web analytics
Blog Pagina 7

14. Echilibru

0

Solomon nu le-a fost de ajutor evreilor.

Pericle n-a putut păstra viitorului Grecia.

Cezar a sfârşit sub cuţit.

Moldovenii lui Ştefan cel Mare nu luau prizonieri.

De ce, de ce nu ne învaţă nimic trecutul?

Frunza din anul acesta nu are ştiinţă de frunza din anul trecut. Democraţiile occidentale au mai multe şanse decât “centralismul democratic” al nomenclaturii bolşevice. Democraţiile occidentale, însă, îşi aleg lideri care stau de vorba cu bâlbâiţii din URSS.

Ce scriu eu n-are echilibru, n-are desfăşurare, subiect, început şi sfârşit. Gândesc liber. Ma răfuiesc, în primul rând cu mine, cu incapacitatea mea de a fi ca toţi. Câteva zile în urmă, într-o noapte, a fost demolată cu tancul biserica din Dănceni, satul meu natal. Prin Dănceni va trece focul olimpic, venit de la greci. ONU nu s-a revoltat.

Ramân, însă, ne-prezentând spre publicare aceasta scriere, ca toţi. Şi sinele meu tresare speriat, ne-adaptat, şiret, sălbatic, nemilos la orice adiere de vânt, la orice ţipăt de pasare în noapte, la orice scârţâit de poartă, la orice motor de maşină oprit. Dar, totuşi, poate e un merit că am scris? Că măcar am scris?

Tot ce am putut bea – am baut.

Frunza verde e înca verde. Deci românul din mine înca nu a murit.

Andrei Vartic
Iunie 1980

20. Vasile Vasilache şi Dima

0

În anul 1972 am trimis o scrisoare redactorului şef al revistei „Comunistul Moldovei” în care protestam împotriva criticilor, nedrepte în opinia mea, romanului lui Vasile Vasilache „Povestea cu cocoşul roşu”. Nu mai ţin minte data, dar am scris scrisoarea după vestita, la acea vreme, critică a lui Racu (a romanului) publicată în „Comunistul Moldovei”,  care i-a adus multe nenorociri scriitorului. Aşa că oricând, prin simpla răsfoire a revistei din acel an şi descoperirea criticii lui Racu, se poate afla luna scrierii scrisorii. Eram tare avan atunci, deşi trecusem în 1971 printr-un şirag tare mare de încercări, cu KGB-ul, cu Universitatea, cu prietenii, cu mama şi la ora scrierii scrisorii nu mă primeau nicăieri la lucru (aventură care a continuat până la 16 martie 1977). Aveam 24 de ani, nu exista nici o literă mare în acel text. Mai târziu scriitorul însuşi – îl am în vedere pe Vasile Vasilache – mă tot întreba de scrisoarea ceea, zicea că a auzit de ea, dar n-a văzut-o. Nici eu nu mai credeam că este pe undeva. Dar, într-o zi, deja după ce mă căsătorisem cu Nina (iar acesta a fost poate cel mai important eveniment al vieţii mele de revoltat), deci după 8 septembrie 1975, cercetând nişte mape mai vechi, am dat de acea scrisoare, mai corect de o copie a ei. O prezint mai jos, niţel corectată, fiindcă pe alocuri nu se prea înţelege textul – deşi este bătut la maşina de scris, iar în alte locuri gramatica de atunci este cu totul agramată şi chiar puerilă. Consider că nu mă reprezenta nici atunci, probabil am scris scrisoarea după vreun păhărel. De fapt beau foarte puţin alcool, aproape că nu beau, mai beam pe atunci câte un păhărel doar cu Ion Puiu, el cumpăra (eu nu aveam bani nici atunci, cum nu-i am nici acum, ei, nu, acum mai am ceva-ceva, lucrez împreună cu Nina la Filarmonică) o sticlă sau două de „Vin de masă” (vreo 60 de kopieci sticla), uneori şi câte un „Negru de Purcari”, şi şedeam aşa în Grădina Publică din Chişinău, discutând despre una, despre alta. Atunci nu ne arestau pentru consum de alcool în locuri publice. Din motivul trecerii anilor – i-ar aceştia nu întreabă cu întrebări oftigoase, lumeşti – m-am supus şi rigorilor gramaticii şi, deci, am decis să încep propoziţiile cu litere mari, iar unor nume proprii, mai ales acele care nu poartă nici o vină pentru dezastrul prin care trecea mintea mea la ora scrierii scrisorii, le-am redat numele cu majusculă. Scopurile amintirii acestei scrisori – şocantă la ora trimiterii ei la redacţia revistei „Comunistul Moldovei” – nu este scrisoarea – ea mi se pare acum o prostie -, ci cele care mi s-au întâmplat după, când am fost dus fără voia mea la spitalul central de boli mintale din Chişinău, adică la spitalul de nebuni de la Costiujeni, pe care o relatez în a doua parte a acestei schiţe.

  1. Vasile Vasilache

    Stimate tov. redactor-şef!

În ultimul număr al revistei dirijate de D-voastră a fost publicată o recenzie la romanul lui Vasile Vasilache „Povestea cu cocoşul roşu”. Vă scriu fiindcă e uimitor cum un critic scrie la cea mai prestigioasă revistă a comuniştilor moldoveni despre lucruri pe care nu le cunoaşte. Vă scriu fiindcă am vrea ca autorii recenziei să ne povestească ce cred despre treaba asta a lor editorii ediţiei ruse a romanului. Mai ales despre treaba asta cu excluderea (lui V. Vasilache din Uniunea Scriitorilor)?

Ei, racu, zic:„E o dovadă în plus, că, deşi acest conflict a fost conceput ca principal, scriitorul şi-l închipuie totuşi destul de vag.”

Ha-ha-ha! Cum adică? Nici măcar să nu-ţi închipui materia cu care lucrezi şi care este lăudată chiar şi la Moscova? Deci, suntem convinşi, sincer, că pe lângă frazeologie goală şi insinuări la adresa celor mai prestigioase reviste literare sovietice („Drujba narodov”, „Literaturnaia gazeta”) recenzia sus pomenită mai are doar apă chioară.

Şi acum despre eroarea fundamentală a autorilor. Cităm: „Şi dacă am admite, pentru un moment, că o operă artistică să nu aibă nici eroi pozitivi, şi nici eroi negativi, atunci ce ne facem cu cerinţa esteticii marxist-leniniste, ca eroul pozitiv să întruchipeze cele mai nobile trăsături ale timpului şi să ne servească drept model de imitare, iar dacă e negativ – să ne trezească repulsia, să ne mobilizeze la lupta împotriva răului”.

Cuminţi propoziţii. Dar contradictorii marxuism-leninismului. Şi iată de ce.

Mai întâi – omul conţine în el şi răul, şi binele (lupta contrariilor).

Al doilea – mă mir că autorii nu cunosc teza lui engels împotriva acelor scriitori socialişti care creează eroi pozitivi şi negativi. N-am întâlnit eroi pozitivi şi negativi în viaţă, spune engels, de aceea nu-i cred pe acei scriitori. Nu-i cred nici eu şi nu-l cred nici pe tov. racu. Vrea aista, sau nu, dar engels este mai măricel decât racu.

Al treilea – amintim aici o minunată propoziţie din karl marxu, şi anume: „În producţia socială a vieţii lor oamenii întră în anumite relaţii necesare, care nu depind de voinţa lor – relaţii de producţie, care corespund unei anumite trepte de dezvoltare a forţelor lor de producţie”:

Or, plugul de fier tras de cai, căruţa, boroana, sapa şi mămăliga, mai ales în anii de după război, au fost şi mai sunt pe alocuri forţe de producţie. Iar în 47 a fost foamea şi cu foamea au murit mulţi oameni, foarte mulţi oameni. Recenzentul critică frazele lui Vasilache: „Iar cei care au murit pe vremea foametei sunt acum vii, aici, în coloană, în locul dumneavoastră. Vă pricepeţi sau nu?”… Pricepeţi sau nu, tov. redactor-şef?

Sapă, căruţă, foame, câmp arat cu plugul tras de o vacă slăbănoagă (toţi caii au fost luaţi la război, toţi boii ai fost mâncaţi), cocori plutind prin cer, foame, bombă atomică, sapă, căruţă, foame, pădure verde pădure, socialism, pădure uscată, colhoz, pădure mâncată de omidă, vai – nu conştiinţa, spune marxu, determină existenţa oamenilor, ci dimpotrivă, existenţa lor socială le determină conştiinţa. Aşa o fi – existenţa într-un anumit mediu social cu anumit nivel al forţelor de producţie îl face pe om bouţ, fapt demonstrat şi de Vasile Vasilache.

Or, romanul lui Vasile Vasilache e de o realitate distrugătoare. Şi eu, urmând această realitate, prefer acum să-l cred pe marxu, nu pe racu. E mai sigur.

Al patrulea – recenzenţii nu cunosc dialectica. Acel engels scria: „Pentru filozofia dialectică nu există nimic statornicit odată pentru totdeauna, absolut, sfânt”. Deci, spre a fi mai aproape de textul recenziei, vom spune că numita recenzie nu are nimic în comun cu ceea ce numim critică. Este o simplă răfuială cu Vasile Vasilache, nu place, se vede, cuiva, ştii şi matale cui, tov. redactor-şef. Şi încă ceva, vreau ca tov. racu, care zice că ştie cei aceea artă, să mai scrie un articol, unde să ne lămurească pe toţi nelămuriţii cei aceea artă şi prin ce se deosebeşte picasso de un simplu muritor. Ar fi foarte interesant. Aşteptăm.

Postulat: – recenzenţii lui Vasile Vasilache nu cunosc dialectica sau n-o folosesc. Dovada în

Al cincilea (cel mai important) – marxu scria: „Între societatea capitalistă şi cea comunistă se află perioada transformării revoluţionare a celei dintâi în cea de a doua. Acestei perioade îi corespunde şi o perioadă politică de trecere….”, sau socialismul. Socialismul care, aşa suntem învăţaţi,  a fost deja construit în URSS. Vom spune: între arta societăţii capitaliste şi a celei comuniste există o artă a unei perioade de trecere – arta socialistă. Odată cu construirea socialismului această artă, socialistă, trebuie să se dezvolte, prin progres natural, dialectic, într-o artă nouă – arta comunistă. După cum, pe plan social, elementele artei comuniste apar în socialism, credem, aşadar, că şi germenii artei comuniste se nasc, natural, dialectic, în socialism. Romanul lui Vasile Vasilache despre bouţ e o pildă elocventă a acestor transformări. Bouţul se naşte din vacă, iar dacă atunci când se maturizează el nu are la îndemână niscaiva vaci, din el nu se mai naşte alt bouţ.

Al şaselea – în comunism omul nu va mai fi rău, deci nu vor mai exista tipuri de oameni negativi. Adică eroii cu care trebuie să intre în conflict cei pozitivi. Aşadar conflictul va fi între eroi pozitivi. Fiindcă, repetăm, erou negativ nu va exista, aşa zice marxu, nu eu. Deci, şi conflictul între bouţ şi Serafim, din romanul lui Vasile Vasilache, este unul dintre eroi pozitivi, ca în comunism.

Or, conflictul în artă va fi păstrat doar de mijloacele de expresie (vezi cele cinci reguli ale lui Mondrian). Cine citeşte atent, cu creionul roşu în mână, romanul lui Vasile Vasilache la care facem referinţă, vede fără ochelari nuanţele astea, de expresie, de estetică, de artă.

Din aceste motive ni se pare ridicolă, ti-i-i, antideologică, apolitică şi chiar inumană următoarea frază din recenzie: „Considerăm, că, în primul rând, oamenii simpli din zilele noastre pot şi trebuie să fie pozitivi şi negativi”.

Cine sunt oamenii simpli, tov. racu? Ce înseamnă „om simplu”? Există şi oameni compuşi? Există oameni simpli şi oameni compuşi în societatea noastră? D-voastră ce fel de om sunteţi? Simplu sau compus? Nu m-aş mira nici un pic dacă veţi propune pentru realitatea noastră, descrisă cu atâta voioşie marxuistă de Vasile Vasilache, sistema castelor din India antică. Ei bine, nu aici era chironul. În romanul lui Vasile Vasilache, Slava Domnului, bouţul nu se duce la casta lui, ci la turma lui. Că acolo miroase a vacă. Iar Serafim nu-i preot, ci văcar. Poniatno?

În recenzie se afirmă, aşadar, tov. redactor-şef, că „oamenii simpli din zilele noastre pot şi trebuie să fie pozitivi şi negativi”. Accentuăm acest lucru, dar fără a sublinia cuvintele „pot şi trebuie”. Despre „pot şi trebuie” să fie pozitivi vom scrie altă dată. Dar e de neînţeles cum un comunist din zilele noastre, iaca-iaca apropiate de comunismul anunţat pentru anul 1980, poate cere de la oameni să fie negativi, pentru că ei, mai ales cei simpli, „pot şi trebuie” să fie. Oare pentru asta luptă şi au luptat comuniştii partidului matale? Oare pentru asta sunt străduinţele secretarului general, care nu mai deosebeşte ziua de noapte de atâta opinteală pe făgaşului binelui a sute de milioane de oameni?

Nu! Nu sunt de acord cu tov. racu! Vreau să fiu lămurit. E fals ce scrie el contra lui Vasile Vasilache şi nu e marxuist-leninistă propoziţia lui, e contradictorie şi uşuratică mai cu toate, dacă nu chiar absolut cu toate, documentele de partid, gazeta „Pravda”, cu tot ce s-a spus despre om ca OM, adică om mic, dar cu literă mare, tov. redactor-şef. Socialismul niciodată nu şi-a propus să nască, să crească, să educe şi să înmormânteze oameni negativi, fiindcă ei – pur şi simplu – trebuie să fie, aşa cum spune tov. racu. Or, chiar dacă există încă destui indivizi „negativi” în socialismul nostru dezvoltat, asta nu înseamnă că toţi oamenii, şi mai ales cei „simpli” – „pot şi trebuie” să fie negativi. Doar această filozofare despre eroul pozitiv şi negativ, totala neînţelegere a filozofiei marxuist-leniniste, ne-folosirea ei creatoare şi mobilizatoare în împrejurările curente, în care avem şi bouţi, şi Serafimi, ne demonstrează că autorii recenziei au folosit înşirarea documentelor de partid şi a cuvintelor de felul „cerinţa esteticii marxuist-leniniste” în mod cu totul şi cu totul speculativ. Aşadar, recenzenţii nu sunt critici. Nu sunt, desigur, nici bouţii despre care scrie Vasile Vasilache.

2.

Apoi, dacă am ajuns până aici de ce să nu sporovăim niţel, de pildă, din a cui vină tovarăşul profesor Ion Ciocanu nu mai educă studenţii de la Universitate, om cu destulă inteligenţă ca să poată face atâta lucru? Răspunsul la întrebare este, iar, simplu: fiindcă aceiaşi recenzenţi îl critică pe scriitorul şi profesorul Ion Ciocanu încă şi mai dur decât pe scriitorul Vasile Vasilache. Trebuie de aflat şi acest adevăr, nu? Iar dacă se află acesta se va putea demonstra că bouţul despre care scrie Vasile Vasilache paşte nu numai pe pajiştea unor sate, ci şi pe băncile dărăpănate ale Universităţii de stat. Aşadar, atitudinea ostilă faţă de alt critic literar, care a îndrăznit să nu fie de acord cu domnul tov. racu, trebuie să fie administrativă. Adică dacă n-ai vrut să mă crezi, să-mi crezi marile descoperiri, eu te fac praf şi piftie, eu te dau afară din lucru în toate părţile, eu spăl cu tine bouţul lui Vasile Vasilache. E un fel de comportament tare nu ştiu cum, deci şi neun fel de comportament nei lui vasile vasilastra că bouţul despre care scrie Vasile Vasilache paşte nu numai pe pajiştea unor comunişti. Înţelege oare, atunci, tov. racu marea descoperire a lui Hegel, utilizată de marxu: legea negării negaţiei e una şi alta lupta contrariilor. Sau poate tov. racu tot crede – şi crede întârziat – că aceste legi au fost scrise de marxu doar pe hârtie spre a fi învăţate de studenţi până la examen, şi gata? În sistemul socialist nu există contradicţii antagoniste, au murit odată cu generaţia care le făcea să trăiască, iar contradicţiile neantagoniste trebuie să existe necesar, din simplul motiv că trebuie să existe careva tipuri de contradicţii, după marxu. Aşa că în mod normal racu nu putea fi de acord cu Ion Ciocanu – mai ales că tov. racu pe care nu l-am văzut încă în ochi este şi tare mic de statură -, şi, deci, asta înseamnă că şi conflictul celor doi nu trebuia să ducă la „ eliberarea” lui Ion Ciocanu din serviciu, ci la altceva. Altfel teza stalinistă privitoare la înăsprirea luptei de clasă odată cu biruinţa socialismului nu va mai fi luată de nimeni în serios.

Aăa, oae, aşa zice, vocalic, şi Artur Rimbaud în polemica lui cu Vrelaine despre rostul părului verde la poeţi,  înăsprind lupta de clasă, ajungem la următoarea întrebare: poate domnu tov. racu nu ştie cum trăieşte ţăranul moldovean şi sovietic? Îl sfătuiesc să se mai plimbe pe la piaţă, pe la staţiile de autobuse, pe la gara de trenuri. Şi, spre a fi la fel cu ei, să facă ca Ioan Cuza Vodă, adică să îmbrace nişte haine ţărăneşti, şi să meargă în ele printre ţărani. Mai întâlneşte astfel ceva mai nou, se mai schimbă ceva pe ici-colo, acolo, în creierul tov. domniei sale. Cu frazeologie goală nu faci comunismul. Şi dacă nu vom cunoaşte adevărul, că avem încă multe neajunsuri, ce ne facem? Cum le biruim? Cu fraze de tipul că trebuie să fie aşa cum îşi închipuie tov. racu şi nu altfel dăm, cum am mai dat, tot cu oiştea în gard. Noi nu avem profeţi, tov. redactor-şef, societatea noastră e o societate de constructori, de oameni care mai şi construiesc, eh, o societate nemaivăzută. Fără profeţi. Deci, domnu tov. racu ar trebui să stea în rândurile din alimentare. Poate aude vorba adevărată a ţăranului şi a orăşeanului despre ce şi cum se construieşte. Şi nu ar fi bine ca pentru o vorbă de a lor, a ţăranilor şi orăşenilor, mai dură, spusă în rândul de la carne sau unt, cu nuanţe mai neplăcute urechii lui tov. racu, bine spălate, ei trebuie să fie pedepsiţi.

Dar nu despre asta vreau să vă vorbesc, tov. redactor-şef. Domn tov. racu a uitat cu desăvârşire că vorba nu-i atât despre săturarea unor flămânzi, ci despre schimbarea conştiinţei celor care au fost întunecaţi cu foamea. Recunoaşte, deci, tov. racu, modest, că poporul a fost întunecat şi că urmele acelui întuneric sunt încă destul de vizibile. Anume de aici pornind eu conchid că Vasile Vasilache ne-a spus un mare adevăr. Şi nu numai un adevăr politic şi social, ci şi un mare adevăr artistic. Aşa zice şi Moscova. Nu prea am auzit să se vorbească pe la Moscova despre cărţile celor apăraţi de tov. racu atâta ca despre cartea despre bouţul lui Vasile Vasilache. Şi cu cea critică de la Moscova nu se glumeşte. Nu vă este de ajuns că s-a alungat Druţă? Cum, oare, la Moscova îl înţeleg şi pe el, dar aici – ioc! racu, se vede, nu pricepe! Nu pricep nici eu.

3.

Cică în „Povestea cu cocoşul roşu” autorul ar fi făcut să dispară tipul. Aşa zice criticantul tov. racu şi mai multă lipsă de inteligenţă doar arareori întâlneşti. Mă mir cum Dante nu a luat pildă de la marele tov. racu moldovan din a doua jumătate a secolului XX şi n-a indicat anul, luna, ziua, ora, minuta şi secunda când a intrat tipul în infern şi când a întâlnit acolo pe tipul pe care  l-a întâlnit. Mă mir. E foarte mult de mirat în felul marxuistului tov. racu de a critica marxuist o poveste, fie şi cu un cocoş roşu, care este, de fapt, un bouţ, dar al lui Vasile Vasilache, nu al lui tov. racu. Şi dacă este de mirat, deci e şi foarte supărător. Neînchipuit de supărător.

Şi încă despre o chestie bătătoare la ochi trebuie să vă vorbesc, tov. redactor-şef: criticul, numitul critic, nici nu-i mai ţin minte numele, nu pomeneşte nimic despre calităţile artistice, evidente la Moscova, ale romanului lui Vasile Vasilache. Parcă ar critica o carte de critică, un manifest politic, o cărticică de muncă, nu un roman. Poate nu despre aceea spui ce spui, poate nu aceea critici, domnu tov. racu, că, iaca, mai am o pildă, fiindcă, se vede, nu mă crezi. Spuneai tot într-un articol şi mai repeţi asta, probabil, şi studenţilor, că Druţă nu e romancier, că el e abia oleacă de nuvelist, că dramaturgia e slabă de tot la Druţă etc. Oare nu greşeşti? Reviste mult mai prestigioase decât asta unde scrii matale – şi mult mai cu tiraj – au publicat nu numai opera scriitorilor pe care îi „critici”, ci i-au şi apărat de matale, adică de tov. racu. Se vede că tot de pe poziţiile marxuismului, că de pe altele cum se poate? Mă mir, aşadar, cum din aceleaşi ecuaţii se poate extrage aşa părere contrară – tov. racu e mai deştept ca „drujba narodov”, „literaturnaia gazeta” şi altele. Din toţi doar racu ştie să apere marxuismul, restul au fost induşi în eroare, au fost minţiţi.

Tov. redactor-şef! Oare nu oameni ca tov. racu induc în eroare opinia publică şi duc înapoi societatea noastră multilateral dezvoltată? Nu, ei nu sunt conservatori. Ei sunt ologi de simţul azi-ului, uită în ce timpuri trăiesc, deci au desfiinţat timpul. Asta e, deja, o boală. Dar care? Omul îmbătrâneşte, ce face mai încet şi dacă n-are destulă inteligenţă la zi nu prea simte că nu mai este cel de acum 20 ani, că au trecut acele timpuri, drept, tot omu vrea să fie ca înainte, nu mai reuşeşte să fie ca azi, şi în aşa un fel ajunge să trăiască la timpul trecut. E caz de boală, oameni buni, tovarăşul în cauză a pierdut mirozna timpului, trebuie internat într-un câmp cu flori uscate, să miroase pelin uscat, mohor uscat, trifoi uscat, să miroase şi prin miros să fie readus la timpul lui normal. La fel judecau capitaliştii despre sistemul care prindea odinioară puteri, comunismul. Şi s-au educat imediat fiindcă au învăţat arta de a mirosi timpul rachetelor cu bombe atomice. Celui care e lipsit de timp şi nu ştie despre asta i se pare că cei din jurul lui sunt lipsiţi de timp, deci, tov. redactor-şef, scriind agramaţii despre romanul lui Vasile Vasilache tov. domnu racu e un caz de un fel de ieşire din temporalitate, adică, aşa zice manualul, de schizofrenie.

4.

Deschid şi citesc

Carte-necarte, dar când o deschid

HOP sare din ea fraza lui tov. racu: „cu povestea nu se glumeşte!”.

Tov. redactor-şef, ca să fim serioşi, Vă amintesc ceva ce am văzut cu ochii mei, cum se cumpăra la Vilnius, repede, cartea despre bouţ a lui Vasile Vasilache (am cumpărat-o şi eu atunci, stând la rând). Şi peste tot unde a fost tradusă, tot aşa se vindea, la rând. Oamenilor, deci, poporului, le plac poveştile astea, cu bouţi. Eu, fiindcă ştiu ce-i timpul, cât de hopuros e, am învăţat asta mai ales în ultimul an de facultate, îmi amintesc că am citit atunci în reviste germane, poloneze, româneşti că povestea lui Vasile Vasilache despre cocoşul cel roşu este un mare succes al literaturii sovietice de după război. Deci romanul lui Vasile Vasilache „povestea cu cocoşul roşu” descrie ce a fost cu omul şi cu bouţul lui după război, când a murit un ocean de oameni. E o minune că a rămas în viaţă anume acest bouţ, drăgăluit (sic!) de un anume Serafim. Îmi amintesc şi cele scrise de „drujba narodov”, prestigioasa revistă spun şi cred om bun că de aceiaşi părere e şi „semnatarul articolului amintit”, dăile cel de mai susu multă sănătate şi ani mai cu talent. Îmi amintesc frumos, că în „drujba narodov” scria drept, de la stânga la dreapta, că romanul lui Vasile Vasilache se poate compara cu un roman apărut prin 1968 despre care eu n-am auzit – „Un veac de singurătate”, cică tradus aproape în toate limbile literare de pe pământ, romanul întregii Americi latine, cu toate războaiele ei civile, cu toate catastrofele ei naturale, cu toată lupta ei pentru existenţă, luptă zilnică, lipsită, poate, de expresie artistică, dar reală ca şi nasul domnului tov. racu. Adică, aşa se spune pe la noi, cu toate hopurile ei, că oricât de bun ar fi drumul tot plesneşte pe ici-colea, de la sine, câte un hop, şi dacă nu caţi bine la drum, hopul acela, chiar dacă îi mic, prăvale în râpă şi carul mare.

A venit timpul, aşadar, să ieşim din anonimat, tov. redactor-şef. Ori eşti şi matale ca mine, şi ne înţelegem aşa cum se înţelege om cu om, ori nu eşti, aşa cum nu este şi tov. racu. Spun asta fiindcă anonimatul depinde de el (chiar dacă a scris un munte de articole la „Comunistul Moldovei”), iar ieşirea din anonimat celor alde Vasilache, Druţă, Vieru, Damian, că dacă îl credem pe tov. racu nu există scriitori pe aceste meleaguri, a fost şi este pe aici un pustiu mai pustiu decât marele pustiu din pustiul care este (să nu uit – tov. racu nu vrea să compare romanul lui Vasile Vasilache cu cele ale lui r. grille, n. sarot, d. buzzati, s. beckett, e. ionesco, c. j. taylor, s. below, m. bulgakov, d. tomas, f. felini, a. tarcovskii şi larisa şepitco), deci pentru a nu ne trezi mila n-are decât să înceapă din nou, de la începutul începutului abecedarului, poate învaţă ceva de la desenele omului de neanderthal, poate uneşte paleoliticul cu neoliticul, şi, însfârşit, poate ajunge la acele minunate şi excepţionale lucrări ale lui marxus şi engelsus, la cele în care se scrie despre artă, la locul acela unde engelsus spune că nu există în viaţă oameni numai buni, oameni fără nici o pată, nu există om pozitiv spune el, şi, deci, arta nu poate crea eroi pozitivi şi eroi negativi. Urmează, deci, o propoziţie de toată frumuseţea, o poate găsi şi tov. racu în schiţa introducerii la „contribuţii la critica economiei politice. Acolo scrie: „în cea ce priveşte arta, se ştie că anumite epoci de înflorire ale acesteia nu concordă câtuşi de puţin cu dezvoltarea generală a societăţii, şi deci cu dezvoltarea bazei materiale a acesteia din urmă, care constituie oarecum scheletul organizării ei. De exemplu grecii luaţi în comparaţie cu popoarele moderne şi Shakespeare”. Deci, poţi să fii bouţ scăpat de foamete, să nu concorzi câtuşi de puţin cu dezvoltarea generală a societăţii, şi, totuşi, să fii subiect al unei epoci înflorite cu splendide opere de artă. Ai înţeles, tov. racu?

Aşadar, dacă pe domnul tov. racu îl interesează dezvoltarea noţiunii de realism e indicat pentru el să se ocupe de studierea cel puţin a istoriei artelor de la origini până în zilele noastre. Poate atunci îşi va da seama că scriitorii care sunt recunoscuţi de critici de talie universală sunt împroşcaţi cu noroi de mizeria mioapă din provincie. Poate atunci va înţelege că nu e greu să-l faci pe Vasile Vasilache să părăsească Moldova (doar nu a fost greu să-l ducă Druţă şi, Slava Domnului, zeci de teatre din urss au ce au cu piesele lui, apoi mai sunt milioane de cititori care au ce au cu „bremea naşei dobrotî”, cu „povestea cu cocoşul roşu”.

Tov. redactor-şef! Privighetoarea părăseşte copacul când în el s-a aşezat o cioară! Deci, citatele din romanul lui Vasile Vasilache sunt analizate de autor superficial, recenzia lui e un fel de bucurie copilărească, „stai că te-am prins!”, cine a cunoscut cât de cât psihologia copilului va observa această linia maniaca a autorului amintit. El îl prinde pe Vasile Vasilache şi pe toţi criticii de la Moscova care l-au analizat asupra faptului de a fi spus ceva. Şi vorbele presupusului critic sună cam aşa: „Ai spus? Ai spus! Deci, te-am prins! Fiindcă tata a zis să nu spui, iar tu ai spus!”.

Apoi, tov. redactor-şef, vreau să-l întreb pe domnu tov. racu dacă ştie deosebirea dintre artă şi publicistică. Dacă nu, să îndrăznească a privi cel puţin opera marelui dispărut, laureatului marelui premiu pentru apărarea păcii „Lenin”, comunistul picasso, tabloul lui de la 1937 „guernica”, las să privească bine şi apoi să compare, dacă nu-i este frică, fie şi cu acea capela sixtină. Cu ce a făcut, adică, Michelangelo. Şi apoi cu „divina comedie”. Dacă cumva domnu tov. racu nu-l cunoaşte personal pe autorul acestei comedii îi amintesc, cu multă bunăvoinţă, coordonatele. Autorul „divinei comedii” este italianul Dante, născut şi mort nu chiar demult, din mai-iunie 1265 până în septembrie 1321, când tătarii veneau şi peste Italia.

Vreau să termin cu lista, dar mă trage de minte din nefiinţă shakespeare şi moliere, dostoevskii şi kafka, joyce şi proust, brâncuşi şi eminescu, balzac, tolstoi, gogol (aceştia sunt mari chiar şi scrişi cu litere mici) (oare racu l-a citit pe gogol, nu de alta, dar gogol nu ne-a descris în „suflete moarte” sau „revizorul” nici un erou pozitiv, unde, deci, este la gogol conflictul, tipul?). Cine eşti matale, tov. racu, după ei? Te-a gândit? Te frământă mai mult romanul lui Vasile Vasilache decât faptul că elevii la şcoală îl studiază pe tov. e. bucov şi nu pe shakespeare? Vasilache, zice tov. racu, nu e de talia lor, celor mari. Dar Vasile Vasilache   (împreună cu Druţă, Grecu, Vieru) a scos arta asta de aici din anonimat. Când se vorbeşte de asta, de ce-i pe aici, de la Nistru pân-la Prut, se vorbeşte mai întâi de ei, apoi şi de altele, de „belâi aist”, de pildă, apoi iar de bouţul lui Vasile Vasilache, cu cât mai mult „belâi aist” pui unde trebuie, cu atât mai mult se vorbeşte de ce este bun pe aici, aşa-i rusul, nu se compară uşor cu tov. racu.

Jalnic, aşa e ceea ce am citit în recenzia tov. racu din revista dirijată de mata, tov. redactor-şef. Când autorului nu-i ajung cuvinte aleargă ca un căţeluş şi amiroase diferite documente. Ei, dar căţeluşul, cine nu ştie cum este căţeluşul? Le şi mai stropeşte cu îngrăşământ natural, dizolvat în apă naturală. Deci, ultimul deci, prea mulţi lipsiţi de talent şi-au făcut carieră din alergarea asta. Părerea unor oameni de tip tov. racu duce, aşadar, partidul în careva eroare. A venit timpul, acum în lumina unor destule evenimente împrospătoare, să se termine, odată şi pentru totdeauna, să se termine şi să se treacă direct la eliberare, de elementele carieriste, altora de tipul lor, să se facă ceva. Măcar ceva, tov. redactor-şef.

1972, redactat 1980.

 

  1. Dima

 

După câteva zile – sau săptămâni – după ce această scrisoare a fost trimisă la „Comunistul Moldovei”, autorul ei, scriitorul acestor rânduri, a fost invitat la comisariatul militar din Străşeni, chipurile pentru un examen medical. Era ofiţer (după absolvirea catedrei militare a Universităţii de Stat în vara anului 1970) şi era obligat să facă doi ani de armată, anume ca ofiţer. Fusese invitat prin citaţie pentru o zi de miercuri, dar cum sâmbătă trebuia să fie nunta surorii lui (din cauza acestei nunţi care a avut loc aşa cum s-a planificat, data evenimentului este bine pecetluită în arhiva, colaterală, a istoriei), tocmai în acea miercuri s-a făcut cortul cel mare al nunţii şi a trebuit să lucreze la acel cort împreună cu Serafim, nu eroul lui Vasile Vasilache, ci un văr de al tatălui său, care, ce coincidenţă, toată viaţa creşte bouţi (cei care doriţi puteţi să vedeţi cum Serafim le duce bouţilor apă în lunca de la Dănceni, fiindcă Serafim mai trăieşte). Alţi oameni pentru treaba asta nu erau, aşa că cei doi (Andrei şi Serafim) au muncit din greu toată ziua. Seara au mai băut vreo câteva pahare de vin (Serafim fără asta nu poate), aşa că dimineaţa el s-a trezit cam mahmur, de fapt l-a trezit pe la 6.00 mamă-sa, fiică de deţinut politic, ucis de comunişti la Magadan („nu vreau să te pierd aşa cum l-am pierdut pe taică-meu!”, îl tot învaţă). Nu l-a lăsat să doarmă: „Du-te la Străşeni, la comisariatul militar, că nu vreau să faci puşcărie”. Or, puşcăria nu făcea parte din planurile lui în acea dimineaţă, chiar dacă îl durea niţel capul şi, mai ales, îl dureau muşchii după efortul de ieri. A băut, ce a băut? o cafea a băut, o cană mare de cafea, de un litru, aşa bea el cafeaua pe atunci, citise la Marin Sorescu despre asta, dar şi Leonida Lari îl deprinsese cu cafeaua multă şi amară, fiartă la ibricul de un kilogram, dacă nu bei cafea nu eşti, ha-ha-ha, talentat, Leonida râdea mult şi mereu, deşi când intra în odaie se încrunta aşa de tare că el izbucnea în râs, a mers, deci, cu nişte autobuze la Străşeni, unde a ajuns la comisariatul militar pe la 9 dimineaţa. Comisariatul era într-o curte mare, a mers spre stânga, unde se mai vedeau nişte tineri. S-a prezentat, a arătat şi citaţia, căpitanul de la intrare, un grăsuţ dolofan, nu-l va uita toată viaţa, l-a dus imediat la un medic (era un bărbat înalt, plinuţ, inteligent, îmbrăcat în halat alb, dar care a vorbit cu el numai în limba rusă, dar cu accent). Acela s-a uitat cu interes la faţa lui palidă (de muncă şi beţie, dar de unde să ştie el, doctorul, cât a muncit el ieri, cu Serafim?) şi l-a întrebat de ce nu a venit ieri, aşa cum scrie în document?

  • Avem nuntă, a spus, se mărită soră-mea, şi am făcut cortul.
  • Aaa, nuntă, a zis medicul cercetând dosarul lui, prea gros, din câte se vedea, pentru începutul unei cariere militare. Înţeleg. Dar inima te mai doare?
  • Care inimă? A zis.
  • Asta, a bocănit cu un ciocănaş medicul în pieptul lui. Inima asta nu te mai doare?
  • Uneori, a spus, când mă întind prea tare sau când citesc prea mult. Uneori eu citesc mult.
  • Aaa, nu, ce aud eu nu e o durere de uneori. E o durere constantă. Adâncă. Chiar nu o simţi?, a mai spus şi, brusc, la trăsnit cu ciocănaşul peste genunchi.
  • Uneori, a zis, uitându-se mirat, ca un bouţ, la saltul genunchiului său.
  • Trebuie numaidecât să o lecuim.
  • Durerea?, a întrebat, acum mirat şi de faptul că doctorul l-a trăsnit şi peste celălalt genunchi.
  • Şi durerea, şi inima, tot.
  • Dacă ziceţi.
  • Problema dumitale, Andrei Vasilievici, e că doctorul de inimă a fost ieri de dimineaţa, te-a aşteptat, şi, fiindcă avem mare nevoie de specialişti ca dumneata în armată, va veni şi azi, dar peste o oră, sau două. Va trebui să-l aştepţi în coridor.
  • O oră pot să aştept, dar mai mult nu, că se supără tata, sâmbătă avem nuntă, tovarăş doctor.
  • Nici o problemă, Andrei Vasilievici. Aşteaptă, matale, tovarăş locotenent, aici scrie că eşti locotenent, în coridor, acolo sunt şi scaune, iaca, dacă vrei, îşi dau şi vreo 3 ţigări, să nu-şi fie urât.

Am luat ţigările, că din 14 martie 1971 fumam avan (acea zi este subiectul unui întreg roman) şi am ieşit în coridor. Nu vă supăraţi, dar de aici încolo va trebui să trecem de la persoana a treia la prima, adică de la el la mine, la Andrei Vartic. Că anume mie şi nu unui oarecare lui mi s-au întâmplat toate cele ce urmează. M-am învârtit acolo, de colo-colo, pe coridor, am citit diferitele placate cu bravi soldaţi şi ofiţeri ai Armatei Sovietice, capul mă mai şi durea, îmi mai era şi sete, dar fiind disciplinat nici măcar nu am ieşit în oraş (Străşenii, dă, sunt oraş) să beau undeva nişte apă gazoasă, m-am mulţumit cu cea din robinetul din curte, drept că mă mai şi spălam pe faţă, mă mai şi răcoream acolo. Peste o oră şi ceva, văd, trece pe alături medicul, deja fără halat alb. Cât mai aştept? îl întreb. E pe drum, acuşi ajunge. Nu pleca nicăieri, zice, că vine numaidecât. Tovarăşul căpitan de la registratură e la curent, ascultă de el până vine medicul de inimă. A spus şi s-a dus. Rămân cu acel căpitan. Nu mă supraveghea, dar din când în când tot ridica ochii să vadă dacă nu am plecat. Nici nu avea ce să facă, fiindcă mai mulţi recruţi pe acolo nu erau. Peste încă o oră îl întreb: tovarăşe căpitan, vine medicul? Acuşi-acuşi, zice. Nu de alta, dar sâmbăta este nunta surorii mele, mă dau eu mai aproape de el, să nu strig, şi tare se va supăra tata dacă nu vin la ajutor. Acuşi-acuşi, zice căpitanul şi, ca să arate că se interesează de mine, sună pe cineva. Vine, acuşica vine. Mă mai plimb o oră, apoi încă una, apoi încă una, vine seara, şi medicul tot nu vine. Tovarăşul căpitan intra din când în când într-un cabinet, vorbea cu cine era acolo, ieşea şi mă liniştea:

  • Acuşi-acuşi, e tare ocupat, dar vine, vine numaidecât.
  • Poate vin şi eu mâine, că mai am de lucru la nuntă, iată înserează?
  • Nu, nu, el vine azi, nu te nelinişti, şi el a zis să stai liniştit, că vine oricum, şezi aici liniştit, auzi, şezi aici, că vine.

M-au ţinut aşa până pe la ora 6 seara. Mă gândeam la nuntă, mă gândeam şi la boală, cine ştie ce boală mi-or fi găsit, şi nici prin minte să-mi treacă, drept că până la un anumit moment, întâmplarea care s-a întâmplat. La un moment dat în curte a intrat în trombă o salvare. A ieşit un nor mare de colb atunci când a frânat. De lângă şofer a coborât o doctoriţă tinerică, tare tinerică, mai nici nu părea a doctoriţă, şi m-a poftit, tot în limba rusă, mai fără să se uite la mine, în cabinetul doctorului de dimineaţă. A zis să dezbrac cămaşa, să-mi asculte inima. De fapt nu-mi asculta inima, ci se uita undeva în gol. Apoi a scris ceva în dosarul cel gros, un dosar destul de gros, cum am arătat mai sus, pentru un tânăr care încă nu făcuse armata.

  • Sunteţi bolnav, a zis. Trebuie să Vă internăm la spital.
  • Cum să mă internaţi la spital? Sâmbătă avem nuntă, să mărită sora mea. Trebuie să mă duc acasă. Nu mă duc la nici un spital.

În clipa asta, aşa de parcă asculta convorbirea noastră, în cabinet a intrat un general. Avea epoleţi mari, de aur, de general. Era înalt, părea de vreo doi metri, sur, şi nu era gras. Era, zău, foarte deştept.

  • Andrei Vasilievici, a zis parcă mişcat de ceva ce nu trebuia să ştiu, nu e vorba de o internare deosebită, doar acum seara, iată, medicul nostru de inimă te duce la un spital, te ascultă acolo un medic de inimă profesional, Vă scrie leacuri şi Vă duceţi acasă.
  • În astă seara?
  • Cel târziu mâine dimineaţă, că poate să Vă facă şi o electrocardiogramă.
  • Păi nu eşti dumneata acel medic pe care îl aştept de dimineaţă? mă întorc supărat spre doctoriţa cea tânără?
  • Andrei Vasilievici, tovarăşe locotenent, Vă rog să nu Vă neliniştiţi, tovarăşa doctor nu a ştiut că acest caz este atât de grav. Dumneata, acum, mergi la spital. Ne-am înţeles? a adăogat, brusc, într-o română perfectă.

Spune generalul aceste cuvinte şi eu văd în ochii lui un fel de licăr de complicitate, adică nu te împotrivi, băiete, că va fi mult mai rău dacă te împotriveşti. Fă ce spune moş general şi, poate, toate se vor termina cu bine pentru matale. Îmi trecu, de altfel, prin minte, să mă împotrivesc, să încep să mă revolt, ce naiba, am nuntă, să strig, aşa cum îmi este feleşagul, sau, în cel mai bun caz, fiindcă îmi trecuse mahmureala de aseară, să ies pe poartă şi să mă duc acasă, fără să-i ascult. Dar în timpul ista – văd pe geam – cum din „Salvare” au ieşit doi zdrahoni de vreo doi metri, tot în halate albe. Fumau. Cu aceştia nu-i de glumă, Andrei Vasilievici, mi-am zis şi, tot pe neaşteptate, am strâns mâna generalului – La revedere, tovarăşe general! – şi am ieşit din cabinet împreună cu tânăra doctoriţa.

  • La revedere, tovarăşe căpitan!
  • Îhî! Mi-a răspuns căpitanul, uitându-se cu mare interes la şoldurile doctoriţei.

Mă apropii de „Salvare”.

– Zdravstvuite, rebeata!, zic şi intru în „Salvare”. Ei, nu-mi răspund, se bagă după mine, aruncând chiştoacele fără să le stângă. Era deja luna mai, dar, parcă, se întuneca prea repede. Doctoriţa s-a aşezat în faţă, eu pe bancă din spatele ei, un zdrahon într-o parte, altul în faţă, dar pe banca din spate.

  • Unde mergem? întreb.

Tac.

  • Se poate o ţigară?

Tac, dar unul scoate o ţigară bună, cu filtru, şi chiar mi-o şi aprinde. Fumez. Perdelele de la „Salvare” sunt trase, nu văd unde mergem, dar cu certitudine ieşim din Străşeni, mergem spre răsărit, pe drum bun, şi, din câte mă pot orienta, mergem spre Chişinău. De odată îmi dau seama că aceştia vor să mă ucidă.

  • Sâmbăta e nunta surorii mele, zic, nu s-ar putea să ştiu unde mergem, ca să dau acasă un telefon, să le spun că nu vin în astă seară acasă?

Întreb, desigur, în limba rusă. Zdrahonii tac, deşi mă privesc cu oarecare interes. Dacă nu mă ucid, dacă încă nu m-au ucis, înseamnă că mă duc la închisoare. Mai repede la KGB. Au fost mai multe acţiuni publice de ale mele în ultimul timp, în boema chişinăuneană, care or fi trezit interesul organizaţiei lor. Sunt prieten cu Andrei Sârbu, Tudor Braga, Nicolae Răileanu, Leonida Lari, Ion Puiu, Filip Dascăl, Leonard Tuchilatu şi alţi boemi la vedere, dar mai aveam şi gânduri ascunse, mai desidente şi boeme decât ale lor, scăpate, uneori strigate, pe ici-colea. Despre limba română şi literele latine. Pe astea, pe toate, le-am învăţat de la Pavel Balmuş. Nu mai ţin minte cine m-a dus la Pavel Balmuş, dar el este un fel de nănaş al românismului meu. Scriam numai cu litere latine. Despre Eminescu. Despre „trăiască naţia sus cu ea!” Despre Soljeniţin. Despre crimele staliniste. Despre democraţie. Recitam pe ici-acolo „Doina”. Le mai scrisesem câteva scrisori ironice unor scriitori, pe la Uniunea Scriitorilor, pe la diverse redacţii, unele le citisem în public în cămăruţa lui Ion Puiu, în atelierul lui Andrei Sârbu, poate şi pe la căsuţa de lângă stadion a lui Pavel şi Clara Balmuş, de la care împrumutam multe cărţi româneşti, pe la Dumitru Iepuraş, dacă nu cumva pe atunci era în armată, trebuie să mă documentez mai bine, că pe el chiar l-au luat în armată, a făcut doi ani de armată; pe la Anatol Rotaru, care încingea special pentru mine nişte ospeţe (spirituale) de pomină (avea nişte părinţi excepţionali, ce discuţii se mai întâmplau în casa lor de pe strada Pugaciov, de la Botanica, ce frate prietenos avea Anatol, ce cafea minunată ne făcea mama lui, Doamne Dumnezeule, ce timpuri minunate am mai trăit atunci). Oricum, mergând şi tot mergând în „Salvare” mi se făcuse frică nu şagă. Taciturnii aceştia mă duc să mă omoare. Aveam în minte fragmentele din „Arhipelagul Gulag”, ascultate la radio „Europa liberă”. Aşa era, ascultam, uneori în grup, radio „Europa liberă”. Comentam ce ascultam acolo. Mai ales muzica. Jimmy Hendrix. John Lennon. Janis Joplin. Etc. Eram pletos, purtam nişte doki vechi, de 5 ruble, rupţi special pe ici-acolo. Scria pe ei, pe alocuri, şi Love Peace Free. Dar problema asta va fi dezbătută ceva mai târziu, la Moscova, altă poveste cu mare suspans, când a fost arestat pentru vagabondaj… Cei care ordonase să mă ducă unde mă duc aveau cu certitudine nişte probleme cu mine.

Mergeam, mergeam, nu se mai vedea capătul drumului. Brusc nu mi-a mai fost frică. Mă gândeam la mama. Săraca, are sâmbătă nuntă şi băiatul ei, cel cu care s-a mândrit ani de zile, şi la şcoală, şi la Universitate, nu numai că nu va fi la nuntă, ci nici nu va mai fi, va fi aruncat în vreo râpă… Ce va fi deseară acasă, ce va fi mâine, cum va fi nunta fără el, fără nici o veste de la el? O situaţie mai stupidă nici că se putea. Şi cum de m-au potcovit aceştia tocmai acum? Nu puteau să mai aştepte vreo câteva zile? Nu ştiau de la informatorii din sat sau de prin grupurile unde umblam – şi Leonida Lari, şi Ion Puiu, şi ceilalţi, că erau împânziţi de informatori şi, probabil, chiar de ofiţeri sub acoperire. Peste tot spusesem că am sâmbătă nuntă. Toţi prietenii mei ştiau că am sâmbătă nuntă. Chiar să o fi făcut special, să-mi rupă inima, să rupă inima mamei, care era gata să moară ea, dar să nu mă vadă pe drumul lui bunelul Andruşca?

Sigur, începusem să-mi fac planuri cum să înfrunt moartea, se vorbea mult în cercurile boemei din Chişinău despre felul cum kgb-ul ia de pe drum oamenii, mai ales tinerii, care nu se supun şi apoi nimeni nu mai ştie de ei. Îi găsesc morţi pe la vreo margine de sat, parcă bătuţi de tinerii de pe loc. Asta era povestea. Şi, prin acele sate, nimeni nu ştia cine sunt acei tineri. Deci, făceam planuri de moarte. Nu avea rost să mă zbat, să ţip. Asta nu schimbă nimic, absolut nimic. Din altă parte, dacă voiau să mă omoare, de ce m-au chemat la Comisariatul militar? De ce nu m-au luat de pe drum, la staţia de autobuze, când ieşeam de la bibliotecă, când mă plimbam dimineţile de-a surda, prin parc, până se deschidea biblioteca? Nu, nu vor să mă omoare, îmi trecu brusc prin minte. Vor să mă cuminţească. Să le fie altora de învăţătură, iaca, aţi auzit, Vartic acela, care învăţa aşa de bine, care umbla cu genţile de cărţi după el, deşteptul cela care nu mai iese de la bibliotecă, iaca, stă la închisoare Ba nu, vor să experimenteze pe mine cuminţirea. Careva procedee de cuminţire, careva leacuri. Şi dacă vor asta înseamnă că mă duc la Costiujeni.

Brusc „Salvarea” s-a oprit.

  • Vâhodi!

Cobor. E întuneric, dar văd că sunt la un spital. Sunt băgat încetişor de cei doi zdrahoni într-o încăpere pe care scrie „Priemnoe otdelenie”. Doctoriţa nici nu coboară din „Salvare”. Nici măcar nu a transmis dosarul meu de la comisariat. Cei doi pleacă imediat, închizând uşa. Rămân singur. Aud cum uşa se închide şi din afară. Atâta ţi-a fost, Andruşa, nepotul lui Andruşca Constantinov din Ialoveni. Surcica nu sare departe de la trunchi. Intră, însă, o soră medicală, acestea se cunosc dintr-o mie.

  • Dezbracă-te! – Slava Domnului că măcar asta vorbeşte româneşte.
  • Da de ce?
  • Cum de ce, de ce? ca să te internez, iaca de ce?
  • Şi-n care spital vreţi să mă internaţi?
  • Care spital, care spital, aista, de la Costiujeni.

Spitalul de la Costiujeni este spitalul cu cea mai proastă reputaţie din RSSM, spitalul de boli mintale, psihice, de nebuni, de alcoolici, de fete cu boli venerice, spun asta din auzite, nu fusesem acolo niciodată, dar, oricum, nu e KGB-ul, şi, iar Slava Domnului, măcar sunt viu, stau de vorbă cu o soră medicală normală, cu o femeie normală, durdulie, nu cu maiorul Mămăligă şi prietenii lui de la KGB, aceea care m-au întrebat de ce scriu cu litere latine şi cine-i conducătorul organizaţiei, stau de vorbă cu o simplă femeie de la ţară, se vede de la o poştă.

  • Şi de ce m-au adus pe mine la Costiujeni? întreb.
  • Cum, de ce? se miră sora. Hai, dezbracă-te, că nu am timp de vorbă.
  • Da de ce să mă dezbrac?
  • Ca să-ţi dăm haine de spital, curate, fierte, să nu aduci vreo zarază, ca aista, Migali, ai auzit de Migali, aista când î-şi spală ciorapii în Nistru piere tot peştele de mai la vale, ha-ha-ha!
  • Şi cât am să stau în spital? întreb încet, ca să n-o supăr.
  • Cât, cât? De unde să ştiu? O lună, două luni, trei luni, un an. Numai doctorul ştie.
  • Doamne fereşte, zic. Sâmbătă am nuntă, se mărită sora mea.
  • A, de la nuntă ie-ţi grijă. Mai repede de o lună nu iese nimeni de aici. Nu vezi că s-a închis uşa.
  • Şi mama? de fapt gândesc în voce tare. Mama ce-o să zică? Mama nici măcar nu ştie unde sunt?
  • Cu mama nu-i de glumit, a răspuns, probabil înduioşata, sora medicală. Va trebui să-i spui cumva, să nu creadă că stai mort în vreo râpă. Şi, iaca, te-au luat tocmai la nuntă. Doamne fereşte de asemenea năcaz. Hai, dezbracă-te!

Mă dezbrac.

  • Să scot şi chiloţii?
  • Tot, scoate tot, iaca mă întorc, nu mă interesează ce ai acolo, în chiloţi, că n-ăi mai fi plemennoi, ha-ha-ha, iaca, îţi dau şi nişte schimburi mai noi, chiar sunt nou-nouţe, mare nevoie peste capul mam-tei. De unde te-au luat? De pe drum?
  • Nu, de la comisariatul militar.
  • Ai noroc, a zis sora. Hai, îmbracă-te mai repejor.
  • Măcar o oglindă să aveţi aici, să văd cum arăt.
  • Arăţi bine, ca toţi nebunii. De ce nu te tunzi?
  • Nu ştiu. Se vede că din prostie.
  • Voi vă prostiţi, da alde mam-ta suferă. Aşa, cum îţi spune?
  • Vartic, Andrei a lui Vasile Vartic din Dănceni.
  • Ştiu, îi scris aici. De ce nu te-au adus ieri?
  • Păi, ieri nu am putut eu, am făcut cortul.
  • Aici scrie că trebuia să te aducă ieri. Amu, ce fac? secţia unde trebuia să fii internat ieri s-a împlut. Şi doctorii sunt plecaţi.

Eu mă îmbrac, sora sună undeva, apoi în alt loc.

  • Aşa, zice. Iar ai noroc, nu sunt locuri şi te pun cu epilepticii
  • Cu cine?
  • În secţia a şasea, cu epilepticii.

Ea se uită la mutra mea de ignorant în structura spitalului de nebun, dă, oi fi un tinerel frumuşel, cu plete mari, cu mustaţă neagră ca pana corbului, dar cum arăt, se vede, e de râs. Şi ea râde:

  • Nu te teme. Epilepticii sunt oameni normali, doar că se zbat din când în când.
  • Ăştia sunt cei bolnavi de „boala cea neagră”?
  • Aiştia, aiştia., hai cu mine, şi să nu dea Dumnezeu să fugi, că or să te omoare în bătaie. Aista-i tot sfatul pe care ţi-l pot da. Şezi liniştit, nu striga, nu te fărma, nu te opune, fă tot ce-ţi spun ei. Aici nu-i de glumit, băiete.

Mergem noapte, pe jos, printre blocuri. Spitalul nu pare de temut. Nu aud urlete, ca în „salonul nr. 6” al lui Cehov, deşi se vede multă lume pe la geamurile luminate. Ajungem la blocul 6, urcăm, se pare, tot la etajul şase. Sora sună. Trec câteva minute. Ea tace. Tac şi eu. În sfârşit uşa se deschide. Apare o soră medicală, o fată. Foarte frumoasă.

  • Iaca, Marusea, l-am adus. Caută-i un pat mai normal, că-i vai de capul lui, sâmbătă are nuntă, da aiştia l-au adus, ţi-am spus, după spisok.
  • Cum te cheamă? zice Marusea.
  • Andrei îl cheamă, răspunde sora de la internare. Ai telefon în secţie?
  • Am, răspunde Marusea.
  • Lasă-l să sune acasă. Mam-sa nu ştie unde-i.
  • Păi să vedem cum se poartă, spune Marusea. Şi zâmbeşte. De fapt, nu ştiu de ce, mi s-a părut că zâmbeşte ca un înger. Că, într-un fel, mă iubeşte. Că, într-un fel, am nimerit pe un câmp cu flori, frumos mirositoare, nu la spitalul de nebuni. M-au trecut fiori foarte adânci atunci când mi-a zâmbit aşa de frumos. Se vede că în prima clipă am şi înţepenit. Mai rar întâlneşte omul în viaţa lui asemenea frumuseţe de zâmbet. Mi-a dat mare putere zâmbetul acela, mare de tot.
  • Ai mare noroc şi de Marusea, spune prima. În general, văd că eşti norocos. Hai, noapte bună.
  • Noapte bună, zice şi el, dar într-un glas cu Marusea.

Marusea închide uşa cu mai multe chei şi-mi face semn să merg după ea, pe un coridor lung, de vreo 20 de metri.

  • Aici şed doctorii, spune pe la mijlocul coridorului. Aici este ospătăria, dejunul la 7, masa la 12, cina la 6, iar la 9 seara, înainte de culcare, un pahar de chefir şi o bulcă.

La capătul coridorului, pe stânga, alt coridor, tot de vreo 20 de metri. În colţ este cabinetul ei.

  • Avem 14 saloane, mai toate sunt pline, şi, cu părere de rău, la noi nu sunt comodităţi, mai mulţi oameni în salon, toaleta este comună, doar pentru bărbaţi, la noi stau numai bărbaţi. Unii dorm pe saltele, jos, dar pentru mătăluţă, fiindcă eşti mai deosebit, o să-şi găsesc un pat, în salonul din fund.

Scrie din foaia de însoţire datele mele, apoi se duce să caute un pat.

  • Vei sta în salonul 14, sunt vreo 20 de oameni acolo, dar sunt mai normai, au crize doar de două-trei ori pe zi. Acum sună acasă.

Sun la Dănceni. Slava Domnului că tatăl meu este brigadier la ferma de vaci a lui Bodiul, are telefon acasă. Răspunde soră-mea, Ana, îi spun ce şi cum, dar o şi mint, s-o mintă şi pe mama, că brusc m-a apucat o durere de inimă, dar nu tare, aşa, oleacă de durere, şi că cei de la comisariatul militar, să aibă încredere în ei, m-au internat la spital, sun acum de la spital, nu vă faceţi griji, zic, fac tot posibilul să fiu mâine seară acasă. Marusea zâmbeşte. Suntem, se vede, cam de aceiaşi vârstă.

  • N-o să poţi să te duci acasă, zice. L-alde tine nu le dă voie să se ducă acasă. Hai să te culc şi nu cumva să-mi trezeşti epilepticii, că nu mai închid un ochi în noapte asta.
  • Mulţumesc, Marusea.
  • Şi să nu-mi mai spui Marusea. Mă cheamă Maria.
  • Mulţumesc Maria, zic, o să fac tot ce spui. Şi mă gândesc, ca să n-o sperii: ce frumuseţe de om am putut să întâlnesc în noaptea asta, în secţia de epileptici a spitalului de nebuni de la Costiujeni.

Mă duce în salonul numărul 14. Iar, Slava Domnului, că nu-i numărul 6. Îmi scot ciupicii de spital şi mă întind pe patul arătat de Maria. Linişte. Nici măcar nu sforăie nimeni. Bine că am sunat acasă. Bine că am ajuns la Costiujeni şi nu la kgb. Bine că nu m-au ucis. Bine că am nimerit la epileptici. Bine că am dat aici de Maria.

Deodată vecinul din stânga începe să horcăie îngrozitor. Parcă moare. Sar spre el, sare, văd, şi vecinul de alături, un bărbat de vreo 35 de ani, scund.

  • Ţine-l pe-o parte, şopteşte, şi scoate-i limba.

Vecinul din stânga, care horcăie, e un băiat de vreo 16 ani, robust, se zbate cu putere, cade jos din pat, abia reuşesc să-l întorc pe o parte. Îi iese bale pe gură.

  • Scoate-i limba, repetă în şoaptă vecinul. Eu îl ţin, dar tu scoate-i imediat limba. Că se îneacă.

Deloc nu-mi place ce fac, dar îi casc gura băiatului, îi desfac cu toată puterea dinţii încleştaşi şi-i scot limba. Tânărul începe să respire larg, zgomotos, dar numai câteva secunde, apoi încet-încet se linişteşte. Simt cum urinează direct în pantaloni. Dar nu mă mişc, îl mai ţinem cu putere.

  • De unde eşti? – întreabă bărbatul.
  • Din Dănceni.
  • Aa, da eu sunt din Hânceşti. Cum te cheamă?
  • Am fost de multe ori la Hânceşti.
  • Tot epileptic? întreabă.
  • Nu, zic, de inimă, de la armată.
  • Hai să-l ridicăm încet şi să-l punem în pat. Dacă eşti de inimă ce cauţi aici?
  • Au vrut să mă ia la armată şi m-au găsit bolnav de inimă. Dar de ce m-au adus aici nu ştiu.

Intră Maria.

  • Gata, îi spune, tot în şoaptă, bărbatul, ia trecut şocul. Andrei îi tare de treabă. A sărit imediat la ajutor. Poţi să te culci. Acuşica Dima se trezeşte, cum se răceşte urina, cum se trezeşte. Şi băiatul este bravo, se schimbă el singur.
  • Poţi să te culci, Maria, zic şi eu. Oricum noaptea asta nu mai dorm.
  • Nu-i mare problemă să-l ajuţi, zice bărbatul. Important este să nu te temi de el, de fapt să vrei să-l ajuţi.
  • Aveţi grijă, zice Maria, dacă vreunul nu iese din şoc să mă chemaţi imediat.

În noaptea ceea am devenit doctor de epileptici. Cum intrau în criză, cum alergam la ei, îi întorceam pe o parte, îi ţineam strâns, le scoteam limba afară, şi-i ţineam aşa, cu limba scoasă afară, până se linişteau. A doua zi eram doctorul lor. Aflase cu toţii că sunt acolo pe altă linie. De la KGB. Pe la 6 a venit în salon şi Maria, mi-a mulţumit, a spus că nu dormise un ochi în schimbul trecut, iar ziua a avut treabă la bunici, în sat, la Mana, sunt 14 saloane şi nu chiar toţi se pot ajuta unii pe alţii.

  • Uneori mi se întunecă şi mie în faţa ochilor de la chinurile lor. Şi nu există pentru ei, săracii, nici un leac. Absolut nici un leac. Vrei un ceai?
  • Vreau foarte tare un ceai tare. Tare, negru şi cu mult zahăr.

În timpul când bem ceai îmi spune că medicul, şeful de secţie, se pare, azi nu va veni.

  • Are şi el o trebuinţă. E rus, dar nu-i om rău. Dacă n-o să sari cu pumnii la el, dacă n-o să răcneşti, o să te cruţe, ai să vezi. Noi în secţie nu avem sanitari, bolnavii noştri sunt oameni absolut normali atâta timp cât nu au criză, dar şi crizele nu sunt chiar lungi. În secţia asta este mai bine decât la alcoolici sau la nebuni. Ei, dar acolo sunt sanitari.
  • Bat?
  • Să nu dea Dumnezeu să te faci nebun, să răcneşti, să ţipi, să-ţi cauţi dreptate.
  • Cu asemenea ceai şi după o noapte atât de neobişnuită, ascult ca mieluşelul tot ce-mi spui Dumneata, Maria.

Bem ceai, vorbim de nuntă, de cort, de cât se pune la noi pe masă la nuntă, de câte feluri de salate se fac la Dănceni. Maria e de prin părţile Călăraşilor, din Răciula, dar are neamuri şi la Mana, acolo a fost ieri, la Mana. Pe unde o mai fi şi Răciula asta? N-am auzit de ea.

  • Ai auzit de Mana?
  • N-am auzit de Mana!
  • Un sat foarte mic, între Orhei şi Călăraşi, dar mie îmi place acolo, este satul bunicilor. Auzi, zice deodată, dacă la 9 nu vine medicul am să-ţi dau voie să te duci acasă, la nuntă.
  • Cum ai să-mi dai voie?
  • Am să-ţi dau de aici, din secţie, nişte haine, te schimbi şi te duci acasă, la Dănceni. Nu-i departe. Dar luni, la şase zero-zero să fii înapoi, aici, ai înţeles, ca să nu am probleme.

Încet, din ce reflex nu ştiu, mă ridic, mă aplec, şi-i sărut mâna. Am doar 24 de ani, nici 24 de ani, este luna mai a anului 1972 şi sunt băgat fără voia mea la casa de nebuni. Din întâmplarea care a fost nunta, din necesitatea de a face cortul, ce mare este puterea lui Dumnezeu, am întârziat la marea curăţire a statului sovietic de cei care nu i se supun, şi în loc să nimeresc în secţia cu nebuni adevăraţi am nimerit în cea a epilepticilor. Acolo, la nebuni, nu mai erau locuri. Aşa se întâmpla şi în timpul deportărilor, împlineau planul cu cei de pe listă, care le cădeau în noaptea ceea sub mână. Aveau mai mulţi pe listă, erau şmecheri. Dacă unii aflau de ce li se va întâmpla şi fugeau pe câmpuri, sau prin păduri, şi se întorceau peste câteva zile, puteau să scape. Nu-i mai ridica. Dacă, desigur, nu aveau proces politic. Aşa am ajuns să-i sărut mâna Mariei, sora de la etajul şase, de la epileptici.

Avea vreo 22 de ani. Sau 26. Nu a fost chip să aflu adevărul, nici Gheorghe nu ştia, vecinul de la Hânceşti, epileptic din născare, tată a doi copii normali, cu soţie normală, mecanic de maşini, mâini de aur, avea să-l mai întâlnesc prin Hânceşti, mai târziu, când o v-oi ajuta pe Nina să-şi monteze spectacolul de diplomă, Ursul, de Cehov, a şi jucat rolul principal în acel spectacol, a fost debutul meu în teatru. Gheorghe vine din când în când aici, în secţia de epileptici, la insulină, insulina era atunci unicul remediu care le mai rărea crizele. Băiatul pe care îl ajutasem în prima noapte era un găgăuz, învăţa în clasa a zecea, era tare deştept, citise o mulţime de cărţi. Îl interesa filozofia, căuta sensul vieţii. Gheorghe era credincios, baptist, dar băiatul nu înţelegea credinţa în Dumnezeu.

  • Hociu veriti, no ne mogu poneati veru, spunea.

Cu el vorbea în limba rusă, deşi părinţii lui vorbeau bine româneşte, învăţase în timpul românilor. Aceştia veneau des la băiat, îi aduceau mâncare, i-au mulţumit foarte mult, inclusiv cu alimente, pentru ajutorul pe care îl acorda băiatului lor. Ei erau credincioşi ortodocşi, dar, iată, băiatul, a fost stricat de cărţi, de şcoală.

  • Înţelegi (ponimaeşi), spunea Dima (aşa îl chema pe găgăuz), dacă există Dumnezeu, atunci viaţa mea nu are sens. De ce m-am născut eu? Doar ca să sufăr?
  • Nu e chiar aşa, ia răspuns atunci, la prima discuţie despre Dumnezeu. Mie toată viaţa mi s-a întors pe dos fiindcă nu am ascuns credinţa în Dumnezeu. În sentinţa de la Universitate, cea de la 14 martie 1971, era scris negru pe alb că sunt pedepsit „za veru v boga i apoliticinosti vzgleadov”.
  • Cum aşa, „za veru v Boga”? – întrebă Dima.
  • Aşa, simplu. Pentru credinţa în Dumnezeu, pentru faptul că am mărturisit deschis credinţa în Dumnezeu. Ei, mai era şi altceva, mai grav, probabil, aveam şi vederi apolitice. Înţelegi?
  • Înţeleg, a spus Dima, şi bunelul meu a fost dus în Siberia şi nu s-a mai întors.

Abia peste o lună, când fusese eliberat din spital, avea să afle că sub el, un etaj sau două mai jos, fusese închişi atunci mai mulţi incomozi, inclusiv A. S. şi M. P. Mai ales M. P., ginerele lui Andrei Lupan, avea să sufere îngrozitor, a fost şi bătut fără milă, pentru că se revoltase, pentru că voia să ştie tot Universul ce nedreptate i s-a făcut lui în familia vestitului academician. S-a liniştit numai după ce m-am dus la el cu Ion Puiu şi l-am strâns la perete să nu mai ţipe. Prostule, striga la el Ion, dacă vrei să ieşi viu de aici şi să ajungi şi mare scriitor, şi mare pictor, atunci trebuie să te linişteşti, să te supui. Că, de altfel, îţi bagă fel de fel de prostii, tot te liniştesc, dar cu medicamente, cu diferite prostii.

De fapt asta îmi spuse unul gras, nu mai ţin minte cum ne cunoscusem, venea la noi, la epileptici, din altă secţie, că mai sunt nişte pictori, compozitori, scriitori, în spital. Ştia o uşă, pare-se că avea şi o cheie, mergeam mai întâi în secţia de diagnostică şi de acolo ieşeam să ne plimbăm prin parc. Era tare nostim, gras şi nostim, dar aveam mereu senzaţia că şi el este de la KGB. Costiujeniul este un parc mare, şi grasu cela mi-a arătat tot parcul, dar şi toţi nebunii, alcoolicii, fetele. Zicea să ne ducem la fete, tare vor, zicea, nici nu trebuie să faci mare discuţie cu ele, te duci la gard, stai lipit de gard, şi hop, vine una, şi, hop, dă halatul la o parte.

2.

Luni, la 5.30 beam ceai cu Maria, la 5.00 m-a adus la spital un prieten, Petru U., cu maşina. Ştia şi el că cei care au probleme cu inima sunt internaţi de comisariatul militar la Costiujeni, zicea să nu-mi fie frică de asta: văd ce ai, şi-ţi dau drumul acasă. Iar pe la 10, am fost chemat la medic, de fapt la şeful secţiei, un rus cu ochelari, foarte, dar foarte plictisit de viaţă.

  • Tac, Andrei Vasilievici (discuţia avea loc în limba rusă), cum vă simţiţi în spitalul nostru?
  • Foarte bine.
  • Tac, tac. Şi de ce spui că aici te simţi foarte bine?
  • Linişte. Curat. Flori. Mâncarea-i la timp şi-i bună. Surorile şi sanitarele sunt de treabă. Se vede că în secţie este stăpân.
  • Păi eu sunt aici stăpânul?!
  • Nu ştiam, dar acum înţeleg de ce vă laudă toţi pacienţii.

De fapt atunci mai că nu vorbisem cu pacienţii, adică cu epilepticii. Fusesem plecat de vineri la nuntă. Vineri, sâmbătă, duminică am stat la nuntă, am cinstit nuntaşii, am chiuit, am jucat Jocul cel mare, am mai învârtit şi câte o fată. Nici măcar cu Gheorghe sau cu Dima nu vorbisem despre medic. Dar aşa mi-a venit pe limbă, să-l laud. El citea dosarul, parcă era alt dosar decât cel de la comisariat, ceva îl interesase.

  • Deci, nu aţi vrut să lucraţi învăţător la Bumbăta?
  • Acolo a fost vorba de o pneumonie, era să mor, am stat vreo lună pe foaie de boală, iar când m-am reîntors la şcoală, în noiembrie, toate orele mele erau împărţite între ei.
  • Şi nu ai scris scrisori, acolo, la Bumbăta?
  • Am scris una, în glumă. Am iscălit-o cu pseudonim. Ion Manole Vartic.
  • De ce Ion Manole Vartic?
  • Fiindcă Ion este bunelul meu, iar Manole este străbunelul Manole Vartic, despre care se spune că a venit de la Mărmureni, de lângă Piatra Neamţ. A trecut Prutul pe o coajă de nucă, aşa îmi spunea bunelul Ion, Dumnezeu să-l ierte.
  • Şi acum ce faceţi?
  • Acum sunt angajat pe contract la Muzeul de Literatură. Scriu un studiu despre Eminescu.
  • Tac, tac… Dar de ce ziceţi că vă doare inima?
  • N-am spus că mă doare inima, ei, cei de la comisariatul din Străşeni, generalul, era un general acolo, zău, doctorul, au zis că mă doare inima.
  • Tac, tac. Şi nu ai alte probleme cu viaţa?
  • Ce probleme să am?
  • Cu mama, cu tata, cu alţii?
  • Aaa, dă, părinţii nu prea sunt de acord cu felul meu de viaţă, dar alţi tineri, colegii mei de facultate, se ceartă mult mai tare cu părinţii lor.
  • Da celelalte, iaca scrisul, cu pseudonime, părul lung, pantalonii rupţi, ai avut nişte probleme la facultate. Ce a fost acolo, la facultate? Ai avut ceva cu Lazarev? Ce ai tu cu Lazarev?
  • Ştiţi, tovarăşe doctor, eu vreau să mă fac regizor de film.
  • Ce?
  • Vreau să devin regizor de filme artistice. Se pare că despre asta nu scrie acolo. Dacă vreţi să mă ascultaţi vă povestesc aşa cum este. Şi atunci se rezolvă tot, şi scrisul, şi părul, şi problemele de la facultate.
  • Hai, spune.
  • Tac, eu sunt prieten cu P. B., operator la „Moldova-film”. Povestea-i lungă. În 1968 a venit la Chişinău pentru nişte probe profesorul lui de la VGIK, Gabrilovici? Îl ştiţi pe Evghenii Gabrilovici? Cel care a făcut „Comunist”, „Lenin v Polişe”, „Lenin v Parije”? Ce mai calea-valea, Erou al Muncii Socialiste.
  • Tac!
  • Păi, iată, Gabrilovici a vrut să vadă Chişinăul, iar P.B. era în ziua ceea foarte ocupat, avea nişte filmări. Gabrilovici, însă, vroia să vadă numaidecât, anume atunci, Chişinăul, şi nu a vrut să fie condus prin Chişinău de cei de la „Moldova-film” sau de la Ministerul Culturii. Tam, Pavluşa, u vas sideat odni mudaki. Aşa a zis Gabrilovici: Odni mudaki… Dă, lui i se poate. A zis că vrea să vadă Chişinăul aşa cum este el, nu prostit de nătângii de la ministerul culturii. Şi atunci P. B. s-a gândit la mine, că sunt şi bun de vorbă, şi cunosc destul de bine Chişinăul, şi am citit şi nişte cărţi. Gabrilovici, însă, mi-a spus de la bun început, după ce am dat mâna şi ne-am pornit pe jos prin Chişinău: Băiete, vreau să vorbesc cu nişte evrei deştepţi din Chişinău, dar să nu fie şefi, nacialnici, hoţi, ai priceput? I-am arătat, deci, mai întâi Malina Veche, l-am dus la Avram, prietenul lui bunelu, evreu de aici, de la Malina Veche. Şmecher mare, nu i-a plăcut lui Gabrilovici. Apoi l-am dus la bojdeuca lui unchiu-meu Constantin Dobrovolschi, evreu şi el, de la Odesa, soţul mătuşii Galea, sora bunicii mele Ana. Aţi auzit de Mihail Dobrovolskii, campion european la ciclism? Acela-i vărul lui taică-meu. Tatăl lui, evreu, unchiul Constantin, a fost condamnat de Stalin la 25 de ani de puşcărie în 1949. Şi-a şters fundul cu „Pravda”, unde tocmai era portretul lui Stalin şi un prieten de al lui, tot evreu, a luat apoi hârtia şi a dus-o unde trebuie. E lungă povestea lui. Greu ia mai fost în Gulag, că-i plăcea să ia zilnic olecuţă, aşa spunea, olecuţă de vin, şi acolo nu se găsea deloc. Atunci, când a fost Gabrilovici la el, lucra la combinatul poligrafic. Zeţar. Ce discuţie a mai fost şi acolo, ce discuţie. Gabrilovici nu vroia să se rupă de lângă unchiu-meu. Am băut şi vin, multişor vin, că unchiu Constantin nu poate fără oleacă de vin. S-au pupat, şi-au spus bancuri, evreii sunt meşteri mari l-a spus bancuri, şi-au găsit neamuri prin Odesa, că fratele lui unchiu este un mare om de ştiinţă în Odesa, docent sau profesor, nu mai ştiu ce.
  • Interesant, despre asta aici nu scrie..
  • Puteţi să-l întrebaţi pe P. B., sau pe Vlad Ioviţă. A fost exact aşa cum Vă spun eu. După ce am mai îmblat de acolo-colo prin Chişinău, pe la piaţă, el şi acolo a stat de vorbă cu evreii lui, Gabrilovici m-a invitat la restaurant, zice, Andrei, hai undeva să mâncăm, dar aşa, mult, sănătos, gustos, po-moldavski; da eu spun – la Casa Mare, Evghenii Iosifovici, acolo-i locul -, de fapt acolo fusese nunta lui P. B. şi mie mi-a plăcut locul, mai ales cum cânta la vioară un evreu, Burdin, evreu sută la sută, dar cântă la vioară româneşte, româneşte sută la sută, dar îi evreu. Când a intrat Gabrilovici acolo, la „Casa Mare”, ca din senin a apărut şi Burdin, şi a început să cânte. Tare i-a plăcut lui Gabrilovici cum cânta evreul acela. Vezi, zicea, aiştea sunt jidani adevăraţi, talentaţi, nu pleavă. Mă scuzaţi, tovarăşe doctor, eu transmit exact ce spunea Evghenii Iosifovici, puteţi să controlaţi, aşa a fost. Tot vorbind de una, de alta, că am mers tot timpul pe jos şi mie nu mi-a tăcut deloc gura, de altfel ca şi la restaurant, Gabrilovici a zis, deja când mâncasem şi ni se adusese cafeaua, tare bună cafea mai fac la „Casa Mare”, el era bine dispus, deci, el a spus că din mine poate să iasă un foarte bun regizor, sau scenarist, de film. Ai replică, zicea, ai simţul imaginii în mişcare. Ştii ce-i aia mizanscenă? m-a întrebat. Nu, am zis, că învăţ la fizică. Ai simţ natural al mizanscenei, a zis atunci Gabrilovici. Asta sau o ai, sau nu o ai. Este de la Dumnezeu. M-a invitat în anul acela la VGIK, fără examene, a zis: te iau fără examene, tu ai dat deja examenul, azi, mi-ai vorbit aşa de frumos despre privazurile geamurilor din Chişinău, despre prietenia dintre Avram şi bunel-tu, despre oile pe care bunelul tău le aducea de la Piatra Neamţ şi le vindea apoi evreilor din Chişinău, despre cum a fost judecat pe 25 de ani în Sibera săracul Costea Dobrovolskii, foarte interesant povesteşti, eu te primesc anul acesta la curs. Tare am vrut să mă duc, îmi place filmul, dar i-am spus atunci că trebuie s-o întreb pe mama, eram în anul trei la fizică, şi mama a început să plângă când a auzit de VGIK, a zis că trebuie să termin facultatea asta unde învăţ acum, iar apoi se va vedea.
  • Şi de ce nu te duci acum la VGIK?
  • Păi acum nu-mi primesc documentele, trebuie să lucrez doi ani după facultate.
  • Tac, poniatno. Zici că vrei la VGIK? Şi unde lucrezi acum?
  • V-m spus deja, încerc la muzeul de literatură, scriu un studiu despre Eminescu, cine ştie, poate în viitor voi filma un film despre el, a avut o viaţă foarte interesantă.
  • Şi cum ai ajuns la Muzeul de literatură?

Scuze, fraţilor, dar în continuare l-am minţit de l-am prăpădit pe acel doctor. Nu ştiu, de altfel, dacă m-a crezut, dar, se pare, cineva a controlat, totuşi, spusele mele.

  • Ştiţi, zic, eram acum vreo trei luni la Uniunea Scriitorilor, discutam cu un prieten scriitor, cu Vlad Ioviţă, îl cunoaşteţi?
  • Nu, dar ce a scris?
  • A şi scris, dar mai mult a filmat filme artistice.
  • A, da, pe regizorul Ioviţă îl cunosc, am văzut filmul lui „Se caută un paznic”.
  • Păi, iată, discutam cu el, ne cunoaştem de la P.B., tot Chişinăul ştie că Gabrilovici a spus despre mine vorbe tare bune, că poate să iasă din mine un regizor mare.
  • Aha!
  • Discutăm, deci, şi trece pe alături Andrei Pavlovici Lupan. Îl cunoşteţi pe Lupan?
  • Am auzit, zice, dar văd că a ciulit urechile, abia mai târziu aveam să aflu de ce, Lupan era socrul lui M. P. care era închis, tot atunci, dar după zăbrele, cu un etaj sau două mai jos.
  • Ce faci, Vlad? zice Lupan. Ce să fac, răspunde Vlad, caut un loc de lucru pentru băitanul ista. Gabrilovici a zis că-i foarte talentat, dar până să intre la VGIK trebuie să lucreze undeva. Păi de ce nu-l iei la tine, la „Moldova-film”? Acum nu filmez nimic, răspunde Vlad. Dar matale unde ai vrea să lucrezi? mă întreabă Lupan. Dacă nu se poate la „Moldova-film”, zic, atunci pe aici, pe la Uniunea Scriitorilor. Ei, aici de lucru nu-i, aici leneşii au pus mâna pe toate posturile, iaca numai, poate, la Cana, la muzeu. Ştii pe cineva de acolo? Îl ştiu pe Pavel Balmuş, răspund. Balmuş este un om talentat, zice Lupan, editează literatura clasică. Du-te mâine cu el la Cana şi spune-i că eu am zis să te ea temporar la lucru. A găsi el ceva acolo pentru tine, a mai spus Lupan. Aşa am ajuns să lucrez temporar, pe contract, la Muzeul de literatură.
  • Bun, a zis medicul, răsfoind dosarul. Văd că scrii şi pe la ziare?
  • Scenarii de filme, zic. Şi zâmbesc. Tare mai ajută zâmbetul când eşti strâns de împrejurări la perete.
  • Despre bouţi…
  • Păi ce să fac dacă şi lui Gabrilovici ia plăcut ironia mea?
  • Văd. Iată care-i problema matale. Dumneata, Andrei Vasilevici, eşti bolnav. Înţelegi?

Ce era să-i răspund? Să zic „Nu!” încalc învăţătura Mariei, să zic „Da, sunt bolnav!”, parcă nu mi se dă limba.

  • Vam vidnee, eu nu sunt medic, zic, eu doar vreau să urmez ce mi-a spus Gabrilovici, să intru la VGIK, să mă fac regizor de film.
  • Tocmai de aceea trebuie să te lecuim. Drughih variantov net! Vei primi anumite tablete şi anumite injecţii, mai întâi timp de două săptămâni. Apoi, în dependenţă de lecuire, vom schimba şi tabletele, şi injecţiile. Dacă o să-ţi fie rău să intri imediat la mine. Ai înţeles?
  • Am înţeles.
  • Şi nu cumva să-mi fugi din secţie. Ai înţeles? Sau să te baţi cu cineva. Ai înţeles? Sau să bei? Ai înţeles?
  • Am înţeles.

Şi, nu ştiu din ce raţionament, m-am ridicat, am zâmbit, i-am strâns mâna şi i-am spus: „Mulţumesc!”.

Aşa s-a început şederea mea la casa de nebuni. Peste o oră m-a chemat Maria şi mi-a spus să nu beau cumva, atunci când n-o fi ea în secţie, vreo tabletă din cele care mi s-au scris, că de injecţii va avea ea grijă, să nu mi le pună.

  • Dar de şezut va trebui să şezi aici, cu mine, a zis şi a zâmbit, măcar vreo lună. Ai înţeles?
  • Am înţeles şi mă supun, că nu-s nebun să nu mă supun. Ş-apoi, chiar îmi place să beau ceai tare, noaptea, cu sora Maria. Şi s-o ajut în slujba ei atât de grea.

Şi slujba ei era cu adevărat grea, foarte grea, grea de tot. Ce să mai spun? Adusesem de la nunta sorii două plase mari de scofături, dulciuri diferite, prăjituri, chiar şi un borcan de vin de casă, foarte bun, şi i le dăruisem pe toate Mariei. Lasă-le aici, a zis, totuna vom bea amândoi ceai de-al meu, tare, cel puţin o lună de zile. Nopţile aici este bine să bei cu cineva ceai, să discuţi despre Eminescu, despre artă, despre muzică. Mie îmi place muzica. Enescu, de pildă. Ai ascultat ceva de Enescu, Andrei?

De ce şi-o fi ales Maria slujba asta, cu epilepticii? Până atunci doar auzise, prin oameni, că sunt epileptici în Basarabia, dar numai după ce a văzut cât de mulţi sunt, cum se chinuiesc şi ei, şi medicii cu ei, a înţeles că asta e o problema foarte şi foarte serioasă. Bolnavi erau mulţi, iar surorile, mai ales noaptea, rămâneau singure în secţie împreună cu aceşti oameni sărmani, bolnavi de o boală pe care nimeni nu o poate, draga Andrei, lecui. Încercăm şi nou cu una, cu alta, iaca uneori ajută Enescu, spunea Maria, şi mă tot iscodea, alteori altceva.

– Când spun altceva îl am în vedere pe Dumnezeu, a continuat Maria, dar şi omul trebuie să fie credincios. Printre cei credincioşi se întâmplă şi la noi minuni. Pricepi, Andrei? Nădejdea acestor bolnavi este doar credinţa în Dumnezeu.

Desigur, Maria nu lucra zi de zi, lucra pe schimburi, el o aştepta cu sufletul la gură, dar şi celelalte trei surori din secţie au înţeles repede că le pot fi de mare ajutor, mai ales noaptea, aşa că în scurt timp am devenit sanitarul secţiei, ba chiar, atunci când surorile ieşeau pe undeva, eu am devenit şi doctorul tuturor sărmanilor de la etajul şase. Desigur, deja a doua zi după internare, aflasem de la Maria că nu-i numaidecât să le descleştez dinţii şi să le scot limba. Pentru a-i ajuta pe aceşti oameni este de ajuns să-i întorci pe o parte şi să-i ţii aşa până trece criza, până se liniştesc convulsiile, până se pişă, sau fac caca, până dispar şocurile electrice despre care încă nici un doctor nu ştie de ce apar, cum apar şi când apar în capul sărmanilor (de la acel etaj de la Costiujeni, pe care anume mie mi-a fost dat să-l cunosc).

Discuţii, de multe ori interminabile, cu Dima, adolescentul găgăuz… El căuta în cărţi un răspuns – şi citea mult, enorm de mult; părinţii lui, ca să nu-l supere, îi cumpărau toate cărţile pe care el le cerea –, mai întâi cele referitoare la problema bolii, vieţii, lui. Dima mi-a povestit primul despre faptul că epilepsia este o tulburare neurologica provocată în creier de nişte impulsuri electrice imposibil de pronosticat.

  • Nimeni nu ştie de ce apar în creierul unor oameni descărcări electrice bruşte, uneori atât de puternice că le simte şi cel care ne ajută când ne ţine pe o parte. Ele dezorganizează toate mişcările omului şi duc la apariţia la fel de bruscă a unor convulsii foarte puternice. De altfel, le ştii, spuse Dima.
  • Înţeleg, i-am răspuns, dar de când se cunosc aceste simptome?
  • Din antichitate, a răspuns Dima. Şi tot din antichitate nu s-a găsit nici o soluţie pentru a se lecui această boală.
  • Ei, nu este chiar aşa, intră în discuţie Gheorghe, iată Maria zice că se mai lecuieşte câte unul.
  • Aşa crezi tu, Gheorghe, fiindcă eşti baptist, că cei care se lasă în voia lui Dumnezeu se vor lecui, dar eu nu înţeleg logica asta, a credinţei. Tu de ce nu te lecuieşti?
  • Fiindcă nu cred de ajuns, a spus Gheorghe.
  • Prostii, a spus Dima. De ce, mai întâi trebuie să sufăr de la boala asta, care o am din născare, şi doar mai apoi să mă lecuiesc? De ce, dacă există Dumnezeu, el mă chinuieşte cu boala asta îngrozitoare? Ştii cât de umilit, de singur, de neajutorat mă simt la şcoală, când se întâmplă crizele? Sau pe stradă? Din cauza lor stau mai mult acasă, nu am prieteni, nu discut mai cu nimeni, nu mă pot apropia de o fată. Ce, credeţi că eu nu vreau să mă întâlnesc cu o fată?
  • Cum nu discuţi cu nimeni? Dar cu mine?
  • Tu, Andrei, eşti alt tip de om, a zâmbit Dima. Ţie nu ţi-e greaţă de urina şi caca mea. Dar îţi închipui cum e la şcoală, când ieşi din criză şi eşti pişat tot, uneori mai pute şi a caca de la tine? Ce să faci? Cum să-i faci pe cei din jur să nu te urască?
  • Nu cred, Dima, că e vorba de ură.
  • Anume de ură, de ură şi ruşine. Toţi mă urăsc fiindcă sunt epileptic. Toţi şoptesc când trec prin preajmă: feriţi-vă, are boală neagră… Alergi acasă şi plângi, şi plângi, plângi cu furie, Andrei, plângi până nu mai ai cu ce plânge. Atunci strigi la părinţi, la bunei. Strigă şi ei la mine.
  • Nu spune aşa despre ei, văd că te iubesc, se chinuiesc mult ca să te ajute.
  • Da, se chinuiesc, dar ce, eu i-am rugat să se chinuiască? De ce m-au făcut? Ei îmi tot spun că m-au făcut din dragoste, dar care-i vina mea în dragostea asta, a lor? Iată, îmi satisfac toate dorinţele şi tot repetă: fecioraşule, noi te iubim. De parcă asta mă ajută să nu am crize, să nu mă piş sau să fac caca pe mine în timpul crizelor.
  • De ce nu iei pildă de la Gheorghe. Iată, s-a căsătorit, are doi copii, este un mecanic foarte bun.
  • Şi ce, nu cade şi el prin Hânceşti, pe stradă? Cade. Ce, nu se fereşte lumea de el? Se fereşte. Ce, copii lui nu suferă la şcoală din cauza bolii lui? Suferă. Ce zice Iisus al tău despre suferinţa asta?
  • Ucenicii l-au întrebat şi despre asta.
  • Şi ce a răspuns?
  • A spus, mi se pare, că astea sunt date ca să se vadă puterea lui Dumnezeu.
  • Şi de ce anume eu, găgăuzul Dima, am fost ales ca să se vadă puterea asta?
  • Dima, eu nu le înţeleg pe toate, şi nici nu sunt teolog, şi, din câte ştii, la noi nici nu sunt teologi, mai toate bisericile au fost închise de comunişti, dar ce ţi se întâmplă ţie nu e pedeapsă de la Dumnezeu.
  • Desigur, nu este pedeapsă, este binefacere.
  • Nu ştiu cum să te iau, cum să te fac să înţelegi. N-am experienţă pe acest domeniu. Şi nici literatură n-am citit. Tu m-ai învăţat aici, la spital, despre epilepsie. De fapt nici nu prea cred în ce spune ştiinţa despre epilepsie atâta timp cât nu există nici un fel de leac pentru boala asta. Atâta timp cât nu este leac, înseamnă că e un semn.
  • Mulţumesc, eu sunt un semn.
  • Vezi, mă gândesc anume în clipa asta – este şi ăsta un şoc electric, dar din capul meu – încă nici o statistică medicală nu a cercetat epilepsia în funcţie de calamităţile care se abat peste om. De pildă: când sunt mai mulţi epileptici, în timpul cutremurelor de pământ, în timpul furtunilor, în timpul războaielor sau în timpul dezastrelor ateiste, ca acesta prin care trecem noi? Sau, poate, înaintea lor?
  • Şi de ce anume eu să răspund pentru faptul că Lenin a închis bisericile?
  • Dacă e să judecăm după buchia Evangheliei cei care vor suferi în viaţa de aici au mult mai multe şanse să nu se chinuiască veşnic după moarte.
  • Nu există viaţă după moarte.
  • Aşa o fi, viaţă nu există, dar ceva trebuie să existe.
  • Şi cum să ştim noi dacă există sau nu? De ce până acum nu s-a întors nimeni de acolo ca să răspundă la întrebările mele?
  • Dar eu?
  • Ce e cu tine? De ce spui vorba asta, Andrei? Răspunzi aşa de parcă ai fost acolo, dincolo de moarte.
  • Nu de moarte este vorba, ci de felul cum am ajuns aici?
  • Păi tu eşti împotrivă.
  • Împotriva cui?
  • Împotriva lor, a statului.
  • Dima, eu trebuia să ajung în altă secţie, din câte se vede în cea mai groaznică din câte sunt aici, dar Dumnezeu a vrut să ajung anume în secţia epilepticilor, să te ajut primul pe tine, să stăm noi de vorbă aceste 3 sau 4 săptămâni, care nu sunt simple întâmplări pentru mine.
  • Tu nu te pişi pe tine, tu nu ai convulsii.
  • Aşa e, eu nu am convulsii, eu nu mă piş pe mine, dar eu nu lucrez nicăieri, nu sunt primit nicăieri la lucru şi, din câte îmi dau seama, nici nu voi fi primit vreodată.
  • Şi din ce ai să trăieşti?
  • Din ce trăiesc păsările, gâzele. De mine, Dima, nu are grijă nimeni, eu nu sunt epileptic, şi nici nebun, cum ar vrea cei care m-au băgat aici. Eu sunt om normal, dar atâta timp cât există URSS nu am nici o şansă să trăiesc măcar în normalitatea ta, eu nu sunt sigur nici măcar o secundă de bucăţica de pâine pe care am s-o mănânc mâine. Mai rău, când mă aduceau încoace cu „Salvarea” eram sigur că mă duc să mă ucidă. Asta o crezi?
  • Vezi, se compară viaţa mea cu a ta?
  • Asta fiindcă tu nu vrei să te supui, nu vrei să se construiască socialismul în Uniunea Sovietică.
  • Nu ştiu, Dima, dacă asta este voinţa mea. Asta nu e voia mea, Dima. Eu nu sunt anticomunist fiindcă aşa vreau eu, ci fiindcă aşa îmi iese viaţa asta. Uite, eu scriu cu litere latine, fiindcă eu sunt român, fiindcă aşa au scris bunicii mei.
  • Tu nu eşti român, eşti moldovan.
  • Nu, Dima, eu nu sunt moldovan, eu sunt român, aşa cum şi tu, chiar dacă te crezi găgăuz nu eşti găgăuz, ci turc. Limba pe care o vorbiţi voi este limbă turcă.
  • Eu vorbesc limba rusă, nu limba găgăuză, care, da este, de fapt, limba turcă.
  • De ce nu vrei să vorbeşti limba ta?
  • Fiindcă nu-mi dă nimic, nu mă ajută cu nimic. Nu avem nici o carte scrisă în limba noastră, Nici un manual. Nimic. Parcă nu am fi. De unde să existe, atunci, şi găgăuzi deştepţi?
  • Iar mie, iată, nu-mi dă nimic limba rusă atâta timp cât îmi ia aerul Patriei. Dar acum îi mulţumesc fiindcă, vezi, cu ajutorul ei putem sta de vorbă. Dar atâta timp cât limba rusă îmi distruge eu-l meu naţional, fie el legat şi de o sută de oameni, nu de peste 20 de milioane, ca în cazul poporului nostru românesc, limbii ruse trebuie să-i fie ruşine de ilegalitatea asta, a sfârtecării mele. Orice limbă care distruge altă limbă păcătuieşte.
  • În faţa cui?
  • Sunt păcatele ei, Dima. Poate e mai bine să conştientizăm acest lucru, decât să fin chinuiţi de şocurile electrice prin care treci tu?
  • Bine, eu mă chinui fiindcă nu vreau să vorbesc limba găgăuză, dar Gheorghe, dar ceilalţi de aici, din secţia asta, de ce se chinuiesc?
  • Nu am răspunsuri pentru fiecare din bolnavii de aici, aşa cum nu am răspuns pentru viaţa mea. Dar, straniu lucru, Dima, cu cât am mai multe probleme, cu cât mă simt mai restrâns de regim, de viaţă, de împrejurări, cu atâta parcă sunt mai aproape de Dumnezeu. Faptul că îl simt pe Dumnezeu alături îmi dă puteri uriaşe, de multe ori acţiunile şi vorbele mele întrec şi secundele lăsate pentru gânduri. Eu nu gândesc, Dima, ci, de multe ori, vorbesc aşa de parcă mi-ar dicta cineva. Uite, dacă nu făceam miercuri cortul pentru nunta sorii şi veneam la comisariat mă luau cu hurta, ca şi pe alţii, stăteam azi în altă secţie, legat, cu nebunii cei adevăraţi, că, fiind împreună, mă revoltam ca şi ei, ţipam într-un glas, aşa e omul, se întrece cu alţii şi atunci când este dus la spânzurătoare, deci dacă mă duceau acolo nu te cunoşteam pe tine, nu învăţam atâta despre epilepsie şi nu depuneam eforturi ca să simţi ce simt şi eu atunci când şi în cele mai grele încercări nu mă las de Dumnezeu.
  • Asta eu nu pot să înţeleg, ce simţi tu.
  • Recunoaşte, totuşi, că dacă nu eram aici, cu tine, cu Gheorghe, cu ceilalţi, ţi-ar fi fost mult mai greu.
  • Asta recunosc şi chiar îţi mulţumesc.
  • Dar s-ar fi putut să nu fiu, să nu te ajut, să nu discutăm acum, la spitalul de nebuni, despre Dumnezeu şi mântuire, despre comunism şi păcatul omului de a-l fi acceptat. Ştii, Dima, fiindcă cred, şi pe mine nimic, nimeni nu mă poate sminti din credinţă, eu nu mă tem de greutăţile zilele de mâine. Şi ele vor veni numaidecât, chiar mult mai multe decât poate închipui mintea mea.
  • Auzi, ia spune-mi, cum ai învăţat la Universitatea?
  • Bine, uneori foarte bine.
  • Şi acum ce zic foştii tăi colegi de faptul că pe tine nu te primesc nicăieri la lucru?
  • Nu ştiu ce zic, majoritatea se feresc de mine.
  • Cum se feresc?
  • Merg, de pildă, pe stradă, iar ei trec pe cealaltă parte. Oi fi ca o sperietoare pentru ei: vedeţi, vedeţi ce se întâmplă cu cei care nu se supun! Dar nu sunt toţi aşa. La A. R. pot oricând să mănânc un şold de găină şi să beau o cafea, iar C. P. mă ajută şi cu mâncare, şi cu bani. Dorm şi mănânc la D. I., iar A. B., A. I. şi E. G. îmi cumpără de la Moscova şi Leningrad mai toate cărţile româneşti de care am nevoie. Am prieteni printre regizori, actori şi scriitori. Ei ştiu că sunt urmărit de securitate, dar nu se feresc de mine. Dima, tu poţi birui boala asta!
  • Cum?
  • Iată, noi discutăm cu tine la spitalul de nebuni. Vezi, acolo, peste drum, stau alcoolicii, dincolo fetele bolnave de boli venerice. Uite, mai încolo, sunt nebunii cei adevăraţi, uite-i cum strigă, cum se agită, cum sar pe plasa de sârmă. Unii din ei se cred împăraţi, alţii poeţi, alţii prim secretari de partid. Unii, însă, sunt nevinovaţi, Dima. Vina lor constă în faptul că s-au revoltat contra tiraniei şi a nedreptăţilor. Şi toţi, dar absolut toţi, nu au mai nici o şansă să se lecuiască. Tu, însă, ai această şansă.
  • De ce?
  • Fiindcă tu nu eşti nebun, şi fiindcă noi doi, doi tineri, unul de 24 şi altul de 16 ani, stăm aici, la etajul şase al spitalului de nebuni din Chişinău, în secţia epilepticilor, şi discutăm despre Dumnezeu. Eu nu pot răspunde la nici a milioana parte din întrebările tale, dar nu eu, din proprie iniţiativă, am ajuns alături de tine, să discutăm problema vieţilor noastre. Aşa s-a întâmplat, îmi vei spune, dar, repet, poate nu aşa s-a întâmplat, ci aşa a trebuit să fie. Ca să se arate puterea lui Dumnezeu.
  • Dar nu înţeleg cum poate fi, cum poate sta el acolo, în ceruri, când, iată, americanii au zburat pe Lună.
  • Dima, el nu stă în cerul fizic, el stă în cerul a tot ce este şi a tot ce nu este…
  • Dar cum poate să fie aceea ce nu este?
  • Simplu, el este şi în afara timpului, şi dincolo de în afara timpului. Nu ne este dat să învăţăm asta din manuale. Mama îmi citea Evanghelia când aveam 2 ani. Nu înţelegeam nimic, mă lua la sărbători în braţe şi-mi citea Evanghelia. Apoi bunelul… Bunelul se îmbrăca duminică frumos, îmbrăca paltonul lui cel negru, lung, îşi punea pălăria, tot neagră, mă lua de mână şi ne duceam la biserică. Era tare bine şi tare frumos la biserică. Acolo toţi pereţii erau pictaţi cu sfinţi. Iar când dădea popa cu cădelniţa parcă pogora Duhul Sfânt peste mine… Apoi, la sărbătorile cele mari mă duceam cu bunica la mănăstire, la Suruceni, ne duceam mai ales la Sfântul Gheorghe, că hramul mănăstirii Suruceni este Sfântul Gheorghe. Acolo erau păuni, mari, aveau pene multicolore… Nici mama, nici bunelul, Dumnezeu să-l ierte, nici bunica nu m-au forţat să cred în Dumnezeu. Ei îşi făceau cruce, îmi făceam şi eu. Ei spuneau „Tatăl nostru”, îl spuneam şi eu. Ei pupau mâna popii, o pupam şi eu. Acesta e tot drumul meu spre credinţa. Nimic nu-mi poate înlocui această bucurie. Dima, mă auzi, Dumnezeu e în cerul minţii tale. El va coborî spre tine, te va umple de sănătate şi bucurie, dacă tu vei urca spre dânsul. Asta e foarte simplu. Nu trebuie să ştii teorema lui Pitagora pentru a-l afla pe Dumnezeu. Nu trebuie să dai examen la şcoală. Nu trebuie să strigi despre asta nici în stradă, nici în biserică. Trebuie, simplu, să crezi în El, aşa cum crezi în realitatea discuţiei noastre. Trebuie să nu-l alungi de acolo, din cerul minţii tale, din adâncul inimii tale, şi atunci toate se vor rezolva, şi boala ta nu va avea încotro, va pleca din tine. Pentru că el este bun şi frumos, iar boala ta e urâtă. Pentru că tu vei fi foarte puternic atunci când nu vei ezita să crezi.

Peste două săptămâni mi s-au dat ale medicamente, pe care, desigur, nu le-am băut, dar am stat nopţi lungi la taclale cu Maria, despre una, despre alta, dă, aşa cum discută la un ceai un tânăr cu o fată, desigur, atunci când nu stăteam alături de sărmanii di cele 14 saloane ale secţiei. Discuţiile cu Maria, însă, nu le pot povesti, mi le amintesc aşa cum îţi aminteşti nişte tăceri, stau alături un băiat şi o fată, beau ceai toată noaptea, îşi spun ceva, pe Maria n-o pot uita. Maria era un înger, zău. Puteai să te uiţi la ea zi şi noapte, şi să te bucuri. Maria era numai bucurie, bucurie pură. Peste alte două săptămâni am fost chemat la Anatolii Petrovici, aşa, se pare, îl chema pe medic. În drum Maria mă tot povăţuia să fiu calm, să zâmbesc şi să nu sar ca titirezul de la o problemă la alta.

  • Mai bine gândeşte-te un pic şi răspunde firesc la întrebări.

În cabinet mai erau câţiva medici, era, deci, un consiliu, se vede că li se povestise tot ce scria în dosarul meu.

  • Tac, a spus Anatolii Petrovici, bolnavul Andrei Vasilievici Vartic a trecut cursul întreg de lecuire, aşa cum s-a indicat. Andrei Vasilevici, ce zici, mergem peste doi ani la VGIK?
  • Să vedem, Anatolii Petrovici, până atunci mai este.
  • Aşa este, şi până atunci, şi până mai încolo, este mult timp.
  • Eşti nemulţumit cumva de felul cum ai fost tratat la spital? a întrebat unul din medici.
  • Am fost tratat foarte bine. Mulţumesc.
  • Nu te-ai gândit să fugi de aici? a întrebat altul.
  • Nici prin minte nu mi-a trecut, de fapt chiar atunci când veneam încoace am înţeles toată complexitatea situaţiei, adică a bolii mele, aşa că am făcut exact ce mi s-a cerut.
  • Andrei Vasilevici ne-a ajutat foarte mult în luna asta, a avut grijă de bolnavi, mai ales noaptea. Şi bolnavii, şi personalul îi sunt recunoscători.
  • Aici scrie că spăla şi vesela. De ce spălai vesela, Andrei Vasilievici?
  • Din cauza mătuşii Dora, atunci când spăl vesela în locul ei, ea se uită pe geam şi îmi povesteşte copilăria ei.
  • Dar podelele? De ce speli podelele?
  • Eu spăl şi hainele celor care se urinează pe ei, tovarăşe doctor. Ca s-o ajut pe mătuşa Vera. Tare o mai dor mâinile.

Apoi, repede de tot, am fost externat din spital. Maria a spus: Iaca, nu voi mai avea cu cine să beau ceai noaptea. Şi m-a atins aşa, nitam-nisam, cu mâna. La revedere, Andrei! La revedere, Maria! Gheorghe plecase ceva mai înainte. La început i-am strâns mâna lui Dima, apoi, fără să-mi dau seama ce fac, l-a îmbrăţişat, l-am strâns tare, i-am spus că este un adevărat bărbat, un luptător. M-am gândit mult la Dima după asta, chiar şi atunci când lucram în Siberia mă gândeam la el. În 1975 eram cu Nina la Hânceşti (Kotovskii) şi m-am întâlnit cu Gheorghe, zicea că mai avea crize, dar slabe, rare de tot. Nici nu se mai ducea la spital, şi-a cumpărat şi motocicletă. Era adevărat, că îmi vorbea de pe motocicletă. Era tare mândru de el şi de baptiştii lui, care î-l ajutau foarte mult.

  • Dar Dima?
  • Nu ştiu ce mai face Dima, a spus Gheorghe. Poate s-a însănătoşit, poate a murit. Nu l-am mai întâlnit nici la spital, nici nu am mai auzit de el. Dar tu ai mai întrat la VGIK?
  • Nu, Gheorghe, n-am intrat la VGIK, alde mine nu sunt primiţi acolo.
  • Şi unde lucrezi?
  • Nu lucrezi nicăieri, Gheorghe. Nu mă primesc nicăieri la lucru. De fapt lucrez, lemnar, zidar, construiesc nişte mame de case, numai că în Siberia, în munţii Saiani, la muntele Belaya, pe râul Mana. Uite ce mâini am!

1975-iunie 1980.

6. Prea mă grăbesc

0

Prea mă grăbesc.

Fiecare nou-născut se naşte cu acelaşi bagaj de cromosomi ca şi Pitagora şi Mahatma Gandi (sau, dă, Henry Michaut). Ci experienţa umană nu se acumulează în gene – n-are rost să căutăm acolo piramidele şi Upanişadele, ştiinţa cultivării pământului la asirieni, arta militară a persanilor sau teroarea de tip leninist-comunist-stalinist. Nimic din toate astea nu se transmite genetic. Grecul antic, dacă s-ar fi născut azi, s-ar fi acomodat perfect, săracul, la tiparele bâlbâite ale lui Brejnev tot aşa cum se acomodează şi copiii de azi. Trebuie să vinzi sau să te vinzi ca să ajungi în vârf.

Memoria nu poate fi acumulată genetic. Tradiţiile sunt doar vii. Artele, ştiinţele, păstoritul – totul, totul se deprinde prin efort considerabil. Progresul e posibil numai dacă se păstrează în memoria activă marile cuceriri întâmplătoare ale spiritului.

Lumea analfabetă a societăţilor trecute î-şi păstra pachetul de legi şi moaşte pentru a supravieţui. În numele la ce? Iar pentru a păstra legile şi moaştele în memoria vie, biologică.

Lumea modernă a lăsat la cheremul tiparului şi electronicii acel pachet de legi. Orice bleg le poate redacta. Comunităţile clasice – de oameni – s-au risipit. Nu, nu sunt rousseauist când spun lucrurile acestea. Văd doar că urbea a devenit mlaştină.

Poporul nu mai ghiceşte în stele (liderii poporului nu mai ascultă de ghicitorii în stele). Experienţa milenară a fost gâtuită. Poporul nu mai transmite prin grai viu, cu respiraţia însufleţită, legende şi mituri. Educaţia a fost lăsată de capul şcolii. Şcoala a fost lăsată de capul manualelor. Manualele au fost lăsate la voia unor gârbovi în faţa Puterii. Învăţătorul s-a transformat din guru în supraveghetor. Cu varga în mână mai are putere. Fără ea este un tip ridicol.

Şcoala de tip brejnevist-stalinist îşi roade creanga pe care stă. Memoria vie nu mai este o şcoală a vieţii. Ştiinţele trecutului nu mai sunt înţelese. Progresul tehnic nu răspunde la întrebări, ci pune noi întrebări. Dar cui le pune? Unei caste de iniţiaţi ne-iniţiaţi (vezi membrii Biroului Politic) care duce totul pe apa sâmbetei.

Incaşii, lipsiţi de casta lor conducătoare, au devenit a doua zi un popor subdezvoltat.

Stalin n-a lăsat nimănui dreptul de a se întreba ce e cu viaţa asta, care e sensul ei.

Brejnev, încă şi mai subţire la minte, ne învaţă arta pupatului.

Arta de a trăi a fost gâtuită. Puterea e luată în mâini de mafii comerciale. După moartea lui Brejnev ea se poate, simplu de tot, instala în scaunul de la Kremlin. O ţară condusă de hoţi. O ţară cât a şasea parte a globului….

Ci navele cosmice risipesc Cosmosul.

Nu mai avem nevoie de stele.

Doar cine are pe masă măsline e cineva.

Cine se închină la icoane e un nimeni.

Doare cine are pe masă măsline transmite copiilor săi arta de a găsi aceste măsline.

Tot mai puţini şi mai puţini oameni transmit copiilor lor arta de face bine. Te vinzi pentru un medicament, pentru un loc la o şcoală din centru, pentru o apariţie la televiziune.

Mai mult chiar – pentru mulţi şi icoana a devenit o măslină. Fetele lui Bodiul (şi ele, urmând legile malimprintingului, ale năravului spurcat, fac ce au apucat de la tata Brejnev şi toată cohorta lui) împart la dreapta şi la stânga bunurile poporului nostru – icoane vechi, pictură şi sculptură veche, covoare, ceramică.

Vivat, spiritul se acomodează.

Siguranţele fiinţei mele nu se topesc atunci când trece impostorul.

Capul moldoveanului s-a aplecat.

Salut, popor mioritic, cu zgardă comunistă la gât.

Visez cârduri de cocori buimaci ce zboară anapoda.

Criza ecologică ne poartă deasupra prăpăstiei.

Morala brejnevist-comunistă ne-a aruncat în ea.

Lituanienii au restaurat cetatea Trakai (şi noi nu ne-a gândit că Trakai poate fi de la traci), oraşul lor vechi. Noi am distrus tot ce este vechi. Cine noi? Eu care plâng ca prostul? Bodiul? Cei care ne-au lăsat pradă ruşilor? Vom mai avea şanse dacă destinul, întâmplător, ne va arunca într-o apă salvatoare, în apa Patriei?

Nimeni nu ne-a întrebat dacă socialismul lui Stalin e mai bun pentru noi. Churchill şi Roosevelt, Vă urăsc. Europa, te urăsc şi pe tine, că ai rupt Basarabia de la Patrie. Mi-e greaţă de bunăstarea ta. Mi-e scârbă de miopia ta. Tu, democraţie curvită, tu mi-ai ucis bunelul Andrei la Magadan, atunci când te-ai înfrăţit cu Stalin. Înghiţiţi-vă, deci, în pace cele 400 feluri de salam. Noi, românii din Basarabia, murim. Adio, Europa. Adio, State (sate) Unite ale Americii. Să ştiţi, eu am ţipat ca un nebun atunci când Armstrong a păşit pe Lună. Adio, aici, în centrul Europei, piere un popor de care nimeni nu are nevoie. Nici chiar Patria lui.

Bunica mea, Catinca Ştefănucă din Ialoveni (soţia lui Andrei Constantinov, primar de Ialoveni, ucis la Magadan în 1945), a avut un văr drept, foarte savant şi foarte cinstit. Nu s-a refugiat în 1940 în România, se vede că nu a reuşit, dar nici arhiva Institutului Social (al lui Dimitrie Gusti) pe care îl conducea nu o putea lăsa vraişte. A refuzat însă să colaboreze cu gramatica transnistrenilor. A fost condamnat la moarte în ianuarie 1941. Şi a murit în cuştile KGB-ului. Îi spunea Petre Ştefănucă.

Mumă Roma, trăiască macaroana! Trăiască nomenclatura! Trăiască bâlbâiala lui Brejnev, că le dă americanilor petrol pe degeaba!

Nici o doctrină ideologică nouă. Nici o religie. Nici o şansă. Trăiască puşlamalele. Trăiască mita. Trăiască medalia. Trăiască Condriţa şi toate palatele lui Bodiul din Moldova subdezvoltată.

Fugim de fărăsens în activistul fără sens şi roadele acestei activităţi ne surpă.

Toate popoarele au fost lăsate egale în faţa Domnului. Nu şi în faţa Moscovei. Acolo eşti nimeni dacă nu te duci încărcat. Chiar întrezăresc salvarea noastră în această lăcomie a lor, a ruşilor de la Moscova, de a păpa pe degeaba.

S-au născut, se nasc şi se vor naşte, poate, oameni. Cu acelaşi pachet de cromozomi în cârcă. Nici mai grei, nici mai uşori decât cei ai lui Pitagora sau Mahatma. Soare răsare, dar soare poate să nu mai apună. Că, iată, am pus (ni s-a pus, am lăsat să ni se pună) la cârma ţării – în care am fost băgaţi cu de-a sila să trăim – în locul unui ucigaş sadic un curvar bâlbâit şi obtuz.

Gata, m-a săturat de adjective.

Prea mă grăbesc.

Norocul nostru este tot copilul care se naşte. El poate nimeri direct în Grecia lui Pericle. Acolo el nu va şti de Brejnev şi Ivan Bodiul. El se naşte cu acelaşi bagaj de cromozomi ca şi Pitagora.

Dar şi pe marele mag al metamorfozelor l-a dus cineva de mână. Cine ne va duce de mână copiii? Şi cum? Homeini? Sveta Brejnev-Bodiul? Mao? Sartre? Soljeniţin? Ceauşescu? Sau, poate, iar Lenin?

Bomba atomică poate şterge omul de pe faţa pământului. Alte hidoşenii fătate de progres şi-au căscat râtul. Îl urăsc (acum!) pe Rousseau. Tandeme Brejnev-Bodiul au existat şi în trecut. Dar n-aveau în mâini rachetele SS-20.

Şi, poate, nu existau aceste gânduri venite peste capul meu întâmplător: acest sfârşit de secol este incert, gol şi apocaliptic, dacă toată minunăţia Universului consistă în cultivarea pioşeniei faţă de o prostituată care n-a plâns şi nu va plânge, ca Maria Magdalena, la picioarele lui Iisus.

Andrei Vartic
Mai-iunie, 1980.

2. Tovarăşa X

0

Am vrut să scriu o povestire despre tovarăşa X. Privind prin ochii ei lumea. Până la urmă scriu o povestire despre eşecul acestei dorinţe. Sunt un câine plouat în aceasta retragere tristă: părăseşte câmpul de luptă cu coada între vine doar cel slab şi eu numai slab nu mă simt. Recunosc, însă, că am luptat dârz pentru descifrarea tovarăşei X. De zeci de ori m-am pus în roluri similare celor în care se produce (public) dumneaei, dar n-am reuşit să însufleţesc schema umana pe care am vrut s-o prezint şi altora. Am pierdut – cu mine însumi – partida pe care am început-o acum trei ani. Atunci, în vara lui 1977, a pogorât peste bietul meu cap subiectul de mai sus. Atunci eram sigur că voi reuşi. Azi, ce a rămas din intenţia mea n-are, desigur, gust amar, dar echivalează, fin şi în adânc, o mare ratare. Ratarea subiectului meu stă faţă-n faţă cu reala şi monstruoasa tovarăşă X. Belea pe capul meu, belea tovarăşă X.

Tovarăşa X. a citit puţine cărţi. Nu i-am controlat fişele, nici pragul apartamentului nu i l-am trecut ca să-i văd biblioteca, dar lipsa de “intelect adăugat naturii” e sigură. Un intelectual are mai multe crăpături prin care te poţi strecura în fiinţă lui. Tovarăşa X. n-are nici una. Dimensiunile fiinţei dumisale nu sunt aşa de întinse încât sa nu le pot cuprinde. Dimpotrivă. O înghit ca pe o tabletă. Cu acizii metodei mele n-o pot devora. Se lasă cucerită (şi înghiţită) şi rămâne, totuşi, o cetate de necucerit. Amintiţi-vă, femeia din schiţa precedentă. Stătea cu un buchet de ridichi în crâşma murdară. De ce a venit acolo? Să bea? Poate n-are bani şi aşteaptă s-o cinstească cineva? Poate îşi caută acolo clienţii? Are copii? Casă? Poate e Sonia lui Dostoevschii? Poate e Laura cuiva? De la ce face ea şi până la Ana Carenina cât e? Despre tovarăşa X. nu pot pune asemenea întrebări.

Femeia din bodega… Comuniştii au lichidat religia. Cine atunci mântuieşte sufletul ei? Ce arme ideologice mânuieşte secţia de propagandă şi agitaţie a CC atunci când e vorba de cel băgat de sine sau de viaţă pe muchie de cuţit? Şi (cuget pentru mine, nu pentru publicare) oare aceşti şefuşori care aleargă să-şi potolească cât mai repede înfometările cărnii, aceşti ochi vânduţi Puterii până la orbire, sunt capabili sa ne spună un cuvânt “optimist” în sinistrul ceas al morţii? Vorbesc de o femeie cu părul sur ce încă mai face trotuarul. Meditam, nu culegem date pentru a scrie o biografie. O asemenea femeie face cariera în jos şi nu vad mare deosebire între ea şi acei care fac trotuar politic. Dimpotrivă fapta femeii din bodegă mai are nişte scuze, dar cum o fi naiba sufletul lui Ivan Bodiul care s-a însurat cu amanta lui Brejnev când aceasta prea se umflase? Ce sens are Josul, ce sens are Susul când sfârşitul e unul – moartea!- iată întrebarea la care va trebui să caute un răspuns într-o zi şi membrul partidului comunist, de la cel mai mare până la cel mai mâtâţel. Da, Ivan Bodiul şi Leonid Brejnev nu l-au citit pe Shakespeare. Pur şi simplu n-au avut timp pentru asta. Nu l-a citit nici femeia mea din bodega. De ce în ochii ei mai vad lumină şi mai văd speranţă, iar în ochii tovarăşei X., colegă de idei a tovarăşului Brejnev, e întuneric bezna, gaură neagră..

Da, înţeleg, nici una, nici cealaltă nu ar fi vrut să spele toalete. Da, nici una, nici cealaltă nu ar fi vrut sa măture străzile. Dar fiindcă una vine la bodegă şi mai are lumină în ochi, eu vad în fapta ei nu numai necesitatea oarbă (foamea, setea, sexul etc) ci şi revolta împotriva acestui sistem politic tâmpit care-i preface pe oameni în şurubaşe. Ea vine la bodegă pentru că acolo, în aburii vinului, în mirozna pătrunzătoare de sudoare şi urină se aduna oamenii ei, revoltaţii, desidenţii, cei care îl scuipa în faţa de la televizor zilnic şi pe Brejnev, şi pe Stalin, şi pe Lenin. Ei trăiesc în asemenea clipe plăceri nevisate de nomenclatură. Ea simte cu moleculele că singurătatea e îngrozitoare, iar în bodega singurătatea e lichidată de aburii vinului, de corevoltaţii tăi pe care alcoolul îi face invincibili. În bodegă, desigur, viaţa capătă un sens, dar oare nu beau de se prăpădesc şi nomenclaturiştii mei? Beau la saună, beau şi după şedinţele biroului, după conferinţe şi congrese, beau la curve, beau în timpul vizitelor de lucru, beau la nunţi şi cumătrii (fac şi ei „Hah!”, ca Brejnev), beau în timpul mesei, la dejun şi la cina. Dar niciodată, chiar şi la ultimul stadiu de nebunie alcoolica, nu scuipă în public chipul lui Brejnev. Chiar dacă e un prost şi un bâlbâit. Un alungat din sistem. Fiindcă odată pus pe drumul de fier al carierii de tip bolşevic, mai bine zis neo-bolşevic, toate gradele de libertate sunt lichidate. Cine nu e cu noi e împotriva noastră, iată logica de fier a lor, iată optica pe care Apusul nu şi-o pune pe ochi, iată de ce în viziunea Apusului crimele săvârşite în Gulag nu reclamă un nou proces Nurenberg.

Mă topesc după femeia din bodegă, dar nu uit nici de tovarăşa X. Căci vorbind de nomenclatura ne apropiem încet şi de domeniul ei de existentă. Da, în sistemul comunist rachiul devine unicul paravan după care se mai poate rezista în faţa morţii. Urâtul şi groaza decimează sufletul, nimic nu mai are sens, iar cel care îndoaie capul pentru a ajunge în vârfuleţe de piramidă e încă şi mai demn de milă decât cel căzut în glod. Dar care e paharul de milă pe care trebuie sa-l bem ce să justificam crimele bolşevicilor? Brejnev, polcovnic pus pe atacat cururi de fete tinerele, şi-a jucat cazaciocul, învăţat de la Stalin, mai fin. Jertfele lui îşi făceau treaba cu mâna proprie, fără ajutorul lui Ejov sau Beria. Deci să batem din palme şi să ne punem medalii în piept! Dar ce zice poporul? Acesta e îndobitocit de muncă, chimicale, legi anapoda, mistificări tâmpite, mituială fără cârtire, e înghesuit în mijloace de transport aiurite, alimentat şi adăpat ca în Africa, lipsit totalmente de unica favoare în această viaţă – demnitatea naţionala. Într-o zi Moscova nu va mai avea ciment să-şi astupe toate crăpăturile.

Însă tot ce spun aici nu sunt decât nişte păreri. N-am oponenţi, n-am cu cine polemiza. E una mie noua sute optzeci afara şi schimbările nu se văd. CC al PCM m-ar gâtui imediat dacă ar afla că am pus pe hârtie aceste notiţe. Scriu pentru sertar? Nu. Fiindcă a scrie pentru sertar e tot un fel de a nu scrie. De ce scriu? Nu ştiu. Femeile de mai sus nu vor şti niciodată de scriitorul A.V. Mai mult decât atât – nu vor putea niciodată înţelege rostul acestei scrieri chiar dacă sunt jignite de acest scris. Cel deprins din faşă să trăiască încovoiat, cel învăţat să sugă ce e mai dulce fără să se întrebe dacă are dreptul ista, acela şi ăsta cum ar suferi durerea îndreptării ghebului, cum să nu ţipe atunci când i se ia sticluţa. Femeia din bodega ţipă la mine: vreau sticluţa, o vreau pe degeaba, nu vreau schimbări. Tovarăşa X mă străpunge cu privirea ei lacomă: vreau sticluţa (ce e mai bun în magaziile unde totul se găseşte tot daca eşti în listă), o vreau pe degeaba (să mi se facă cadou ce e mai bun din acele magazii), nu vreau schimbări (care ar putea sa-mi închidă uşa acelor magazii).

Schema lui Stalin lucrează sigur: toţi vrem să fim în listă. Nu contează cine eşti şi cum eşti. Contează lista, sticluţa cu lăptişor lăsata de “tătuca” doar aleşilor. Daca eşti în lista (chiar şi a dezidenţilor) eşti cineva. Daca nu eşti în lista – eşti nimeni. Or, taare l-aş mai vrea pe S. Grossu într-un rând al nimenilor, după salam de 2 ruble chilu. Dar e posibil oare ca după o şedere de vreo 2 ore la coadă sa revină “săraca” Moldova la vremile de până la colhoz, când era de toate la piaţă şi când ţăranul creşte roadă de capul lui, fără să ceară voie de la partid?

Taaare l-aş mai vrea pe S. Grossu ţinându-se de mâna cu taica-sau spiritual (Ivan Bodiul) într-un autobuz Chişinau-Orhei sau Chisinau-Malcoci într-o zi de iulie cu zăpuşală de 40 de grade la umbră… Dar e posibil oare ca după o asemenea trecere prin oalele iadului sa înţeleagă tovarăşii că poporul suferă?

Taaare l-aş mai vrea pe multstimatul nostru birou politic pus la masa în ospatăriile-cefenea din centrele noastre raionale. Puneţi mâna pe linguri si furculiţe slinoase, băieţi, şi daţii zor. Trăiţi cum trăieşte poporul…

Taaare-aşi mai vrea…dar cine-i prostul sa mă publice? Adică, zic, cine vrea sa fie ras din lista? Ba nu, sunt atât de prost încât să nu înţeleg că trimiterea acestor note chiar şi la cea mai democratică revistă din URSS nu mă va înfunda, în cel mai bun caz, în vreo puşcărie siberiană?

Lungă scrisoare. Şi cum sa nu fie lungă săraca dacă atunci când ai păpat pe degeaba nu te-ai revoltat? Dacă atunci când cineva din lista ţi-a aruncat osul nu l-ai refuzat, nu l-ai pocnit cu dânsul în bot? Ai zâmbit servil. Şmecheră-i viaţa. Ş-apoi copiii te sâcâie: tată, de ce n-avem şi noi maşină? De ce n-avem şi noi blugi? De ce n-avem şi noi buldogi? De ce n-avem şi noi papagali?

Îţi dau un premiu pe degeaba? Taci.

Îţi dau un chil de cârnaţ fără rând? Taci.

Îţi dau o foaie de odihnă la vre-un sanatoriu cu epoleţi? Taci.

Te trimit din banii statului în străinatate? Taci de o sută de ori.

Îţi dau un apartament peste rând? Taci de un milion de ori, taci până mori…

O, scalzilor, de ce m-aţi învăţat felul acesta tâmpit de a face poezie?

Încovoiată merge înaintea-mi pe coridor. Nu mă vede. E dusă în intrigile “porţii”? Vrea să fie deputata? Apoi erou? Apoi de doua ori erou? Dacă cumva se loveşte de mine va trebui să-i zâmbesc făţarnic, adică fanariot. Dar ea nu ştie de existenţa Bizanţului. Suferinţele poporului sunt pentru ea un fleac. Contează lista şi locul ei din listă.

Femela din bodegă, de pe alt nivel, rânjeşte schilod. Are şi ea lista ei. Nu vrea sa fie ştearsă de acolo unde-şi soarbe în pace paharul, unde energiile capabile să comande Universul sunt sublimate atât de simplu şi precis cu ajutorul unui client beat, căzut poclon din Siberia, care le dă de băut la toţi. Şi somnul este iarăşi dulce. Şi moartea este iară departe. Şi veşnicia este iară în paharul plin, în revărsarea de sudori, în ochii închişi.

Dar ce se poate, totuşi, propune contra bodegii? Mitingul? Lupta armată pentru adevăr, pentru demnitate naţională? Ferească sfântul, că la noi demnitatea naţională măsoară vreo 3 secole de plocon la Fanar. Mai bine ne mutam într-un fund de Siberie, fie şi aşa cum i-au mutat din Crimeea pe săracii tătari. Săracii tătari, care, Va mai amintiţi, pârjoleau satele şi oraşele Moldovei… Da, da polemizam cu istoria. Pentru sângele vărsat de strămoşi plătesc răs-stranepoţii… Dar ce zice doamna istorie despre dezlipirea cruda, haina a Moldovei dintre Nistru si Prut de la Muma ei? Noi, moldovenii, ce vină purtăm? De ce suntem înrobiţi în propria casa?

Şi când zic robi Vă invit să Vă închipuiţi o sinistra statistică: moldovenii lucrează la muncile cele mai necalificate (spălători de blide şi de closete, prăşitori, infirmiere, muncitori simpli pe la şantiere, mulgătoare la ferme… Când zic robi, Vă invit să scoateţi la lumina rampei, dar mai ales pe ecranul azuriu strada, tractoristul, minorul. Ascultaţi-le vorba. Iată limba noastră. Iată reprezentanţii noştri cei mulţi. Când zic robi, Vă invit să filmaţi în groplan sărmanele palme ale mamelor-ţărance. Frumoase bătături. Aiurite visuri. Aiurit drept la o viata “fericită”. Fiul îşi blestemă mama că nu-i cumpără blugi. Mama, necăjita, tace. Şi eu tac. Tăcem. Tăcerea, cică ne salvează. Poate. Dar şi ne deznaţionalizează.

Când îşi soarbe paharul femeia din bodega se pişă pe toată scrierea mea. Refuz să ştiu ce gândeşte dumneaei despre copiii pe care ia născut. Refuz să cunosc gândurile tânărului ce-i bagă ridichea în gură. Nu-mi pasă de lăcomia tovarăşei X. Nu vreau să ştiu de ce beau aceşti bărbaţi care se aduna în zori lângă alimentara de lângă căminul în care trăiesc. Poate îi sperie rânjetul morţii, lipsa perspectivei celei mai amărâte? Dar cine îmi poate răspunde? Cine poate răspunde la întrebările care ne fac insuportabil până şi somnul? Academia tace. CC ales de Ivan Bodiul tace. Uniunea scriitorilor tace. Tace Universitatea căptuşită de savanţi. Tac actorii, pictorii, compozitorii… O, nu sunt toţi cu pufuşor pe botişor. Dar, cu părere de rău, nu avem pe aici nici un Soljeniţişor… Nici unul de leac. Ei, dar nu avem la Chişinău nici ambasade străine, nici revista „Novţi mir”, condusă de Tvardovskii. Tac, deci, şi scriu pentru nimeni. Nu voi îndrăzni să trimit la vreo publicaţie aceste rânduri. Nici măcar în România. Ce-i care s-au jeluit la ambasada României de la Moscova au fost arestaţi. Patrie, Patrie de ce m-ai născut să nu-ţi fiu fecior?

Dar oare numai Stalin e de vină?

Nomenclaturii de azi nu-i mai pasă de tătuca. Poate chiar să-l critice. Să-l renege. Să-l facă duşman al poporului. Dar sticluţa de la gura n-o ia. Desmond Moris zice acestui fenomen “malimprinting”, adică “tipar rău”, “nărav spurcat”, vorba moldoveanului. Nu ţi-l scoate din sânge revoluţia din Octombrie. Or, cum să întreb de ce nu se tipăresc la noi cărţile englezului?

Stalin, desigur, nu a fost un ideolog.

Stalin, tiranul, nu a fost un om politic.

Stalin, ucigaşul, nu a fost economist, filosof, moralist,

Stalin a fost un dihore.

Însă un dihore bolnav de cap, cu purtări total imprevizibile.

Accept ideea lui Soljeniţin că Stalin a crescut dintr-un simplu informator al ohrancii ţariste. Dar cine i-a introdus în gene bacilul, botcala? Tatal său? Aparatul represiv ţarist? Statura mică? Mâinile schilode? Când a prins rădăcini “năravul spurcat” în firava lui fire? Când a prins contur aparatul criminal bolşevic? Or, poate, nu e vorba de un om, de Troţkii, de pildă (că fără Troţkii – aşa se aude – sireacul Lenin era un homosexual prăpădit), ci de o ciuma? O ciuma pentru care nu întrezăresc un antibiotic.

Dacă ar fi să îndeplinim un formular înainte de a intra în Lumea Atotvăzătorului ce ar scrie în el tovarăşa X? Că e secretara de partid? Ca nu vrea sa vorbească limba poporului care a născut-o? Că-şi numeşte poporul “moldovoni” şi “moldovacă”? Că se duce în deplasări însoţită întotdeauna de un inspector tinerel? Săraca, din ce părinţi s-o fi trăgând? Săracii de noi.. Dezmoşteniţii de noi… Lăsaţi de Patria-muma, lipsiţi de limbă, datini şi obiceiuri, rămaşi fără agronomi, oameni de ştiinţă, ingineri ne trezim la un moment dat simple râme: unica noastră salvare este să păpăm bine. Şi sa facem cât mai mult sex, cât mai mult sex patologic, amoral… Dar cui ne vindem fiicele? Cui ne vindem masculinitatea?

Râsul ei te îngheaţă. Formulă Lenin-Stalin a permis ferocităţii (scuzaţi-mă scalzilor) să domnească peste cea mai mare întindere geografică a lumii… Heei, cum e când mergi pe trupuri? Cum e atunci când îţi piere neamul, când tot neamul estre prefăcut de şi de Brejnev în trupuri? Heeei, cum e când îţi vinzi neamul pe un scaun prăpădit de secretar de partid? Şi Alecsandri spunea în Paraponisitul de scaunul care te înalţă şi te coboară… Dar scaunul bolşevic a întrecut toate epopeile luptei pentru putere, iată ce boală chinuieşte inima mea. Ce zic ceilalţi atunci când se culcă pe patul de moarte? Ce zei le cântă liturghia? Cum se amestecă în biata lor minte Iisus şi Lenin, Scaraoţchi şi Stalin, noul ales Brejnev, darul “divin” al căruia se plimbă printre craci de curva? Iartă-mă, Ivan Bodiul, programul partidului nu ţi-a interzis să ţi-o ei pe Clava lui Lionea şi să ajungi primul al Moldovei. Zădarnic te batjocoresc. Toţi suntem egali în faţa morţii. Sfârşitu-i acela. Vse sgniiom. Cât trăieşti papa şi pupă, apasă în cur de curvă (scuzaţi-mă, iară, scalzilor, scuzaţi-mă şi voi, curvelor, că tare mai sunteţi dulci, a spus şi Ahile, când s-a certat cu Agamemnon pentru Briseida). Daţi-le, moleculelor, stervelor, o şansă. Daţi-le tot ce vor. Moleculele cinstei nu există. Moleculele curajului nu se înmulţesc. Carnetul de partid e un scut de nădejde. Lacrimile poporul nu se văd prin el. Nu pot să fiu comunist. Curajul ni-l dă direct Dumnezeu. Cinstea este măsură a harului divin.

Dar când vin nopţile celea lungi de iarnă, ce faci cu boala urâtului, mă întreabă Ion Creanga? Ce zice tovarăşa X când urâtul îi striveşte sufletul? Dar există, oare, suflet? Mai avem noi, moldovenii, suflet? Brejnev, păşind cu paşi mari peste piciorul nostru de plai nu ne-a auzit cântarea. Şi pentru Alecsandr Sergheevici “v Chişiniove moldovanno i toşno” (în Chişinau pute a moldovan şi ţi-e greaţă). Am fost şi suntem pentru ei, pentru ruşi, nişte nenorociţi de papuaşi. Nu văd că ducem Voroneţul în spate. Nu văd de ce umblăm încovoiaţi. Ne văd numai împuţiţi, de mâna a doua.

Rumegând ridichea, sugând vinul ieftin, acolo, acolo este ea, intelectualule, în bodega mizerabilă de la Cahul. Acolo este Ea, sprijinită în mână flăcăului ea în lemnul tronului, cucerită şi cucerând, fugând de urât ca de dracu…

Ungând peste hrinca de pâine albă untul “crestianschii”, icra neagră, paştetul, salamul uscat sau balâcul, râgâind coniacul şi vinul cel mai scump, furişându-se în deplasări cu acel inspector tinerel care se istoveşte peste ea pentru a cuceri şi el un scăunel, un scaun, un scăunoi, cucerită şi cucerind, fugând de urât ca de dracu…

În moarte ne-am unit cu toţii destinele, doamnă tovarăşă X.

Şi dacă moartea înseamnă nimic, şi dacă Dumnezeu nu există… Aşa se furişează între mine şi mine gândul cel rău. Deznădejdea este lucrarea acestui lucru. Vezi, zice el, gândul meu, celălalt, că de-ar exista n-ar fi permis atâtea crime în numele binelui universal comunist.

Da, rămân copiii. Rămân cântările. Rămâne limba. Rămâne frunza verde. Dar poate rămâne şi un alt destin pentru cel care scrie ascuns?

Nici Brejnev nu se credea veşnic. Dar tovarăşa X?

E nemaipomenit de greu să scrii o confesiune. Jean-Jacques Rousseau ne-a dat un model pe cât de frumos, pe atât de găunos. Trebuie să ai mare îndrăzneală ca să scoţi în public tot ce-ţi trece prin minte… Dar ce-ţi trece prin vis oare nu e tot al tău (o, cum m-ar interesa ce visează tovarăşa X).

Nu pot supune foamea: foame de femei, foamea de adevăr, foamea de minciuna, foamea de cruce, foamea de putere, foame de nemurire.

Nu pot supune eul din mine şi poftele lui, nu pot supune nici această poftă stranie de a scrie ce scriu despre tovarăşa X.

Viaţa mea, tăinuită de ochii lumii, îmi rămâne unica bogăţie în această oglindă strâmbă, în acest sălaş pustiit de Bine, în această piramidă îngrozitoare lăsată imperiului comunist de bolşevicii lui Lenin şi Stalin, piramidă unde Mila a fost pur şi simplu măcelărita. Tot ce nu face parte din cohortele Binelui este posibil aici, dar Ivan Karamazov trebuie să aibă, tovarăşi, carnet de partid în buzunar. Iată miracolul cel mare, iată noul Scaraoţchi, iată noul idol, iată cui ne rugăm, iată cui ridicam monumente, stimate Mircea Eliade.

Poporul ştie ca tovarăşa X nu manâncă “chilcă”. Nu papă dumneaei nici broileri împuţiţi, nici salam fiert de 2,26 ruble. După adunarea la care au stat în prezidium 5-6 ore, ea şi însoţitorii ei vor sări în luxoasele volgi şi vor lua drumul noilor altare. Abia după primele toasturi începe adevărata viaţă. Chiar şi prin perdelele trase bine răzbate răzbelul lor, chiotele şi icnetele. Ca să ajungi şi dumneata acolo, în sala cu marmure reci (scuza-mă de o mie de ori, Eminescu) trebuie cel puţin (şi cel mult) să ai carnet de partid în buzunar. Să vinzi la dreapta şi la stânga aproapele. Sa te vinzi şi tu. Să te istoveşti peste tovarăşa X.

Mai există o cale de a exista. Să nu te duci acolo. Să nu te vinzi. Sa-ţi fie greaţă de mormanele astea împuţite de suflete atrofiate. Ţie însă îţi pute carnea ta împuţită, îţi va spune tovarăşa X. Oftezi?

Foarte mulţi oameni, mai ales cei de la “coarnele plugului” (şi plugul e tot o “Putere”) au scuipat şi scuipă pe “altarele” lor. Acest scuipat, greţos şi el din punctul de vedere al privitorului, va fi într-o zi mai greu decât zidurile partidului lor, acest scuipat e de fapt unica şansa a omului Ţării Sovietelor. În ziua când le vom scuipa în faţă cu toţii putreda piramidă bolşevică se va prăbuşi. Aparatul ridicat pe sânge şi lacrimi va fi nimicit. Memoria şi istoria îi va păstra ca pe o sperietoare hâdă. Dar câte sperietoare de aceste cunoaşte istoria?

Lui Nero i-au trebuit veacuri de civilizaţie romană ca sa se nască.

Lui Stalin i-au ajuns câţiva ani de civilizaţie comunistă.

Seneca l-a educat pe Nero.

Cine l-a educat pe Stalin? Ce scoli a urinat Hruşciov? Cine l-a învăţat pe Brejnev să valseze atât de frumos (vo, mujcina, spunea pe timpuri despre Leonid Ilici tovarăşa Clava, soţia lui Ivan Bodiul, hoţul de cai de pe valea Işnovăţului ajuns vice-prim ministru în URSS). Cine e Seneca dumnealui?

Aud că pe la Holercani imensa la număr nomenclatură moldovenească (din care Brejnev îşi suge mereu anturajul) se dă în dezmăţ până şi cu proprii copii (drept că adoptivi).

Aud că se ridică sute de case pentru distracţii.

Aud că se sinucid oameni.

Aud că se împuşcă oameni pe la vânătorile “regale”.

Aud că şi copiii suspuşilor merg cu elicopterul la vânătoare de capre în codrii rezervaţiei “Codrî”.

Ţara bea de usucă (mai mult zoaie decât vin).

Ţara lucrează nemaipomenit de prost.

Laptele pe care-l bem e tocmit cu apă de borcut, direct din canalizaţie.

Cârnaţul e tocmit cu şobolani.

Fetele se vând ca florile.

Redacţiile ziarelor sunt aplecate pe un cap. Mâine nici un zvenevoi nu va mai fi criticat.

O, Sfântă Născătoare de Dumnezeu, apleacă-ţi privirea peste Moldova.

Partidul lui Bodiul mă priveşte fix.

Tovarăşa X. îmi zâmbeşte hidos: mă aşteaptă carierele de piatra.

Tovarăşa X. mă apucă de mână: ziua de mâine mi-e sugrumată.

Tovarăşa X. mă răstoarnă abil peste ea: ziua de apoi a pogorât peste comunistul pământ.

Închid ochii. Moartea, sperietoarea cea mai groaznică, neînchipuită de om, mă dă huţa şi-n întuneric.

Nu-mi mai rămâne timp pentru alţii.

Când să mă uit în ei?

Tolstoi, scriind „Ana Karenina”, indentificându-se stanislacieşte cu ea, ştia că o face pentru un scop imediat (chiar daca e veşnică lucrarea): Ţarul îi permitea publicarea.

Nimeni nu-mi va publica lucrarea de faţă. Iar din Moldova nu exista drumuri spre editurile apusene.

Tovarăşe Brejnev, cine te-a educat?

Refuz să cred în socialismul tău.

Cine a fost Lenin, dacă Stalin a fost o brută?

Fată dragă, ştiu că ce scriu te scârbeşte, ştiu că ai vrea să citeşti acest scris ca un sărut de tineri îndrăgostiţi. Dar viata noastră cea de toate zilele nu e sărut, crima s-a instaurat vajnic la putere. Sărutul în acest paradis zdrenţuit mi se pare un păcat sacru – îmi arde tălpile privirea strămoşilor. Sfântul imperiu de esenţă leninist-stalinist-brejnevistă ne va rusifica pe toţi. Turma cosmopolită o duci atât de uşor la abator. Fată dragă îţi refuz ca un tâmpit sărutul. Dar mă arde freamătul sânilor tăi.

Toate pot fi scrise până la un loc.

Gândurile merg mai departe decât morala.

Morala bate pasul pe loc.

Ca să scrii totul până la capăt trebuie să te desparţi de soţie, copii, părinţi.

Adevărul cel crud supară, ucide. Deşi, ca să fim serioşi, există o singură cale, un singur adevăr, o singură lumină.

Până la urmă, chiar dacă mi-ai scăpat din labe, tot rămâi cu dumneata, tovarăşă X, criminal, judecător şi călău. Rămâi singurică în faţa morţii. Pe noi ne va salva limba, Eminescu, Dumnezeu. Cine te va salva pe dumneata? Noi sperăm la mila divină. Ce milă va pogorî peste dumneata? Şi peste Ivan Bodiul. Şi peste iubiţii lui ucenici. Peste toţi acei din actuala conducere a RSSM care, urmând calea bosului, sau însurat cu curve (sic! nu e cacofonie, ci o rimă de a scalzilor). Dar dacă Domnul îi iartă pe toţi? Şi de ce nu i-ar ierta? Orice pocăinţă este binevenită.

Pentru că şi cel scund, chel, gângav, cu nasul turtit şi roşu, bătrân, cu buzele lăbârţate, vrea să fie luat în zori la lucru cu o “Volgă” cu doua zerouri… Şi soţia lui vrea teribil să-i scrie şoferului o listă de speţzacaz.

Nu. Nu zic cu aceste propoziţii că toţi sunt răi. Dar îmi sună în urechi vorba lui Bodiul despre un fost ministru al culturii care nu se ducea cu ei la dezmăţuri: “On nami brezguit, tovarişci. Davaite ca naidiom mî emu druguiu rabotu, ponije… Constantinov, tebe nravitsea v Golercanah?… Poidioşi ministrom culiturî”.

Şi eu sforăi noaptea.

Şi el sforăie noaptea.

Şi mie îmi place să beau un pahar de vin cu un grup de prieteni, îmi place să discut cu ei până la tâmpenie despre Bugeac, Sartre şi Soljeniţin. Dar pentru cine e tipărit “dlea slujebnogo polzovania” “arhipelagul Gulag”? Biletul de partid şi aici îţi da o favoare… Adevărul, afurisenie, nu alta, se dă cu linguriţa tot la băcănia lor. Eşti în listă – citeşti “Arhipelagul…”Nu eşti în listă – eşti nimeni. Îţi rupi minţile cu Spinoza şi Kant.

Deci, ce câştig dacă îi zic pe nume “hoţului de cai” ajuns despot? Doar el mă are azi “în vedere”? Nu voi fi făţarnic dacă îi voi zice în public “porc” după ce mi-a aruncat un bănuţ ca să nu-mi moară copiii de foame?* Doar n-am avut atunci puteri să îl arunc în obraz?

Ştiu, ştiu că s-a scris despre asta, dar care sunt, totuşi, limitele adevărului? Care sunt limitele terorii? Când se închid porţile democraţiei? Cu ce soluţii trebuie să-i pregăteşti venirea printre noi, cei “sovietici”?

Anii trec şi nu iese nimic din ce s-a planificat.

Comunismul e ridicol atâta timp cât în bodega din piaţa oraşului Cahul femeia de care vorbeam morsoacă o ridiche veştedă după un pahar de vin.

Zâmbetul ei bleg întunecă nemurirea civilizaţiei.

Alături, în maşina de lux, îmbrăcata ca regina Angliei, parfumată şi istovită de tânărul instructor, tovarăşa X. întunecă şi ea viitorul comunist, dar şi nemurirea civilizaţiei.

Eu, care alerg înaintea lor, sunt o ţinta atât de minunată. Alergând în faţa lor eu însumi pun arma în mâinile lor firave de femei, care nu muncesc la sapă. Întorc capul. Oare chiar să fiu în trup de gazelă? Oare chiar e absolut necesar să-mi cresc colţi de lup ca să-i strivesc pe cei de porc?

Iisus ne-a iubit pe toţi.

Concluzie: dacă nu te usuci pe cruce nu-ţi iubeşti aproapele.

Lenin s-a uscat pe seceră şi ciocan.

Stalin s-a uscat pe mormanul de oameni (milioane) ucişi cu secera si ciocanul.

Brejnev se împute pe un munte de medalii.

Fiecare cu Golgota lui.

Academia fără Platon este imposibilă. Tovarăşe Jucenco citeşte-l pe Heraclit şi Pitagora.

Iar dumneata, tovarăşa X. bate fericită din palme. Ai câştigat partida. A trebuit să-mi treacă prostia asta prin minte – să văd măcar o clipa lumea prin ochii dumitale… Am citit cât am putut din Sartre ca să aflu măcar ceva despre relaţiile diplomatice ale Eu-lui cu civilizaţia şi Umanitatea. E ridicol să scrii că un Prim-secretar este onanist sau că fiica cutărui împărat face sex cu degetul, e urât şi amoral să filmezi lucrul ăsta cu o camera ascunsă. Dacă spun lucrul acesta despre femeia de la Cahul nu risc nimic. Un prim-secretar onanist sau pederast unde s-a mai văzut? Aţi ghicit. În URSS.

Scriu ca Rimbaud. N-am nevoie de cititori. El a vândut arme în Abisinia. Eu am cioplit lemnul în Siberia, am construit case pe râul Mana, în munţii Saiani. Nu contează ce arunci în gura nesăţioasă a Neantului. Ce pot? Ce nu pot? Înconjurat de aceste bârne ale Destinului pe care nu le pot clădi aşa cum mi-o cere firea?

Ce sunt şi cum sunt fără ele?

Cum e lumea văzută prin ochii altuia?

Dar cum e lumea văzută prin ochii mei?

Ha, te-am prins, amice Vartic.

Luci, soare, luci, că ţi-oi da un car de nuci ţine Universul.

Găina cerne făina spus de copil de la sine va gâtui structurile nomenclaturii lui Stalin.

Nu sunt un optimist când spun lucrurile acestea.

Nu sunt nici pesimist.

Mă gândesc, simplu, că sunt lucruri mai tari decât crima.

Tainic şi nedesluşit ne este destinul. Nici o mâna omenească nu poate trage cortina după care stă pitit. El nu arde acolo în flăcări, nu are faţa pentru fapte rele sau bune. Curge la deal, curge la vale, curge în cercuri zbuciumate, curge tihnit, dispare în moarte şi tot de acolo ţâsneşte cu ţipătul noului născut.

Un nou destin, o alta scrisoare.

Soarele răsare, soarele apune, tovarăşe Solomon.

Scuzaţi-mă, scalzilor, dar Solomon nu rimează cu Stalin.

Taina Universului e-n moartea pe care nu ni-e dat s-o cunoaştem. Prin ochii ei n-am să pot privi niciodată lumea. Moartea nu e un ţel. Moartea nu e nici măcar un stindard. Moartea e şi tovarăşa X. Doamne, îţi mulţumesc din suflet că nu mi-a reuşit treaba asta scornita de mine. Tovarăşa X. n-am reuşit să văd lumea prin ochii matale.

Atâta paguba. Voi încerca mâine.

Andrei Vartic
Mai 1980
Cahul – Chişinău

1. Nu MIZEz pe MIZErie

0
Andrei Vartic, vorbitor la una dintre Marile Adunări de Eliberare Naţională din anii 1989-1990, Chişinău, Basarabia.

Nu mizez pe mizerie, dar ce are ziua de 17 mai 1980 cu poezia scalzilor? Nu pot să ştiu, că e ora 11.27 şi mă aflu trimis după ceapă verde la piaţa din Cahul.

Nu MIZEz pe MIZErie, dar două butoaie cu scrumbie putredă şi un camion cu cartofi n-au putere să plaseze acest pământ moldovenesc, arat în lung şi-n lat, în arealul civilizaţiei moderne. Bodiul şi urmaşii lui şi-au atins scopul. Dintr-un popor mioritic am retrogradat în unul de robi. Azi e joi şi-n zori a plouat. Înconjor băltoacele ca pe nişte pâraie de sânge. Trei băbuţe vând ridichi.

Nu mizez pe mizerie, dar mai multe femei stau în rând la o dugheană pe care scrie „Bâtovaia himia” (chimicate). Azi, poate, se va aduce praf de spălat. Ghilitul pânzelor a fost îngropat adinc în istorie. Memoria soţiei mele nu-l cunoaşte. Suntem în turneu (cu teatrul) la Cahul şi, iată, îmi vine să urlu ca Rimbaud fiindcă nu există în toată piaţa o coadă de ceapă verde. Când voi fi făcut turul pieţei mă va striga din ghereta pe care scrie “MIASO — CARNE” un evreu gras, îmbracat în halat alb, slinos. Are pe tejghea câteva bucăţi de slanină.

– Domnule, nu mă trece cu vederea.
– Eu nu împart mană, cetăţene.
– De când jidanii au ajuns cetăţeni?
– De când li s-a împuţinat roşul din barbă.
– Barba mea nu-i roşie.
– Dar vinzi slănină cu trei ruble kilogramul.
– Ce sa fac domnule. Statul pune preţul, nu Moişa. Voi, tinerii, n-aveţi de unde şti şi ce face aici, în piaţa asta, acum vreo 35 de ani. Da Moişa ştie.
– Şi se scarpină în barbă?
– Da ce-mi rămâne să fac?
– Deschide o prăvălie.
– O, dacă Moişa ar avea prăvălie, el n-ar vinde câcatul ista.
– Hai s-o lăsam mai moale, că ne băgăm, jidanule, în politică.
– Burta nu ştie arta politicii. Ea ţipa: “DĂ” !

Lângă “Bâtovaia himia” o maşină acoperită a cărat în centrul raional mizeria unui magazin sătesc. Vreo şase oameni se înghesuie. Alături, în altă maşină, o vânzătoare înalta, subţire şi foarte vopsită, propune agramat şi arogant mărfurile unei unităţi locale de confecţii. Merg mai departe.

Într-un colţ de piaţă intru într-un magazin “Mărfuri sportive” amenajat într-un sarai mic, puturos.

– De ce am adus mărfurile astea aici? — il surprind pe vânzătorul şmecher, sur la cap, atacând două ţărăncuţe. — Ca să vând, ca să vând, draguţelor.
– Of, spuse una, de-aş ajunge până la pensie.
– Da câţi ani ai?
– 52 — spune, şi e bătrână de tot, gârbovită. — Cât face cofta (haina) ceia?
– Da’ moşneag ai?
– 40 — spune vânzătorul.
– Doamne, ce boala-i aşa de scump?
– Nu eu pun preţu’. Statu’.
– Am, păcatele mele, am şi moşneag.
– Be?
– Be, cum să nu beie dacă toţi beau.

Dar iată şi unelte de pescuit de care nu mai are nimeni nevoie. Oamenii vorbesc de unul Jucenco care a secat toată balta Cahulului. O fi vreo ruda dea prezidentului Academiei? Un barbat alege cârlige.

– Unde ai sa prinzi tu peşte? – îl bodogăneşte femeia.
– Găsesc eu – răspunde acesta enervat. – Dacă am spus, gata.
– Cu banii eştea cumpărai şase pâini.

Închid ochii. Nu vreau sa vad cum arată aceşti oameni. În faţă imi stă bunelul, Ion Vartic, înalt, îmbrăcat în palton negru, cu pălarie neagra şi baston. Aşa se îmbracă duminica. Mă lua de mână şi ne duceam la biserică. Stătea drept în faţa lui Dumnezeu cât ţinea slujba. Nafură nu lua în gură şi nici cu vorbe nu-şi spurca gura până nu ieşea popa din biserică. De la el am deprins marea artă a grecilor. Bunelul era agricultor şi avea mâini crăpate de muncă. Duminica, însă, asistam la o metamorfoză extraordinară: ele deveneau mâini de filozof. Şi Universul există fiindcă Ion Vartic al lui Vasile al lui Ion Vartic, venit la Dănceni (fostul judeţ Leuşeni) de pe lângă Piatra-Neamţ, stă drept în faţa altarului.

Alături de “Mărfuri sportive”, ascunsă parcă de ochii lumii, este o dugheană dărăpănată cu totul. Pe firma scrie “Vino”. Intru. Captuşită cu oameni. De toate vârstele. Bărbaţi şi femei. Scriu ce văd şi aud în prima clipă.

– Pivă (bere) este?
– Nu-i – răspunde un flăcău. Nici în Siberia nu-i, nici la Cahul.

Vânzătorul e undeva în fund, la tejghea. Nu-l văd. Femeia care a întrebat de “pivă” îşi muta plasele-desagi de pe un umar pe altul.

– Nu-i şi nici n-are să fie – râde flăcăul.
– Aseară, lângă restoran, au împuşcat un om. Poc! şi gata.
– Doamne fereşte.
– Piva-i bună, da’ ridichea-i încă şi mai bună – râde flăcăul şi cuprinde ţăranca micuţă, slabă, de lângă el. Are vreo 35 de ani. E beată. Ţine în mâini un buchet de ridichi ca un buchet de flori. Şi un zâmbet bleg: ia-mă, sunt a ta. Simplu, fără discursuri amoroase, fără probleme de morală. Ia-mă acum, acum ai nevoie de mine, acum am nevoie de tine.

– Ridichile-s bune – continuă flăcăul – dar sunt goale pe dinăuntru.

Are o mutră de câine calicit, iar fata e înverzită de vânătăi.

– Dar când n-ai ce zacusi (ce mânca) – mai zice – închizi ochii şi mănânci ce ai.

Râd amândoi prosteşte. Strigăte, sfadă, şoapte, afaceri neînţelese. Mister ca în filmele lui Hitchcock. Pe care nu le-am vazut. Şi un gând: în cea mai civilizată societate codul genetic al omului este acelaşi ca şi al acestui băiat? Poate vinul, poate patima vinului e înlocuită cu altceva. Cu ce? Cu patima Puterii? Puterea. Despotismul. Stalin. Bunelul deportat la Magadan. Mort, cum se zice, în exerciţiul funcţiunii. Împins apoi cu buldozerul în Marea Ohoţc şi păpat de rechini. Cui îi vine a râde? Orice om ucis pe nedreptate e un sfânt. Câti sfinţi o fi avut Moldova între 1940 şi 1953? Puterea… Cum e oare când eşti un popor de 200 milioane? Cum e oare când un mic popor neapărat de nimeni e înghiţit de rechinul rusesc? Cum e oare, mamă Românie, când mezina ta, plăpânda Basarabie, ai dat-o de bună voie sa ţi-o siluiască monstrul comunist? Cum să te iubesc dupa asta, mama Românie? Cum să te iubesc când ştiu că Finlanda cu doua milioane de oameni n-a cedat un centimetru în faţa lui Stalin?

O privelişte din spatele dughenelor. Piaţa pustie. O căruţa trasă de un cal alb. Un moşnegel în căruţă… Mai în fund un magazin “Semena” (Seminţe) în care nu intră nimeni, maşina cu cartofi, trei mese pe care scrie “Ţvetî” (Flori). Două babuţe vând acolo răsadă ofilită. Ies pe poartă urmărit de evreu şi rândul de nimic, indiferenţa, ignoranţa şi viaţa consumată în zadar mă sugrumă. La câţiva kilometri, peste Prut, e Patria care m-a dat de bună voie în bordelul-gulag al lui Stalin. Aici, la Cahul, e Asia, e Siberia, şi mişună o marfă care poate fi folosită la orice, e marfa care s-a ratat în marele metropole, dar oare nu poate rezista nici în comunitatea arhaică, cinstită, sătească. Aici mişună ciuma socială cu faţa de hitlerism sau stalinism (cine le poate deosebi?). Aici vezi moartea pe stradă îmbrăcată în haina ei de sărbătoare, trupuri vii navetând în căutarea unui end, oricare n-ar fi. Groaza nu există în districtul acesta al comportamentului uman. Sau, daca există, e altfel decât groaza care mă cuprinde pe mine. Ci oamenii traiesc şi aici. Muncesc, mănâncă, citesc carţi, se iubesc, fac copii, mor aşa cum moare tot ce e viu pe pământ.

Trăiesc, dar cui se supun? Autorităţilor? Poate. Mi se pare însa că tiranul cel mai înfricoşător stă ascuns în ei înşişi. Fiecare cară cu sine un monarh cretin şi orb, ca şi Pozzo, căruia i se supune făra cartire. Merg spre hotel (camere cu trei paturi, toaleta e la etajul doi, apa caldă nici n-a fost proiectată, baie sau duş — nici pomină). Încerc să mă lămuresc. Da, da l-am citit pe Noica, dar poate aici nu trebuie să mă lămuresc? Ce rost are lămurirea? Ce rost au rândurile astea scrise de mine? Şi de ce le scriu? Doar ştiu precis că nu vor fi publicate. Nici aici, şi nici în ţară (care nici măcar nu se vaită că ne-a lăsat cu bună ştiinţă în gura Lupului).

Sunt neputincios. Singur. Mi-e straşnic. Or, dacă găseam la piaţă nişte cozi de ceapă verde… Fetele de la şcoala pedagogică (unele-s drăguţe de tot). Iţi taie respiraţia umbletul lor, dar ce le va dărui maica Soartă?) ies bulucuri din clădirea lor veche, nereparată de un veac şi trec strada spre toaleta sovietului raional. Fac coadă la acea toaletă ţinându-se de mâini. Asta e un semn că în oraş iară nu-i apă. Asta e un semn că fetele acestea, oraşul acesta, toate centrele raionale din Moldova (de peste Prut, domnilor, de peste Prut) nu văd realitatea cu ochii mei. Cu ochii cui atunci o văd? Şi cum o văd?

Copii, maşini, cântă păsările, miroase a benzină arsă, seara, în restaurant, orchestra din trei băieţi şi o fată cânta un cântec franţuzesc cu “faire l’amour”, alţi trei băieţi se strâmbă beţi şi sălbatici în faţa orchestrei şi îmi trece prin minte ca n-am vrut să spun cu această scriere ca Moscova, Parisul sau Chişinăul sunt locuri mai potrivite pentru fiinţa umana. Desigur, Cahulul nu este Praga lui Camus. Şi omul, fără îndoială, are dreptul la o viaţă frumoasă, curată şi fericită. Care nu trebuie să depindă de sufocările mele în acest aer lipsit de perspectivă butaforică a nemuririi. Tragedia e că pentru unii, pentru mulţi, curat, frumos şi fericit, înseamnă să te duci zilnic în crâşma descrisă mai sus; tragedia e că şi curăţenia exemplară a multor “suspuşi” e murdară de te ia greaţa (cică fetele lui Bodiul se scaldă în lapte atunci când lumea sta la cozi nebune dupa unt); tragedia e că omul nu poate suporta singurătatea şi vrea teribil să fie mereu în preajma altora. Înconjurat de alţii te îngrădeşti de moarte…

Nu pot pune răutate în vorbele mele. Viaţa e aşa cum este. Nimic, nimeni n-o poate face azi altfel decât cum este, cerşetori au existat întotdeauna, răul, în valoare absolută, e la fel de mare ca şi binele şi de multe ori răul şi binele se contopesc. Istoria încă mai poate fi scrisă, dar cum să trăieşti scârba mamei ce a fost despărţită de fiu la 1812? Cum să trăieşti sentimentul aceleiaşi mame care şi-a dat fiul de buna voie lui Scaraoţchi? la 1940?

Totuşi o viaţă mai sătulă în acest imperiu al foamei de absolut se poate asigura. Graniţele sunt pentru împăraţi, nu pentru păsări. Pentru suflete nu poţi hotărî hotare. Şi nici aceste cuvinte nu au nimic cu poezia scalzilor. Ba chiar şi o mamă, care şi-a abandonat copilul se poate pocăi. Şi va fi iertată şi de Domnul şi de fiu. Şi pe râuri curg pete unsuroase, iar peştele nu ştie că benzinele sunt otrăvitoare. Şi le înghite ca să respire.

Andrei Vartic
17 Mai 1980
Cahul

7. Hotel la Kotovskii

0

19.04.80
Chiar sub geamul odăii mele se află intrarea de serviciu a restaurantului.

Vă invit, deci, în curtea din spate a hotelului.

Bătrânica e jos, lângă lada cu gunoi.

A găsit sau a furat de undeva o sticlă de lapte acru şi acum se chinuieşte băbeşte, bolmojind ceva, s-o destupe.

În cele din urmă lucrul îi reuşeşte, dar nu duce sticla la gură ci, neaşteptat, o varsă încet în ladă (de parcă îi produce o plăcere nemaipomenită curgerea înceată a lichidului din sticlă).

Aşteaptă înţepenită până curge tot chişleagul, tot până la ultima picătură.

Valuri de ceaţă acoperă monumentul imens al lui Grigorii Ivanovici Kotovskii.

Doi băiţei privesc batjocoritor „lucrul” babei.

Ea, satisfăcută, trece de cealaltă parte a lăzii, scormoneşte în ladă cu vârful sticlei, aşa de parcă i-ar fi teamă să nu-şi murdărească mâinile.

Paltonul vechi, bărbătesc, poate o apără de frigul acesta umed, dar de ce îmi îngheţă sângele aici, în odaia caldă?

Curtea din spate a hotelului e ne-măturată, privelişte obişnuită pentru cetăţeanul sovietic, trimis în deplasare prin propria ţară. În gropile din asfalt, pline cu apă, se dizolvă bucăţi de ziare.

Fusta babei e lungă (o fostă mătase vişinie, acum foarte pătată).

Ce face ea este luptă pentru viaţă?

Ce fac băieţii e luptă pentru viaţă?

Prin uşa deschisă a restaurantului răzbate râsul sonor, puţin idiot, al eroinei din schiţa următoare.

Privirea mea, încâlcită de geamul nespălat, este, oare, tot luptă pentru viaţă?

Ochii ei (ai Doamnei?) ce văd atunci când îndeasă în plasa de plastic sticla?

Eu nu-i sunt fiu, dar Dumneata?

Ce mai are ea acolo, în ziarele vechi, mototolite?

Dacă a-şi ţipa la copiii mei, mâine nu voi ajunge în starea ei?

Şi dacă bătrânica este nebună, unde se află graniţa dintre nebunie şi noi toţi, noi care alergăm să îndeplinim planurile statului sau ale familiei, poftele stomacului sau descărcarea libidinoasă, care e tot a noastră. Nici în cot nu ne dor catastrofele în care horcăie de atâta timp sufletul.

O văd apoi cum se duce, cum dispare ochită şi de cei doi băiţei, care încă nu ştiu (poate nu vor şti niciodată, că în statul ista al nostru există un aparat de apărare a aparatului – de conducere a raionului, a republicii, a statului), că nici în cele mai de perspectivă planuri ale acestui aparat nu se planifică un aparat de apărare a sufletului de invazia morţii, care nu are alternativă. Mai ales cu ce va urma după.

Băieţii aleargă din urma babei.

Îi imită mersul, sărind peste băltoacele în care se topesc ziarele de ieri şi de azi.

Grigorii Ivanovici Kotovskii iarăşi apare din ceaţă.

Ştiu, ştiu de ce poporul trăieşte în mizerie, dar nu aceasta e poezia,

Ci firele verzi de iarbă,

Care alungă iarna din Ţară.

Vine primăvara, prieteni!

20.04.80
Unde trăieşti, suflete?

Oare aceste dealuri arate, pustii, îţi sunt sălaşul?

Oare acest ficat moldovenesc, ticsit cu atâtea chimicale, cuprinde şi arta existenţei tale?

Oare această spinare încovoiată de moldovan te poartă spre veşnicie (ce o mai fi şi veşnicia asta?)?

Tac ca să nu ţip.

Iubesc ca să nu mor.

Aseară, la restaurant, am fost servit de o chelneriţă veselă, nu prea brutală. Sânul dezvelit, mâinile cu degete lungi, ne-muncite la sapă, şoldul săltând vioi sub fustiţa bine scrobită, îmi ridica noduri în gât. Sânt bărbat, sânt hărmăsar, dacă m-aşi îndesa în carnea ei ar necheza şi florile.

Acum e ora 3.17 (după miezul nopţii).

Tocmai sub geamul meu (de la hotelul din Kotovskii) madona mea de aseară îl trimite în locul cel mai bărbătesc de pe faţa pământului pe un tip care, şi el, nu alege expresiile.

Nu, nu se ceartă.

Glumesc. Râd.

Vorbesc moldoveneşte cu nişte – multe – cuvinte ruseşti.

O, da, sunt beţi şi, probabil, nici ea, nici el nu miroase a parfum,

Aha! Altul îi dă fusta la o parte jos, în curte, în umezeală. Ceva nu le iese, că ea înjură.

– Oi, blea… – zice şi el.

Aşa sau altfel sufletul sălăşluieşte şi în dumnealor.

Spaţii pustii, oameni pustii.

Fără frunza verde viaţa e o catastrofă.

Socialismul lui Lenin a lichidat el ce a lichidat, nu şi codul genetic.

Cine trăieşte printre lăzi vechi, la gunoişte, la ce mai poate spera?

Şi dacă aseară, la restaurant, îi puneam mâna pe coapsă?

Kant (sau Kotovskii) mă strigă din ceaţă.

Unde trăieşti, suflete?

Dar cu această întrebare nu mă lămuresc şi nu-i lămuresc pe alţii. Cu această întrebare, simplu şi stereotip, exist.

Andrei Vartic
Aprilie 1980

9. Cântare de Paşti

0

Când ne-am trezit oameni pe acest pământ ne-au băgat în cap, la şcoală, că partidul e un grup de oameni curajoşi, cinstiţi, modeşti, oneşti, culţi etc. Toate categoriile frumosului le erau proprii. Toate deşertăciunile sufletului le erau duşmani de moarte.

Dar,

Când am început a înţelege aritmetica lui Pitagora am zărit o mică abatere de la această regulă crestomatică: în unele automobile cu numere „00”, „08”, „03” vedeam nişte neni şi mătuşi mai bine îmbrăcaţi decât taţii şi mamele noastre. Mai vedeam acolo nişte dudui cărora nu le putea fi locul alături de nişte oameni curajoşi, cinstiţi, modeşti, oneşti, puşi pe studiu şi activitate revoluţionară. Ba şi nişte „cozi de ceapă” mai acătării decât cele de pe masa noastră licăreau din portbagajele automobilelor cu „00”… De apartamente mai luxoase, de vile frumoase, de spitale doar pentru ei ce să mai vorbesc?

Asistaţi, stimaţi cititori (dacă veţi fi vreodată), citind aceste rânduri, la un act de agitaţiune revoluţionară. Nu vă pot împinge spre păcat, adică la revoluţie, dar dacă deveniţi participanţi la revoluţie, deveniţi şi revoluţionari, adică, aşa-i moda pe aici, membri de partid.

Această devenire e tragică şi se poate paşte ca iarba. Ea a mişcat toată istoria omului (istoria, nu omul) tot pe loc pe loc, dat fiind că atunci când revoluţionarii au câştigat, ei s-au repezit să-şi odihnească fundurile lor jigărite de lupte în automobile „00”, să tragă (cu puşca) în căprioare din balconul casei de la Condriţa şi etc.

Adevărata revoluţie e urcare pe cruce şi de pe cruce drum spre nemurire nu-i!

Andrei Vartic
1980

8. O bună veste de la 1921

0

Informăm fără mirare mirarea noastră că majoritatea conducătorilor republicii acestea sovietice ne cunosc foarte aproximativ limba. Moldovenii care nu-şi cunosc limba au ajuns stăpâni „şi pe ţară, şi pe noi”. Dumnezeu cu ei. Parcă-ţi vine a spune: poporul va alege. Dar ce să aleagă? Care popor? Alcoolizaţii? Infirmii mintal? Sovietizaţii? Ateiştizaţii? Poporul cât a mai rămas, că asta este puterea, trebuie informat. Mai întâi, trebui să ştim că la 1940 Stalin n-a găsit în Basarabia un popor român analfabet. Nu vreau să dau aici lista marilor oameni pe care i-am pierdut atunci (iar în capul acelei liste stă şi unchiul meu, Petre Ştefănucă, şi bunelul meu, Andrei Constantinov (Constantin), primarul Ialovenilor, ucis la Magadan. Dau un fragment din revista „Luminătorul” din august 1921 (pe care am găsit-o în pod la moş Andrei Pantea, soţul mătuşii mele Vaselina (sora lui bunelu Ion Vartic*), om credincios, din Suruceni, la care s-au păstrat mai multe cărţi de la mănăstirea din Suruceni, închisă prin 1960, (părinte stareţ Iosif, zicea moş Andrei, mai eşti pe undeva?) care, sper, poate lumina aşa zisa neluminare a basarabenilor.

„Un fapt de mare însemnătate pentru Basarabia este că de la 1 aprilie 1921 s-a hotărât ca şi în această parte a ţării copiii care au vârstă şcolii, sunt obligaţi a urma o şcoală primară la sat sau oraş. Până acum nu păşeau toţi copiii din Basarabia peste pragul şcolii, nu se puteau bucura de lumina şi folosul cărţii; mulţi părinţi găseau că era mai bine să ţină, mai ales pe băieţi, pe lângă casă, să-i trimită cu vitele sau să-i pună la alte treburi, cu care chiar dacă aduceau vreun folos vremelnic, dar se sminteau pentru mai târziu, rămâneau cu mintea întunecată, şi când ajungeau şi ei mari, simţeau cât de anevoioasă li-i viaţa fără ştiinţă de carte, că nu pot ceti nimic, nu pot iscăli, şi orice străin sau neprieten uşor i-ar amăgi sau să le pricinuiască pagube.

Slava lui Dumnezeu că de azi înainte va fi în Basarabia cu putere legea învăţământului primar, care este de mult în Vechiul Regat.

Pe baza acestei legi s-a hotărât următoarele:

1. Învăţământul în şcoala primară este obligatoriu.
2. Toţi copiii între 7 şi 16 ani trebuie să se înscrie de la 1 septembrie 1921 la şcoală, dacă nu au fost înscrişi până acum.
3. Tata care nu-şi trimite regulat copiii la şcoală fără pricini binecuvântate, adică dacă-s bolnavi greu de o boală molipsitoare în familie, se-ntâmplă moarte în casă sau o vreme prea împiedicătoarte, acele va fi pus la amendă pe fiecare zi, din ce în ce mai mare.
4. Cum în Basarabia nu sunt case destule pentru şcoli, s-au obligat comunele urbane (oraşele) ca în termen de trei ani să-şi găsească case sau să facă pentru câte şcoli îs de nevoie, iar altele în timp de cinci ani.

Comunicând această bună veste cucernicilor preoţi, luminători ai satelor, Arhiepiscopia îi roagă să pună toată stăruinţa lor, îndemnând pe parohieni să-şi trimită regulat copiii la şcoală şi să ajute mână de la mână ca să ridice în comune şcoli mari şi frumoase, în care se va învăţa iubirea de Dumnezeu şi neamul românesc.”

Dumnezeu nu loveşte cu băţul.

Dumnezeu ajută.

Să iertăm şi noi, şi să ne rugăm, acum, în preajma Paştelui, să ajungă iubirea de Dumnezeu şi de Neam şi în inima celui care a uitat sau batjocorit graiul, istoria şi pământul în care zac oasele strămoşilor lui. Mama mea, de la care am preluat toată iubirea acestei lumi, născută în anul 1929, a putut să înveţe la şcoala din Ialoveni, şi, apoi să cânte în corul bisericii din sat (ctitorită de moşul ei Ion Ştefănucă, după cum scrie pisania din altar) anume în baza acestei şcolarizări în masă a Basarabiei.

* Vasile Vartic şi Catinca Vartic (Catinca Oţel, din Pojorăni), părinţii bunelului Ion, au avut următorii copii, rămaşi vii după naştere (că două Procirele, spunea bunica Ana – Ana Stratan, din Durleşti -, soţia lui Ion, au murit de prunci): Toader (a avut o fată şi un băiat, dar băiatul a murit de frică atunci când ruşii bombardau Chişinăul), Emanuil (mort de scârbă atunci când, întâmplător, nemţii i-au ucis băiatul) Ion, Vaselina (nu a avut copii), Parascovia (nu a avut copii), (a născut un sat de Frunzeşti), Costache (a avut o fată şi un băiat).

Andrei Vartic
1980, de Paşti

4. Da ciorile croncănesc a cald

0

– Vezi câinile acela? – mă întreabă Alisandru.

Mă uit într-acolo. E un câine ca toţi câinii de la ţară, nici prea mare, nici prea mic. Din fundul grădinii dă nevinovat din coadă.

– Nu se apropie nimeni de el. Chiar dacă-i lihnit de foame nu vine să-ţi iee pâinea din mână. Da să se gudure pe lângă cineva – nici vorbă nu poate fi.
– E cumva un câine bătrân?
– Pe dracu. N-are nici şase luni.
– Cam mare pentru vârsta asta.
– Hm, mare… Putea să fie de două ori mai mare, băiete… Putea să fie o mândreţe de câine, aşa cum nu mai sunt în satul ista.

Trage din „Nistru”-l său, eu trag din „Doina”, privim câinele. El, câinele, se uită la noi. Trec aşa vreo două minute.

– Îi din câini sălbatici, – spune Alisandru. – L-a adus băietul meu, Kolea, de la fermă. Este acolo o haită de câini sălbatici. Se hrăneşte cu hoiturile vacilor. Se reped şi la oameni când î-s flămânzi, da să te prindă noaptea – gata cu tine.

– Şi nu-i chip să-i stârpească. Pot face vreun rău.

– Eee! Nimeni nu se interesează. A împuşcat câţiva Fănase Buium, da ei se înmulţesc nu şagă. Au multă mâncare… Da câinele ista pe care-l vezi acolo era ţânc de tot când l-a adus Kolea. L-a băgat în sărai şi-mi spune: „Tată, aista o să iasă javră ră”! L-a legat cu o frânghie de gât şi la lăsat acolo. Nu te puteai apropia de el, aşa mic cum era. De hămăit nu hămăia. Stătea toată ziua întins cu capul pe labe şi când te duceai să-i dai mâncare – mârâia. Şi cum să nu mârâie, dacă neamurile lui trăiesc în slobodă, da el şede în sărai, cu o frânghie la gât? Aşa a crescut… Eu dau rar pe la Kolea, că eu am gospodăria me. El, de aici, are gospodăria lui, şi eu nu mă amestec. Bre – be, vre – îşi bate femeia. Parcă-i sălbatic. Chiar dacă mi-i fecior, tot nu mă ruşinez de ce spun. Şi la selsovet am spus, şi la miliţie am scris, la procuror. Să vie, să-l iee şi să-l ducă, că mă bate. Nu mi-i jăli de dânsul. Dă-l în dracu! Eu am luptat la Sevastopol, în armata română, ş-apoi, după ce am ajuns în plen, am luptat şi cu nemţii, la Stalingrad, da acum de partea ruşilor. Pe toate, băiete, le-am îndurat. Inima mă doare de la câte am îndurat, că aşa-i, toate bolile oamenilor se trag din scârbă. Şi nu numai ale oamenilor. Câinele ista tot aşa-i… Şi peste tot pe unde am fi fost am fost cinstit, da rabla asta de fecior sare să mă bată. Zice că de ce nu-i dau banii pe care-i ţin la colţun? Da eu n-am avut zare de capică la colţun, niciodată. Am trăit cu ce a dat Dumnezeu. Ştiam că meseria o să-mi aducă de mâncare în toată ziua.

Alisandru trage mai tare din ţigarcă, de parcă astfel ar putea să ascundă lacrimile ce-i curg pe obraji. Aşa-i el de câte ori se îmbată – povesteşte despre război şi despre fecior. Ştiam povestea. Şi mai ştiam că a fost mobilizat în toamna lui 1941 şi când a venit acasă de la război, în 1944, rănit, Kolea avea un an…

– Şi cum ai luat câinele de la Kolea? – îl întreb.

– Vin într-o zi la Kolea să-i pun un cerc la un butoi, că eu şi la meseria asta mă pricep. Şi la clădit mă pricep, şi la lemnărie. Mă învârt eu de acolo-acolo cu fierul, da câinele ista nici mârc. Şede în butoi, că i-a făcut o cuşcă dintr-un butoi de fier, şede în butoiul acela şi se uită la mine. „Ce-i, băiatule, zic, ţi-i trist?”. El nu-mi răspunde, că nu poate, da văd şi eu că ceva-ceva nu este bine. Viaţă de câine. Ce bucurii a avut el, de mic legat în lanţ? Numai grai n-are să ne spună… Stă el acolo, pe fierul gol, iar eu îl alint cu vorba: „Nici paie nu-ţi pune rapănul ista de fecior al meu. Dormi iarna pe fierul gol, mititelule. Rabdă, rabdă, sufleţelule, că eu, iaca, sânt om şi rabd. Şi încă cum rabd.”… Uită-te la piciorul ista al meu. Mi l-a împlut cu alice un fraier din Horodca. Mai nimic nu pot face cu el. Da ce fierar am fost eu? Veneau generalii la mine ca la minune, să-şi potcovească caii. Şi-acum, încoace, toată fierăria colhozului s-a ţinut pe mine. Roţi de căruţă, boroane, pluguri, sape, câte n-am făcut eu în veacul meu. Acum, însă, iaca, merg în cârjă. Şapte ceasuri mi-a făcut doctorul Ciobanu operaţie… Îl ştii? Bun doctor. „Nu te teme, moşule, zicea, dacă te temi las operaţia şi mori”… Merg în cârjă, da ce, n-am cu ce trăi? Acum fac mături, pun topoare în coadă, vara şi toamna am treabă cu butoaiele. Toată viaţa am muncit. Ce-ar face omul dacă n-ar munci? – m-a întrebat tata când eram cât o gânganie. Ştiut ce-ar face… Ar pieri… Cu meseria me şi acum am din ce trăi până aici.

Şi Alisandru trage cu degetul pe la gât, nervos, de parcă ar vrea să-l taie.

– Dar câinele?

– Mă apucă de tot mila şi-i duc o mână de paie. Când să i le arunc în butoi văd că stau bucăţi de pâine aruncate în jurul lui, neatinse. Îi bolnav, mă gândesc. Şi hai să-l alung din cuşcă, să-i pun paiele. Da el nu iese, întinde capul înainte şi mi se uită drept în ochi, de parcă ar plânge, dar nu cu lacrimi, ci aşa, ca omul acela care-i pe moarte din boală şi ştie asta… Întinde el gâtul şi atunci văd eu, băiete, boala lui. Straşnică boală. Tot gâtul era numai sânge. Îi intrase frânghia ceea în gât, în carne. Nici nu se vedea. De parcă era legat la gât cu o rană, nu cu o frânghie, aşa de straşnic era. „Iaca de ce plângi tu , mititelule! – îi zic. Doamne, Dumnezeule, câtă suferinţă! De aici mă gândesc să-l scap de chin, da cum, omul lui Dumnezeu, să-l scapi, dacă nu se vede frânghia ceea? El crescuse, sărmanul, da frânghia a rămas aceiaşi de pe când era ţânc de lapte. Câte zile şi nopţi s-a muncit, cât a vrut el să scape de laţ… Da cum să scape dacă nici mâini n-are, nici limbă să ne spună ce-l doare. Da Kolea, ce? Îi toarnă apă şi-i aruncă o bucată de pâine dimineaţa, pe întuneric, şi se duce la fermă. Sara vine tot pe întuneric, nu vede nimic. Da câinele se chinuieşte. El nu ştie de slujbă, de vâhodnoi, de vin. Lumea pentru dânsu-i cât ograda de mare. Ce gândeşte el despre ce-i dincolo, în sat?

– Şi cum l-ai scăpat?

– Mă duc eu repede după un foarfece, zic să-i tai cumva frânghia. Chiar dacă moare, că nu mai credeam să trăiască, să moară cum vre şi unde vre. Aduc eu foarfecele, da de aici mă gândesc: „Da dacă a turbat de când şede închis aici şi se chinuieşte aşa?” Doar oamenii îşi pierd minţile când sânt chinuiţi? Atâţea cantujnici au venit din război… De dincolo mă gândesc că mi-i şi greaţă să îmblu cu mâinile prin rana ceea. Din altă parte mi-i jăli, de tocmai îmi dau lacrimile. Şi cum să nu-ţi fie jăli, om bun? Ce bucurii a avut el? Şi ce bucurii î-l aşteaptă? Nici una… Ce, aista îi câine? Aşa, ceva mişcător îmbrăcat în haină de câine… Jăli mare, ce să mai grăim. Mă dau eu în lacrimi, da el şede cu gâtul întins şi aşteaptă să-l ajut. Aşa m-am gândit eu atunci, că aşteaptă să-l ajut. Are pricepere şi el, cu toate că-i animal. Tot ce-i viu are priceperea sa, băiete… M-am muncit vre-o zece minute cu frânghia ceea. Se îmbibase cu sânge şi grăsime şi nu se tăia de loc. Şi băgasem foarfecele tocmai în carne, pe sub frânghie. El numai scâncea, scâncea om bun ca un copil mic când îl doare ceva şi nu are putere să plângă. Mă duc repede atunci după cuţitul cel mare, de tăiat porci, că acela-i ascuţit ca bricul. Vin, da el tot aşa şede, cu capul întins şi aşteaptă. Cum de nu s-a înăduşit? Bag eu foarfecele iar pe sub frânghie, fac „hrâşti!” cu cuţitul peste frânghie, dar apăsând pe foarfece, şi se taie naiba ceea. O trag de pe gât şi o arunc la naiba. El, de aici, dintr-o dată, sare, o apucă şi o înghite… Ce crezuse, sărmanul? S-o mănânc, să nu-mi mai facă dureri… De parcă omul nu mai poate găsi frânghie, să-l pună în laţ. Înghite frânghia ceea şi se duce şi se pişă sub gard. Câine, ce vrei! A mers după mine până acasă la mine, a stat şi atunci când l-am uns cu untură de găină, am tot timpul în casă untură de găină şi am fiert pătlagină, şi i-am dat drumul, l-am lăsat liber… Acum se ţine mai departe de mine. Se teme, se vede, să nu-l pun în laţ. Da-i mai vesel. A zgândărit ceva în crierul lui spre bine. Trăim acum amândoi. Eu aici, prin ogradă, da el mai mult prin fundul grădinii. Las să trăiască. Eu mănânc o jumătate de pâine, el o mănâncă pe cealaltă şi veacul merge înainte. Nu se uită la un moşneag prost şi la un câine beteag.

Începe să ningă mărunt. Lângă fântână copii se împroaşcă cu omăt. Pe şosea trece, aruncând rotocoale de fum, un tractor.

– Curăţă omătul, – spune Alisnadru, – da ciorile croncănesc a cald.

Andrei Vartic
Februarie, 1980

12. Femeie la bibliotecă

0

1.

Stăteam la geam, afară bătea vântul, copacii se legănau de parcă erau neliniştiţi de ceva care nu mi-i dat să cunosc. Vreodată. De la etajul trei al bibliotecii Krupskaia pământul mi se arată plat şi îndepărtat. Cu toate că are şi locuri mai înalte, şi altele mai joase.

Pe alături trece o femeie de vreo 40 de ani, îmbrăcată într-o rochie strânsă pe corp, cu câţiva clopoţei aranjaţi de la şolduri în jos. Clopoţeii sună şi femeia îşi leagănă ritmic şoldurile, ca o fetişcană de 16 ani, dar una din acelea care a simţit pe pielea ei ce înseamnă să se împlânte în ea un bărbat puternic. Cu adevărat nesfârşite sunt poftele omului, mă gândeam, privind cum femeia se îndepărtează pe lungul coridor. Şi cu toate că nu mă chinuia nevoia ascuţită a jocurilor erotice, simţii cum poftele mă încălzeau ca o bucurie de viaţă. Asta înseamnă, pur şi simplu, că trăiesc.

Privii din nou afară. Vântul şuiera prin găurile de la geam: avea destul spaţiu pentru a forma curenţi fără reci, lunecând, când mai repede, când mai încet, printre rafturile de cărţi şi printre sutele de oameni. E multă lume la bibliotecă. Mereu este multă lume la bibliotecă. Şi, privind afară, mă gândesc: Câte prostii îi trec omului prin minte pentru a nu fi singur, pentru ai face pe ceilalţi să-l admire şi astfel să-şi pregătească meandrele prin a-şi satisface poftele. Tocmai aşa cum şi maimuţele la grădina zoologică – scuipă privitorii pentru a-i atrage lângă ele, pentru a strânge astfel caramelele. Femeia asta, de adineauri, nu scuipa. Ea suna din clopoţeii aranjaţi frumos pe rochie. Şi legăna, la 40 de ani, din şolduri, de parcă ar fi cunoscut doar ocazional bărbatul şi dorinţa de a-l cunoaşte o arde cu o flacără nepotolită cu nimic altceva decât cu sexul lui.

Şi deodată mă surprind zicând: gândesc de parcă a-şi scrie o povestire. Gândul îmi place şi mă grăbesc la masa din bibliotecă pentru a scrie. O caricatură dintr-o revistă poloneză mă atrage. O femeiuşcă frumoasă se întinde în faţa şefului de parcă acela îi atinge locurile cele mai sensibile şi spune: „În afara greşelilor ortografice nu aţi observat nimic fain la mine?”.

Mă bucur de ocazia fericită prin care presă din Polonia frăţească şi socialistă îmi monumentalizează gândurile. Şi, de-acum terminând de scris, îmi mai trece prin minte că, posibil, cauza acestei mici povestiri este examenul Ninei. Din vina lui n-am mai văzut-o de trei zile… Şi, scriind propoziţia asta, mă mai gândesc la povestirea scriitorul american Donald Bartelli „Balonul” şi-l rog pe autor să mă scuze.

2.

Ea a apărut dintr-o parte. Înaltă, îmbrăcată în pantaloni vişinii şi în vestă roz. Pe nas – ochelari negri. Părul era strâns într-un coc mic. Părea a fi altcineva, venită de undeva, venită din altă parte. De o oră nu trecuse nici o fată frumoasă pe alături. Acum trecea ea. Mergea încet. Apoi în faţa ei a apărut tricicleta. Roţile tricicletei erau de culoarea pantalonilor ei. În rest, mult verde. Abia atunci a apărut şi stăpânul tricicletei, un băiţel de vreo 4 ani, îmbrăcat în haine oranj, ciorapi albi şi pantofi albi. Îi spunea ”mama”. Arăta spre micul havuz din apropiere, spunea că acolo sânt peşti. Striga: „Stai, peşte!”. Ea s-a aşezat pe o lespede de piatră. Apoi a scos din geantă un ziar şi a făcut din el o bărcuţă. Când o făcea s-a aşezat în pirostrii, cu faţa spre mine, şi se străduia să ducă la bun sfârşit lucrul început. Băieţelul era alături, aplecat şi el peste manufactură. În cele din urmă toate-s bune. Ea ridică biruitoare bărcuţa deasupra capului. Străluceşte de bucurie. Şi se îndreaptă spre havuz. Apa e mult prea jos ca s-o ajungă. De aceea se întinde pe peretele de beton al havuzului. Betonul e cenuşiu, pantalonii ei sunt strânşi bine pe trup, vişinii, vesta roză. E toată întinsă, ca o săgeată, spre apă. Capul şi mâinile au dispărut în jos. Pe beton – doar trupul întins. Şi sunător. Se pare că nu poartă sutien, Băiatul e întins alături. Aşteaptă. Ea exclamă: „Vai, se duce la fund!”. Copilul îi ţine isonul. Ea s-a ridicat, s-a şters de colb. Mai întâi calm, apoi şi-a răsucit bustul şi s-a privit peste tot. Era foarte frumoasă. Băiţelul continua să privească bărcuţa din ziar care se ducea la fund. Ea s-a aşezat pe lespede. Băiatul lua în pumni ţărână şi o turna peste corabie. Atunci ea l-a chemat, i-a arătat o păsărică, un pui de pasăre care sărea în jurul ei. Copilul a alergat să-l prindă. Puiul a fugit sub lespede. El a început să se rotească în jur, băgând mâna sub lespede şi cercând să-l prindă. Se întinde pe jos, în colb, ca să-l vadă. Ea s-a aşezat iar în pirostrii, cu faţa spre mine, a atins capul de pământ, voia şi ea să vadă unde s-a ascuns puiul de pasăre. În cele din urmă puiul a ieşit. Ea l-a luat în mâini. Apoi l-a luat băiatul. Apoi iarăşi ea. Apoi s-au ridicat, ambii, au împins tricicleta înainte şi s-au dus. În aceiaşi parte. Au luat şi puiul de păsărică. Acum lângă havuz e pustiu. A trecut pe alături doar Marina.

3.

Mai încolo doi bătrâni şed pe o bancă. Banca e fără spetează şi ei şed ţepeni. Bătrânul se scobeşte în nas, poartă pălărie galbenă, întoarsă cu cercul larg în sus. Bătrâna răsfoieşte ziarul când fac treaba asta cu mâinile acoperă puţinul spaţiu gol dintre ei. Şi atunci nu se vede fata de dincolo de drum, de pe pajiştea verde-verde. Ea poartă sutien alb şi e îmbrobodită cu o basma albă. Alături e o pată de flori galbene, multe flori galbene în mijlocul poienei verzi. Fata împleteşte. Face horboţică şi, de ce oare, stă turceşte. Se pare că poartă chiloţi oranj-alb- negru, dar toate culorile sunt voalate, spălăcite. Fata e dincolo de drum, între cei doi bătrâni, abia o zăresc. Bătrânii poartă ochelari. Bătrâna e tunsă scurt, părul e sur, poartă o vestă „curechie”, fusta nu se vede, iar ciorapii sunt de o culoare închisă. Bătrânul e îmbrăcat într-un costum sur, închis.

Dincolo de bătrâni şi de drum şi de fete e un alt drum. Pe el a trecut o căruţă cu fân. În căruţă stau doi bărbaţi. Unul din ei biciueşte calul. Pe lângă fată a trecut un fluture alb. A trecut şi a dispărut în florile galbene. Fluturele alb şi florile galbene. Banca bătrânilor este făcută din scânduri bătute de-a lungul. Picioarele băncii sunt din fier şi sunt îngropate temeinic în pământ. De tot sunt folosite şase bare. Cele patru din mijloc sunt de un albastru mai intens decât cele de la margini. Peste tot bate vântul. Dacă privesc spre lac, vântul bate de la stânga spre dreapta. Şi tot în stânga observ o musculiţă. Acum se vede doar umărul frumoasei fete. Apoi umărul se mişcă. Fata îşi trage mai bine chiloţii pe corp, apoi priveşte în sus. Umărul o acoperă şi când o văd din nou ea scutură o fustă pe care o întinde alături de ea. Spatele fetei e bronzat. El e cafeniu deschis. Bătrâna şi bătrânul discută vesel.

Bătrânul: Eu îmi fac salată şi arăt după cum mă vezi.

Când spune asta mâna îi tremură.

Bătrânul: După ce am sărat mănânc salata cu multă plăcere.

Bătrâna: Câtă sare? Da smântână? Smântână pui?

Fata îşi cercetează lucrul. O motocicleta trece pe drum. Pe celălalt mal al lacului, departe, sare un băiat. Bătrânul şi-a întors pălărioara galbenă. Acum ea seamănă cu elefantul lui Saint Exupery. Picioarele bătrânei sunt crăcănate. A bătrânului se unesc la pantofi. Bătrânul caută ceva în buzunar. Foieşte. Apoi scoate mâna din buzunar şi o tot învârte, de parcă ar fi amorţit. Trece o fetiţă cu un câine negru. Câinele e cu limba scoasă, mare şi legat cu un lanţ. Dacă încearcă se îndepărteze fata trage de lanţ. Câinele atunci se opreşte, se uită la ea, apoi merge mai departe. Tocmai după asta trece perechea de îndrăgostiţi. Fata are o haină oranj aruncată pe umăr.

Nota Bene. Citesc dintr-o carte, tot la bibliotecă: În China un fiu de 70 de ani poartă statornic veşminte pestriţe, ca un copilaş, jucându-se cu mânicile, prefecându-se că se clatină pe picioare şi scâncind precum pruncii, ca să le dăruie părinţilor săi, matusalemici, amăgirea consolatoare a tinereţii, iar nouă o pildă fără seamăn de pietate filială.

Aşa începe un manual chinez de guvernare prin istorie.

Acolo mai scrie: „Boroane pline de şopârle uscate, cu mustăţi de tigri, cu coarne de rinoceri şi cu salamandre uscate”. Nicăieri în arta chineză nu s-a făcut apologia vidului. Totuşi, vidul, inclusiv cel politic, nu i-a cruţat pe chinezi.

Andrei Vartic
1977, redactat iunie 1980.