Peştele mă înţelegea – iată ce m-a cutremurat. Cu ochii lui de copil peştele mă înţelegea. Nu mă ruga, din ochi nu-i curgeau lacrimile. Mă privea.

Apoi peştele s-a transformat într-un copil blond, un copil blond cu plete lungi, un băiţel blond venind spre mine. Întind mâna să-l ating, să-l mângâi – dar atingerea mea nu-l atinge. Un gând mă cutremură: „Băiatul acesta e peştele pe care l-am prins cu cârligul de fier!”.

Apoi băiatul se topi, de parcă ar fi fost o imagine holografică proiectată din altă parte, de undeva din spatele meu. Rămăsesem singur pe imensul chei.

Peştele a înghiţit râma – şi râma avea fier în burtă, fier băgat în burtă prin capul râmei. Prin mintea râmei era băgat fierul. Fierul acesta a tăiat nu doar răsuflarea peştelui, ci şi răsuflarea râmei. Iată cum mă făcusem vinovat de o crimă dublă, una mai sadică decât cealaltă…

De ce a venit, totuşi, peştele pe chei? Peştele a venit pe chei să-şi vadă omorâtorul, să se uite în ochii lui, fără ură, fără invidie… El, cel ucis de mine, se ducea spre pustiu, spre vid, spre anihilare.. Dar şi eu, lipsit de prezenţa lui, rămâneam aici, în viaţă, într-o lume pustie, îngrozitor de pustie.

Peştele putea să rupă firul. Dar nu putea să scuipe din intestin cârligul. Avea să-i putrezească maţele fierul, avea să moară departe de omorâtorul său, devorat de alţi peşti…

Iată cum se face că nu eu am tras peştele pe uscat, ci peştele, cu o ultimă sforţare, s-a aruncat pe mal, pe chei. Cu ochii lui de copil nevinovat să se uite în ochii mei…

2.

M-am trezit, tremurând, de la cele visate. Tremur şi întreb: visul este o realitate a omului, o realitate care poate să-l influenţeze la fel ca şi cele întâmplate aievea? Dacă tot ce-i viu e materie, apoi şi visul este materie. Materia în stare de vis, cum spunea nu ştiu cine.

Toată ziua am restabilit visul. Cercam să-mi amintesc cât mai multe amănunte. De pildă acesta – peştele şi-a pus capul pe chei aşa cum elevii îl pun uneori la lecţii. Îl pun pe o parte pe bancă şi privesc la învăţător.

Visul mi-a amintit de povestea lui Harap Alb cu Cerbul. Visul meu pare extras de pe această matrice… Prezenţa suprarealului în noi, a trecutului amestecat cu viitorul adică, dar şi cu altceva, care ne umple de miracol şi ne întoarce spre noi înşine încărcaţi de aventuri tainice, niciodată desluşite până la capăt. Oglindă e visul… Oglindă la ce? Visul, foame de taina ce se întrupează prin vis, ce se destramă prin vis.

3.

Destinele Peştelui şi ale Cerbului sunt paralele. Cerbul (sau peştele) îl ucid eu (în vis, în vis!!!), ca Harap Alb, cu mâna asta îl ucid, minţindu-l cu o hrană strivită îl ucid. Şi Cerbul nu e vinovat cu nimic în faţa mea (a lui Harap Alb), nu mi-a făcut nici un rău, dar chiar nici unul. Trăia în codrul lui, trăia bine acolo, păştea, bea apă din izvoare, zburda. Alerga după cerboaice odată pe an. În rest îşi creştea diadema. Şi eu, Harap Alb, am venit şi l-am ucis. L-am ucis pentru că avea diadema, ceva care nu-mi trebuia, ceva care mă va înălţa în faţa celorlalţi oameni, ceva cu ajutorul căreia îi voi domina mai uşor pe ceilalţi. În numele la ce?

Ucigând peştele am ucis un nevinovat. Nu pentru carnea lui (altă dată voi ucide pentru carne!), ci doar pentru capul lui, doar pentru că i-a crescut ceva (şi tot fără voia lui) mai perfect decât a-şi fi putut să creşte eu. Iată cum a fi om înseamnă o rostogolire din Salieri spre Mozart, sau invers, că şi Mozart n-o fi fost sfânt. Iată de ce Exupery spunea că în fiecare om zace un Mozart asasinat. Toţi acei care n-au reuşit să se rostogolească din starea de Salieri au în ei un Mozart asasinat. Şi-n Mozart zace tot un Mozart asasinat.

4.

De ce l-am ucis eu, cel milostiv şi cu firele de iarbă, cel ce-şi pune viaţa în primejdie pentru a nu ucide vreo furnică, ce-l ce curăţă pomul de uscături, cel ce scapă albinele de la moarte, ca Noe, de parcă n-ar mai exista alte albine pe faţa Pământului?

De ce l-am ucis eu, cel ce găseşte limbă comună cu toate „spurcăciunile” Pământului, cu alde Ochilă, Lungilă, Setilă, Flămânzilă, Gerilă, adică cu toate foamele nesăţioase ale minţii noastre?

Cel neînfricat şi cinstit – el este ucigaş. În numele cui a ucis el Cerbul? Se temea, oare, de moartea ce putea să i-o aducă Spânul? Aiurea! Întrebarea e alta. Putea oare Harap Alb să nu ucidă? Răspund – nu putea! Nu putea pentru că nu ştia. Nu ştia că a ucide pe alţii din ordinul cuiva nu e crimă. Viaţa, nenumăratele aventuri, îl vor păstra în viaţa asta. La începuturile sale Harap Alb este un Ghilgameş.

5.

Ucid din supunere, din neştiinţă, din nesupunere, din indiferenţă, din ură, din necesitatea de a ne satisface libidoul constituit genetic! Ucidem pentru că vrem să trăim! Şi a trăi este aşa de omeneşte. Chiar dacă viaţa n-are sens – şi-atâta lume este tâmpită cu ideea asta – tot vrem să trăim.

Peştele care lăcrimează în ochii mei, în ochii mei care înţeleg, dar care nu se pot împotrivi. Peştele a fost ucis înainte ca mâna mea să se atingă de el, înainte ca mintea mea, spiritul, inima, să înţeleagă ce şi cum. Gândim după ce făptuim. Dincolo de gând cine o fi fiind? Doar întâmplare?

Peştele a fost condamnat de răul din noi, de murdăria din noi, de nesaţul din noi, de „pohtele” din noi, de spânul din noi, care nu se va termina niciodată… Istoria se repetă necruţătoare…

O, nu! Eu n-am vrut să ucid! Măsura vinovăţiei mele este şi măsura absurdităţii lumii în care trăiesc. Dacă omul nu avea să ucidă el nu mai era om. Iată absurdul. Aşa absurd este tragic. Harap Alb este un erou absurd. Este un erou tragic. El este ca şi Oedip. Făptuieşte şi nu este vinovat. Dar de ce l-au ales zeii ca să făptuiască întâmplător?

7.

Spânul n-a existat. Nici Împăratul Roşu, nici fata lui, frumoasa, deşteapta lui fată. A existat un băiat oarecare, dornic de aventură, un fel de hippy cu o ţigară de Don Quijote arzându-i buzele; un băiat utnit de la casa părintească să cucerească lumea… Asta-i toată povestea omului – cucereşte lumea pentru a-şi da seama după ce a cucerit-o că zădarnică a fost cucerirea. Moartea îl aştepta necruţătoare pe Harap Alb, indiferent de faptele sale. Şi ele au fost şi bune, şi rele… Dacă nu se gândeşte la moarte, dacă, vorba lui Eminescu, nu învaţă să moară, dacă vorba lui Cantemir, trăind a muri nu învaţă, dacă nu vede nimic la capătul drumului, desigur, moartea e groaznică.

A existat un băiat în care se lupta Spânul cu Harap Alb, un fel de Raskolnicov?

8.

Nestemata Cerbului îi trebuia Spânului pentru a-l intimida pe Harap Alb. Pentru a ucide în el binele, nevoia de pace, de iubire. Aşa procedează îmblânzitorii de câini atunci când vor să aibă câini răi. Îi bat, îi ţin flămânzi, apoi le dau să mănânce carne vie, sângerândă.

Dar Harap Alb nu era câine, nu era un animal, nu este o nălucă. Harap Alb este om.

Nu de sângele Cerbului se umplea groapa în care era ascuns Harap Alb. Ci de la lacrimile de sânge ale lui Harap Alb. Şi poate şi de la lacrimile Cerbului.

Capul Cerbului este capul Peştelui din vis. Încearcă să se uite în ochii mei şi eu nu mă pot uita în ochii lui. De ruşine că l-am ucis, de teamă că voi muri de la ruşinea asta. Că am ucis un nevinovat. Aceasta e puterea visului. Pune altfel întrebările vieţii. Iscodeşte ce e dincolo de viaţă. Ce poate fi dincolo de viaţă.

Mai putea oare Raskolnicov să se uite în ochii victimei sale acolo, pe malul marelui fluviu siberian, alături de Sonia?

9.

Iată cum privirea Cerbului este ucigătoare: „Harap Alb! Harap Alb! De nume ţi-am auzit, dar de văzut nu te-am văzut. Ieşi oleacă, să te văd încaltea, vrednic eşti de comoara ce ţi-o las, şi apoi să mor cu plăcere, dragul meu.”

Harap Alb! Harap Alb! Ieşi şi te uită ce-ai făcut! Ieşi dacă ai suflet, dacă nu te doare sângele vărsat nevinovat. Ieşi, Harap Alb, ieşi! Nu aştepta noaptea, când sângele se face negru, negru ca pământul, ieşi să vezi cum se întinde sângele nevinovat al Cerbului, ieşi, Harap Alb, să te uiţi în ochii mei care o clipă în urmă se mai bucurau de apa-lină-cristalină a izvorului.

Superbă metaforă. A ucide lângă izvor. Lângă ce e mai curat. De ce, Ioane (adică Ion Creangă)?

Pentru a deschide ochii lui Harap Alb, pentru a şterge de pe ei „painga” setei de a domina pe alţii.

Am fost prea mult timp singur pentru a nu mă gândi la toate astea.

Carnea Boilor Soarelui rage şi acum, în anul 1975, acum când e încă bine-mersi devorată de lăcomia stomacului.

10.

Spânul… Spânul… Spânul mă chinuieşte.

Cum se face că Harap Alb, atât de puternic şi cu un sfătuitor atotputernic (e vorba de Cal, adevărat înger sau zeu), îi este credincios unui om atât de hapsân şi necruţător? De ce nu l-a rupt calul în bucăţi pe Spân (şi acesta era dotat cu harul Ursitoarelor) încă atunci, la fântână? Fântâna zidită, ce loc arhetipal de separare a Binelui de Rău.

Uneori mi se pare că Spân şi Harap forma un singur om. Harap era partea bună din acel om, iar Spânul – partea cea rea, poftele nesăţioase, ura, mânia, fala, îngâmfarea. Cine nu vrea să fie împărat?

Gândurile cele rele, setea de ai domina pe alţii de pe înălţimea tronului, iată demonii ce l-au atacat pe Fiul Craiului îndată ce a pornit la drum.

Gândurile astea au fost alungate din Fiul cel Mic al Craiului (citeşte fiul omului) de starea de om bun care era, au fost alungate până când în zare a apărut palatul Împăratului Verde. Fântâna din poveste asta a fost, o încercare.

Calul, un zeu, un înger păzitor al lui Harap, cum se face că nu cunoştea intenţiile Spânului?

Au nu de aceea că lupta dintre Spân şi Harap se dădea în sinele Fiului de Crai şi calul, chiar dacă ştia de lupta asta, nu putea în nici un fel să-şi ajute (pe acest făgaş) stăpânul? Aşa de mare este libertatea omului, aşa de tragică imposibilitatea zeilor de a-l ajuta.

Educaţia nu face nici o para chioară atunci când setea de ai domina pe alţii ne cucereşte.

Fiul Craiului era tocmai la acea vârstă când nu-i mai trebuiau povăţuitori, la acea vârstă când credem sincer că toată lumea e a noastră şi putem face cu dânsa tot (mai tot) ce dorim.

Credea Fiul Craiului că nu-l costă nimic să făptuiască tot ce-i doreşte inima, chiar dacă ce trebuia să făptuiască era un lucru rău?

Din altă parte, marea bunătate omenească, mai puternică decât acele gânduri pirat, se împotrivea cum putea. Câştiga mai ales atunci când Fiul Craiului hoinărea de unul singur.

Nu-i era dat Fiului Craiului să se elibereze de tot ce era rău în el doar printr-un efort al conştiinţei. Omul, vorba lui Dostoievskii, trebuie obligatoriu să sufere pentru a se purifica. „Autopurificarea prin suferinţă”, spune. Or, la vârsta când se apropia de casa moşului său (Împăratuil Verde) Fiul de Crai avea prea puţine motive de suferinţă.

Aventura, setea de a ajunge şi el Împărat, îl ademenea. Era tânăr şi existenţa i se deschidea plină de miracol frumos. Era tânăr şi pentru a descoperi acest miracol i se permitea orice.

Va trebui să treacă prin multe încercări, să verse sânge nevinovat (ca să plătească prostia lui din fântână), să vadă suferinţele altora şi să încerce, pe cât era posibil, să se ajute ajutând pe alţii (pomul cu uscături este chiar el); va trebui, deci, să aibă în sine acel grăunte de conştiinţă de la care începe auto-purificarea, care declanşează procesul auto-suferinţei.

Pentru că suferă, Fiul Craiului ajută pe alţii. Şi nu e de mirare că începe să-i ajute abia atunci când porneşte în călătoria a treia, ultima; atunci când ucise fiinţe nevinovate pentru a-şi satisface capriciile sale şi ale altora (care oarecum erau şi ale lui). Putea foarte uşor să trăiască şi fără salate, şi fără diadema Cerbului.

Pe de altă parte, trecând prin încercări află că nici Flămânzilă, nici Sătilă, nici Gerilă, nici oricare altă dihanie-fantomă a eu-lui omenesc nu va fi săturată vreodată.

Avea de ales, către sfârşit, ce cojoc să îmbrace. Al Spânului, al lui Harap Alb, măcinat de lupta celor două porniri contradictorii din sinele său. Fiul de Crai a ales mantia lui Harap Alb. Întorcându-se din ultimul său drum, drum în care a înţeles că a ucide nu înseamnă nici să cucereşti lumea, nici să scapi de moarte, Fiul de Crai ajunge să-şi biruie toate izbucnirile sale pătimaşe şi, prin analiza vieţii sale, dar şi a altora, ajunge – într-un fel – la pacea eternă, la Neantul purificat, la Vidul divin ca formă şi conţinut şi al acestei existenţe. Fiul Craiului, devenit Harap Alb, se retrage, ca şi Eminescu, în Nirvana.

Dar Nirvana, ca retragere de pe câmpul de luptă, nu este cumva sinucidere, o sinucidere filosofică, vorba lui Camus. Luptă ca să lupţi, îi spune Krişna lui Arjuna. Nu ca să te retragi în Nirvana. Prin ce angoase o fi trecut Eminescu dacă a ajuns să se retragă în Nirvana? Ce deznădejde ia cuprins sufletul? Harap Alb înaintea ultimei întâlniri cu Spânul. Eminescu este ultimul bastion al fiinţei româneşti. Este ultima noastră încercare. Dacă trecem dincolo de Eminescu nu mai avem nici un sprijin.

Fiul Craiului s-a sinucis pentru a scăpa de Spânul din sine. În lungile-i vagabondări asta a înţeles – că nici într-un fel nu poate alunga din sine setea de ai domina pe alţii, setea de la care porneşte tot răul pe lume. În lungile-i vagabondări a mai înţeles că, indiferent dacă va ajunge Împărat sau Rob, moartea îl aşteaptă necruţătoare. Dar, poate, obosit, ca şi Eminescu, de viaţă, moarte i se părea o izbăvire? Astfel toate iluziile, numite de alţii taine, au fost spulberate. Înainte i s-a deschis Deşertul nefiinţei şi el, cel apărut parcă fără nici un ţel pe lumea asta, trebuie să se contopească de bună voie cu acest deşert. Trebuia să se contopească pentru a se împlini ca fiinţă raţională, ca Spirit. Dar Spiritului celui mai adânc, Logosului, îi repugnă setea de a-i domina pe alţii.

Dar la începutul carierii? Cel costa pe lăudărosul de Fiu s-o trântească în faţa mesenilor: „Am să aduc salate cât ai clipi din ochi!”…? Mai ales că fiicele Împăratului Verde îl sorbeau din ochi…

Boboc în trebi ca aducerea salatei, Fiul Craiului se porneşte să le aducă şi, înţelegând că e prea greu să realizeze aceea ce i se părea o aventură de simplu gentilom, uşoară de isprăvit şi care-i va aduce şi multă slavă, cere ajutor de la acea parte din sine care se concentrase în substanţa (mai repede nematerială) Harap Alb.

Neputinţa şi mâhnirea l-a trecut pe Fiul Craiului din starea de spân în cea de Harap Alb. De câte ori, deci, era vorba de slavă şi fală, de atâtea ori ieşea în faţă Spânul, iar Harap Alb rămânea în umbră (a-şi traduce „Harap Alb” – cel curat din umbră, arap în româna veche înseamnă negru). Şi de câte ori Fiul de Crai se trezea faţă în faţă cu primejdia, apărea curajosul Harap Alb, Negrul Alb, Negru-Albul, devenit cu încetul filosof, devenit înţelept atunci când înţelegea că toate minunile lumii sunt praf, că e praf chiar şi viaţa lui… Că, rămânând om ca toţi ceilalţi oameni, nici într-un fel nu-şi poate birui setea de a-i domina pe alţii, poftele şi lauda de sine. Pentru a face să triumfe raţiunea, Fiul de Crai se lasă ucis pe sine. Doar aşa el poate să-l ucidă pe Spânul (din sine). Viaţa poate ar merita să fie trăită dacă n-am avea în noi veninul acesta – Spânul! – iată ultimul gând al Fiului de Crai. Dar fără veninul acesta ne-ar ucide alte dihănii! – iată ce mai ştia Fiul de Crai (sau a aflat de la încurcăturile vieţii).

11.

Dar să mă întorc la Peştele meu.

Fără îndoială, Peştele e ucis de mine.

Nevoia de a ucide pe alţii pentru a supravieţui este proprie omului. Ucizi pentru a nu muri de foame. Ucizi pentru a nu te lăsa ucis de alţii. Ucizi pentru a-ţi păstra specia.

Mai ucizi pentru a-i domina pe alţii, pentru a-ţi satisface libidoul constituit genetic. Ucizi pentru a te distra, pentru satisfacţie. Cu câtă plăcere ucizi râma când o pui pe cârligul de fier al undiţei, o întinzi până o rupi în bucăţi.. Ucizi, oare, pentru că vrei să sfidezi moartea? Sau de aceea că vrei nebuneşte să ştii cum se întâmplă asta – moartea? Şi ce stă dincolo de ea.

În om – toate la un loc.

Dacă într-o zi s-ar descoperi raţiunea şi la animalele pe care le consumăm la masă – la porci, vaci, păsări – omul, pentru a supravieţui şi pentru a-şi satisface poftele, va continua să ucidă. Va continua să producă materia vie, chiar raţională, pentru a o ucide. O va duce la abator ca la casele de odihnă. Chiar şi „Dobro pojalovati” va scrie pe poarta abatorului. Aşa cum era scris (şi poate mai este scris) pe poarta combinatului de carne din Bălţi. O, şi cum rag, de ce rag, vacile din zecile de maşini ce-şi aşteaptă rândul la abator, ca să fie ucise.

Omul exploatează sălbatic natura şi o va exploata încă şi mai sălbatic. În loc să facă din satele şi oraşele sale grădini verzi în care să cânte păsările, omul, această culme a inteligenţei, face bombe pentru a-i ucide pe alţii, pentru a-i domina pe alţii.

N-avem încotro. Trebuie să ucidem pentru a nu muri de foame, pentru a nu ne lăsa ucişi de alţi oameni sau de alte specii. De ce, însă, această paingă – setea de a ucide de dragul sângelui? De ce în om Violenţa?

Suferă doar acel care-şi pune aceste întrebări. Aşa de frumos spune „Mama!”, aşa de frumos cântă şi râde… Toţi o iubesc. Dar va fi ca şi noi… Iar noi iubim copiii pentru că ei sunt aceea ce noi nu vom mai fi niciodată.

12.

De o săptămână stau în orăşelul Kotovskii, fostul Hânceşti, – un centru raional prăpădit, un fost târg, un sat mai răsărit cu străzi întortocheate şi murdare, cu o gară de autobuze în jurul căreia, ca pe timpurile cele vechi, roiesc ţigani zoioşi şi ţărani de prin împrejurimi, care tot nu prea strălucesc în materie de curăţenie.

Gara – dă, este 15 iunie – pluteşte în colb şi mizerii, la casele de bilete rândurile nu se mai termină, autobuzele sunt mereu arhipline, iar în zilele de odihnă şi de sărbători e o înghesuială infernală, un ţipăt şi o forfoteală drăcească (comuniştii au interzis credinţa în Dumnezeu, nu şi în cel rău). Peste drum două bodegi aglomerate şi o librărie tihnită. Arareori intră în ea câte un cumpărător. Mai sus, la hotel, este şi un restaurant. Mai departe, alte câteva bodegi de felul primelor două.

Chiar deasupra gării, pe un deal înalt, monumentul lui Kotovskii tronează imens peste orăşel, monument înălţat recent, dar ruinându-se deja, fiindcă a fost ridicat de mântuială. Un Kotovskii uriaş înfricoşând imperialiştii şi lăsându-i absolut indiferenţi pe cei care locuiesc în Kotovskii sau trec pe aici. Oamenii mai întâi trebuie să trăiască şi abia după asta să înalţe osanale monumentelor. Iată cum în majoritatea cazurilor aceste osanale sunt false. Doar copii şi adolescenţii mai cred în eroi. Maturii se tem!

Mai este în orăşel o casă de cultură, condusă de cretini, o casă de cultură unde nu se face nimic pentru a-l înfrumuseţa pe om, cum cer documentele partidului lor. O casă de cultură mare, încăpătoare, dar vânătă. Nu numai că este vopsită vânăt. Nu se face nimic în acea casă de cultură, pentru că n-are cine să facă, pentru că nimeni nu-i interesat să facă ceva. Un mare imobil pustiu în podul căruia şi-au făcut cuibare hulubii şi ciorile. Mai ales ciorile croncănesc toată ziua peste zidirea de acolo. Loc pentru adunări plicticoase, prilej pentru a petrece în restaurantul de alături. Seara, în parcul de lângă lacul ce se află la ieşirea dinspre sud-vest a orăşelului- parcul ascunde frumoase monumente din veacurile trecute, ruinate sau preschimbate în magazii -, se poate întâmpla să-ţi pierzi viaţa înjunghiat de vreo canalie biată. La toate astea se adaugă murdăria sexuală… Din totdeauna viaţa a fost pentru om un infern. Or, tocmai de aceea l-a creat pe cel din lumea de apoi aşa de groaznic. Imaginaţia, iată produsul nătâng al spiritului… La ce bun animalului luxul acesta? La ce bun Raţiunii trupul acesta foind de viermii nesăţioşi ai poftelor (amplificate de imaginaţie)? Iată cum e ucis Peştele.

13.

Asta în mine, totul se petrece în mine. În mine de mine este ucis peştele, cel nevinovat din mine în mine e ucis. Peştele meu înţelegea tot, el a ieşit din apele sufletului meu pe cheiul sufletului meu, s-a aruncat pe acel chei pentru a privi în ochii mei, în ochii ucigaşului din mine, a ieşit să mă scalde în apele înţelegerii sale. Nevinovat, murind, mai crede – de ce oare? – că scăldând ucigaşul în apele înţelegerii sale îl va face mai bun. O, mizeria celorlalţi ucide peştele din mine, nevinovatul din mine.

Acolo e mai murdar unde este adunată mai multă lume.

La început gunoi pur şi simplu, ţărfuială, colb de două degete, excremente. Cum murdăria oraşelor ucide peştele din ape, aşa şi pe cel nevinovat din mine î-l ucide… Iată cum se strecoară murdăria în relaţiile dintre oameni. Apoi în relaţiile eu-lui cu sine. Apoi în relaţiile cu Dumnezeu.

Oamenii se adună în oraşe pentru a se domina unul pe altul mai uşor. Aceea ce se ascunde sub perdeaua „comunicaţiei” nu este altceva decât setea de dominaţie. Scriam undeva, în trecut: „Omul trăieşte pentru a comunica! A comunica înseamnă a trăi!”. Mă înşelasem. Omul trăieşte pentru a domina. Sau pentru a fi dominat… Nici artistul, „creatorul de frumos”, nu e păzit de relaţiile de dominaţie… Din depărtarea veacurilor pustnicul Tao-Iuani-Mini continuă să ne domnie cu perfecţiunea poeziilor sale… Creaţia este şi ea un fel de dominaţie. Dumnezeu a creat lumea pentru a o domina… de dominaţie.

Minunat se înalţă copacul în sus – stăvilind creşterea altor copaci. Dar într-o zi apar pe rădăcini ciupercile şi îi sug tot mustul…

Mii de hectare de vie înconjoară orăşelul amintit mai sus. Arareori zăreşti vreun pom. Mii de hectare de aur – nimeni nu tăgăduieşte. Dar oare aurul ista nu ne sărăceşte? Au nu cumva de aceea că o exploatăm aşa de sălbatic, natura îmi ucide peştele nevinovat din mine?

Am colindat neţărmuite întinderi în Siberia, întinderi nemutilate de mâna omenească, întinderi măreţe, fantastice, de neînchipuit în supra-exploatata Basarabie. Construiam acolo, pe râul Mana, case pentru localnicii care nu vor să şi le construiască singuri.. Mă simţeam un zeu atunci când admiram acele întinderi. Mă simţeam un zeu pentru că sinele meu mai putea să se bucure de tabloul ce se deschidea măreţ în faţa ochilor. Muntele Belaya, curgerea Manei, rece ca gheaţa şi la mijlocul lui iulie, o vacă păscând cu fundul la mine, exact aşa ca în tabloul olandezului din Ermitaj.

Oare din invidie a distrus omul natura? Oare din neputinţa de a fi veşnic? Să fie neputinţa asta izvorul nesăbuitei dorinţe de dominaţie, ce nu se mai potoleşte în om? Atunci când nimic din ce suntem şi din ne înconjoară nu poate descifra fiinţa omului, recurgem la ce cunoaştem cel mai puţin. Recurgem la moarte.

Omul, născut din natură, mortifică natura.

Vacile din fermele moderne nu vor să pască.

Găinile din fermele moderne nu ştiu să scurme şi să-şi găsească hrana în gunoi.

Viţa de vie, alte culturi exploatate industrial, nu mai pot trăi fără om. Într-un an-doi livada de vişini este devorată de omizi.

Însuşi omul e pus mereu în faţa dezastrului. Luaţi-i petrolul şi se va trezi agonizând pe marginea prăpăstiei.

Dar chiar cu acest petro… (indicifrabil în manuscris) natura se răzbună.

Omul mutilează faţa naturii, vrea imperios s-o domine.

Natura asta mutilată mutilează sinele omului!

Mai spuneam undeva: civilizaţia a înlocuit exploatarea sălbatică a omului cu exploatarea sălbatică a naturii. Iată că şi comuniştii n-au înţeles asta – au luat de la capitalism chiar boala lui. Goana comuniştilor după planuri cincinale şi septenale e mai repede exteriorizarea ambiţiei celui care, pentru a-i domina pe alţii, hotărăşte să ajungă pe cel mai înalt vârf posibil fără o pregătire corespunzătoare realizării acestui scop. În zece ani nu construieşti comunismul. Nici într-o sută, nici într-o mie. Ţelul propus de Lenin e iluzoriu, iar societatea proiectată de el o utopie. Oare ei, alde Lenin, Troţkii, Stalin î-şi închipuiau că-i pot face pe oameni fericiţi ucigând pe toţi duşmanii lor? Atâta timp cât la toate nivelele de conducere stau oameni care se tem pentru posturile lor, atâta timp cât soarta celui de se zbate în ignoranţă şi sărăcie, soarta rădăcinilor, rămâne în afara orizonturilor însetaţilor de putere, atâta timp societatea închipuită de Marx e o utopie. Dar chiar dacă nu ar fi aşa, tot ar fi o utopie. Păcatul este săvârşit. Răul oricum vine. Cum să ajungi la bine dacă înmulţeşti lupta de clasă, revoluţia permanentă? Atâta timp cât ei tac despre ereditatea intelectului, despre animalicul din noi, care nu poate fi schimbat nici în 20 de generaţii, atâta timp societatea închipuită de Marx este o utopie. Marx însuşi este o utopie. O maya. O nălucă. Deci un rău. Dar chiar dacă o intervenţie genetică ar scoate din om unele pofte nesăţioase, Marx (care a fost un pofticios fără pereche) tot ar fi tot o utopie. Pentru că este imposibil să schimbi o structură care nu e tangenţe cu puterile omului. Chiar dacă această structură este omul… Dar o poţi nimici. Cu un foton nu poţi face operaţie într-un electron. Dar îl poţi nimici. Iată regula pe care o ştiu cu certitudine. De aici consecinţa – omul nu trebuie înjugat să tragă la un car utopic. Omul trebuie lăsat să trăiască. Cu bune, cu rele, să-şi ducă veacul, să-şi treacă vâltorile, şă fie încercat cu încercările. Acesta ar fi rolul monarhului înţelept, monarhului eliberat de patimile dominaţiei… Dar asta, monarhul înţelept, se pare, este ceva imposibil. Aproape imposibil. Iată cum, vrem sau nu vrem, descoperim în fiinţa omenească absurdul. Pentru că absurdul e sălăşluirea Spiritului într-un trup care moare fără nici o nădejde. Un singur sens mai poate avea existenţa şi reproducerea omului în această situaţie – păstrarea Spiritului. Dar de la un timp asta poate să ne plictisească. Cărţile, discuţiile, sensul vieţii, tot… Adevărul e că viaţa oamenilor e cu totul altfel decât cum e ilustrată în cărţi, ziare şi reviste. Adevărul e că omul trăieşte permanent într-un infern luminat arareori de bucurie. Beţia, drogurile, depravarea sexuală, falsa nirvană, ideologia duşmanului – iată de multe ori bucuriile. Alături catastrofele, bolile ereditare şi cele psihice, spitalele pline de bolnavi. Tot aici goana nebună pentru putere, violenţa, spaimele, nesăţioasele pasiuni. Se gândesc la moarte doar bătrânii şi cei aduşi de boli în pragul ei. Se gândesc serios la moarte, vreau să spun. Copacul se înalţă măreţ în sus. Mai sus e neantul, spun filosofii absurdişti ai Apusului, iar jos, la rădăcină, s-a aciuat ciuperca veninoasă… S-a aciuat în ce moare din noi, în peştele din noi, în nevinovăţia noastră. Putoarea peştelui ucis – aţi văzut cât de imens e – ne otrăveşte creierii. Peştele este copilul din noi, acel copil despre care vorbeam mai sus, acel copil de zece luni, bucurându-se de faptul că trăieşte, gungureşte „mama!” şi cântă „lea-lea-lea!” toată ziua, şi râde frumos şi sincer, şi plânge atunci când îl lăsăm singur. Există vreun răspuns luminos la provocările lui Sartre, cu muştele? Chiar să se rezume tot în răcnetul lui Ionesco, care, fiind ultimul om, nu vrea să fie rinocer? Dacă ei zic, şi zic asta de mulţi ani, că Dumnezeu a murit, aşa o fi. Dar cum să moară Dumnezeu? Or, dacă a murit, atunci măcar a fost? Iar dacă a fost cum poate să nu mai fie?

14.

Un om fură. Fură şi tot satul (satul meu de baştină) ştie că fură. A stat şi la puşcărie de vreo două ori şi n-a ajutat. A venit de acolo încă şi mai înrăit. Fură de peste tot. Şi de la oameni, şi de la stat, şi de la colhoz. Fură grâu, vaci, oi, găini, scândură. Este o babă oloagă în sat. N-are pe nimeni. Îşi duce din greu zilele. Fură şi de la aceea. I-a furat oile, apoi găinile, apoi cartofii. Direct din cuib… Baba vede, dar nu poate striga. Nimeni nu-i aude văicăreala. Iar tâlharul, G. U,. râde… Şi nu e bogat. Trăieşte mai repede în mizerie. Fură, zice, ca să bea. Nebărbierit, mătăhălos, are aproape 2 metri înălţime, cu o faţă distrusă de beţie, grosolană, sperie prin sat copii. Şi chiar şi pe maturi. E mai repede un animal nebun decât un om. Pe acesta nu-l arestează KGB-ul, deşi faptele lui sunt cunoscute de peste 20 de ani. De ce, oare?

Într-o noapte s-a băgat, însă, la R. I., să-i fure purceii. Dar, sărind gardul, s-a prins cu cureaua în gard, de la spate, şi a rămas spânzurat acolo. Când se vânzolea să se elibereze tocmai trecea pe drum un flăcău. Acesta aleargă acasă, îl scoală pe un frate de al său, cu acela îl scot pe G. din gard şi-l bat până nu mai mişcă… Îl lasă în drum, dar nu uită să-i spună gospodarului, lui R. I. Acesta sare împreună cu soţia şi copii, iau furcile, sapele, parii de prin curte şi dau şi ei cât pot în mormanul gemând de carne. Nici nu-i chip să descrii sudalmele şi ţipetele care „petreceau” bătaia… Îl lasă şi aceştia în drum şi se duc şi se culcă…

Cât a stat G U. acolo nu se ştie. Însă pe la trei după miezul nopţii îl prinde cu viţica sa de funie alt sătean, M. B., tocmai din cealaltă parte a satului. M. B., n-a observat că hoţul e orb de sânge şi umflat ca un balon. L-a pocnit cu un par în cap şi când G. s-a prăvălit în colb a început să-l bată, urlând aşa de tare încât a trezit o bună bucată de sat… Printre cei săriţi să-l ajute s-a întâmplat să fie şi ginerele lui R. I.. Tocmai se întorcea de la socru-său şi ştia de toată tărăşenia. E şef de studii la şcoala din sat şi R. I. l-a chemat la miezul nopţii să hotărască ce să facă cu hoţul mort în drum. Nu-l mai găsise, însă, acolo unde î-l lăsase socru-său, şi acum se întorcea acasă. Văzând unde a ajuns cel căutat – şi cu ce ocazie -, ginerele lui R. I. s-a aruncat furios asupra sărmanului G. U., şi l-a bătut cu picioarele, împreună cu ceilalţi vecini. Când li s-a părut că nu mai răsuflă l-au apucat vre-o doi de picioare, l-au târât până acasă şi l-au aruncat pe G. U., peste gard.

Peste câteva zile hoţul a reînviat. S-a dus chiar şi la miliţie. Acolo au râs şi de rănile lui, şi de jeluirile lui. L-au alungat acasă, se vede că aveau mai mare nevoie de el în sat. Dar bătaia nu l-a învăţat minte. Doar peste câteva zile a mai luat papară de la cei din mahalaua mazililor, fiindcă le furaseră câteva curci de pe şes… Între timp o şi fi murit. Moarte lui, însă, nu schimbă mare lucru în balanţa de forţe a satului. Moare un hoţ, spunea Alisandru, se naşte numaidecât altul. Şi cum ar putea să schimbe dacă cei care îl bat fură mult mai mult decât G. U… Fură, însă, de la colhoz, zice Alisandru. Fură avutul lor, avutul pe care Stalin l-a băgat cu frica în colhoz. Care e deosebirea dintre ei şi cel care fură din avutul acesta furat? Fură ca să se îmbogăţească – fiindcă prin muncă cinstită în colhoz asta este imposibil (la colhoz pe dealul mare, cine fură – acela are). Şi, prin bogăţie, să-i domine pe alţii. Cum, însă, să-i învinovăţeşti? Peştele din ei e ucis. De cine? De Stalin, de cine altul? În uciderea asta e toată problema. Nici un fel de închisoare, nici un fel de leac, nici un fel de şcoală nu poate reînvia peştele mort. Iar operaţiunea asupra crierului, acele operaţii ce trebuie să-i neliniştească pe cei neliniştiţi, sunt, fără îndoială, criminale, inumane. Însuşi cel de le comandă nu mai are Peştele în el… Omenescul lui este atrofiat. Şi cine poate dă asigurări că în loc de un criminal ordinar nu vor fi făcuţi harcea-parcea cei curaţi şi cinstiţi, cei pentru care lupta pentru un om bun a devenit ţelul vieţii?

Tot în aceste zile trei băieţi au violat o fată din internatul de la I., ş-apoi au tăiat-o şi i-au dat foc…

Un medic care lucrează la spitalul de boli venerice, deschis în mănăstirea din Suruceni, în „timpul liber” lucrează pe jumătate de leafă la ferma de vaci de la Dănceni, face masaj mulgătoarelor. Alergând de la un lucru la altul nu-şi mai schimbă halatul…

Ieri la marginea satului Dănceni, a fost găsit un flăcău mort. Un necunoscut. Era bine îmbrăcat. N-a mai aflat nimeni de unde-i, al cui e. A fost bătut de alţii, se vede că de nişte flăcăi din Dănceni sau Sociteni, până a murit. Nimeni, însă, nu ştie cine l-a bătut şi de ce l-a bătut. Glumim zilnic, se vede, cu cei care l-au bătut până la moarte. Zâmbim pe sub mustăţi când îi vedem cum hârjonesc gingaş sânul unei fete… Uite, domnule, cât de frumos este omul… Înainte de ruşi, spun bătrânii, aşa ceva nu era posibil. Nu erau beţivi în sat. Nu erau hoţi. Dacă te prindea cu o găină furată te bătea şi te punea să treci satul încolo şi încoace cu găina ceea legată de gât. Cine te bătea? Cine, cine, jandarmul, iaca cine.

Un vecin trăieşte cu mai multe femei şi aruncă cu toporul după cea legitimă atunci când îi aminteşte. Cui îi pasă? Înainte îi ocăra popa, acum, dacă popă nu-i…

Soţia altu-i vecin trece pe drum aşa de mică şi tăcută încât n-o observi… Trece ca o umbră. Cui să-i strigi, să-i spui, măcar, despre umbra asta vie? La ce ziar să scrii? Eleva din internat a fost demult uitată. Azi satul vorbeşte despre prădarea magazinului. Pe cine-l mai doare moartea lui John Kennedy? Au chiar asta este soarta poetului – să-i spună mereu lumii să se elibereze de rele, să-i spună suferind pentru faptele animalului raţional din care s-a născut şi el, să-i strige, să-i ragă în faţă inutilitatea violenţei? Dar şi poetul, vorba ceea, dacă nu ar fi bântuit, de unde ar şti de faptele rele ale omului?

Moartea ne va cuceri pe toţi. Nu e nevoie să ucizi pentru a te ascunde de moarte! Cum se poate să te temi de ceea ce nu poate fi nici cunoscut, nici simţit, de ce nu poţi scăpa? Iată că se poate… Este, desigur, o prostie să susţii de ani de zile că felul acesta de comportament al oamenilor, violent, este provocat de ideologia burgheză. Şi ei, burghezii, nu au soluţii pentru îmbunarea morţii.

Vina e în matricea genetică a omului, încercările prin care trecem sunt obligatorii. Violenţa este aşa de adânc zidită în om încât nici nu ne dăm seama cam unde începe, când începe şi când se termină. Asta e ce ştim despre noi atunci când visul, de zeci de mii de ani, este să facem din satele şi oraşele noastre grădini verzi în care să cânte păsărelele. Păsările libere, nu cele din cuşcă. Parfum de Sodoma.

Până una altă ni se spune că nu apele limpezi, că nu cerul, că nu verdele eliberator al copacilor, ci industria, adică fumul acesta negru care preface soarele într-o pată sură, râurile astea de smoală care-mi omoară peştele, iarba asta sădită special pentru a fi stropşită de miile de tălpi bine ţintuite, vor lecui omul… Zic: îl vor strivi! Zic: omul actual este mai repede un distrugător decât un creator. Nu! Nu sunt împotriva civilizaţiei moderne. Cine a mers într-o noapte ploioasă şi rece într-un automobil încălzit, pe o şosea bună, ştie ce înseamnă civilizaţia. Civilizaţia asta nu-mi repugnă. Ea îmi este necesară pentru a mă desăvârşi. Sau, poate, acomoda. Excesul, murdăria, depravarea civilizaţiei moderne în aceea ce a-şi numi „homosexualism tehnic”, închiderea în onanismul industrial, în paradisele artificiale, dezgustătoare – iată ce îmi repugnă. Şi mă înspăimântă în somn. Poate, lucrurile astea care mă dezgustă îşi află rădăcina în veşnicul războinic care este omul? Acumularea de armament duce, fără îndoială, la sărăcie. Iar sărăcia – la depravare. Şi peste tot, de la împăraţi până la prostituate, până la cerşetori, nevoia de a domina pe alţii hăţuieşte (?) destinul lumii… În felul acesta pentru perioada care mi-a mai rămas de trăit sunt pesimist în ceea ce priveşte lecuirea măcar parţială a omenirii…. Nu, nu sunt un pesimist! Totuşi, trebuie, mai întâi, să nu ucidem copilul din noi.. Dar ce este copilul? Ce e copilul? Uite-l cum bate mâţa, cum îi bagă capul în mâl!? Ce vrea să afle cu procedeul acesta? Or, tocmai asta este problema care interesează cel mai puţin. De mici băiţeii trag din armele-jucării ce îndoaie poliţele magazinelor, trag în mamele şi taţii lor, arma e un fel de biberon, trag în toată lumea. Şi, dă, gândesc, deci exist, că unora din ei le pare rău că aceste arme sunt doar jucării… Nu ştiu, nu ştiu ce să-i propun omenirii când văd că fiecare nouă generaţie de oameni descoperă armele din nou – de la bâtă, suliţă şi arc – până la cele mai sofisticate arme moderne, cum ar fi cele atomice sau cele parapsihologice. Nu ştiu, nu ştiu ce să le propun oamenilor, când văd că astăzi ucidem cu acelaşi nesaţ cu care Atrizii îi ucideau pe fii lui Priam… Dar iubesc omul, mă simt bine printre oameni. Probabil starea asta e posibil să apară doar în colţul acesta de lume unde sălbăticie şi civilizaţie convieţuiesc aţa de aproape încât pentru a trece de la una la alta e de ajuns să întorci capul numai cu 2-3 grade… Şi, numai întorcând capul, să descoperi iubirea.

15.

Trebuie să fim foarte atenţi cu natura. Sinele face parte tot din ea. Exploatând sălbatic natura ne exploatăm în ultimă instanţă pe noi, dar mai subtil. Această exploatare subtilă ne ruinează… Trebuie să fim mai atenţi cu ideile noastre, să deosebim ideea de iluzie. Iluzia, năluca, este foarte primejdioasă. Au nu asta ne învaţă balada meşterului Manole? Pentru a înălţa mănăstirea meşterii şi-au jertfit iubitele. Apoi mănăstirea i-a jertfit pe ei. Cine a mai rămas să vadă măreaţa construcţie? Vitele? Păsările? Copacii? Şi va rezista oare veşnic această mănăstire? Mai este ea astăzi? Nu cumva azi e tocmai aşa cum au găsit-o meşterii lui Negru Vodă? Un zid părăsit, prăvălit, ca fostele temple aztece sau incase, înghiţite de junglă, o urmă de zid lângă care câinii urlă a pustiu, când trec pe acolo. Ce mai calea-valea, aşa arată azi mănăstirea de la Suruceni, leagănul copilăriei mele. Va mai trebui să fie reconstruită? Nu întreb dacă va fi, cândva, reconstruită? Întreb dacă va mai trebui reconstruită.

Să fim atenţi cu natura. Cui spun această frază? Dealurile şi câmpiile nu mai au flori, nu mai au copaci de toate felurile, risipiţi în crâng, în ordine-dezordine, pentru a bucura ochiul. Nu mai au poiene sălbatice care să ne liniştească. Au nu cumva de aceea arta abstractă ridică la rang de artistic, de sublim, dezordinea, întâmplarea? Pentru că omul o goneşte din natură… dar ce e dincolo de întâmplare? Ce ţine în echilibru întâmplarea?

Să fim atenţi cu natura. Nu se poate de tăiat copacii cei mai înalţi din pădure doar pentru că î-i întunecă pe cei mici. Copacii cei mari se trag tot mai sus, să nu-i ajungă din urmă copacii cei mici. Cei mici se trag după cei mari, să nu fie acoperiţi cu totul. Iată cum creşte pădurea. Înţeleg zâmbetul celui care mă crede un naiv. Dar şi zâmbetul celui care-mi spune: ai ales intenţionat pildele cele rele, le-ai trecut cu vederea pe cele bune… Aşa e – recunosc. Pun accente pe evenimente. Dar cum s-ar putea să trec cu vederea bubele omului şi să susţin că e sănătos tun atunci când el are doar o bucăţică de piele ne-arsă?

Îl înţeleg şi pe neînţelegător. Îmi spune că nu se poate trăi ca în antichitate. Adică fără avioane, fără automobile şi fără hoteluri de cinci stele – am în vedere apa caldă şi băile de tot felul…

Ba se poate. Egiptenii se interesau mai repede de piramide, nişte afaceri ajunse comerciale abia în secolul 20. Nu sunt împotriva progresului, deşi nu ştiu ce-i aia progres. Sunt doar împotriva uciderii peştelui din mine.

16.

Abia la aceste rânduri îmi trece prin minte că azi e 15 iunie. Ca azi, în 1889, a murit Eminescu. De la asta tristeţea mea e şi mai amară.

El, Înţelegătorul şi Nevinovatul, el pribeagul în căutarea mântuirii. El în care – până la urmă -, cât nu s-a împotrivit, Cerbul tot a fost ucis. El, singuraticul. El, apărătorul ultimului bastion. Care e tot el. El, care prin suferinţă s-au înălţat!
El, care au murit, pentru că nu mai avea sens să trăiască!
El, care şi-a asumat boala cea neagră din noi, din mine!
El, care a strâns ducând cu el toată Răutatea secolului 19, care a murit crezând că o va duce cu el în mormânt. Şi-a fost să fie anume aşa. Ioan Alexandru, într-un moment de extaz şi rugăciune în faţa icoanei marelui dispărut, scria că Eminescu este un secol românesc, că a scos veacul 19 din întuneric. Nu e aşa, Ioan! Eminescu este rana românească. Vezi „Icoană şi privaz”. Vezi „Stele şi comedii”. Vezi „scrisoarea a III-ea”. E, poate, prima rană a conştiinţei româneşti. El ne-a arătat capătul drumului care duce la piere. Acolo, pe drumul ne-mântuirii, a învăţat a muri. Prin el românii au început să-şi cânte rănile aşa ca să-i înţeleagă toată lumea. Eminescu a scos rana românească din anonimat. Fiindcă şi-a asumat toate prăpăstiile şi iluziile neamului românesc el trebuie sanctificat. Pentru cât a suferit şi a meritat un loc în cetele de îngeri ai Mântuitorului. El a cântat aşa de drept, aşa de frumos. De ce nu ar cânta şi după moarte?

Artiştii adevăraţi se apleacă deasupra ranei să-i sug veninul. Mai întâi suferă, se apleacă deasupra ranei ş-i sugă veninul. Şi dacă nu pot, dacă n-au puteri, încep să o descrie în cuvinte şi culori, în sunete şi subiecte – ca nu cumva să se îmbolnăvească şi alţii de la ea. Se sacrifică descriind-o. Sacrifică lumina din ei. Pun lumina lor în opera lor. Puţini de tot, foarte puţini sunt şi vor fi ca Eminescu. Cugete slabe nu vă chiorâţi atâta la poezia lui, nu-l puteţi întrece. Dacă nu-i zici direct în faţă lui Maiorescu „Şi apoi în Sfatul Ţării se adun ca să s-admire…” nu poţi pretinde la aura de poet. Eminescu este şi cel mai curajos bărbat din tot scrisul românesc.

Şi-mi amintesc de un alt mare suferind, contemporan cu Eminescu, de Van Gogh, cel care a îmbrăcat în foc şi lumină suferinţa omenească pentru a o cunoaşte fiecare. Sfântul Van Gogh, cel care a vrut să-i facă pe toţi oamenii fericiţi… Deosebirea dintre ei e că Van Gogh a fost preot înainte de a fi artist. Pe când Eminescu, student la şcoalele romanticilor, a fost mai întâi Artist şi doar mai apoi Preot! Eminescu nu şi-ar fi tăiat urechea ca să lăcrimeze Veronica Micle.

Dacă stai şi te gândeşti cât a suferit Eminescu nu-ţi ajung lacrimi să-l plângi. Prea bine! El nici n-are nevoie de lacrimile noastre. Nimeni n-are nevoie de lacrimile mele… Doar eu! Eu, cel care-mi amintesc astăzi de Eminescu, eu, ce-l care nu încap în spaţiul minciunii din jur, eu, care n-am loc printre oameni, eu, cel singur. A, nu e vorba de mine, ci de Eminescu. Uitaţi-vă în urmă fără mânie, uitaţi-vă şi spre 15 iunie 1889.

17.

Nicăieri masificarea masivă a oamenilor nu se resimte mai bine ca aici. Aici, în RSSM, unde densitatea populaţiei este mare, schimburile între oameni sunt foarte active, şi, deci, ca urmare, dreptul la libertate este foarte mic (dar ce e libertatea?), mai mic decât în alte părţi. Pentru că şi dreptul la informare este mic. Oamenii, deşi se ciocnesc unul de altul necontenit (de mulţi ce sunt, dar tot este o regula browniană) transmit foarte puţină informaţie originală de la unul la altul. Citesc acelaşi ziar, privesc acelaşi program la televizor, ascultă acelaşi post de radio. Asta nu înseamnă, desigur, că-şi vorbesc puţin şi că-şi duc viaţa în aspră singurătate. Dimpotrivă! Lipsa informaţiei originale îi face murdari în vorbă şi în fapte, îi face insensibili la murdăria în care trăiesc. Nu cred că în alte părţi, în statele aşa zis democratice, este mult mai bine. Totuşi, dacă se vrea, programatic, o societate desăvârşită (ce necaz!) atunci oamenii ar trebui purtaţi prin alte părţi, pentru a-şi compara bogăţiile lor (mai ales cele spirituale) cu bogăţiile altora…

Priveşte atent în jur… Au nu cumva ceea peste ce păşim sunt urmele altor civilizaţii – civilizaţiile dinaintea omului pe care nu le putem înţelege pentru că este pierdut translatorul limbii lor… Translatorul acesta, după închipuirea mea, de azi, de la 15 iunie 1975, este Iubirea. Prima iubire, mare şi nevinovată, primordială, ea strigă din mine şi în vis. Iubirea mea ucisă de casele acestea, de vorbele acestea, de goana nebună pentru a-i domina pe alţii, pentru a ne satisface libidoul în care vuiesc nesăţioase poftele. Cine a compus acest vector de fiinţare, libidoul? Nu cumva tot Freud – şi oamenii lui – ca să-şi producă mai mulţi pacienţi? Dar poftele nu sunt totul, poftele sunt cea mai mică părticică din om.

A domina, a poseda, a avea – iată verbele care omoară Iubirea. Dă, care încearcă să omoare Iubirea. Iată cum visul meu despre pierderea primei iubiri şi imposibilitatea de a o regăsi vreodată se împleteşte organic cu celălalt vis, cel al uciderii peştelui nevinovat din mine, nevinovatului care înţelege. Pierd Iubirea în vis ca nu cumva să pierd în viaţă.

Pierderea Iubirii în vis, a primei, nevinovatei, repet, primordialei Iubiri, este calea prin care încep să înţeleg, pentru că trec prin suferinţă. Suferind înţeleg că aceea ce m-a despărţit de prima iubire încearcă să omoare şi peştele nevinovat din mine, copilul din mine (idealul de copil din mine, nu cel care ţipă ca prostul să-i dau arcul sau bomba atomică ca să mă ucidă). Mai sper, totuşi, ca Eminescu (de ce am scris aici Eminescu?) în mitul păsării Phenix. Şi nu „sper” e verbul ce mă caracterizează. Nu! Nu acesta e cuvântul!

A crede – iată cuvântul!
Cred că Iubirea şi Copilul din noi sunt veşnice (dar ce e veşnicia?). Copilul descoperitor de lume şi omul iubindu-şi semenii lângă care trăieşte. Nu iubirea de sine, egocentrică. Ci iubirea de oameni (aşa ajungem şi în grădina Ghetsimani, şi pe muntele Tabor).

Iubirea şi Copilul din noi sunt veşnice. Mor pentru a renaşte, renasc pentru a muri. Ce dezmăţ asiatic a mai trăit şi Eminescu. În fiece om, de mai multe ori, în aceeaşi viaţă. Trebuie doar să crezi în asta (dar ce e credinţa?). Conştient, inconştient, să crezi în asta! Să crezi în ce, dacă nu există credinţă?

Trebuie doar să te faci după dorinţă (ce interesant!!!). Şi dorinţa ta să fie Iubirea şi Copilul, descoperirea tainelor, scufundarea în sine, în nelămuririle sinelui, în spectacolul fără sfârşit al nemărginirii (dar cum să te scufunzi în ce e şi nu e?). Iată la ce hal fără de hal ne-a adus comunismul. Între a crede şi a spera e o distanţă foarte mare. Speranţa nu presupune şi efortul pentru realizarea ţelului dorit. Speranţa – asta e când după mulţi ani de aşteptare mai crezi că va veni cineva, din altă parte, să te scape de chinurile existenţei. Dar el nu mai vine, nu va mai veni.

Or, a crede este verbul acestui veac. Dar a crede în ce? În Stalin? Cât de îngrozitoare poate fi credinţa asta. În cărţi? Dar în care cărţi? În cele scrise de Brejnev? Când omul a fost lecuit de iluzia speranţei în cineva care speră că este, Speranţa a încetat să mai fie o stare a existenţei omului. Ea a fost înlocuită de credinţă (dar nu cumva credinţa este primordială?). Credinţa în realizarea violentă, brutală, sălbatică, meschină, răutăcioasă, cum ar fi – dar acum, acum cât trăiesc! Aici! Vezi că şi americanii aceştia strigă ca şi Lenin: „Paradise now”. Şi credinţa, deci, trebuie scoasă din contextul ei ideologic. Credinţa are sens numai în sensul celor care se vor întâmpla după moarte. Altfel: credinţa în Mahatma, Lenin, Ciombe, Lumumba, Huimba este un non sens.

Paradisul acum! – iată ce vrea omul după ce a fost zguduit de cele două războaie mondiale. Nu cumva e ultima – şi cea mai neghioabă – din toate dorinţele pe care şi le poate imagina?

Paradisul acum, asta va fi, spune Iisus, atunci când veţi crede aşa cum cred eu. Vedeţi cum trec Eu peste ape – aici, acum! Dar nu acest paradis, al credinţei, î-l vor comuniştii. Ba chiar şi americanii de la Living Theatre. Vor istovirea totală a plăcerilor acum, aici, pe pământ, relizarea totală a iluziilor. Au venit, deci, şi timpurile astea. Au nu acum şi aici exploatăm sălbatic natura şi pe noi în numele acelui paradis pierdut pentru totdeauna (?) şi imaginat, re-imaginat pe pământ, sub forma creată în mintea noastră de un pahar de votcă şi un fum de marijuana? Ce are acest paradis cu Iisus? Şi cu Iubirea spre care ne-a îndemnat? Mare este prăpastia în care ne împing şi comuniştii, şi paradis-now-iştii.

Dacă stau bine şi mă gândesc bine (mă gândesc pe mine? Hai!) nici a crede nu este verbul meu. Trec cu altceva peste aceste conţinuturi ce-mi conţin animalul conştient din mine. Există în mine o forţă mult mai puternică. Iubirea.

Iubirea. Poate fi aşa ceva?

A iubi poate fi verbul zilei de mâine. Mai poate fi verbul zilei de mâine.

Dacă va trebui, dacă va fi necesar, Iubirea î-l va renaşte pe om şi din cenuşă, î-l va întoarce în elementele sale esenţiale (primordiale), îl va contopi cu civilizaţia dinaintea sa – cu păsările, copacii, florile, cerul, universul. Da cu nemărginirea? Da cu ne-cuprinderea nemărginirii? Şi cu ele. Dar după moarte.

18.

Adică, atâta vorbă în acest scris, şi aşa de puţin Dumnezeu?

Azi e ziua alegerilor în Sovietul Suprem. Nina a trebuit să plece cu brigada de agitaţie…. Fără ea mă simt ca un animal sălbatic închis de o oră în cuşcă. Pricepi, sălbatic închis de o oră în cuşcă. Umblu de acolo-acolo prin imensa casă de cultură din K. (î-l caut pe un posibil mare actor să joace un rol în spectacolul de diplomă al unui cretin) şi nu mă pot linişti. Am lucrat foarte prost. Lipsa conştiinţei creatoare la cei din jur mă sufocă (mă înfurie). În celelalte zile mă liniştea mâna Ninei.

Apoi am plecat acasă. Uitasem că 15 iunie e ziua morţii lui Eminescu. Tocmai când am ajuns acasă şi-am băgat foaia de hârtie în maşina de scris (vedeţi cât de mari sunt crăpăturile acestui sistem? chiar şi desidenţii pot să-şi cumpere o maşină de scris de la talcioc) pentru a-mi nota impresiile zilei, când am scris în titlul foii (a disperării din ziua asta), atunci mi-am dat seama…. Azi e 15 iunie 1975.

Şi încă. Când veneam din Kotovskii am mers spre Dănceni câţiva kilometri pe jos. Un iaz, tufari albi pe malul lui (salcâmi înfloriţi? În iunie?). Copii scăldându-se în iaz, şi Soarele… Şi Pacea… Pacea cui? A lui Brejnev pe care î-l votează chiar azi tot poporul în Sovietul Suprem? Şi neliniştea mea risipindu-se în pacea asta… Şi, măreaţă, libertatea… Care libertate?… Libertatea cutremurului de a iubi.

Temniţele se năruie până la urmă. Natura se va dezbăiera şi de stâlpii de beton ce au împlut dealurile de pe lângă drumul dintre Kotovskii şi Dănceni. Cea mai mare devastare a arealului natural al Basarabiei s-a întâmplat în aceşti ani. Îmi închipui cu câtă pioşenie vor căuta în pământ aceşti stâlpi de beton civilizaţiile viitoare, cum î-i vor şterge cu atenţie – şi poate şi cu drag – atunci când î-i vor scoate din pământ. Dinspre Căpriana, acolo izvorăşte Işnovăţul şi, tot acolo, Alexandru cel Bun a ctitorit una din cele mai vechi mănăstiri ale Basarabiei, se aud iar bombardierele grele ale URSS. Poartă, sigur, bombe atomice. Vuiet înfricoşător, venit din cer, devenit normalitate. Mi-e scârbă de viaţa asta. Scârba e ultima redută. Toate bolile se trag din scârbă, mă învăţa Alisandru. Adorm, se vede. În vis mă urc pe scara unei case nu prea mari, are două, poate trei etaje. E o casă veche, mai repede un castel nu prea mare. Lemn vechi, lumină puţină, de fapt nici o fereastră. La palierul etajului doi cineva îmi stă în spate. Mă întorc. Un om negru, totalmente îmbrăcat în negru, ceva mai înalt ca mine, de fapt o ceaţă neagră de formă antropică, ridică mână. În mână are o sabie, ba nu, un fel de buzdugan. Mă loveşte cu o putere uriaşă în cap. Dispar. Ultimul gând: sunt anihilat. Mă trezeşte vocea Ninei: Andrei, Andrei, ce e cu tine? Nimic, răspund, a fost un vis. De ce a fost anume acest vis? Cine mi l-a trimis? Deci nu am ajuns unde trebuie cu acest scris. Peştele din vis a fost ucis. Iubita din vis s-a topit. Tinereţea mea s-a topit. Mi-e dor de Nina. Tare mi-e dor de Nina.

Andrei Vartic
15 iunie – 9 noiembrie 1975,
29 august 1976,
Dănceni.