web analytics
Blog Pagina 7

6. Prea mă grăbesc

0

Prea mă grăbesc.

Fiecare nou-născut se naşte cu acelaşi bagaj de cromosomi ca şi Pitagora şi Mahatma Gandi (sau, dă, Henry Michaut). Ci experienţa umană nu se acumulează în gene – n-are rost să căutăm acolo piramidele şi Upanişadele, ştiinţa cultivării pământului la asirieni, arta militară a persanilor sau teroarea de tip leninist-comunist-stalinist. Nimic din toate astea nu se transmite genetic. Grecul antic, dacă s-ar fi născut azi, s-ar fi acomodat perfect, săracul, la tiparele bâlbâite ale lui Brejnev tot aşa cum se acomodează şi copiii de azi. Trebuie să vinzi sau să te vinzi ca să ajungi în vârf.

Memoria nu poate fi acumulată genetic. Tradiţiile sunt doar vii. Artele, ştiinţele, păstoritul – totul, totul se deprinde prin efort considerabil. Progresul e posibil numai dacă se păstrează în memoria activă marile cuceriri întâmplătoare ale spiritului.

Lumea analfabetă a societăţilor trecute î-şi păstra pachetul de legi şi moaşte pentru a supravieţui. În numele la ce? Iar pentru a păstra legile şi moaştele în memoria vie, biologică.

Lumea modernă a lăsat la cheremul tiparului şi electronicii acel pachet de legi. Orice bleg le poate redacta. Comunităţile clasice – de oameni – s-au risipit. Nu, nu sunt rousseauist când spun lucrurile acestea. Văd doar că urbea a devenit mlaştină.

Poporul nu mai ghiceşte în stele (liderii poporului nu mai ascultă de ghicitorii în stele). Experienţa milenară a fost gâtuită. Poporul nu mai transmite prin grai viu, cu respiraţia însufleţită, legende şi mituri. Educaţia a fost lăsată de capul şcolii. Şcoala a fost lăsată de capul manualelor. Manualele au fost lăsate la voia unor gârbovi în faţa Puterii. Învăţătorul s-a transformat din guru în supraveghetor. Cu varga în mână mai are putere. Fără ea este un tip ridicol.

Şcoala de tip brejnevist-stalinist îşi roade creanga pe care stă. Memoria vie nu mai este o şcoală a vieţii. Ştiinţele trecutului nu mai sunt înţelese. Progresul tehnic nu răspunde la întrebări, ci pune noi întrebări. Dar cui le pune? Unei caste de iniţiaţi ne-iniţiaţi (vezi membrii Biroului Politic) care duce totul pe apa sâmbetei.

Incaşii, lipsiţi de casta lor conducătoare, au devenit a doua zi un popor subdezvoltat.

Stalin n-a lăsat nimănui dreptul de a se întreba ce e cu viaţa asta, care e sensul ei.

Brejnev, încă şi mai subţire la minte, ne învaţă arta pupatului.

Arta de a trăi a fost gâtuită. Puterea e luată în mâini de mafii comerciale. După moartea lui Brejnev ea se poate, simplu de tot, instala în scaunul de la Kremlin. O ţară condusă de hoţi. O ţară cât a şasea parte a globului….

Ci navele cosmice risipesc Cosmosul.

Nu mai avem nevoie de stele.

Doar cine are pe masă măsline e cineva.

Cine se închină la icoane e un nimeni.

Doare cine are pe masă măsline transmite copiilor săi arta de a găsi aceste măsline.

Tot mai puţini şi mai puţini oameni transmit copiilor lor arta de face bine. Te vinzi pentru un medicament, pentru un loc la o şcoală din centru, pentru o apariţie la televiziune.

Mai mult chiar – pentru mulţi şi icoana a devenit o măslină. Fetele lui Bodiul (şi ele, urmând legile malimprintingului, ale năravului spurcat, fac ce au apucat de la tata Brejnev şi toată cohorta lui) împart la dreapta şi la stânga bunurile poporului nostru – icoane vechi, pictură şi sculptură veche, covoare, ceramică.

Vivat, spiritul se acomodează.

Siguranţele fiinţei mele nu se topesc atunci când trece impostorul.

Capul moldoveanului s-a aplecat.

Salut, popor mioritic, cu zgardă comunistă la gât.

Visez cârduri de cocori buimaci ce zboară anapoda.

Criza ecologică ne poartă deasupra prăpăstiei.

Morala brejnevist-comunistă ne-a aruncat în ea.

Lituanienii au restaurat cetatea Trakai (şi noi nu ne-a gândit că Trakai poate fi de la traci), oraşul lor vechi. Noi am distrus tot ce este vechi. Cine noi? Eu care plâng ca prostul? Bodiul? Cei care ne-au lăsat pradă ruşilor? Vom mai avea şanse dacă destinul, întâmplător, ne va arunca într-o apă salvatoare, în apa Patriei?

Nimeni nu ne-a întrebat dacă socialismul lui Stalin e mai bun pentru noi. Churchill şi Roosevelt, Vă urăsc. Europa, te urăsc şi pe tine, că ai rupt Basarabia de la Patrie. Mi-e greaţă de bunăstarea ta. Mi-e scârbă de miopia ta. Tu, democraţie curvită, tu mi-ai ucis bunelul Andrei la Magadan, atunci când te-ai înfrăţit cu Stalin. Înghiţiţi-vă, deci, în pace cele 400 feluri de salam. Noi, românii din Basarabia, murim. Adio, Europa. Adio, State (sate) Unite ale Americii. Să ştiţi, eu am ţipat ca un nebun atunci când Armstrong a păşit pe Lună. Adio, aici, în centrul Europei, piere un popor de care nimeni nu are nevoie. Nici chiar Patria lui.

Bunica mea, Catinca Ştefănucă din Ialoveni (soţia lui Andrei Constantinov, primar de Ialoveni, ucis la Magadan în 1945), a avut un văr drept, foarte savant şi foarte cinstit. Nu s-a refugiat în 1940 în România, se vede că nu a reuşit, dar nici arhiva Institutului Social (al lui Dimitrie Gusti) pe care îl conducea nu o putea lăsa vraişte. A refuzat însă să colaboreze cu gramatica transnistrenilor. A fost condamnat la moarte în ianuarie 1941. Şi a murit în cuştile KGB-ului. Îi spunea Petre Ştefănucă.

Mumă Roma, trăiască macaroana! Trăiască nomenclatura! Trăiască bâlbâiala lui Brejnev, că le dă americanilor petrol pe degeaba!

Nici o doctrină ideologică nouă. Nici o religie. Nici o şansă. Trăiască puşlamalele. Trăiască mita. Trăiască medalia. Trăiască Condriţa şi toate palatele lui Bodiul din Moldova subdezvoltată.

Fugim de fărăsens în activistul fără sens şi roadele acestei activităţi ne surpă.

Toate popoarele au fost lăsate egale în faţa Domnului. Nu şi în faţa Moscovei. Acolo eşti nimeni dacă nu te duci încărcat. Chiar întrezăresc salvarea noastră în această lăcomie a lor, a ruşilor de la Moscova, de a păpa pe degeaba.

S-au născut, se nasc şi se vor naşte, poate, oameni. Cu acelaşi pachet de cromozomi în cârcă. Nici mai grei, nici mai uşori decât cei ai lui Pitagora sau Mahatma. Soare răsare, dar soare poate să nu mai apună. Că, iată, am pus (ni s-a pus, am lăsat să ni se pună) la cârma ţării – în care am fost băgaţi cu de-a sila să trăim – în locul unui ucigaş sadic un curvar bâlbâit şi obtuz.

Gata, m-a săturat de adjective.

Prea mă grăbesc.

Norocul nostru este tot copilul care se naşte. El poate nimeri direct în Grecia lui Pericle. Acolo el nu va şti de Brejnev şi Ivan Bodiul. El se naşte cu acelaşi bagaj de cromozomi ca şi Pitagora.

Dar şi pe marele mag al metamorfozelor l-a dus cineva de mână. Cine ne va duce de mână copiii? Şi cum? Homeini? Sveta Brejnev-Bodiul? Mao? Sartre? Soljeniţin? Ceauşescu? Sau, poate, iar Lenin?

Bomba atomică poate şterge omul de pe faţa pământului. Alte hidoşenii fătate de progres şi-au căscat râtul. Îl urăsc (acum!) pe Rousseau. Tandeme Brejnev-Bodiul au existat şi în trecut. Dar n-aveau în mâini rachetele SS-20.

Şi, poate, nu existau aceste gânduri venite peste capul meu întâmplător: acest sfârşit de secol este incert, gol şi apocaliptic, dacă toată minunăţia Universului consistă în cultivarea pioşeniei faţă de o prostituată care n-a plâns şi nu va plânge, ca Maria Magdalena, la picioarele lui Iisus.

Andrei Vartic
Mai-iunie, 1980.

2. Tovarăşa X

0

Am vrut să scriu o povestire despre tovarăşa X. Privind prin ochii ei lumea. Până la urmă scriu o povestire despre eşecul acestei dorinţe. Sunt un câine plouat în aceasta retragere tristă: părăseşte câmpul de luptă cu coada între vine doar cel slab şi eu numai slab nu mă simt. Recunosc, însă, că am luptat dârz pentru descifrarea tovarăşei X. De zeci de ori m-am pus în roluri similare celor în care se produce (public) dumneaei, dar n-am reuşit să însufleţesc schema umana pe care am vrut s-o prezint şi altora. Am pierdut – cu mine însumi – partida pe care am început-o acum trei ani. Atunci, în vara lui 1977, a pogorât peste bietul meu cap subiectul de mai sus. Atunci eram sigur că voi reuşi. Azi, ce a rămas din intenţia mea n-are, desigur, gust amar, dar echivalează, fin şi în adânc, o mare ratare. Ratarea subiectului meu stă faţă-n faţă cu reala şi monstruoasa tovarăşă X. Belea pe capul meu, belea tovarăşă X.

Tovarăşa X. a citit puţine cărţi. Nu i-am controlat fişele, nici pragul apartamentului nu i l-am trecut ca să-i văd biblioteca, dar lipsa de „intelect adăugat naturii” e sigură. Un intelectual are mai multe crăpături prin care te poţi strecura în fiinţă lui. Tovarăşa X. n-are nici una. Dimensiunile fiinţei dumisale nu sunt aşa de întinse încât sa nu le pot cuprinde. Dimpotrivă. O înghit ca pe o tabletă. Cu acizii metodei mele n-o pot devora. Se lasă cucerită (şi înghiţită) şi rămâne, totuşi, o cetate de necucerit. Amintiţi-vă, femeia din schiţa precedentă. Stătea cu un buchet de ridichi în crâşma murdară. De ce a venit acolo? Să bea? Poate n-are bani şi aşteaptă s-o cinstească cineva? Poate îşi caută acolo clienţii? Are copii? Casă? Poate e Sonia lui Dostoevschii? Poate e Laura cuiva? De la ce face ea şi până la Ana Carenina cât e? Despre tovarăşa X. nu pot pune asemenea întrebări.

Femeia din bodega… Comuniştii au lichidat religia. Cine atunci mântuieşte sufletul ei? Ce arme ideologice mânuieşte secţia de propagandă şi agitaţie a CC atunci când e vorba de cel băgat de sine sau de viaţă pe muchie de cuţit? Şi (cuget pentru mine, nu pentru publicare) oare aceşti şefuşori care aleargă să-şi potolească cât mai repede înfometările cărnii, aceşti ochi vânduţi Puterii până la orbire, sunt capabili sa ne spună un cuvânt „optimist” în sinistrul ceas al morţii? Vorbesc de o femeie cu părul sur ce încă mai face trotuarul. Meditam, nu culegem date pentru a scrie o biografie. O asemenea femeie face cariera în jos şi nu vad mare deosebire între ea şi acei care fac trotuar politic. Dimpotrivă fapta femeii din bodegă mai are nişte scuze, dar cum o fi naiba sufletul lui Ivan Bodiul care s-a însurat cu amanta lui Brejnev când aceasta prea se umflase? Ce sens are Josul, ce sens are Susul când sfârşitul e unul – moartea!- iată întrebarea la care va trebui să caute un răspuns într-o zi şi membrul partidului comunist, de la cel mai mare până la cel mai mâtâţel. Da, Ivan Bodiul şi Leonid Brejnev nu l-au citit pe Shakespeare. Pur şi simplu n-au avut timp pentru asta. Nu l-a citit nici femeia mea din bodega. De ce în ochii ei mai vad lumină şi mai văd speranţă, iar în ochii tovarăşei X., colegă de idei a tovarăşului Brejnev, e întuneric bezna, gaură neagră..

Da, înţeleg, nici una, nici cealaltă nu ar fi vrut să spele toalete. Da, nici una, nici cealaltă nu ar fi vrut sa măture străzile. Dar fiindcă una vine la bodegă şi mai are lumină în ochi, eu vad în fapta ei nu numai necesitatea oarbă (foamea, setea, sexul etc) ci şi revolta împotriva acestui sistem politic tâmpit care-i preface pe oameni în şurubaşe. Ea vine la bodegă pentru că acolo, în aburii vinului, în mirozna pătrunzătoare de sudoare şi urină se aduna oamenii ei, revoltaţii, desidenţii, cei care îl scuipa în faţa de la televizor zilnic şi pe Brejnev, şi pe Stalin, şi pe Lenin. Ei trăiesc în asemenea clipe plăceri nevisate de nomenclatură. Ea simte cu moleculele că singurătatea e îngrozitoare, iar în bodega singurătatea e lichidată de aburii vinului, de corevoltaţii tăi pe care alcoolul îi face invincibili. În bodegă, desigur, viaţa capătă un sens, dar oare nu beau de se prăpădesc şi nomenclaturiştii mei? Beau la saună, beau şi după şedinţele biroului, după conferinţe şi congrese, beau la curve, beau în timpul vizitelor de lucru, beau la nunţi şi cumătrii (fac şi ei „Hah!”, ca Brejnev), beau în timpul mesei, la dejun şi la cina. Dar niciodată, chiar şi la ultimul stadiu de nebunie alcoolica, nu scuipă în public chipul lui Brejnev. Chiar dacă e un prost şi un bâlbâit. Un alungat din sistem. Fiindcă odată pus pe drumul de fier al carierii de tip bolşevic, mai bine zis neo-bolşevic, toate gradele de libertate sunt lichidate. Cine nu e cu noi e împotriva noastră, iată logica de fier a lor, iată optica pe care Apusul nu şi-o pune pe ochi, iată de ce în viziunea Apusului crimele săvârşite în Gulag nu reclamă un nou proces Nurenberg.

Mă topesc după femeia din bodegă, dar nu uit nici de tovarăşa X. Căci vorbind de nomenclatura ne apropiem încet şi de domeniul ei de existentă. Da, în sistemul comunist rachiul devine unicul paravan după care se mai poate rezista în faţa morţii. Urâtul şi groaza decimează sufletul, nimic nu mai are sens, iar cel care îndoaie capul pentru a ajunge în vârfuleţe de piramidă e încă şi mai demn de milă decât cel căzut în glod. Dar care e paharul de milă pe care trebuie sa-l bem ce să justificam crimele bolşevicilor? Brejnev, polcovnic pus pe atacat cururi de fete tinerele, şi-a jucat cazaciocul, învăţat de la Stalin, mai fin. Jertfele lui îşi făceau treaba cu mâna proprie, fără ajutorul lui Ejov sau Beria. Deci să batem din palme şi să ne punem medalii în piept! Dar ce zice poporul? Acesta e îndobitocit de muncă, chimicale, legi anapoda, mistificări tâmpite, mituială fără cârtire, e înghesuit în mijloace de transport aiurite, alimentat şi adăpat ca în Africa, lipsit totalmente de unica favoare în această viaţă – demnitatea naţionala. Într-o zi Moscova nu va mai avea ciment să-şi astupe toate crăpăturile.

Însă tot ce spun aici nu sunt decât nişte păreri. N-am oponenţi, n-am cu cine polemiza. E una mie noua sute optzeci afara şi schimbările nu se văd. CC al PCM m-ar gâtui imediat dacă ar afla că am pus pe hârtie aceste notiţe. Scriu pentru sertar? Nu. Fiindcă a scrie pentru sertar e tot un fel de a nu scrie. De ce scriu? Nu ştiu. Femeile de mai sus nu vor şti niciodată de scriitorul A.V. Mai mult decât atât – nu vor putea niciodată înţelege rostul acestei scrieri chiar dacă sunt jignite de acest scris. Cel deprins din faşă să trăiască încovoiat, cel învăţat să sugă ce e mai dulce fără să se întrebe dacă are dreptul ista, acela şi ăsta cum ar suferi durerea îndreptării ghebului, cum să nu ţipe atunci când i se ia sticluţa. Femeia din bodega ţipă la mine: vreau sticluţa, o vreau pe degeaba, nu vreau schimbări. Tovarăşa X mă străpunge cu privirea ei lacomă: vreau sticluţa (ce e mai bun în magaziile unde totul se găseşte tot daca eşti în listă), o vreau pe degeaba (să mi se facă cadou ce e mai bun din acele magazii), nu vreau schimbări (care ar putea sa-mi închidă uşa acelor magazii).

Schema lui Stalin lucrează sigur: toţi vrem să fim în listă. Nu contează cine eşti şi cum eşti. Contează lista, sticluţa cu lăptişor lăsata de „tătuca” doar aleşilor. Daca eşti în lista (chiar şi a dezidenţilor) eşti cineva. Daca nu eşti în lista – eşti nimeni. Or, taare l-aş mai vrea pe S. Grossu într-un rând al nimenilor, după salam de 2 ruble chilu. Dar e posibil oare ca după o şedere de vreo 2 ore la coadă sa revină „săraca” Moldova la vremile de până la colhoz, când era de toate la piaţă şi când ţăranul creşte roadă de capul lui, fără să ceară voie de la partid?

Taaare l-aş mai vrea pe S. Grossu ţinându-se de mâna cu taica-sau spiritual (Ivan Bodiul) într-un autobuz Chişinau-Orhei sau Chisinau-Malcoci într-o zi de iulie cu zăpuşală de 40 de grade la umbră… Dar e posibil oare ca după o asemenea trecere prin oalele iadului sa înţeleagă tovarăşii că poporul suferă?

Taaare l-aş mai vrea pe multstimatul nostru birou politic pus la masa în ospatăriile-cefenea din centrele noastre raionale. Puneţi mâna pe linguri si furculiţe slinoase, băieţi, şi daţii zor. Trăiţi cum trăieşte poporul…

Taaare-aşi mai vrea…dar cine-i prostul sa mă publice? Adică, zic, cine vrea sa fie ras din lista? Ba nu, sunt atât de prost încât să nu înţeleg că trimiterea acestor note chiar şi la cea mai democratică revistă din URSS nu mă va înfunda, în cel mai bun caz, în vreo puşcărie siberiană?

Lungă scrisoare. Şi cum sa nu fie lungă săraca dacă atunci când ai păpat pe degeaba nu te-ai revoltat? Dacă atunci când cineva din lista ţi-a aruncat osul nu l-ai refuzat, nu l-ai pocnit cu dânsul în bot? Ai zâmbit servil. Şmecheră-i viaţa. Ş-apoi copiii te sâcâie: tată, de ce n-avem şi noi maşină? De ce n-avem şi noi blugi? De ce n-avem şi noi buldogi? De ce n-avem şi noi papagali?

Îţi dau un premiu pe degeaba? Taci.

Îţi dau un chil de cârnaţ fără rând? Taci.

Îţi dau o foaie de odihnă la vre-un sanatoriu cu epoleţi? Taci.

Te trimit din banii statului în străinatate? Taci de o sută de ori.

Îţi dau un apartament peste rând? Taci de un milion de ori, taci până mori…

O, scalzilor, de ce m-aţi învăţat felul acesta tâmpit de a face poezie?

Încovoiată merge înaintea-mi pe coridor. Nu mă vede. E dusă în intrigile „porţii”? Vrea să fie deputata? Apoi erou? Apoi de doua ori erou? Dacă cumva se loveşte de mine va trebui să-i zâmbesc făţarnic, adică fanariot. Dar ea nu ştie de existenţa Bizanţului. Suferinţele poporului sunt pentru ea un fleac. Contează lista şi locul ei din listă.

Femela din bodegă, de pe alt nivel, rânjeşte schilod. Are şi ea lista ei. Nu vrea sa fie ştearsă de acolo unde-şi soarbe în pace paharul, unde energiile capabile să comande Universul sunt sublimate atât de simplu şi precis cu ajutorul unui client beat, căzut poclon din Siberia, care le dă de băut la toţi. Şi somnul este iarăşi dulce. Şi moartea este iară departe. Şi veşnicia este iară în paharul plin, în revărsarea de sudori, în ochii închişi.

Dar ce se poate, totuşi, propune contra bodegii? Mitingul? Lupta armată pentru adevăr, pentru demnitate naţională? Ferească sfântul, că la noi demnitatea naţională măsoară vreo 3 secole de plocon la Fanar. Mai bine ne mutam într-un fund de Siberie, fie şi aşa cum i-au mutat din Crimeea pe săracii tătari. Săracii tătari, care, Va mai amintiţi, pârjoleau satele şi oraşele Moldovei… Da, da polemizam cu istoria. Pentru sângele vărsat de strămoşi plătesc răs-stranepoţii… Dar ce zice doamna istorie despre dezlipirea cruda, haina a Moldovei dintre Nistru si Prut de la Muma ei? Noi, moldovenii, ce vină purtăm? De ce suntem înrobiţi în propria casa?

Şi când zic robi Vă invit să Vă închipuiţi o sinistra statistică: moldovenii lucrează la muncile cele mai necalificate (spălători de blide şi de closete, prăşitori, infirmiere, muncitori simpli pe la şantiere, mulgătoare la ferme… Când zic robi, Vă invit să scoateţi la lumina rampei, dar mai ales pe ecranul azuriu strada, tractoristul, minorul. Ascultaţi-le vorba. Iată limba noastră. Iată reprezentanţii noştri cei mulţi. Când zic robi, Vă invit să filmaţi în groplan sărmanele palme ale mamelor-ţărance. Frumoase bătături. Aiurite visuri. Aiurit drept la o viata „fericită”. Fiul îşi blestemă mama că nu-i cumpără blugi. Mama, necăjita, tace. Şi eu tac. Tăcem. Tăcerea, cică ne salvează. Poate. Dar şi ne deznaţionalizează.

Când îşi soarbe paharul femeia din bodega se pişă pe toată scrierea mea. Refuz să ştiu ce gândeşte dumneaei despre copiii pe care ia născut. Refuz să cunosc gândurile tânărului ce-i bagă ridichea în gură. Nu-mi pasă de lăcomia tovarăşei X. Nu vreau să ştiu de ce beau aceşti bărbaţi care se aduna în zori lângă alimentara de lângă căminul în care trăiesc. Poate îi sperie rânjetul morţii, lipsa perspectivei celei mai amărâte? Dar cine îmi poate răspunde? Cine poate răspunde la întrebările care ne fac insuportabil până şi somnul? Academia tace. CC ales de Ivan Bodiul tace. Uniunea scriitorilor tace. Tace Universitatea căptuşită de savanţi. Tac actorii, pictorii, compozitorii… O, nu sunt toţi cu pufuşor pe botişor. Dar, cu părere de rău, nu avem pe aici nici un Soljeniţişor… Nici unul de leac. Ei, dar nu avem la Chişinău nici ambasade străine, nici revista „Novţi mir”, condusă de Tvardovskii. Tac, deci, şi scriu pentru nimeni. Nu voi îndrăzni să trimit la vreo publicaţie aceste rânduri. Nici măcar în România. Ce-i care s-au jeluit la ambasada României de la Moscova au fost arestaţi. Patrie, Patrie de ce m-ai născut să nu-ţi fiu fecior?

Dar oare numai Stalin e de vină?

Nomenclaturii de azi nu-i mai pasă de tătuca. Poate chiar să-l critice. Să-l renege. Să-l facă duşman al poporului. Dar sticluţa de la gura n-o ia. Desmond Moris zice acestui fenomen „malimprinting”, adică „tipar rău”, „nărav spurcat”, vorba moldoveanului. Nu ţi-l scoate din sânge revoluţia din Octombrie. Or, cum să întreb de ce nu se tipăresc la noi cărţile englezului?

Stalin, desigur, nu a fost un ideolog.

Stalin, tiranul, nu a fost un om politic.

Stalin, ucigaşul, nu a fost economist, filosof, moralist,

Stalin a fost un dihore.

Însă un dihore bolnav de cap, cu purtări total imprevizibile.

Accept ideea lui Soljeniţin că Stalin a crescut dintr-un simplu informator al ohrancii ţariste. Dar cine i-a introdus în gene bacilul, botcala? Tatal său? Aparatul represiv ţarist? Statura mică? Mâinile schilode? Când a prins rădăcini „năravul spurcat” în firava lui fire? Când a prins contur aparatul criminal bolşevic? Or, poate, nu e vorba de un om, de Troţkii, de pildă (că fără Troţkii – aşa se aude – sireacul Lenin era un homosexual prăpădit), ci de o ciuma? O ciuma pentru care nu întrezăresc un antibiotic.

Dacă ar fi să îndeplinim un formular înainte de a intra în Lumea Atotvăzătorului ce ar scrie în el tovarăşa X? Că e secretara de partid? Ca nu vrea sa vorbească limba poporului care a născut-o? Că-şi numeşte poporul „moldovoni” şi „moldovacă”? Că se duce în deplasări însoţită întotdeauna de un inspector tinerel? Săraca, din ce părinţi s-o fi trăgând? Săracii de noi.. Dezmoşteniţii de noi… Lăsaţi de Patria-muma, lipsiţi de limbă, datini şi obiceiuri, rămaşi fără agronomi, oameni de ştiinţă, ingineri ne trezim la un moment dat simple râme: unica noastră salvare este să păpăm bine. Şi sa facem cât mai mult sex, cât mai mult sex patologic, amoral… Dar cui ne vindem fiicele? Cui ne vindem masculinitatea?

Râsul ei te îngheaţă. Formulă Lenin-Stalin a permis ferocităţii (scuzaţi-mă scalzilor) să domnească peste cea mai mare întindere geografică a lumii… Heei, cum e când mergi pe trupuri? Cum e atunci când îţi piere neamul, când tot neamul estre prefăcut de şi de Brejnev în trupuri? Heeei, cum e când îţi vinzi neamul pe un scaun prăpădit de secretar de partid? Şi Alecsandri spunea în Paraponisitul de scaunul care te înalţă şi te coboară… Dar scaunul bolşevic a întrecut toate epopeile luptei pentru putere, iată ce boală chinuieşte inima mea. Ce zic ceilalţi atunci când se culcă pe patul de moarte? Ce zei le cântă liturghia? Cum se amestecă în biata lor minte Iisus şi Lenin, Scaraoţchi şi Stalin, noul ales Brejnev, darul „divin” al căruia se plimbă printre craci de curva? Iartă-mă, Ivan Bodiul, programul partidului nu ţi-a interzis să ţi-o ei pe Clava lui Lionea şi să ajungi primul al Moldovei. Zădarnic te batjocoresc. Toţi suntem egali în faţa morţii. Sfârşitu-i acela. Vse sgniiom. Cât trăieşti papa şi pupă, apasă în cur de curvă (scuzaţi-mă, iară, scalzilor, scuzaţi-mă şi voi, curvelor, că tare mai sunteţi dulci, a spus şi Ahile, când s-a certat cu Agamemnon pentru Briseida). Daţi-le, moleculelor, stervelor, o şansă. Daţi-le tot ce vor. Moleculele cinstei nu există. Moleculele curajului nu se înmulţesc. Carnetul de partid e un scut de nădejde. Lacrimile poporul nu se văd prin el. Nu pot să fiu comunist. Curajul ni-l dă direct Dumnezeu. Cinstea este măsură a harului divin.

Dar când vin nopţile celea lungi de iarnă, ce faci cu boala urâtului, mă întreabă Ion Creanga? Ce zice tovarăşa X când urâtul îi striveşte sufletul? Dar există, oare, suflet? Mai avem noi, moldovenii, suflet? Brejnev, păşind cu paşi mari peste piciorul nostru de plai nu ne-a auzit cântarea. Şi pentru Alecsandr Sergheevici „v Chişiniove moldovanno i toşno” (în Chişinau pute a moldovan şi ţi-e greaţă). Am fost şi suntem pentru ei, pentru ruşi, nişte nenorociţi de papuaşi. Nu văd că ducem Voroneţul în spate. Nu văd de ce umblăm încovoiaţi. Ne văd numai împuţiţi, de mâna a doua.

Rumegând ridichea, sugând vinul ieftin, acolo, acolo este ea, intelectualule, în bodega mizerabilă de la Cahul. Acolo este Ea, sprijinită în mână flăcăului ea în lemnul tronului, cucerită şi cucerând, fugând de urât ca de dracu…

Ungând peste hrinca de pâine albă untul „crestianschii”, icra neagră, paştetul, salamul uscat sau balâcul, râgâind coniacul şi vinul cel mai scump, furişându-se în deplasări cu acel inspector tinerel care se istoveşte peste ea pentru a cuceri şi el un scăunel, un scaun, un scăunoi, cucerită şi cucerind, fugând de urât ca de dracu…

În moarte ne-am unit cu toţii destinele, doamnă tovarăşă X.

Şi dacă moartea înseamnă nimic, şi dacă Dumnezeu nu există… Aşa se furişează între mine şi mine gândul cel rău. Deznădejdea este lucrarea acestui lucru. Vezi, zice el, gândul meu, celălalt, că de-ar exista n-ar fi permis atâtea crime în numele binelui universal comunist.

Da, rămân copiii. Rămân cântările. Rămâne limba. Rămâne frunza verde. Dar poate rămâne şi un alt destin pentru cel care scrie ascuns?

Nici Brejnev nu se credea veşnic. Dar tovarăşa X?

E nemaipomenit de greu să scrii o confesiune. Jean-Jacques Rousseau ne-a dat un model pe cât de frumos, pe atât de găunos. Trebuie să ai mare îndrăzneală ca să scoţi în public tot ce-ţi trece prin minte… Dar ce-ţi trece prin vis oare nu e tot al tău (o, cum m-ar interesa ce visează tovarăşa X).

Nu pot supune foamea: foame de femei, foamea de adevăr, foamea de minciuna, foamea de cruce, foamea de putere, foame de nemurire.

Nu pot supune eul din mine şi poftele lui, nu pot supune nici această poftă stranie de a scrie ce scriu despre tovarăşa X.

Viaţa mea, tăinuită de ochii lumii, îmi rămâne unica bogăţie în această oglindă strâmbă, în acest sălaş pustiit de Bine, în această piramidă îngrozitoare lăsată imperiului comunist de bolşevicii lui Lenin şi Stalin, piramidă unde Mila a fost pur şi simplu măcelărita. Tot ce nu face parte din cohortele Binelui este posibil aici, dar Ivan Karamazov trebuie să aibă, tovarăşi, carnet de partid în buzunar. Iată miracolul cel mare, iată noul Scaraoţchi, iată noul idol, iată cui ne rugăm, iată cui ridicam monumente, stimate Mircea Eliade.

Poporul ştie ca tovarăşa X nu manâncă „chilcă”. Nu papă dumneaei nici broileri împuţiţi, nici salam fiert de 2,26 ruble. După adunarea la care au stat în prezidium 5-6 ore, ea şi însoţitorii ei vor sări în luxoasele volgi şi vor lua drumul noilor altare. Abia după primele toasturi începe adevărata viaţă. Chiar şi prin perdelele trase bine răzbate răzbelul lor, chiotele şi icnetele. Ca să ajungi şi dumneata acolo, în sala cu marmure reci (scuza-mă de o mie de ori, Eminescu) trebuie cel puţin (şi cel mult) să ai carnet de partid în buzunar. Să vinzi la dreapta şi la stânga aproapele. Sa te vinzi şi tu. Să te istoveşti peste tovarăşa X.

Mai există o cale de a exista. Să nu te duci acolo. Să nu te vinzi. Sa-ţi fie greaţă de mormanele astea împuţite de suflete atrofiate. Ţie însă îţi pute carnea ta împuţită, îţi va spune tovarăşa X. Oftezi?

Foarte mulţi oameni, mai ales cei de la „coarnele plugului” (şi plugul e tot o „Putere”) au scuipat şi scuipă pe „altarele” lor. Acest scuipat, greţos şi el din punctul de vedere al privitorului, va fi într-o zi mai greu decât zidurile partidului lor, acest scuipat e de fapt unica şansa a omului Ţării Sovietelor. În ziua când le vom scuipa în faţă cu toţii putreda piramidă bolşevică se va prăbuşi. Aparatul ridicat pe sânge şi lacrimi va fi nimicit. Memoria şi istoria îi va păstra ca pe o sperietoare hâdă. Dar câte sperietoare de aceste cunoaşte istoria?

Lui Nero i-au trebuit veacuri de civilizaţie romană ca sa se nască.

Lui Stalin i-au ajuns câţiva ani de civilizaţie comunistă.

Seneca l-a educat pe Nero.

Cine l-a educat pe Stalin? Ce scoli a urinat Hruşciov? Cine l-a învăţat pe Brejnev să valseze atât de frumos (vo, mujcina, spunea pe timpuri despre Leonid Ilici tovarăşa Clava, soţia lui Ivan Bodiul, hoţul de cai de pe valea Işnovăţului ajuns vice-prim ministru în URSS). Cine e Seneca dumnealui?

Aud că pe la Holercani imensa la număr nomenclatură moldovenească (din care Brejnev îşi suge mereu anturajul) se dă în dezmăţ până şi cu proprii copii (drept că adoptivi).

Aud că se ridică sute de case pentru distracţii.

Aud că se sinucid oameni.

Aud că se împuşcă oameni pe la vânătorile „regale”.

Aud că şi copiii suspuşilor merg cu elicopterul la vânătoare de capre în codrii rezervaţiei „Codrî”.

Ţara bea de usucă (mai mult zoaie decât vin).

Ţara lucrează nemaipomenit de prost.

Laptele pe care-l bem e tocmit cu apă de borcut, direct din canalizaţie.

Cârnaţul e tocmit cu şobolani.

Fetele se vând ca florile.

Redacţiile ziarelor sunt aplecate pe un cap. Mâine nici un zvenevoi nu va mai fi criticat.

O, Sfântă Născătoare de Dumnezeu, apleacă-ţi privirea peste Moldova.

Partidul lui Bodiul mă priveşte fix.

Tovarăşa X. îmi zâmbeşte hidos: mă aşteaptă carierele de piatra.

Tovarăşa X. mă apucă de mână: ziua de mâine mi-e sugrumată.

Tovarăşa X. mă răstoarnă abil peste ea: ziua de apoi a pogorât peste comunistul pământ.

Închid ochii. Moartea, sperietoarea cea mai groaznică, neînchipuită de om, mă dă huţa şi-n întuneric.

Nu-mi mai rămâne timp pentru alţii.

Când să mă uit în ei?

Tolstoi, scriind „Ana Karenina”, indentificându-se stanislacieşte cu ea, ştia că o face pentru un scop imediat (chiar daca e veşnică lucrarea): Ţarul îi permitea publicarea.

Nimeni nu-mi va publica lucrarea de faţă. Iar din Moldova nu exista drumuri spre editurile apusene.

Tovarăşe Brejnev, cine te-a educat?

Refuz să cred în socialismul tău.

Cine a fost Lenin, dacă Stalin a fost o brută?

Fată dragă, ştiu că ce scriu te scârbeşte, ştiu că ai vrea să citeşti acest scris ca un sărut de tineri îndrăgostiţi. Dar viata noastră cea de toate zilele nu e sărut, crima s-a instaurat vajnic la putere. Sărutul în acest paradis zdrenţuit mi se pare un păcat sacru – îmi arde tălpile privirea strămoşilor. Sfântul imperiu de esenţă leninist-stalinist-brejnevistă ne va rusifica pe toţi. Turma cosmopolită o duci atât de uşor la abator. Fată dragă îţi refuz ca un tâmpit sărutul. Dar mă arde freamătul sânilor tăi.

Toate pot fi scrise până la un loc.

Gândurile merg mai departe decât morala.

Morala bate pasul pe loc.

Ca să scrii totul până la capăt trebuie să te desparţi de soţie, copii, părinţi.

Adevărul cel crud supară, ucide. Deşi, ca să fim serioşi, există o singură cale, un singur adevăr, o singură lumină.

Până la urmă, chiar dacă mi-ai scăpat din labe, tot rămâi cu dumneata, tovarăşă X, criminal, judecător şi călău. Rămâi singurică în faţa morţii. Pe noi ne va salva limba, Eminescu, Dumnezeu. Cine te va salva pe dumneata? Noi sperăm la mila divină. Ce milă va pogorî peste dumneata? Şi peste Ivan Bodiul. Şi peste iubiţii lui ucenici. Peste toţi acei din actuala conducere a RSSM care, urmând calea bosului, sau însurat cu curve (sic! nu e cacofonie, ci o rimă de a scalzilor). Dar dacă Domnul îi iartă pe toţi? Şi de ce nu i-ar ierta? Orice pocăinţă este binevenită.

Pentru că şi cel scund, chel, gângav, cu nasul turtit şi roşu, bătrân, cu buzele lăbârţate, vrea să fie luat în zori la lucru cu o „Volgă” cu doua zerouri… Şi soţia lui vrea teribil să-i scrie şoferului o listă de speţzacaz.

Nu. Nu zic cu aceste propoziţii că toţi sunt răi. Dar îmi sună în urechi vorba lui Bodiul despre un fost ministru al culturii care nu se ducea cu ei la dezmăţuri: „On nami brezguit, tovarişci. Davaite ca naidiom mî emu druguiu rabotu, ponije… Constantinov, tebe nravitsea v Golercanah?… Poidioşi ministrom culiturî”.

Şi eu sforăi noaptea.

Şi el sforăie noaptea.

Şi mie îmi place să beau un pahar de vin cu un grup de prieteni, îmi place să discut cu ei până la tâmpenie despre Bugeac, Sartre şi Soljeniţin. Dar pentru cine e tipărit „dlea slujebnogo polzovania” „arhipelagul Gulag”? Biletul de partid şi aici îţi da o favoare… Adevărul, afurisenie, nu alta, se dă cu linguriţa tot la băcănia lor. Eşti în listă – citeşti „Arhipelagul…”Nu eşti în listă – eşti nimeni. Îţi rupi minţile cu Spinoza şi Kant.

Deci, ce câştig dacă îi zic pe nume „hoţului de cai” ajuns despot? Doar el mă are azi „în vedere”? Nu voi fi făţarnic dacă îi voi zice în public „porc” după ce mi-a aruncat un bănuţ ca să nu-mi moară copiii de foame?* Doar n-am avut atunci puteri să îl arunc în obraz?

Ştiu, ştiu că s-a scris despre asta, dar care sunt, totuşi, limitele adevărului? Care sunt limitele terorii? Când se închid porţile democraţiei? Cu ce soluţii trebuie să-i pregăteşti venirea printre noi, cei „sovietici”?

Anii trec şi nu iese nimic din ce s-a planificat.

Comunismul e ridicol atâta timp cât în bodega din piaţa oraşului Cahul femeia de care vorbeam morsoacă o ridiche veştedă după un pahar de vin.

Zâmbetul ei bleg întunecă nemurirea civilizaţiei.

Alături, în maşina de lux, îmbrăcata ca regina Angliei, parfumată şi istovită de tânărul instructor, tovarăşa X. întunecă şi ea viitorul comunist, dar şi nemurirea civilizaţiei.

Eu, care alerg înaintea lor, sunt o ţinta atât de minunată. Alergând în faţa lor eu însumi pun arma în mâinile lor firave de femei, care nu muncesc la sapă. Întorc capul. Oare chiar să fiu în trup de gazelă? Oare chiar e absolut necesar să-mi cresc colţi de lup ca să-i strivesc pe cei de porc?

Iisus ne-a iubit pe toţi.

Concluzie: dacă nu te usuci pe cruce nu-ţi iubeşti aproapele.

Lenin s-a uscat pe seceră şi ciocan.

Stalin s-a uscat pe mormanul de oameni (milioane) ucişi cu secera si ciocanul.

Brejnev se împute pe un munte de medalii.

Fiecare cu Golgota lui.

Academia fără Platon este imposibilă. Tovarăşe Jucenco citeşte-l pe Heraclit şi Pitagora.

Iar dumneata, tovarăşa X. bate fericită din palme. Ai câştigat partida. A trebuit să-mi treacă prostia asta prin minte – să văd măcar o clipa lumea prin ochii dumitale… Am citit cât am putut din Sartre ca să aflu măcar ceva despre relaţiile diplomatice ale Eu-lui cu civilizaţia şi Umanitatea. E ridicol să scrii că un Prim-secretar este onanist sau că fiica cutărui împărat face sex cu degetul, e urât şi amoral să filmezi lucrul ăsta cu o camera ascunsă. Dacă spun lucrul acesta despre femeia de la Cahul nu risc nimic. Un prim-secretar onanist sau pederast unde s-a mai văzut? Aţi ghicit. În URSS.

Scriu ca Rimbaud. N-am nevoie de cititori. El a vândut arme în Abisinia. Eu am cioplit lemnul în Siberia, am construit case pe râul Mana, în munţii Saiani. Nu contează ce arunci în gura nesăţioasă a Neantului. Ce pot? Ce nu pot? Înconjurat de aceste bârne ale Destinului pe care nu le pot clădi aşa cum mi-o cere firea?

Ce sunt şi cum sunt fără ele?

Cum e lumea văzută prin ochii altuia?

Dar cum e lumea văzută prin ochii mei?

Ha, te-am prins, amice Vartic.

Luci, soare, luci, că ţi-oi da un car de nuci ţine Universul.

Găina cerne făina spus de copil de la sine va gâtui structurile nomenclaturii lui Stalin.

Nu sunt un optimist când spun lucrurile acestea.

Nu sunt nici pesimist.

Mă gândesc, simplu, că sunt lucruri mai tari decât crima.

Tainic şi nedesluşit ne este destinul. Nici o mâna omenească nu poate trage cortina după care stă pitit. El nu arde acolo în flăcări, nu are faţa pentru fapte rele sau bune. Curge la deal, curge la vale, curge în cercuri zbuciumate, curge tihnit, dispare în moarte şi tot de acolo ţâsneşte cu ţipătul noului născut.

Un nou destin, o alta scrisoare.

Soarele răsare, soarele apune, tovarăşe Solomon.

Scuzaţi-mă, scalzilor, dar Solomon nu rimează cu Stalin.

Taina Universului e-n moartea pe care nu ni-e dat s-o cunoaştem. Prin ochii ei n-am să pot privi niciodată lumea. Moartea nu e un ţel. Moartea nu e nici măcar un stindard. Moartea e şi tovarăşa X. Doamne, îţi mulţumesc din suflet că nu mi-a reuşit treaba asta scornita de mine. Tovarăşa X. n-am reuşit să văd lumea prin ochii matale.

Atâta paguba. Voi încerca mâine.

Andrei Vartic
Mai 1980
Cahul – Chişinău

1. Nu MIZEz pe MIZErie

0
Andrei Vartic, vorbitor la una dintre Marile Adunări de Eliberare Naţională din anii 1989-1990, Chişinău, Basarabia.

Nu mizez pe mizerie, dar ce are ziua de 17 mai 1980 cu poezia scalzilor? Nu pot să ştiu, că e ora 11.27 şi mă aflu trimis după ceapă verde la piaţa din Cahul.

Nu MIZEz pe MIZErie, dar două butoaie cu scrumbie putredă şi un camion cu cartofi n-au putere să plaseze acest pământ moldovenesc, arat în lung şi-n lat, în arealul civilizaţiei moderne. Bodiul şi urmaşii lui şi-au atins scopul. Dintr-un popor mioritic am retrogradat în unul de robi. Azi e joi şi-n zori a plouat. Înconjor băltoacele ca pe nişte pâraie de sânge. Trei băbuţe vând ridichi.

Nu mizez pe mizerie, dar mai multe femei stau în rând la o dugheană pe care scrie „Bâtovaia himia” (chimicate). Azi, poate, se va aduce praf de spălat. Ghilitul pânzelor a fost îngropat adinc în istorie. Memoria soţiei mele nu-l cunoaşte. Suntem în turneu (cu teatrul) la Cahul şi, iată, îmi vine să urlu ca Rimbaud fiindcă nu există în toată piaţa o coadă de ceapă verde. Când voi fi făcut turul pieţei mă va striga din ghereta pe care scrie „MIASO — CARNE” un evreu gras, îmbracat în halat alb, slinos. Are pe tejghea câteva bucăţi de slanină.

– Domnule, nu mă trece cu vederea.
– Eu nu împart mană, cetăţene.
– De când jidanii au ajuns cetăţeni?
– De când li s-a împuţinat roşul din barbă.
– Barba mea nu-i roşie.
– Dar vinzi slănină cu trei ruble kilogramul.
– Ce sa fac domnule. Statul pune preţul, nu Moişa. Voi, tinerii, n-aveţi de unde şti şi ce face aici, în piaţa asta, acum vreo 35 de ani. Da Moişa ştie.
– Şi se scarpină în barbă?
– Da ce-mi rămâne să fac?
– Deschide o prăvălie.
– O, dacă Moişa ar avea prăvălie, el n-ar vinde câcatul ista.
– Hai s-o lăsam mai moale, că ne băgăm, jidanule, în politică.
– Burta nu ştie arta politicii. Ea ţipa: „DĂ” !

Lângă „Bâtovaia himia” o maşină acoperită a cărat în centrul raional mizeria unui magazin sătesc. Vreo şase oameni se înghesuie. Alături, în altă maşină, o vânzătoare înalta, subţire şi foarte vopsită, propune agramat şi arogant mărfurile unei unităţi locale de confecţii. Merg mai departe.

Într-un colţ de piaţă intru într-un magazin „Mărfuri sportive” amenajat într-un sarai mic, puturos.

– De ce am adus mărfurile astea aici? — il surprind pe vânzătorul şmecher, sur la cap, atacând două ţărăncuţe. — Ca să vând, ca să vând, draguţelor.
– Of, spuse una, de-aş ajunge până la pensie.
– Da câţi ani ai?
– 52 — spune, şi e bătrână de tot, gârbovită. — Cât face cofta (haina) ceia?
– Da’ moşneag ai?
– 40 — spune vânzătorul.
– Doamne, ce boala-i aşa de scump?
– Nu eu pun preţu’. Statu’.
– Am, păcatele mele, am şi moşneag.
– Be?
– Be, cum să nu beie dacă toţi beau.

Dar iată şi unelte de pescuit de care nu mai are nimeni nevoie. Oamenii vorbesc de unul Jucenco care a secat toată balta Cahulului. O fi vreo ruda dea prezidentului Academiei? Un barbat alege cârlige.

– Unde ai sa prinzi tu peşte? – îl bodogăneşte femeia.
– Găsesc eu – răspunde acesta enervat. – Dacă am spus, gata.
– Cu banii eştea cumpărai şase pâini.

Închid ochii. Nu vreau sa vad cum arată aceşti oameni. În faţă imi stă bunelul, Ion Vartic, înalt, îmbrăcat în palton negru, cu pălarie neagra şi baston. Aşa se îmbracă duminica. Mă lua de mână şi ne duceam la biserică. Stătea drept în faţa lui Dumnezeu cât ţinea slujba. Nafură nu lua în gură şi nici cu vorbe nu-şi spurca gura până nu ieşea popa din biserică. De la el am deprins marea artă a grecilor. Bunelul era agricultor şi avea mâini crăpate de muncă. Duminica, însă, asistam la o metamorfoză extraordinară: ele deveneau mâini de filozof. Şi Universul există fiindcă Ion Vartic al lui Vasile al lui Ion Vartic, venit la Dănceni (fostul judeţ Leuşeni) de pe lângă Piatra-Neamţ, stă drept în faţa altarului.

Alături de „Mărfuri sportive”, ascunsă parcă de ochii lumii, este o dugheană dărăpănată cu totul. Pe firma scrie „Vino”. Intru. Captuşită cu oameni. De toate vârstele. Bărbaţi şi femei. Scriu ce văd şi aud în prima clipă.

– Pivă (bere) este?
– Nu-i – răspunde un flăcău. Nici în Siberia nu-i, nici la Cahul.

Vânzătorul e undeva în fund, la tejghea. Nu-l văd. Femeia care a întrebat de „pivă” îşi muta plasele-desagi de pe un umar pe altul.

– Nu-i şi nici n-are să fie – râde flăcăul.
– Aseară, lângă restoran, au împuşcat un om. Poc! şi gata.
– Doamne fereşte.
– Piva-i bună, da’ ridichea-i încă şi mai bună – râde flăcăul şi cuprinde ţăranca micuţă, slabă, de lângă el. Are vreo 35 de ani. E beată. Ţine în mâini un buchet de ridichi ca un buchet de flori. Şi un zâmbet bleg: ia-mă, sunt a ta. Simplu, fără discursuri amoroase, fără probleme de morală. Ia-mă acum, acum ai nevoie de mine, acum am nevoie de tine.

– Ridichile-s bune – continuă flăcăul – dar sunt goale pe dinăuntru.

Are o mutră de câine calicit, iar fata e înverzită de vânătăi.

– Dar când n-ai ce zacusi (ce mânca) – mai zice – închizi ochii şi mănânci ce ai.

Râd amândoi prosteşte. Strigăte, sfadă, şoapte, afaceri neînţelese. Mister ca în filmele lui Hitchcock. Pe care nu le-am vazut. Şi un gând: în cea mai civilizată societate codul genetic al omului este acelaşi ca şi al acestui băiat? Poate vinul, poate patima vinului e înlocuită cu altceva. Cu ce? Cu patima Puterii? Puterea. Despotismul. Stalin. Bunelul deportat la Magadan. Mort, cum se zice, în exerciţiul funcţiunii. Împins apoi cu buldozerul în Marea Ohoţc şi păpat de rechini. Cui îi vine a râde? Orice om ucis pe nedreptate e un sfânt. Câti sfinţi o fi avut Moldova între 1940 şi 1953? Puterea… Cum e oare când eşti un popor de 200 milioane? Cum e oare când un mic popor neapărat de nimeni e înghiţit de rechinul rusesc? Cum e oare, mamă Românie, când mezina ta, plăpânda Basarabie, ai dat-o de bună voie sa ţi-o siluiască monstrul comunist? Cum să te iubesc dupa asta, mama Românie? Cum să te iubesc când ştiu că Finlanda cu doua milioane de oameni n-a cedat un centimetru în faţa lui Stalin?

O privelişte din spatele dughenelor. Piaţa pustie. O căruţa trasă de un cal alb. Un moşnegel în căruţă… Mai în fund un magazin „Semena” (Seminţe) în care nu intră nimeni, maşina cu cartofi, trei mese pe care scrie „Ţvetî” (Flori). Două babuţe vând acolo răsadă ofilită. Ies pe poartă urmărit de evreu şi rândul de nimic, indiferenţa, ignoranţa şi viaţa consumată în zadar mă sugrumă. La câţiva kilometri, peste Prut, e Patria care m-a dat de bună voie în bordelul-gulag al lui Stalin. Aici, la Cahul, e Asia, e Siberia, şi mişună o marfă care poate fi folosită la orice, e marfa care s-a ratat în marele metropole, dar oare nu poate rezista nici în comunitatea arhaică, cinstită, sătească. Aici mişună ciuma socială cu faţa de hitlerism sau stalinism (cine le poate deosebi?). Aici vezi moartea pe stradă îmbrăcată în haina ei de sărbătoare, trupuri vii navetând în căutarea unui end, oricare n-ar fi. Groaza nu există în districtul acesta al comportamentului uman. Sau, daca există, e altfel decât groaza care mă cuprinde pe mine. Ci oamenii traiesc şi aici. Muncesc, mănâncă, citesc carţi, se iubesc, fac copii, mor aşa cum moare tot ce e viu pe pământ.

Trăiesc, dar cui se supun? Autorităţilor? Poate. Mi se pare însa că tiranul cel mai înfricoşător stă ascuns în ei înşişi. Fiecare cară cu sine un monarh cretin şi orb, ca şi Pozzo, căruia i se supune făra cartire. Merg spre hotel (camere cu trei paturi, toaleta e la etajul doi, apa caldă nici n-a fost proiectată, baie sau duş — nici pomină). Încerc să mă lămuresc. Da, da l-am citit pe Noica, dar poate aici nu trebuie să mă lămuresc? Ce rost are lămurirea? Ce rost au rândurile astea scrise de mine? Şi de ce le scriu? Doar ştiu precis că nu vor fi publicate. Nici aici, şi nici în ţară (care nici măcar nu se vaită că ne-a lăsat cu bună ştiinţă în gura Lupului).

Sunt neputincios. Singur. Mi-e straşnic. Or, dacă găseam la piaţă nişte cozi de ceapă verde… Fetele de la şcoala pedagogică (unele-s drăguţe de tot). Iţi taie respiraţia umbletul lor, dar ce le va dărui maica Soartă?) ies bulucuri din clădirea lor veche, nereparată de un veac şi trec strada spre toaleta sovietului raional. Fac coadă la acea toaletă ţinându-se de mâini. Asta e un semn că în oraş iară nu-i apă. Asta e un semn că fetele acestea, oraşul acesta, toate centrele raionale din Moldova (de peste Prut, domnilor, de peste Prut) nu văd realitatea cu ochii mei. Cu ochii cui atunci o văd? Şi cum o văd?

Copii, maşini, cântă păsările, miroase a benzină arsă, seara, în restaurant, orchestra din trei băieţi şi o fată cânta un cântec franţuzesc cu „faire l’amour”, alţi trei băieţi se strâmbă beţi şi sălbatici în faţa orchestrei şi îmi trece prin minte ca n-am vrut să spun cu această scriere ca Moscova, Parisul sau Chişinăul sunt locuri mai potrivite pentru fiinţa umana. Desigur, Cahulul nu este Praga lui Camus. Şi omul, fără îndoială, are dreptul la o viaţă frumoasă, curată şi fericită. Care nu trebuie să depindă de sufocările mele în acest aer lipsit de perspectivă butaforică a nemuririi. Tragedia e că pentru unii, pentru mulţi, curat, frumos şi fericit, înseamnă să te duci zilnic în crâşma descrisă mai sus; tragedia e că şi curăţenia exemplară a multor „suspuşi” e murdară de te ia greaţa (cică fetele lui Bodiul se scaldă în lapte atunci când lumea sta la cozi nebune dupa unt); tragedia e că omul nu poate suporta singurătatea şi vrea teribil să fie mereu în preajma altora. Înconjurat de alţii te îngrădeşti de moarte…

Nu pot pune răutate în vorbele mele. Viaţa e aşa cum este. Nimic, nimeni n-o poate face azi altfel decât cum este, cerşetori au existat întotdeauna, răul, în valoare absolută, e la fel de mare ca şi binele şi de multe ori răul şi binele se contopesc. Istoria încă mai poate fi scrisă, dar cum să trăieşti scârba mamei ce a fost despărţită de fiu la 1812? Cum să trăieşti sentimentul aceleiaşi mame care şi-a dat fiul de buna voie lui Scaraoţchi? la 1940?

Totuşi o viaţă mai sătulă în acest imperiu al foamei de absolut se poate asigura. Graniţele sunt pentru împăraţi, nu pentru păsări. Pentru suflete nu poţi hotărî hotare. Şi nici aceste cuvinte nu au nimic cu poezia scalzilor. Ba chiar şi o mamă, care şi-a abandonat copilul se poate pocăi. Şi va fi iertată şi de Domnul şi de fiu. Şi pe râuri curg pete unsuroase, iar peştele nu ştie că benzinele sunt otrăvitoare. Şi le înghite ca să respire.

Andrei Vartic
17 Mai 1980
Cahul

7. Hotel la Kotovskii

0

19.04.80
Chiar sub geamul odăii mele se află intrarea de serviciu a restaurantului.

Vă invit, deci, în curtea din spate a hotelului.

Bătrânica e jos, lângă lada cu gunoi.

A găsit sau a furat de undeva o sticlă de lapte acru şi acum se chinuieşte băbeşte, bolmojind ceva, s-o destupe.

În cele din urmă lucrul îi reuşeşte, dar nu duce sticla la gură ci, neaşteptat, o varsă încet în ladă (de parcă îi produce o plăcere nemaipomenită curgerea înceată a lichidului din sticlă).

Aşteaptă înţepenită până curge tot chişleagul, tot până la ultima picătură.

Valuri de ceaţă acoperă monumentul imens al lui Grigorii Ivanovici Kotovskii.

Doi băiţei privesc batjocoritor „lucrul” babei.

Ea, satisfăcută, trece de cealaltă parte a lăzii, scormoneşte în ladă cu vârful sticlei, aşa de parcă i-ar fi teamă să nu-şi murdărească mâinile.

Paltonul vechi, bărbătesc, poate o apără de frigul acesta umed, dar de ce îmi îngheţă sângele aici, în odaia caldă?

Curtea din spate a hotelului e ne-măturată, privelişte obişnuită pentru cetăţeanul sovietic, trimis în deplasare prin propria ţară. În gropile din asfalt, pline cu apă, se dizolvă bucăţi de ziare.

Fusta babei e lungă (o fostă mătase vişinie, acum foarte pătată).

Ce face ea este luptă pentru viaţă?

Ce fac băieţii e luptă pentru viaţă?

Prin uşa deschisă a restaurantului răzbate râsul sonor, puţin idiot, al eroinei din schiţa următoare.

Privirea mea, încâlcită de geamul nespălat, este, oare, tot luptă pentru viaţă?

Ochii ei (ai Doamnei?) ce văd atunci când îndeasă în plasa de plastic sticla?

Eu nu-i sunt fiu, dar Dumneata?

Ce mai are ea acolo, în ziarele vechi, mototolite?

Dacă a-şi ţipa la copiii mei, mâine nu voi ajunge în starea ei?

Şi dacă bătrânica este nebună, unde se află graniţa dintre nebunie şi noi toţi, noi care alergăm să îndeplinim planurile statului sau ale familiei, poftele stomacului sau descărcarea libidinoasă, care e tot a noastră. Nici în cot nu ne dor catastrofele în care horcăie de atâta timp sufletul.

O văd apoi cum se duce, cum dispare ochită şi de cei doi băiţei, care încă nu ştiu (poate nu vor şti niciodată, că în statul ista al nostru există un aparat de apărare a aparatului – de conducere a raionului, a republicii, a statului), că nici în cele mai de perspectivă planuri ale acestui aparat nu se planifică un aparat de apărare a sufletului de invazia morţii, care nu are alternativă. Mai ales cu ce va urma după.

Băieţii aleargă din urma babei.

Îi imită mersul, sărind peste băltoacele în care se topesc ziarele de ieri şi de azi.

Grigorii Ivanovici Kotovskii iarăşi apare din ceaţă.

Ştiu, ştiu de ce poporul trăieşte în mizerie, dar nu aceasta e poezia,

Ci firele verzi de iarbă,

Care alungă iarna din Ţară.

Vine primăvara, prieteni!

20.04.80
Unde trăieşti, suflete?

Oare aceste dealuri arate, pustii, îţi sunt sălaşul?

Oare acest ficat moldovenesc, ticsit cu atâtea chimicale, cuprinde şi arta existenţei tale?

Oare această spinare încovoiată de moldovan te poartă spre veşnicie (ce o mai fi şi veşnicia asta?)?

Tac ca să nu ţip.

Iubesc ca să nu mor.

Aseară, la restaurant, am fost servit de o chelneriţă veselă, nu prea brutală. Sânul dezvelit, mâinile cu degete lungi, ne-muncite la sapă, şoldul săltând vioi sub fustiţa bine scrobită, îmi ridica noduri în gât. Sânt bărbat, sânt hărmăsar, dacă m-aşi îndesa în carnea ei ar necheza şi florile.

Acum e ora 3.17 (după miezul nopţii).

Tocmai sub geamul meu (de la hotelul din Kotovskii) madona mea de aseară îl trimite în locul cel mai bărbătesc de pe faţa pământului pe un tip care, şi el, nu alege expresiile.

Nu, nu se ceartă.

Glumesc. Râd.

Vorbesc moldoveneşte cu nişte – multe – cuvinte ruseşti.

O, da, sunt beţi şi, probabil, nici ea, nici el nu miroase a parfum,

Aha! Altul îi dă fusta la o parte jos, în curte, în umezeală. Ceva nu le iese, că ea înjură.

– Oi, blea… – zice şi el.

Aşa sau altfel sufletul sălăşluieşte şi în dumnealor.

Spaţii pustii, oameni pustii.

Fără frunza verde viaţa e o catastrofă.

Socialismul lui Lenin a lichidat el ce a lichidat, nu şi codul genetic.

Cine trăieşte printre lăzi vechi, la gunoişte, la ce mai poate spera?

Şi dacă aseară, la restaurant, îi puneam mâna pe coapsă?

Kant (sau Kotovskii) mă strigă din ceaţă.

Unde trăieşti, suflete?

Dar cu această întrebare nu mă lămuresc şi nu-i lămuresc pe alţii. Cu această întrebare, simplu şi stereotip, exist.

Andrei Vartic
Aprilie 1980

9. Cântare de Paşti

0

Când ne-am trezit oameni pe acest pământ ne-au băgat în cap, la şcoală, că partidul e un grup de oameni curajoşi, cinstiţi, modeşti, oneşti, culţi etc. Toate categoriile frumosului le erau proprii. Toate deşertăciunile sufletului le erau duşmani de moarte.

Dar,

Când am început a înţelege aritmetica lui Pitagora am zărit o mică abatere de la această regulă crestomatică: în unele automobile cu numere „00”, „08”, „03” vedeam nişte neni şi mătuşi mai bine îmbrăcaţi decât taţii şi mamele noastre. Mai vedeam acolo nişte dudui cărora nu le putea fi locul alături de nişte oameni curajoşi, cinstiţi, modeşti, oneşti, puşi pe studiu şi activitate revoluţionară. Ba şi nişte „cozi de ceapă” mai acătării decât cele de pe masa noastră licăreau din portbagajele automobilelor cu „00”… De apartamente mai luxoase, de vile frumoase, de spitale doar pentru ei ce să mai vorbesc?

Asistaţi, stimaţi cititori (dacă veţi fi vreodată), citind aceste rânduri, la un act de agitaţiune revoluţionară. Nu vă pot împinge spre păcat, adică la revoluţie, dar dacă deveniţi participanţi la revoluţie, deveniţi şi revoluţionari, adică, aşa-i moda pe aici, membri de partid.

Această devenire e tragică şi se poate paşte ca iarba. Ea a mişcat toată istoria omului (istoria, nu omul) tot pe loc pe loc, dat fiind că atunci când revoluţionarii au câştigat, ei s-au repezit să-şi odihnească fundurile lor jigărite de lupte în automobile „00”, să tragă (cu puşca) în căprioare din balconul casei de la Condriţa şi etc.

Adevărata revoluţie e urcare pe cruce şi de pe cruce drum spre nemurire nu-i!

Andrei Vartic
1980

8. O bună veste de la 1921

0

Informăm fără mirare mirarea noastră că majoritatea conducătorilor republicii acestea sovietice ne cunosc foarte aproximativ limba. Moldovenii care nu-şi cunosc limba au ajuns stăpâni „şi pe ţară, şi pe noi”. Dumnezeu cu ei. Parcă-ţi vine a spune: poporul va alege. Dar ce să aleagă? Care popor? Alcoolizaţii? Infirmii mintal? Sovietizaţii? Ateiştizaţii? Poporul cât a mai rămas, că asta este puterea, trebuie informat. Mai întâi, trebui să ştim că la 1940 Stalin n-a găsit în Basarabia un popor român analfabet. Nu vreau să dau aici lista marilor oameni pe care i-am pierdut atunci (iar în capul acelei liste stă şi unchiul meu, Petre Ştefănucă, şi bunelul meu, Andrei Constantinov (Constantin), primarul Ialovenilor, ucis la Magadan. Dau un fragment din revista „Luminătorul” din august 1921 (pe care am găsit-o în pod la moş Andrei Pantea, soţul mătuşii mele Vaselina (sora lui bunelu Ion Vartic*), om credincios, din Suruceni, la care s-au păstrat mai multe cărţi de la mănăstirea din Suruceni, închisă prin 1960, (părinte stareţ Iosif, zicea moş Andrei, mai eşti pe undeva?) care, sper, poate lumina aşa zisa neluminare a basarabenilor.

„Un fapt de mare însemnătate pentru Basarabia este că de la 1 aprilie 1921 s-a hotărât ca şi în această parte a ţării copiii care au vârstă şcolii, sunt obligaţi a urma o şcoală primară la sat sau oraş. Până acum nu păşeau toţi copiii din Basarabia peste pragul şcolii, nu se puteau bucura de lumina şi folosul cărţii; mulţi părinţi găseau că era mai bine să ţină, mai ales pe băieţi, pe lângă casă, să-i trimită cu vitele sau să-i pună la alte treburi, cu care chiar dacă aduceau vreun folos vremelnic, dar se sminteau pentru mai târziu, rămâneau cu mintea întunecată, şi când ajungeau şi ei mari, simţeau cât de anevoioasă li-i viaţa fără ştiinţă de carte, că nu pot ceti nimic, nu pot iscăli, şi orice străin sau neprieten uşor i-ar amăgi sau să le pricinuiască pagube.

Slava lui Dumnezeu că de azi înainte va fi în Basarabia cu putere legea învăţământului primar, care este de mult în Vechiul Regat.

Pe baza acestei legi s-a hotărât următoarele:

1. Învăţământul în şcoala primară este obligatoriu.
2. Toţi copiii între 7 şi 16 ani trebuie să se înscrie de la 1 septembrie 1921 la şcoală, dacă nu au fost înscrişi până acum.
3. Tata care nu-şi trimite regulat copiii la şcoală fără pricini binecuvântate, adică dacă-s bolnavi greu de o boală molipsitoare în familie, se-ntâmplă moarte în casă sau o vreme prea împiedicătoarte, acele va fi pus la amendă pe fiecare zi, din ce în ce mai mare.
4. Cum în Basarabia nu sunt case destule pentru şcoli, s-au obligat comunele urbane (oraşele) ca în termen de trei ani să-şi găsească case sau să facă pentru câte şcoli îs de nevoie, iar altele în timp de cinci ani.

Comunicând această bună veste cucernicilor preoţi, luminători ai satelor, Arhiepiscopia îi roagă să pună toată stăruinţa lor, îndemnând pe parohieni să-şi trimită regulat copiii la şcoală şi să ajute mână de la mână ca să ridice în comune şcoli mari şi frumoase, în care se va învăţa iubirea de Dumnezeu şi neamul românesc.”

Dumnezeu nu loveşte cu băţul.

Dumnezeu ajută.

Să iertăm şi noi, şi să ne rugăm, acum, în preajma Paştelui, să ajungă iubirea de Dumnezeu şi de Neam şi în inima celui care a uitat sau batjocorit graiul, istoria şi pământul în care zac oasele strămoşilor lui. Mama mea, de la care am preluat toată iubirea acestei lumi, născută în anul 1929, a putut să înveţe la şcoala din Ialoveni, şi, apoi să cânte în corul bisericii din sat (ctitorită de moşul ei Ion Ştefănucă, după cum scrie pisania din altar) anume în baza acestei şcolarizări în masă a Basarabiei.

* Vasile Vartic şi Catinca Vartic (Catinca Oţel, din Pojorăni), părinţii bunelului Ion, au avut următorii copii, rămaşi vii după naştere (că două Procirele, spunea bunica Ana – Ana Stratan, din Durleşti -, soţia lui Ion, au murit de prunci): Toader (a avut o fată şi un băiat, dar băiatul a murit de frică atunci când ruşii bombardau Chişinăul), Emanuil (mort de scârbă atunci când, întâmplător, nemţii i-au ucis băiatul) Ion, Vaselina (nu a avut copii), Parascovia (nu a avut copii), (a născut un sat de Frunzeşti), Costache (a avut o fată şi un băiat).

Andrei Vartic
1980, de Paşti

4. Da ciorile croncănesc a cald

0

– Vezi câinile acela? – mă întreabă Alisandru.

Mă uit într-acolo. E un câine ca toţi câinii de la ţară, nici prea mare, nici prea mic. Din fundul grădinii dă nevinovat din coadă.

– Nu se apropie nimeni de el. Chiar dacă-i lihnit de foame nu vine să-ţi iee pâinea din mână. Da să se gudure pe lângă cineva – nici vorbă nu poate fi.
– E cumva un câine bătrân?
– Pe dracu. N-are nici şase luni.
– Cam mare pentru vârsta asta.
– Hm, mare… Putea să fie de două ori mai mare, băiete… Putea să fie o mândreţe de câine, aşa cum nu mai sunt în satul ista.

Trage din „Nistru”-l său, eu trag din „Doina”, privim câinele. El, câinele, se uită la noi. Trec aşa vreo două minute.

– Îi din câini sălbatici, – spune Alisandru. – L-a adus băietul meu, Kolea, de la fermă. Este acolo o haită de câini sălbatici. Se hrăneşte cu hoiturile vacilor. Se reped şi la oameni când î-s flămânzi, da să te prindă noaptea – gata cu tine.

– Şi nu-i chip să-i stârpească. Pot face vreun rău.

– Eee! Nimeni nu se interesează. A împuşcat câţiva Fănase Buium, da ei se înmulţesc nu şagă. Au multă mâncare… Da câinele ista pe care-l vezi acolo era ţânc de tot când l-a adus Kolea. L-a băgat în sărai şi-mi spune: „Tată, aista o să iasă javră ră”! L-a legat cu o frânghie de gât şi la lăsat acolo. Nu te puteai apropia de el, aşa mic cum era. De hămăit nu hămăia. Stătea toată ziua întins cu capul pe labe şi când te duceai să-i dai mâncare – mârâia. Şi cum să nu mârâie, dacă neamurile lui trăiesc în slobodă, da el şede în sărai, cu o frânghie la gât? Aşa a crescut… Eu dau rar pe la Kolea, că eu am gospodăria me. El, de aici, are gospodăria lui, şi eu nu mă amestec. Bre – be, vre – îşi bate femeia. Parcă-i sălbatic. Chiar dacă mi-i fecior, tot nu mă ruşinez de ce spun. Şi la selsovet am spus, şi la miliţie am scris, la procuror. Să vie, să-l iee şi să-l ducă, că mă bate. Nu mi-i jăli de dânsul. Dă-l în dracu! Eu am luptat la Sevastopol, în armata română, ş-apoi, după ce am ajuns în plen, am luptat şi cu nemţii, la Stalingrad, da acum de partea ruşilor. Pe toate, băiete, le-am îndurat. Inima mă doare de la câte am îndurat, că aşa-i, toate bolile oamenilor se trag din scârbă. Şi nu numai ale oamenilor. Câinele ista tot aşa-i… Şi peste tot pe unde am fi fost am fost cinstit, da rabla asta de fecior sare să mă bată. Zice că de ce nu-i dau banii pe care-i ţin la colţun? Da eu n-am avut zare de capică la colţun, niciodată. Am trăit cu ce a dat Dumnezeu. Ştiam că meseria o să-mi aducă de mâncare în toată ziua.

Alisandru trage mai tare din ţigarcă, de parcă astfel ar putea să ascundă lacrimile ce-i curg pe obraji. Aşa-i el de câte ori se îmbată – povesteşte despre război şi despre fecior. Ştiam povestea. Şi mai ştiam că a fost mobilizat în toamna lui 1941 şi când a venit acasă de la război, în 1944, rănit, Kolea avea un an…

– Şi cum ai luat câinele de la Kolea? – îl întreb.

– Vin într-o zi la Kolea să-i pun un cerc la un butoi, că eu şi la meseria asta mă pricep. Şi la clădit mă pricep, şi la lemnărie. Mă învârt eu de acolo-acolo cu fierul, da câinele ista nici mârc. Şede în butoi, că i-a făcut o cuşcă dintr-un butoi de fier, şede în butoiul acela şi se uită la mine. „Ce-i, băiatule, zic, ţi-i trist?”. El nu-mi răspunde, că nu poate, da văd şi eu că ceva-ceva nu este bine. Viaţă de câine. Ce bucurii a avut el, de mic legat în lanţ? Numai grai n-are să ne spună… Stă el acolo, pe fierul gol, iar eu îl alint cu vorba: „Nici paie nu-ţi pune rapănul ista de fecior al meu. Dormi iarna pe fierul gol, mititelule. Rabdă, rabdă, sufleţelule, că eu, iaca, sânt om şi rabd. Şi încă cum rabd.”… Uită-te la piciorul ista al meu. Mi l-a împlut cu alice un fraier din Horodca. Mai nimic nu pot face cu el. Da ce fierar am fost eu? Veneau generalii la mine ca la minune, să-şi potcovească caii. Şi-acum, încoace, toată fierăria colhozului s-a ţinut pe mine. Roţi de căruţă, boroane, pluguri, sape, câte n-am făcut eu în veacul meu. Acum, însă, iaca, merg în cârjă. Şapte ceasuri mi-a făcut doctorul Ciobanu operaţie… Îl ştii? Bun doctor. „Nu te teme, moşule, zicea, dacă te temi las operaţia şi mori”… Merg în cârjă, da ce, n-am cu ce trăi? Acum fac mături, pun topoare în coadă, vara şi toamna am treabă cu butoaiele. Toată viaţa am muncit. Ce-ar face omul dacă n-ar munci? – m-a întrebat tata când eram cât o gânganie. Ştiut ce-ar face… Ar pieri… Cu meseria me şi acum am din ce trăi până aici.

Şi Alisandru trage cu degetul pe la gât, nervos, de parcă ar vrea să-l taie.

– Dar câinele?

– Mă apucă de tot mila şi-i duc o mână de paie. Când să i le arunc în butoi văd că stau bucăţi de pâine aruncate în jurul lui, neatinse. Îi bolnav, mă gândesc. Şi hai să-l alung din cuşcă, să-i pun paiele. Da el nu iese, întinde capul înainte şi mi se uită drept în ochi, de parcă ar plânge, dar nu cu lacrimi, ci aşa, ca omul acela care-i pe moarte din boală şi ştie asta… Întinde el gâtul şi atunci văd eu, băiete, boala lui. Straşnică boală. Tot gâtul era numai sânge. Îi intrase frânghia ceea în gât, în carne. Nici nu se vedea. De parcă era legat la gât cu o rană, nu cu o frânghie, aşa de straşnic era. „Iaca de ce plângi tu , mititelule! – îi zic. Doamne, Dumnezeule, câtă suferinţă! De aici mă gândesc să-l scap de chin, da cum, omul lui Dumnezeu, să-l scapi, dacă nu se vede frânghia ceea? El crescuse, sărmanul, da frânghia a rămas aceiaşi de pe când era ţânc de lapte. Câte zile şi nopţi s-a muncit, cât a vrut el să scape de laţ… Da cum să scape dacă nici mâini n-are, nici limbă să ne spună ce-l doare. Da Kolea, ce? Îi toarnă apă şi-i aruncă o bucată de pâine dimineaţa, pe întuneric, şi se duce la fermă. Sara vine tot pe întuneric, nu vede nimic. Da câinele se chinuieşte. El nu ştie de slujbă, de vâhodnoi, de vin. Lumea pentru dânsu-i cât ograda de mare. Ce gândeşte el despre ce-i dincolo, în sat?

– Şi cum l-ai scăpat?

– Mă duc eu repede după un foarfece, zic să-i tai cumva frânghia. Chiar dacă moare, că nu mai credeam să trăiască, să moară cum vre şi unde vre. Aduc eu foarfecele, da de aici mă gândesc: „Da dacă a turbat de când şede închis aici şi se chinuieşte aşa?” Doar oamenii îşi pierd minţile când sânt chinuiţi? Atâţea cantujnici au venit din război… De dincolo mă gândesc că mi-i şi greaţă să îmblu cu mâinile prin rana ceea. Din altă parte mi-i jăli, de tocmai îmi dau lacrimile. Şi cum să nu-ţi fie jăli, om bun? Ce bucurii a avut el? Şi ce bucurii î-l aşteaptă? Nici una… Ce, aista îi câine? Aşa, ceva mişcător îmbrăcat în haină de câine… Jăli mare, ce să mai grăim. Mă dau eu în lacrimi, da el şede cu gâtul întins şi aşteaptă să-l ajut. Aşa m-am gândit eu atunci, că aşteaptă să-l ajut. Are pricepere şi el, cu toate că-i animal. Tot ce-i viu are priceperea sa, băiete… M-am muncit vre-o zece minute cu frânghia ceea. Se îmbibase cu sânge şi grăsime şi nu se tăia de loc. Şi băgasem foarfecele tocmai în carne, pe sub frânghie. El numai scâncea, scâncea om bun ca un copil mic când îl doare ceva şi nu are putere să plângă. Mă duc repede atunci după cuţitul cel mare, de tăiat porci, că acela-i ascuţit ca bricul. Vin, da el tot aşa şede, cu capul întins şi aşteaptă. Cum de nu s-a înăduşit? Bag eu foarfecele iar pe sub frânghie, fac „hrâşti!” cu cuţitul peste frânghie, dar apăsând pe foarfece, şi se taie naiba ceea. O trag de pe gât şi o arunc la naiba. El, de aici, dintr-o dată, sare, o apucă şi o înghite… Ce crezuse, sărmanul? S-o mănânc, să nu-mi mai facă dureri… De parcă omul nu mai poate găsi frânghie, să-l pună în laţ. Înghite frânghia ceea şi se duce şi se pişă sub gard. Câine, ce vrei! A mers după mine până acasă la mine, a stat şi atunci când l-am uns cu untură de găină, am tot timpul în casă untură de găină şi am fiert pătlagină, şi i-am dat drumul, l-am lăsat liber… Acum se ţine mai departe de mine. Se teme, se vede, să nu-l pun în laţ. Da-i mai vesel. A zgândărit ceva în crierul lui spre bine. Trăim acum amândoi. Eu aici, prin ogradă, da el mai mult prin fundul grădinii. Las să trăiască. Eu mănânc o jumătate de pâine, el o mănâncă pe cealaltă şi veacul merge înainte. Nu se uită la un moşneag prost şi la un câine beteag.

Începe să ningă mărunt. Lângă fântână copii se împroaşcă cu omăt. Pe şosea trece, aruncând rotocoale de fum, un tractor.

– Curăţă omătul, – spune Alisnadru, – da ciorile croncănesc a cald.

Andrei Vartic
Februarie, 1980

12. Femeie la bibliotecă

0

1.

Stăteam la geam, afară bătea vântul, copacii se legănau de parcă erau neliniştiţi de ceva care nu mi-i dat să cunosc. Vreodată. De la etajul trei al bibliotecii Krupskaia pământul mi se arată plat şi îndepărtat. Cu toate că are şi locuri mai înalte, şi altele mai joase.

Pe alături trece o femeie de vreo 40 de ani, îmbrăcată într-o rochie strânsă pe corp, cu câţiva clopoţei aranjaţi de la şolduri în jos. Clopoţeii sună şi femeia îşi leagănă ritmic şoldurile, ca o fetişcană de 16 ani, dar una din acelea care a simţit pe pielea ei ce înseamnă să se împlânte în ea un bărbat puternic. Cu adevărat nesfârşite sunt poftele omului, mă gândeam, privind cum femeia se îndepărtează pe lungul coridor. Şi cu toate că nu mă chinuia nevoia ascuţită a jocurilor erotice, simţii cum poftele mă încălzeau ca o bucurie de viaţă. Asta înseamnă, pur şi simplu, că trăiesc.

Privii din nou afară. Vântul şuiera prin găurile de la geam: avea destul spaţiu pentru a forma curenţi fără reci, lunecând, când mai repede, când mai încet, printre rafturile de cărţi şi printre sutele de oameni. E multă lume la bibliotecă. Mereu este multă lume la bibliotecă. Şi, privind afară, mă gândesc: Câte prostii îi trec omului prin minte pentru a nu fi singur, pentru ai face pe ceilalţi să-l admire şi astfel să-şi pregătească meandrele prin a-şi satisface poftele. Tocmai aşa cum şi maimuţele la grădina zoologică – scuipă privitorii pentru a-i atrage lângă ele, pentru a strânge astfel caramelele. Femeia asta, de adineauri, nu scuipa. Ea suna din clopoţeii aranjaţi frumos pe rochie. Şi legăna, la 40 de ani, din şolduri, de parcă ar fi cunoscut doar ocazional bărbatul şi dorinţa de a-l cunoaşte o arde cu o flacără nepotolită cu nimic altceva decât cu sexul lui.

Şi deodată mă surprind zicând: gândesc de parcă a-şi scrie o povestire. Gândul îmi place şi mă grăbesc la masa din bibliotecă pentru a scrie. O caricatură dintr-o revistă poloneză mă atrage. O femeiuşcă frumoasă se întinde în faţa şefului de parcă acela îi atinge locurile cele mai sensibile şi spune: „În afara greşelilor ortografice nu aţi observat nimic fain la mine?”.

Mă bucur de ocazia fericită prin care presă din Polonia frăţească şi socialistă îmi monumentalizează gândurile. Şi, de-acum terminând de scris, îmi mai trece prin minte că, posibil, cauza acestei mici povestiri este examenul Ninei. Din vina lui n-am mai văzut-o de trei zile… Şi, scriind propoziţia asta, mă mai gândesc la povestirea scriitorul american Donald Bartelli „Balonul” şi-l rog pe autor să mă scuze.

2.

Ea a apărut dintr-o parte. Înaltă, îmbrăcată în pantaloni vişinii şi în vestă roz. Pe nas – ochelari negri. Părul era strâns într-un coc mic. Părea a fi altcineva, venită de undeva, venită din altă parte. De o oră nu trecuse nici o fată frumoasă pe alături. Acum trecea ea. Mergea încet. Apoi în faţa ei a apărut tricicleta. Roţile tricicletei erau de culoarea pantalonilor ei. În rest, mult verde. Abia atunci a apărut şi stăpânul tricicletei, un băiţel de vreo 4 ani, îmbrăcat în haine oranj, ciorapi albi şi pantofi albi. Îi spunea ”mama”. Arăta spre micul havuz din apropiere, spunea că acolo sânt peşti. Striga: „Stai, peşte!”. Ea s-a aşezat pe o lespede de piatră. Apoi a scos din geantă un ziar şi a făcut din el o bărcuţă. Când o făcea s-a aşezat în pirostrii, cu faţa spre mine, şi se străduia să ducă la bun sfârşit lucrul început. Băieţelul era alături, aplecat şi el peste manufactură. În cele din urmă toate-s bune. Ea ridică biruitoare bărcuţa deasupra capului. Străluceşte de bucurie. Şi se îndreaptă spre havuz. Apa e mult prea jos ca s-o ajungă. De aceea se întinde pe peretele de beton al havuzului. Betonul e cenuşiu, pantalonii ei sunt strânşi bine pe trup, vişinii, vesta roză. E toată întinsă, ca o săgeată, spre apă. Capul şi mâinile au dispărut în jos. Pe beton – doar trupul întins. Şi sunător. Se pare că nu poartă sutien, Băiatul e întins alături. Aşteaptă. Ea exclamă: „Vai, se duce la fund!”. Copilul îi ţine isonul. Ea s-a ridicat, s-a şters de colb. Mai întâi calm, apoi şi-a răsucit bustul şi s-a privit peste tot. Era foarte frumoasă. Băiţelul continua să privească bărcuţa din ziar care se ducea la fund. Ea s-a aşezat pe lespede. Băiatul lua în pumni ţărână şi o turna peste corabie. Atunci ea l-a chemat, i-a arătat o păsărică, un pui de pasăre care sărea în jurul ei. Copilul a alergat să-l prindă. Puiul a fugit sub lespede. El a început să se rotească în jur, băgând mâna sub lespede şi cercând să-l prindă. Se întinde pe jos, în colb, ca să-l vadă. Ea s-a aşezat iar în pirostrii, cu faţa spre mine, a atins capul de pământ, voia şi ea să vadă unde s-a ascuns puiul de pasăre. În cele din urmă puiul a ieşit. Ea l-a luat în mâini. Apoi l-a luat băiatul. Apoi iarăşi ea. Apoi s-au ridicat, ambii, au împins tricicleta înainte şi s-au dus. În aceiaşi parte. Au luat şi puiul de păsărică. Acum lângă havuz e pustiu. A trecut pe alături doar Marina.

3.

Mai încolo doi bătrâni şed pe o bancă. Banca e fără spetează şi ei şed ţepeni. Bătrânul se scobeşte în nas, poartă pălărie galbenă, întoarsă cu cercul larg în sus. Bătrâna răsfoieşte ziarul când fac treaba asta cu mâinile acoperă puţinul spaţiu gol dintre ei. Şi atunci nu se vede fata de dincolo de drum, de pe pajiştea verde-verde. Ea poartă sutien alb şi e îmbrobodită cu o basma albă. Alături e o pată de flori galbene, multe flori galbene în mijlocul poienei verzi. Fata împleteşte. Face horboţică şi, de ce oare, stă turceşte. Se pare că poartă chiloţi oranj-alb- negru, dar toate culorile sunt voalate, spălăcite. Fata e dincolo de drum, între cei doi bătrâni, abia o zăresc. Bătrânii poartă ochelari. Bătrâna e tunsă scurt, părul e sur, poartă o vestă „curechie”, fusta nu se vede, iar ciorapii sunt de o culoare închisă. Bătrânul e îmbrăcat într-un costum sur, închis.

Dincolo de bătrâni şi de drum şi de fete e un alt drum. Pe el a trecut o căruţă cu fân. În căruţă stau doi bărbaţi. Unul din ei biciueşte calul. Pe lângă fată a trecut un fluture alb. A trecut şi a dispărut în florile galbene. Fluturele alb şi florile galbene. Banca bătrânilor este făcută din scânduri bătute de-a lungul. Picioarele băncii sunt din fier şi sunt îngropate temeinic în pământ. De tot sunt folosite şase bare. Cele patru din mijloc sunt de un albastru mai intens decât cele de la margini. Peste tot bate vântul. Dacă privesc spre lac, vântul bate de la stânga spre dreapta. Şi tot în stânga observ o musculiţă. Acum se vede doar umărul frumoasei fete. Apoi umărul se mişcă. Fata îşi trage mai bine chiloţii pe corp, apoi priveşte în sus. Umărul o acoperă şi când o văd din nou ea scutură o fustă pe care o întinde alături de ea. Spatele fetei e bronzat. El e cafeniu deschis. Bătrâna şi bătrânul discută vesel.

Bătrânul: Eu îmi fac salată şi arăt după cum mă vezi.

Când spune asta mâna îi tremură.

Bătrânul: După ce am sărat mănânc salata cu multă plăcere.

Bătrâna: Câtă sare? Da smântână? Smântână pui?

Fata îşi cercetează lucrul. O motocicleta trece pe drum. Pe celălalt mal al lacului, departe, sare un băiat. Bătrânul şi-a întors pălărioara galbenă. Acum ea seamănă cu elefantul lui Saint Exupery. Picioarele bătrânei sunt crăcănate. A bătrânului se unesc la pantofi. Bătrânul caută ceva în buzunar. Foieşte. Apoi scoate mâna din buzunar şi o tot învârte, de parcă ar fi amorţit. Trece o fetiţă cu un câine negru. Câinele e cu limba scoasă, mare şi legat cu un lanţ. Dacă încearcă se îndepărteze fata trage de lanţ. Câinele atunci se opreşte, se uită la ea, apoi merge mai departe. Tocmai după asta trece perechea de îndrăgostiţi. Fata are o haină oranj aruncată pe umăr.

Nota Bene. Citesc dintr-o carte, tot la bibliotecă: În China un fiu de 70 de ani poartă statornic veşminte pestriţe, ca un copilaş, jucându-se cu mânicile, prefecându-se că se clatină pe picioare şi scâncind precum pruncii, ca să le dăruie părinţilor săi, matusalemici, amăgirea consolatoare a tinereţii, iar nouă o pildă fără seamăn de pietate filială.

Aşa începe un manual chinez de guvernare prin istorie.

Acolo mai scrie: „Boroane pline de şopârle uscate, cu mustăţi de tigri, cu coarne de rinoceri şi cu salamandre uscate”. Nicăieri în arta chineză nu s-a făcut apologia vidului. Totuşi, vidul, inclusiv cel politic, nu i-a cruţat pe chinezi.

Andrei Vartic
1977, redactat iunie 1980.

11. Eminescu şi McLuhan

0

E vreo secţiune de aur în care se îngereşte homo sapiens? Dar care homo? Cel care are patru clase la români, cel care a terminat institutul agricol din Chişinău şi nu cunoaşte limba naţiunii sale (intelectual şi fiu al părinţilor săi fiind), sau cel care, asemenea unchiului meu Grigore, pentru că s-a ambiţionat să facă Sorbona, n-a mai putut fi îngropat alături de tatăl său, Iacobachi Constantinov, agricultor (cam artist din fire, spune legenda), de fapt ţăran cu vreo 14 copii născuţi de soţie-sa pe lângă casă.

Poate bunelul meu, Andrei, fratele lui Grigore – fost primar de Ialoveni în anii 1942-44, mort (ucis) în 1945 lângă Magadan, care n-a vrut să-şi asculte fraţii Grigore, Ion, Vladimir şi sora Ulita, refugiaţi în România – pretinde să fie scris pe lista lui homo sapiens?

Dar poate cel cu mintea tulbure de aburii vinului, personaj care, iar graţie socialismului, a împlut satele noastre, poate el trebuie să fie scris acolo?

Debili născuţi de pesticide.

Robi născuţi de fotolii moi.

Teribilă duplicare a informaţiei transmisă, simplu, prin gene.

Poezie – sărăcie.

ADN – semafor spre comunism.

Mesaj – masaj.

Dintr-o parte îţi atacă sufletul dumitale mesaj-masajul poetic şi semantic din opera lui Eminescu, îmi spune zâmbind Marshall McLuhan, filosof modern canado-american (lui nu-i pasă de românii din Basarabia, că mor ucişi de ruşi, că el nici nu a auzit de ei şi nici nu are cum auzi), iar de cealaltă parte, lovindu-te mai ales peste aceia ce e numit în argoul de aici „bot”, te prăpădeşte alt mesaj-masaj, domnia sa mediul.

MEDIUL
(gândul la grădiniţă, la apartament, la policlinică, la cârnaţ, la prezervative, la alcool, la umanism, de care nu ai parte)
ESTE
(verb care îşi exercită acţiunea chiar dacă cuvântările liderilor bolşevismului de la Lenin până la Brejnev sunt foarte frumoase)
MASAJ
(miocardită – hepatită – encefalită –tâmpitită – debilită – în fine, şi asta nu e macama, gen literar arab în care versurile alternează cu proza, ci calvarul morţii, a fiecăruia în parte, inclusiv a lui mr. Marshall McLuhan, dar mai ales al poporului român din Basarabia de care nimănui nu-i pasă).

Ai muls 5000 litri de lapte de la o vacă (fie laptele acesta amestecat cu sodă şi apă, ca la ferma proslăvită a lui Bodiul de la Dănceni), eşti asigurat cu medici, loc în Sovietul Suprem, automobil „Volga”, călătorii pe gratis în străinătate etc.

Ştii pe de rost 3000 versuri din Eminescu? Eşti nimeni.

Nu, nu eşti nimeni. Eşti mai repede un prost, căci rişti să mori (să dispari pentru totdeauna) şi să nu ştii ce înseamnă să ai un apartament cu baie şi bucătărie.

Eminescu – mesaj.

McLuhan – masaj.

De ce în America sau adunat mai mulţi laureaţi ai premiului Nobel decât în RSSM?

Primul răspuns ce-mi trece prin minte: să răspundă Ivan Bodiul şi urmaşii lui.

Dar, o, my God, Eminescu a trăit împreună cu Rimbaud (în epocă).

Eminescu a vorbit de undele de timp (deci timpul are frecvenţă şi lungime de undă, deci şi energie) (în „Mureşanu”), iar lui Rimbaud nu-i păsa de energia timpului, ci de părul verde al lui Verlaine.

Eminescu s-a războit cu burduhănoşii timpului, iar Rimbaud trăgea cu pistolul în Verlaine (înainte de a vinde arme în Abisinia).

STOP!

Van Gogh a murit de foame de noi mijloace de expresie artistică, refuzând cele o sută de salamuri olandeze care inundă şi azi piaţa capitalistă aşa cum o inundau acum un secol.

Marx – Mao – Marcusi – McLuhan – RSSM-ii sunt un popor subdezvoltat.

Noi nu l-am studiat pe Eminescu.

Noi ni l-am decapitat.

Ghilgameş, Platon, Cant, Bodiul – filosofi.

Ultimul a fost şi veterinar (în dependenţă de frontul pe care îl arunca partidul).

La noi tot veterinarul e doctor în filozofie, şi tot doctorul în filozofie e obligat să stea la curul vacii şi să numere litrii ei de lapte ca să facă carieră, adică e veterinar. Fiindcă „ţelul nostru este să hrănim poporul”. De aproape 70 de ani acest ţel arborat de veterinari făcuţi peste noapte poeţi, economişti, feroviari, ofiţeri de miliţie, savanţi-academicieni (cum cere partidul) ne-au opintit cu oiştea în gard.

Eminescu, săracu, s-a ambiţionat să fie toată viaţa poet.

McLuhan, bogatul, este toată viaţa filosof.

Nimeni n-o să-l pună în America pe un lider de partid să mulgă vacile numai pentru a demonstra puterea partidului..

Lucrul acesta e nemâslimâi pentru membrii partidului comunist din URSS.

Aici nu este posibil să devină public nici măcar următorul apel: Tovarăşe prim-secretar de partid, hai să facem totul ca să-l preţuim pe Soljeniţin aici, hai să spunem oamenilor de ce în Olanda fermierii mulg câte 8.000 litri de lapte de la o vacă şi pentru asta nu sunt aleşi în parlamentul Olandei. Ei nu sunt aleşi membri de partid (comunist) pentru atâta lucru.

Socialismul nu trebuie să rimeze cu Sărăcie. De ce rimează?

Nu Bodiul mă unge poet, ci durerea poporului. Frază goală. Durerea poporului e doar în mintea mea, că poporul dănţuieşte la nunta lor comunistă. Poporul îşi înmormântează morţii fără cruci şi preot, poporul cască gura la Volgile lor şi se închină după ele de parcă ar fi ţăranii şerbi din vechea Rusie, poporul se veseleşte la sărbătorile lor comuniste de parcă ar trăi în rai. Asta în timp ce pentru un pachet de unt sau un kilogram de oase de vită tot el, poporul, stă în rând câte o zi. Tejghele goale în magazine. Străzi pline de oameni veseli la 7 noiembrie şi 1 mai.

La Horodca, Ialoveni, McLuhan nu va ajunge niciodată.

Dar nevoie de a scrie poezii şi a face filozofie e mai adânc ascunsă în gene decât poate săpa Leonid Ilici şi toţi birocraţii lui.

Heraclit fuma o ţigară Nistru şezând pe o buturugă anume la Horodca, cuvinte ruseşti şi moldoveneşti amestecând, rufos, nebărbierit, scoate din haos lanţuri de nemaiîntâlnită filozofie (în URSS):

Toţi sânt hoţi – toţi.

De aceea eu nu vreau să lucrez. Dorm.

Nu vreau – nu pot – să le fiu rob.

Nu-mi pasă de ce spun ei.

Sacul e gol. S-a terminat neamul oamenilor, oameni buni.

Cum zici că-i zice americanului?

Măcucă?

N-am auzit.

Eminescu?

Am auzit.

Dar n-am să le fiu rob.

N-am să le fiu rob.

Andrei Vartic
1977, redactat în iunie 1980

15. 15 iunie 1975

0

1.

Noaptea trecută, în vis, mi s-a arătat prima dragoste. Cu toate că din farmecul ei de altă dată nu rămăsese mai nimic o iubeam ca şi atunci când era elevă în clasa X. Acum e învăţătoare, înaltă şi grasă, ţipă la copii, cică îi şi bate. Are necazuri în familie cu un soţ leneş, dar mare doritor şi de înfumurare, şi de trai bogat.

Aşa am văzut în vis prima dragoste, grasă. Nu ca la 16 ani, când era cea mai frumoasă fată din şcoală, ci aşa cum este acum, mare şi grasă. O iubeam aşa cum mi s-a arătat în vis. O iubeam cu patimă, fără să mă satur. Apoi, brusc, ea a dispărut, am pierdut-o… Şi am început s-o caut prin case imense, cu multe etaje, pe coridoare nesfârşite. Urcam şi coboram şi scări fără sfârşit (are asta vreo legătură cu scările lui Freud sau, mai drept, ce are Freud cu scările?), străbăteam apoi străzi necunoscute, pluteam, duh uşor, nematerial, peste ape şi câmpii… O căutam cu mare îndârjire… Dar n-am mai găsit-o… Mai mult nu mi s-a arătat, cu toate că o iubeam. Parcă s-a topit. Şi, deşi toate se întâmplau în vis, sufeream cumplit de la pierderea ei. Stranie refulare spre conştient a primei iubiri, a iubirii din cea mai timpurie tinereţe.

Apoi am prins un peşte mare-mare. Firul undiţei îmi tăia mâna, iar eu trăgeam firul, trăgeam cu mare putere să-l scot la mal, să-l prind. Simţeam că e mare, foarte mare… Trăgeam de fir, trăgeam din răsputeri. Simţeam cum prin fir tremură peştele, peştele de la capătul celălalt al firului, peştele cu fierul undiţei înfipt în stomac, rupându-l dureros (când scriu văd în faţa ochilor un tablou obişnuit pe la noi, raţele cumpărate de la piaţă şi ţinute de picioare, cu capul în jos, tot sângele li se scurge în cap, îşi rup gâtul să-şi ridice capul, să pompeze cumva sângele înapoi în trup).

Aveam, în vis, o undiţă lungă. Şi peştele se zbătea la capătul undiţei, să-mi scape. Deodată se înălţă din apă – era cât o balenă de mare şi s-a apropiat de mal, şi-a pus capul imens pe cheiul imens. Un cap enorm de peşte pe un chei imens – un chei betonat, fără lume, fără plante şi animale. Doar eu şi peştele. Ce senzaţia de pustiu. Zi fără soare, fără noapte. Un chei imens, o pistă enormă de decolare.

– Andrei, Andrei, spuneau ochii peştelui, iată că m-ai minţit cu o râmă. Ai ascuns în râmă laba de fier, mi-ai băgat laba asta în fiinţa mea şi ai omorât-o. Andrei, Andrei, iată că m-ai ucis.

Un peşte enorm cu ochi de copil. Şi cu firul undiţei în gură, şi cârligul de fier în pântec, peştele mă privea cu ochi de copil. Ochi mari şi naivi. Peştele mă înţelegea – iată ce m-a cutremurat. Cu ochii lui de copil peştele mă înţelegea. Nu mă ruga, din ochi nu-i curgeau lacrimile. Mă privea.

Apoi peştele s-a transformat într-un copil blond, un copil blond cu plete lungi, un băiţel blond venind spre mine. Întind mâna să-l ating, să-l mângâi – dar atingerea mea nu-l atinge. Un gând mă cutremură: „Băiatul acesta e peştele pe care l-am prins cu cârligul de fier!”.

Apoi băiatul se topi, de parcă ar fi fost o imagine holografică proiectată din altă parte, de undeva din spatele meu. Rămăsesem singur pe imensul chei.

Peştele a înghiţit râma – şi râma avea fier în burtă, fier băgat în burtă prin capul râmei. Prin mintea râmei era băgat fierul. Fierul acesta a tăiat nu doar răsuflarea peştelui, ci şi răsuflarea râmei. Iată cum mă făcusem vinovat de o crimă dublă, una mai sadică decât cealaltă…

De ce a venit, totuşi, peştele pe chei? Peştele a venit pe chei să-şi vadă omorâtorul, să se uite în ochii lui, fără ură, fără invidie… El, cel ucis de mine, se ducea spre pustiu, spre vid, spre anihilare.. Dar şi eu, lipsit de prezenţa lui, rămâneam aici, în viaţă, într-o lume pustie, îngrozitor de pustie.

Peştele putea să rupă firul. Dar nu putea să scuipe din intestin cârligul. Avea să-i putrezească maţele fierul, avea să moară departe de omorâtorul său, devorat de alţi peşti…

Iată cum se face că nu eu am tras peştele pe uscat, ci peştele, cu o ultimă sforţare, s-a aruncat pe mal, pe chei. Cu ochii lui de copil nevinovat să se uite în ochii mei…

2.

M-am trezit, tremurând, de la cele visate. Tremur şi întreb: visul este o realitate a omului, o realitate care poate să-l influenţeze la fel ca şi cele întâmplate aievea? Dacă tot ce-i viu e materie, apoi şi visul este materie. Materia în stare de vis, cum spunea nu ştiu cine.

Toată ziua am restabilit visul. Cercam să-mi amintesc cât mai multe amănunte. De pildă acesta – peştele şi-a pus capul pe chei aşa cum elevii îl pun uneori la lecţii. Îl pun pe o parte pe bancă şi privesc la învăţător.

Visul mi-a amintit de povestea lui Harap Alb cu Cerbul. Visul meu pare extras de pe această matrice… Prezenţa suprarealului în noi, a trecutului amestecat cu viitorul adică, dar şi cu altceva, care ne umple de miracol şi ne întoarce spre noi înşine încărcaţi de aventuri tainice, niciodată desluşite până la capăt. Oglindă e visul… Oglindă la ce? Visul, foame de taina ce se întrupează prin vis, ce se destramă prin vis.

3.

Destinele Peştelui şi ale Cerbului sunt paralele. Cerbul (sau peştele) îl ucid eu (în vis, în vis!!!), ca Harap Alb, cu mâna asta îl ucid, minţindu-l cu o hrană strivită îl ucid. Şi Cerbul nu e vinovat cu nimic în faţa mea (a lui Harap Alb), nu mi-a făcut nici un rău, dar chiar nici unul. Trăia în codrul lui, trăia bine acolo, păştea, bea apă din izvoare, zburda. Alerga după cerboaice odată pe an. În rest îşi creştea diadema. Şi eu, Harap Alb, am venit şi l-am ucis. L-am ucis pentru că avea diadema, ceva care nu-mi trebuia, ceva care mă va înălţa în faţa celorlalţi oameni, ceva cu ajutorul căreia îi voi domina mai uşor pe ceilalţi. În numele la ce?

Ucigând peştele am ucis un nevinovat. Nu pentru carnea lui (altă dată voi ucide pentru carne!), ci doar pentru capul lui, doar pentru că i-a crescut ceva (şi tot fără voia lui) mai perfect decât a-şi fi putut să creşte eu. Iată cum a fi om înseamnă o rostogolire din Salieri spre Mozart, sau invers, că şi Mozart n-o fi fost sfânt. Iată de ce Exupery spunea că în fiecare om zace un Mozart asasinat. Toţi acei care n-au reuşit să se rostogolească din starea de Salieri au în ei un Mozart asasinat. Şi-n Mozart zace tot un Mozart asasinat.

4.

De ce l-am ucis eu, cel milostiv şi cu firele de iarbă, cel ce-şi pune viaţa în primejdie pentru a nu ucide vreo furnică, ce-l ce curăţă pomul de uscături, cel ce scapă albinele de la moarte, ca Noe, de parcă n-ar mai exista alte albine pe faţa Pământului?

De ce l-am ucis eu, cel ce găseşte limbă comună cu toate „spurcăciunile” Pământului, cu alde Ochilă, Lungilă, Setilă, Flămânzilă, Gerilă, adică cu toate foamele nesăţioase ale minţii noastre?

Cel neînfricat şi cinstit – el este ucigaş. În numele cui a ucis el Cerbul? Se temea, oare, de moartea ce putea să i-o aducă Spânul? Aiurea! Întrebarea e alta. Putea oare Harap Alb să nu ucidă? Răspund – nu putea! Nu putea pentru că nu ştia. Nu ştia că a ucide pe alţii din ordinul cuiva nu e crimă. Viaţa, nenumăratele aventuri, îl vor păstra în viaţa asta. La începuturile sale Harap Alb este un Ghilgameş.

5.

Ucid din supunere, din neştiinţă, din nesupunere, din indiferenţă, din ură, din necesitatea de a ne satisface libidoul constituit genetic! Ucidem pentru că vrem să trăim! Şi a trăi este aşa de omeneşte. Chiar dacă viaţa n-are sens – şi-atâta lume este tâmpită cu ideea asta – tot vrem să trăim.

Peştele care lăcrimează în ochii mei, în ochii mei care înţeleg, dar care nu se pot împotrivi. Peştele a fost ucis înainte ca mâna mea să se atingă de el, înainte ca mintea mea, spiritul, inima, să înţeleagă ce şi cum. Gândim după ce făptuim. Dincolo de gând cine o fi fiind? Doar întâmplare?

Peştele a fost condamnat de răul din noi, de murdăria din noi, de nesaţul din noi, de „pohtele” din noi, de spânul din noi, care nu se va termina niciodată… Istoria se repetă necruţătoare…

O, nu! Eu n-am vrut să ucid! Măsura vinovăţiei mele este şi măsura absurdităţii lumii în care trăiesc. Dacă omul nu avea să ucidă el nu mai era om. Iată absurdul. Aşa absurd este tragic. Harap Alb este un erou absurd. Este un erou tragic. El este ca şi Oedip. Făptuieşte şi nu este vinovat. Dar de ce l-au ales zeii ca să făptuiască întâmplător?

7.

Spânul n-a existat. Nici Împăratul Roşu, nici fata lui, frumoasa, deşteapta lui fată. A existat un băiat oarecare, dornic de aventură, un fel de hippy cu o ţigară de Don Quijote arzându-i buzele; un băiat utnit de la casa părintească să cucerească lumea… Asta-i toată povestea omului – cucereşte lumea pentru a-şi da seama după ce a cucerit-o că zădarnică a fost cucerirea. Moartea îl aştepta necruţătoare pe Harap Alb, indiferent de faptele sale. Şi ele au fost şi bune, şi rele… Dacă nu se gândeşte la moarte, dacă, vorba lui Eminescu, nu învaţă să moară, dacă vorba lui Cantemir, trăind a muri nu învaţă, dacă nu vede nimic la capătul drumului, desigur, moartea e groaznică.

A existat un băiat în care se lupta Spânul cu Harap Alb, un fel de Raskolnicov?

8.

Nestemata Cerbului îi trebuia Spânului pentru a-l intimida pe Harap Alb. Pentru a ucide în el binele, nevoia de pace, de iubire. Aşa procedează îmblânzitorii de câini atunci când vor să aibă câini răi. Îi bat, îi ţin flămânzi, apoi le dau să mănânce carne vie, sângerândă.

Dar Harap Alb nu era câine, nu era un animal, nu este o nălucă. Harap Alb este om.

Nu de sângele Cerbului se umplea groapa în care era ascuns Harap Alb. Ci de la lacrimile de sânge ale lui Harap Alb. Şi poate şi de la lacrimile Cerbului.

Capul Cerbului este capul Peştelui din vis. Încearcă să se uite în ochii mei şi eu nu mă pot uita în ochii lui. De ruşine că l-am ucis, de teamă că voi muri de la ruşinea asta. Că am ucis un nevinovat. Aceasta e puterea visului. Pune altfel întrebările vieţii. Iscodeşte ce e dincolo de viaţă. Ce poate fi dincolo de viaţă.

Mai putea oare Raskolnicov să se uite în ochii victimei sale acolo, pe malul marelui fluviu siberian, alături de Sonia?

9.

Iată cum privirea Cerbului este ucigătoare: „Harap Alb! Harap Alb! De nume ţi-am auzit, dar de văzut nu te-am văzut. Ieşi oleacă, să te văd încaltea, vrednic eşti de comoara ce ţi-o las, şi apoi să mor cu plăcere, dragul meu.”

Harap Alb! Harap Alb! Ieşi şi te uită ce-ai făcut! Ieşi dacă ai suflet, dacă nu te doare sângele vărsat nevinovat. Ieşi, Harap Alb, ieşi! Nu aştepta noaptea, când sângele se face negru, negru ca pământul, ieşi să vezi cum se întinde sângele nevinovat al Cerbului, ieşi, Harap Alb, să te uiţi în ochii mei care o clipă în urmă se mai bucurau de apa-lină-cristalină a izvorului.

Superbă metaforă. A ucide lângă izvor. Lângă ce e mai curat. De ce, Ioane (adică Ion Creangă)?

Pentru a deschide ochii lui Harap Alb, pentru a şterge de pe ei „painga” setei de a domina pe alţii.

Am fost prea mult timp singur pentru a nu mă gândi la toate astea.

Carnea Boilor Soarelui rage şi acum, în anul 1975, acum când e încă bine-mersi devorată de lăcomia stomacului.

10.

Spânul… Spânul… Spânul mă chinuieşte.

Cum se face că Harap Alb, atât de puternic şi cu un sfătuitor atotputernic (e vorba de Cal, adevărat înger sau zeu), îi este credincios unui om atât de hapsân şi necruţător? De ce nu l-a rupt calul în bucăţi pe Spân (şi acesta era dotat cu harul Ursitoarelor) încă atunci, la fântână? Fântâna zidită, ce loc arhetipal de separare a Binelui de Rău.

Uneori mi se pare că Spân şi Harap forma un singur om. Harap era partea bună din acel om, iar Spânul – partea cea rea, poftele nesăţioase, ura, mânia, fala, îngâmfarea. Cine nu vrea să fie împărat?

Gândurile cele rele, setea de ai domina pe alţii de pe înălţimea tronului, iată demonii ce l-au atacat pe Fiul Craiului îndată ce a pornit la drum.

Gândurile astea au fost alungate din Fiul cel Mic al Craiului (citeşte fiul omului) de starea de om bun care era, au fost alungate până când în zare a apărut palatul Împăratului Verde. Fântâna din poveste asta a fost, o încercare.

Calul, un zeu, un înger păzitor al lui Harap, cum se face că nu cunoştea intenţiile Spânului?

Au nu de aceea că lupta dintre Spân şi Harap se dădea în sinele Fiului de Crai şi calul, chiar dacă ştia de lupta asta, nu putea în nici un fel să-şi ajute (pe acest făgaş) stăpânul? Aşa de mare este libertatea omului, aşa de tragică imposibilitatea zeilor de a-l ajuta.

Educaţia nu face nici o para chioară atunci când setea de ai domina pe alţii ne cucereşte.

Fiul Craiului era tocmai la acea vârstă când nu-i mai trebuiau povăţuitori, la acea vârstă când credem sincer că toată lumea e a noastră şi putem face cu dânsa tot (mai tot) ce dorim.

Credea Fiul Craiului că nu-l costă nimic să făptuiască tot ce-i doreşte inima, chiar dacă ce trebuia să făptuiască era un lucru rău?

Din altă parte, marea bunătate omenească, mai puternică decât acele gânduri pirat, se împotrivea cum putea. Câştiga mai ales atunci când Fiul Craiului hoinărea de unul singur.

Nu-i era dat Fiului Craiului să se elibereze de tot ce era rău în el doar printr-un efort al conştiinţei. Omul, vorba lui Dostoievskii, trebuie obligatoriu să sufere pentru a se purifica. „Autopurificarea prin suferinţă”, spune. Or, la vârsta când se apropia de casa moşului său (Împăratuil Verde) Fiul de Crai avea prea puţine motive de suferinţă.

Aventura, setea de a ajunge şi el Împărat, îl ademenea. Era tânăr şi existenţa i se deschidea plină de miracol frumos. Era tânăr şi pentru a descoperi acest miracol i se permitea orice.

Va trebui să treacă prin multe încercări, să verse sânge nevinovat (ca să plătească prostia lui din fântână), să vadă suferinţele altora şi să încerce, pe cât era posibil, să se ajute ajutând pe alţii (pomul cu uscături este chiar el); va trebui, deci, să aibă în sine acel grăunte de conştiinţă de la care începe auto-purificarea, care declanşează procesul auto-suferinţei.

Pentru că suferă, Fiul Craiului ajută pe alţii. Şi nu e de mirare că începe să-i ajute abia atunci când porneşte în călătoria a treia, ultima; atunci când ucise fiinţe nevinovate pentru a-şi satisface capriciile sale şi ale altora (care oarecum erau şi ale lui). Putea foarte uşor să trăiască şi fără salate, şi fără diadema Cerbului.

Pe de altă parte, trecând prin încercări află că nici Flămânzilă, nici Sătilă, nici Gerilă, nici oricare altă dihanie-fantomă a eu-lui omenesc nu va fi săturată vreodată.

Avea de ales, către sfârşit, ce cojoc să îmbrace. Al Spânului, al lui Harap Alb, măcinat de lupta celor două porniri contradictorii din sinele său. Fiul de Crai a ales mantia lui Harap Alb. Întorcându-se din ultimul său drum, drum în care a înţeles că a ucide nu înseamnă nici să cucereşti lumea, nici să scapi de moarte, Fiul de Crai ajunge să-şi biruie toate izbucnirile sale pătimaşe şi, prin analiza vieţii sale, dar şi a altora, ajunge – într-un fel – la pacea eternă, la Neantul purificat, la Vidul divin ca formă şi conţinut şi al acestei existenţe. Fiul Craiului, devenit Harap Alb, se retrage, ca şi Eminescu, în Nirvana.

Dar Nirvana, ca retragere de pe câmpul de luptă, nu este cumva sinucidere, o sinucidere filosofică, vorba lui Camus. Luptă ca să lupţi, îi spune Krişna lui Arjuna. Nu ca să te retragi în Nirvana. Prin ce angoase o fi trecut Eminescu dacă a ajuns să se retragă în Nirvana? Ce deznădejde ia cuprins sufletul? Harap Alb înaintea ultimei întâlniri cu Spânul. Eminescu este ultimul bastion al fiinţei româneşti. Este ultima noastră încercare. Dacă trecem dincolo de Eminescu nu mai avem nici un sprijin.

Fiul Craiului s-a sinucis pentru a scăpa de Spânul din sine. În lungile-i vagabondări asta a înţeles – că nici într-un fel nu poate alunga din sine setea de ai domina pe alţii, setea de la care porneşte tot răul pe lume. În lungile-i vagabondări a mai înţeles că, indiferent dacă va ajunge Împărat sau Rob, moartea îl aşteaptă necruţătoare. Dar, poate, obosit, ca şi Eminescu, de viaţă, moarte i se părea o izbăvire? Astfel toate iluziile, numite de alţii taine, au fost spulberate. Înainte i s-a deschis Deşertul nefiinţei şi el, cel apărut parcă fără nici un ţel pe lumea asta, trebuie să se contopească de bună voie cu acest deşert. Trebuia să se contopească pentru a se împlini ca fiinţă raţională, ca Spirit. Dar Spiritului celui mai adânc, Logosului, îi repugnă setea de a-i domina pe alţii.

Dar la începutul carierii? Cel costa pe lăudărosul de Fiu s-o trântească în faţa mesenilor: „Am să aduc salate cât ai clipi din ochi!”…? Mai ales că fiicele Împăratului Verde îl sorbeau din ochi…

Boboc în trebi ca aducerea salatei, Fiul Craiului se porneşte să le aducă şi, înţelegând că e prea greu să realizeze aceea ce i se părea o aventură de simplu gentilom, uşoară de isprăvit şi care-i va aduce şi multă slavă, cere ajutor de la acea parte din sine care se concentrase în substanţa (mai repede nematerială) Harap Alb.

Neputinţa şi mâhnirea l-a trecut pe Fiul Craiului din starea de spân în cea de Harap Alb. De câte ori, deci, era vorba de slavă şi fală, de atâtea ori ieşea în faţă Spânul, iar Harap Alb rămânea în umbră (a-şi traduce „Harap Alb” – cel curat din umbră, arap în româna veche înseamnă negru). Şi de câte ori Fiul de Crai se trezea faţă în faţă cu primejdia, apărea curajosul Harap Alb, Negrul Alb, Negru-Albul, devenit cu încetul filosof, devenit înţelept atunci când înţelegea că toate minunile lumii sunt praf, că e praf chiar şi viaţa lui… Că, rămânând om ca toţi ceilalţi oameni, nici într-un fel nu-şi poate birui setea de a-i domina pe alţii, poftele şi lauda de sine. Pentru a face să triumfe raţiunea, Fiul de Crai se lasă ucis pe sine. Doar aşa el poate să-l ucidă pe Spânul (din sine). Viaţa poate ar merita să fie trăită dacă n-am avea în noi veninul acesta – Spânul! – iată ultimul gând al Fiului de Crai. Dar fără veninul acesta ne-ar ucide alte dihănii! – iată ce mai ştia Fiul de Crai (sau a aflat de la încurcăturile vieţii).

11.

Dar să mă întorc la Peştele meu.

Fără îndoială, Peştele e ucis de mine.

Nevoia de a ucide pe alţii pentru a supravieţui este proprie omului. Ucizi pentru a nu muri de foame. Ucizi pentru a nu te lăsa ucis de alţii. Ucizi pentru a-ţi păstra specia.

Mai ucizi pentru a-i domina pe alţii, pentru a-ţi satisface libidoul constituit genetic. Ucizi pentru a te distra, pentru satisfacţie. Cu câtă plăcere ucizi râma când o pui pe cârligul de fier al undiţei, o întinzi până o rupi în bucăţi.. Ucizi, oare, pentru că vrei să sfidezi moartea? Sau de aceea că vrei nebuneşte să ştii cum se întâmplă asta – moartea? Şi ce stă dincolo de ea.

În om – toate la un loc.

Dacă într-o zi s-ar descoperi raţiunea şi la animalele pe care le consumăm la masă – la porci, vaci, păsări – omul, pentru a supravieţui şi pentru a-şi satisface poftele, va continua să ucidă. Va continua să producă materia vie, chiar raţională, pentru a o ucide. O va duce la abator ca la casele de odihnă. Chiar şi „Dobro pojalovati” va scrie pe poarta abatorului. Aşa cum era scris (şi poate mai este scris) pe poarta combinatului de carne din Bălţi. O, şi cum rag, de ce rag, vacile din zecile de maşini ce-şi aşteaptă rândul la abator, ca să fie ucise.

Omul exploatează sălbatic natura şi o va exploata încă şi mai sălbatic. În loc să facă din satele şi oraşele sale grădini verzi în care să cânte păsările, omul, această culme a inteligenţei, face bombe pentru a-i ucide pe alţii, pentru a-i domina pe alţii.

N-avem încotro. Trebuie să ucidem pentru a nu muri de foame, pentru a nu ne lăsa ucişi de alţi oameni sau de alte specii. De ce, însă, această paingă – setea de a ucide de dragul sângelui? De ce în om Violenţa?

Suferă doar acel care-şi pune aceste întrebări. Aşa de frumos spune „Mama!”, aşa de frumos cântă şi râde… Toţi o iubesc. Dar va fi ca şi noi… Iar noi iubim copiii pentru că ei sunt aceea ce noi nu vom mai fi niciodată.

12.

De o săptămână stau în orăşelul Kotovskii, fostul Hânceşti, – un centru raional prăpădit, un fost târg, un sat mai răsărit cu străzi întortocheate şi murdare, cu o gară de autobuze în jurul căreia, ca pe timpurile cele vechi, roiesc ţigani zoioşi şi ţărani de prin împrejurimi, care tot nu prea strălucesc în materie de curăţenie.

Gara – dă, este 15 iunie – pluteşte în colb şi mizerii, la casele de bilete rândurile nu se mai termină, autobuzele sunt mereu arhipline, iar în zilele de odihnă şi de sărbători e o înghesuială infernală, un ţipăt şi o forfoteală drăcească (comuniştii au interzis credinţa în Dumnezeu, nu şi în cel rău). Peste drum două bodegi aglomerate şi o librărie tihnită. Arareori intră în ea câte un cumpărător. Mai sus, la hotel, este şi un restaurant. Mai departe, alte câteva bodegi de felul primelor două.

Chiar deasupra gării, pe un deal înalt, monumentul lui Kotovskii tronează imens peste orăşel, monument înălţat recent, dar ruinându-se deja, fiindcă a fost ridicat de mântuială. Un Kotovskii uriaş înfricoşând imperialiştii şi lăsându-i absolut indiferenţi pe cei care locuiesc în Kotovskii sau trec pe aici. Oamenii mai întâi trebuie să trăiască şi abia după asta să înalţe osanale monumentelor. Iată cum în majoritatea cazurilor aceste osanale sunt false. Doar copii şi adolescenţii mai cred în eroi. Maturii se tem!

Mai este în orăşel o casă de cultură, condusă de cretini, o casă de cultură unde nu se face nimic pentru a-l înfrumuseţa pe om, cum cer documentele partidului lor. O casă de cultură mare, încăpătoare, dar vânătă. Nu numai că este vopsită vânăt. Nu se face nimic în acea casă de cultură, pentru că n-are cine să facă, pentru că nimeni nu-i interesat să facă ceva. Un mare imobil pustiu în podul căruia şi-au făcut cuibare hulubii şi ciorile. Mai ales ciorile croncănesc toată ziua peste zidirea de acolo. Loc pentru adunări plicticoase, prilej pentru a petrece în restaurantul de alături. Seara, în parcul de lângă lacul ce se află la ieşirea dinspre sud-vest a orăşelului- parcul ascunde frumoase monumente din veacurile trecute, ruinate sau preschimbate în magazii -, se poate întâmpla să-ţi pierzi viaţa înjunghiat de vreo canalie biată. La toate astea se adaugă murdăria sexuală… Din totdeauna viaţa a fost pentru om un infern. Or, tocmai de aceea l-a creat pe cel din lumea de apoi aşa de groaznic. Imaginaţia, iată produsul nătâng al spiritului… La ce bun animalului luxul acesta? La ce bun Raţiunii trupul acesta foind de viermii nesăţioşi ai poftelor (amplificate de imaginaţie)? Iată cum e ucis Peştele.

13.

Asta în mine, totul se petrece în mine. În mine de mine este ucis peştele, cel nevinovat din mine în mine e ucis. Peştele meu înţelegea tot, el a ieşit din apele sufletului meu pe cheiul sufletului meu, s-a aruncat pe acel chei pentru a privi în ochii mei, în ochii ucigaşului din mine, a ieşit să mă scalde în apele înţelegerii sale. Nevinovat, murind, mai crede – de ce oare? – că scăldând ucigaşul în apele înţelegerii sale îl va face mai bun. O, mizeria celorlalţi ucide peştele din mine, nevinovatul din mine.

Acolo e mai murdar unde este adunată mai multă lume.

La început gunoi pur şi simplu, ţărfuială, colb de două degete, excremente. Cum murdăria oraşelor ucide peştele din ape, aşa şi pe cel nevinovat din mine î-l ucide… Iată cum se strecoară murdăria în relaţiile dintre oameni. Apoi în relaţiile eu-lui cu sine. Apoi în relaţiile cu Dumnezeu.

Oamenii se adună în oraşe pentru a se domina unul pe altul mai uşor. Aceea ce se ascunde sub perdeaua „comunicaţiei” nu este altceva decât setea de dominaţie. Scriam undeva, în trecut: „Omul trăieşte pentru a comunica! A comunica înseamnă a trăi!”. Mă înşelasem. Omul trăieşte pentru a domina. Sau pentru a fi dominat… Nici artistul, „creatorul de frumos”, nu e păzit de relaţiile de dominaţie… Din depărtarea veacurilor pustnicul Tao-Iuani-Mini continuă să ne domnie cu perfecţiunea poeziilor sale… Creaţia este şi ea un fel de dominaţie. Dumnezeu a creat lumea pentru a o domina… de dominaţie.

Minunat se înalţă copacul în sus – stăvilind creşterea altor copaci. Dar într-o zi apar pe rădăcini ciupercile şi îi sug tot mustul…

Mii de hectare de vie înconjoară orăşelul amintit mai sus. Arareori zăreşti vreun pom. Mii de hectare de aur – nimeni nu tăgăduieşte. Dar oare aurul ista nu ne sărăceşte? Au nu cumva de aceea că o exploatăm aşa de sălbatic, natura îmi ucide peştele nevinovat din mine?

Am colindat neţărmuite întinderi în Siberia, întinderi nemutilate de mâna omenească, întinderi măreţe, fantastice, de neînchipuit în supra-exploatata Basarabie. Construiam acolo, pe râul Mana, case pentru localnicii care nu vor să şi le construiască singuri.. Mă simţeam un zeu atunci când admiram acele întinderi. Mă simţeam un zeu pentru că sinele meu mai putea să se bucure de tabloul ce se deschidea măreţ în faţa ochilor. Muntele Belaya, curgerea Manei, rece ca gheaţa şi la mijlocul lui iulie, o vacă păscând cu fundul la mine, exact aşa ca în tabloul olandezului din Ermitaj.

Oare din invidie a distrus omul natura? Oare din neputinţa de a fi veşnic? Să fie neputinţa asta izvorul nesăbuitei dorinţe de dominaţie, ce nu se mai potoleşte în om? Atunci când nimic din ce suntem şi din ne înconjoară nu poate descifra fiinţa omului, recurgem la ce cunoaştem cel mai puţin. Recurgem la moarte.

Omul, născut din natură, mortifică natura.

Vacile din fermele moderne nu vor să pască.

Găinile din fermele moderne nu ştiu să scurme şi să-şi găsească hrana în gunoi.

Viţa de vie, alte culturi exploatate industrial, nu mai pot trăi fără om. Într-un an-doi livada de vişini este devorată de omizi.

Însuşi omul e pus mereu în faţa dezastrului. Luaţi-i petrolul şi se va trezi agonizând pe marginea prăpăstiei.

Dar chiar cu acest petro… (indicifrabil în manuscris) natura se răzbună.

Omul mutilează faţa naturii, vrea imperios s-o domine.

Natura asta mutilată mutilează sinele omului!

Mai spuneam undeva: civilizaţia a înlocuit exploatarea sălbatică a omului cu exploatarea sălbatică a naturii. Iată că şi comuniştii n-au înţeles asta – au luat de la capitalism chiar boala lui. Goana comuniştilor după planuri cincinale şi septenale e mai repede exteriorizarea ambiţiei celui care, pentru a-i domina pe alţii, hotărăşte să ajungă pe cel mai înalt vârf posibil fără o pregătire corespunzătoare realizării acestui scop. În zece ani nu construieşti comunismul. Nici într-o sută, nici într-o mie. Ţelul propus de Lenin e iluzoriu, iar societatea proiectată de el o utopie. Oare ei, alde Lenin, Troţkii, Stalin î-şi închipuiau că-i pot face pe oameni fericiţi ucigând pe toţi duşmanii lor? Atâta timp cât la toate nivelele de conducere stau oameni care se tem pentru posturile lor, atâta timp cât soarta celui de se zbate în ignoranţă şi sărăcie, soarta rădăcinilor, rămâne în afara orizonturilor însetaţilor de putere, atâta timp societatea închipuită de Marx e o utopie. Dar chiar dacă nu ar fi aşa, tot ar fi o utopie. Păcatul este săvârşit. Răul oricum vine. Cum să ajungi la bine dacă înmulţeşti lupta de clasă, revoluţia permanentă? Atâta timp cât ei tac despre ereditatea intelectului, despre animalicul din noi, care nu poate fi schimbat nici în 20 de generaţii, atâta timp societatea închipuită de Marx este o utopie. Marx însuşi este o utopie. O maya. O nălucă. Deci un rău. Dar chiar dacă o intervenţie genetică ar scoate din om unele pofte nesăţioase, Marx (care a fost un pofticios fără pereche) tot ar fi tot o utopie. Pentru că este imposibil să schimbi o structură care nu e tangenţe cu puterile omului. Chiar dacă această structură este omul… Dar o poţi nimici. Cu un foton nu poţi face operaţie într-un electron. Dar îl poţi nimici. Iată regula pe care o ştiu cu certitudine. De aici consecinţa – omul nu trebuie înjugat să tragă la un car utopic. Omul trebuie lăsat să trăiască. Cu bune, cu rele, să-şi ducă veacul, să-şi treacă vâltorile, şă fie încercat cu încercările. Acesta ar fi rolul monarhului înţelept, monarhului eliberat de patimile dominaţiei… Dar asta, monarhul înţelept, se pare, este ceva imposibil. Aproape imposibil. Iată cum, vrem sau nu vrem, descoperim în fiinţa omenească absurdul. Pentru că absurdul e sălăşluirea Spiritului într-un trup care moare fără nici o nădejde. Un singur sens mai poate avea existenţa şi reproducerea omului în această situaţie – păstrarea Spiritului. Dar de la un timp asta poate să ne plictisească. Cărţile, discuţiile, sensul vieţii, tot… Adevărul e că viaţa oamenilor e cu totul altfel decât cum e ilustrată în cărţi, ziare şi reviste. Adevărul e că omul trăieşte permanent într-un infern luminat arareori de bucurie. Beţia, drogurile, depravarea sexuală, falsa nirvană, ideologia duşmanului – iată de multe ori bucuriile. Alături catastrofele, bolile ereditare şi cele psihice, spitalele pline de bolnavi. Tot aici goana nebună pentru putere, violenţa, spaimele, nesăţioasele pasiuni. Se gândesc la moarte doar bătrânii şi cei aduşi de boli în pragul ei. Se gândesc serios la moarte, vreau să spun. Copacul se înalţă măreţ în sus. Mai sus e neantul, spun filosofii absurdişti ai Apusului, iar jos, la rădăcină, s-a aciuat ciuperca veninoasă… S-a aciuat în ce moare din noi, în peştele din noi, în nevinovăţia noastră. Putoarea peştelui ucis – aţi văzut cât de imens e – ne otrăveşte creierii. Peştele este copilul din noi, acel copil despre care vorbeam mai sus, acel copil de zece luni, bucurându-se de faptul că trăieşte, gungureşte „mama!” şi cântă „lea-lea-lea!” toată ziua, şi râde frumos şi sincer, şi plânge atunci când îl lăsăm singur. Există vreun răspuns luminos la provocările lui Sartre, cu muştele? Chiar să se rezume tot în răcnetul lui Ionesco, care, fiind ultimul om, nu vrea să fie rinocer? Dacă ei zic, şi zic asta de mulţi ani, că Dumnezeu a murit, aşa o fi. Dar cum să moară Dumnezeu? Or, dacă a murit, atunci măcar a fost? Iar dacă a fost cum poate să nu mai fie?

14.

Un om fură. Fură şi tot satul (satul meu de baştină) ştie că fură. A stat şi la puşcărie de vreo două ori şi n-a ajutat. A venit de acolo încă şi mai înrăit. Fură de peste tot. Şi de la oameni, şi de la stat, şi de la colhoz. Fură grâu, vaci, oi, găini, scândură. Este o babă oloagă în sat. N-are pe nimeni. Îşi duce din greu zilele. Fură şi de la aceea. I-a furat oile, apoi găinile, apoi cartofii. Direct din cuib… Baba vede, dar nu poate striga. Nimeni nu-i aude văicăreala. Iar tâlharul, G. U,. râde… Şi nu e bogat. Trăieşte mai repede în mizerie. Fură, zice, ca să bea. Nebărbierit, mătăhălos, are aproape 2 metri înălţime, cu o faţă distrusă de beţie, grosolană, sperie prin sat copii. Şi chiar şi pe maturi. E mai repede un animal nebun decât un om. Pe acesta nu-l arestează KGB-ul, deşi faptele lui sunt cunoscute de peste 20 de ani. De ce, oare?

Într-o noapte s-a băgat, însă, la R. I., să-i fure purceii. Dar, sărind gardul, s-a prins cu cureaua în gard, de la spate, şi a rămas spânzurat acolo. Când se vânzolea să se elibereze tocmai trecea pe drum un flăcău. Acesta aleargă acasă, îl scoală pe un frate de al său, cu acela îl scot pe G. din gard şi-l bat până nu mai mişcă… Îl lasă în drum, dar nu uită să-i spună gospodarului, lui R. I. Acesta sare împreună cu soţia şi copii, iau furcile, sapele, parii de prin curte şi dau şi ei cât pot în mormanul gemând de carne. Nici nu-i chip să descrii sudalmele şi ţipetele care „petreceau” bătaia… Îl lasă şi aceştia în drum şi se duc şi se culcă…

Cât a stat G U. acolo nu se ştie. Însă pe la trei după miezul nopţii îl prinde cu viţica sa de funie alt sătean, M. B., tocmai din cealaltă parte a satului. M. B., n-a observat că hoţul e orb de sânge şi umflat ca un balon. L-a pocnit cu un par în cap şi când G. s-a prăvălit în colb a început să-l bată, urlând aşa de tare încât a trezit o bună bucată de sat… Printre cei săriţi să-l ajute s-a întâmplat să fie şi ginerele lui R. I.. Tocmai se întorcea de la socru-său şi ştia de toată tărăşenia. E şef de studii la şcoala din sat şi R. I. l-a chemat la miezul nopţii să hotărască ce să facă cu hoţul mort în drum. Nu-l mai găsise, însă, acolo unde î-l lăsase socru-său, şi acum se întorcea acasă. Văzând unde a ajuns cel căutat – şi cu ce ocazie -, ginerele lui R. I. s-a aruncat furios asupra sărmanului G. U., şi l-a bătut cu picioarele, împreună cu ceilalţi vecini. Când li s-a părut că nu mai răsuflă l-au apucat vre-o doi de picioare, l-au târât până acasă şi l-au aruncat pe G. U., peste gard.

Peste câteva zile hoţul a reînviat. S-a dus chiar şi la miliţie. Acolo au râs şi de rănile lui, şi de jeluirile lui. L-au alungat acasă, se vede că aveau mai mare nevoie de el în sat. Dar bătaia nu l-a învăţat minte. Doar peste câteva zile a mai luat papară de la cei din mahalaua mazililor, fiindcă le furaseră câteva curci de pe şes… Între timp o şi fi murit. Moarte lui, însă, nu schimbă mare lucru în balanţa de forţe a satului. Moare un hoţ, spunea Alisandru, se naşte numaidecât altul. Şi cum ar putea să schimbe dacă cei care îl bat fură mult mai mult decât G. U… Fură, însă, de la colhoz, zice Alisandru. Fură avutul lor, avutul pe care Stalin l-a băgat cu frica în colhoz. Care e deosebirea dintre ei şi cel care fură din avutul acesta furat? Fură ca să se îmbogăţească – fiindcă prin muncă cinstită în colhoz asta este imposibil (la colhoz pe dealul mare, cine fură – acela are). Şi, prin bogăţie, să-i domine pe alţii. Cum, însă, să-i învinovăţeşti? Peştele din ei e ucis. De cine? De Stalin, de cine altul? În uciderea asta e toată problema. Nici un fel de închisoare, nici un fel de leac, nici un fel de şcoală nu poate reînvia peştele mort. Iar operaţiunea asupra crierului, acele operaţii ce trebuie să-i neliniştească pe cei neliniştiţi, sunt, fără îndoială, criminale, inumane. Însuşi cel de le comandă nu mai are Peştele în el… Omenescul lui este atrofiat. Şi cine poate dă asigurări că în loc de un criminal ordinar nu vor fi făcuţi harcea-parcea cei curaţi şi cinstiţi, cei pentru care lupta pentru un om bun a devenit ţelul vieţii?

Tot în aceste zile trei băieţi au violat o fată din internatul de la I., ş-apoi au tăiat-o şi i-au dat foc…

Un medic care lucrează la spitalul de boli venerice, deschis în mănăstirea din Suruceni, în „timpul liber” lucrează pe jumătate de leafă la ferma de vaci de la Dănceni, face masaj mulgătoarelor. Alergând de la un lucru la altul nu-şi mai schimbă halatul…

Ieri la marginea satului Dănceni, a fost găsit un flăcău mort. Un necunoscut. Era bine îmbrăcat. N-a mai aflat nimeni de unde-i, al cui e. A fost bătut de alţii, se vede că de nişte flăcăi din Dănceni sau Sociteni, până a murit. Nimeni, însă, nu ştie cine l-a bătut şi de ce l-a bătut. Glumim zilnic, se vede, cu cei care l-au bătut până la moarte. Zâmbim pe sub mustăţi când îi vedem cum hârjonesc gingaş sânul unei fete… Uite, domnule, cât de frumos este omul… Înainte de ruşi, spun bătrânii, aşa ceva nu era posibil. Nu erau beţivi în sat. Nu erau hoţi. Dacă te prindea cu o găină furată te bătea şi te punea să treci satul încolo şi încoace cu găina ceea legată de gât. Cine te bătea? Cine, cine, jandarmul, iaca cine.

Un vecin trăieşte cu mai multe femei şi aruncă cu toporul după cea legitimă atunci când îi aminteşte. Cui îi pasă? Înainte îi ocăra popa, acum, dacă popă nu-i…

Soţia altu-i vecin trece pe drum aşa de mică şi tăcută încât n-o observi… Trece ca o umbră. Cui să-i strigi, să-i spui, măcar, despre umbra asta vie? La ce ziar să scrii? Eleva din internat a fost demult uitată. Azi satul vorbeşte despre prădarea magazinului. Pe cine-l mai doare moartea lui John Kennedy? Au chiar asta este soarta poetului – să-i spună mereu lumii să se elibereze de rele, să-i spună suferind pentru faptele animalului raţional din care s-a născut şi el, să-i strige, să-i ragă în faţă inutilitatea violenţei? Dar şi poetul, vorba ceea, dacă nu ar fi bântuit, de unde ar şti de faptele rele ale omului?

Moartea ne va cuceri pe toţi. Nu e nevoie să ucizi pentru a te ascunde de moarte! Cum se poate să te temi de ceea ce nu poate fi nici cunoscut, nici simţit, de ce nu poţi scăpa? Iată că se poate… Este, desigur, o prostie să susţii de ani de zile că felul acesta de comportament al oamenilor, violent, este provocat de ideologia burgheză. Şi ei, burghezii, nu au soluţii pentru îmbunarea morţii.

Vina e în matricea genetică a omului, încercările prin care trecem sunt obligatorii. Violenţa este aşa de adânc zidită în om încât nici nu ne dăm seama cam unde începe, când începe şi când se termină. Asta e ce ştim despre noi atunci când visul, de zeci de mii de ani, este să facem din satele şi oraşele noastre grădini verzi în care să cânte păsărelele. Păsările libere, nu cele din cuşcă. Parfum de Sodoma.

Până una altă ni se spune că nu apele limpezi, că nu cerul, că nu verdele eliberator al copacilor, ci industria, adică fumul acesta negru care preface soarele într-o pată sură, râurile astea de smoală care-mi omoară peştele, iarba asta sădită special pentru a fi stropşită de miile de tălpi bine ţintuite, vor lecui omul… Zic: îl vor strivi! Zic: omul actual este mai repede un distrugător decât un creator. Nu! Nu sunt împotriva civilizaţiei moderne. Cine a mers într-o noapte ploioasă şi rece într-un automobil încălzit, pe o şosea bună, ştie ce înseamnă civilizaţia. Civilizaţia asta nu-mi repugnă. Ea îmi este necesară pentru a mă desăvârşi. Sau, poate, acomoda. Excesul, murdăria, depravarea civilizaţiei moderne în aceea ce a-şi numi „homosexualism tehnic”, închiderea în onanismul industrial, în paradisele artificiale, dezgustătoare – iată ce îmi repugnă. Şi mă înspăimântă în somn. Poate, lucrurile astea care mă dezgustă îşi află rădăcina în veşnicul războinic care este omul? Acumularea de armament duce, fără îndoială, la sărăcie. Iar sărăcia – la depravare. Şi peste tot, de la împăraţi până la prostituate, până la cerşetori, nevoia de a domina pe alţii hăţuieşte (?) destinul lumii… În felul acesta pentru perioada care mi-a mai rămas de trăit sunt pesimist în ceea ce priveşte lecuirea măcar parţială a omenirii…. Nu, nu sunt un pesimist! Totuşi, trebuie, mai întâi, să nu ucidem copilul din noi.. Dar ce este copilul? Ce e copilul? Uite-l cum bate mâţa, cum îi bagă capul în mâl!? Ce vrea să afle cu procedeul acesta? Or, tocmai asta este problema care interesează cel mai puţin. De mici băiţeii trag din armele-jucării ce îndoaie poliţele magazinelor, trag în mamele şi taţii lor, arma e un fel de biberon, trag în toată lumea. Şi, dă, gândesc, deci exist, că unora din ei le pare rău că aceste arme sunt doar jucării… Nu ştiu, nu ştiu ce să-i propun omenirii când văd că fiecare nouă generaţie de oameni descoperă armele din nou – de la bâtă, suliţă şi arc – până la cele mai sofisticate arme moderne, cum ar fi cele atomice sau cele parapsihologice. Nu ştiu, nu ştiu ce să le propun oamenilor, când văd că astăzi ucidem cu acelaşi nesaţ cu care Atrizii îi ucideau pe fii lui Priam… Dar iubesc omul, mă simt bine printre oameni. Probabil starea asta e posibil să apară doar în colţul acesta de lume unde sălbăticie şi civilizaţie convieţuiesc aţa de aproape încât pentru a trece de la una la alta e de ajuns să întorci capul numai cu 2-3 grade… Şi, numai întorcând capul, să descoperi iubirea.

15.

Trebuie să fim foarte atenţi cu natura. Sinele face parte tot din ea. Exploatând sălbatic natura ne exploatăm în ultimă instanţă pe noi, dar mai subtil. Această exploatare subtilă ne ruinează… Trebuie să fim mai atenţi cu ideile noastre, să deosebim ideea de iluzie. Iluzia, năluca, este foarte primejdioasă. Au nu asta ne învaţă balada meşterului Manole? Pentru a înălţa mănăstirea meşterii şi-au jertfit iubitele. Apoi mănăstirea i-a jertfit pe ei. Cine a mai rămas să vadă măreaţa construcţie? Vitele? Păsările? Copacii? Şi va rezista oare veşnic această mănăstire? Mai este ea astăzi? Nu cumva azi e tocmai aşa cum au găsit-o meşterii lui Negru Vodă? Un zid părăsit, prăvălit, ca fostele temple aztece sau incase, înghiţite de junglă, o urmă de zid lângă care câinii urlă a pustiu, când trec pe acolo. Ce mai calea-valea, aşa arată azi mănăstirea de la Suruceni, leagănul copilăriei mele. Va mai trebui să fie reconstruită? Nu întreb dacă va fi, cândva, reconstruită? Întreb dacă va mai trebui reconstruită.

Să fim atenţi cu natura. Cui spun această frază? Dealurile şi câmpiile nu mai au flori, nu mai au copaci de toate felurile, risipiţi în crâng, în ordine-dezordine, pentru a bucura ochiul. Nu mai au poiene sălbatice care să ne liniştească. Au nu cumva de aceea arta abstractă ridică la rang de artistic, de sublim, dezordinea, întâmplarea? Pentru că omul o goneşte din natură… dar ce e dincolo de întâmplare? Ce ţine în echilibru întâmplarea?

Să fim atenţi cu natura. Nu se poate de tăiat copacii cei mai înalţi din pădure doar pentru că î-i întunecă pe cei mici. Copacii cei mari se trag tot mai sus, să nu-i ajungă din urmă copacii cei mici. Cei mici se trag după cei mari, să nu fie acoperiţi cu totul. Iată cum creşte pădurea. Înţeleg zâmbetul celui care mă crede un naiv. Dar şi zâmbetul celui care-mi spune: ai ales intenţionat pildele cele rele, le-ai trecut cu vederea pe cele bune… Aşa e – recunosc. Pun accente pe evenimente. Dar cum s-ar putea să trec cu vederea bubele omului şi să susţin că e sănătos tun atunci când el are doar o bucăţică de piele ne-arsă?

Îl înţeleg şi pe neînţelegător. Îmi spune că nu se poate trăi ca în antichitate. Adică fără avioane, fără automobile şi fără hoteluri de cinci stele – am în vedere apa caldă şi băile de tot felul…

Ba se poate. Egiptenii se interesau mai repede de piramide, nişte afaceri ajunse comerciale abia în secolul 20. Nu sunt împotriva progresului, deşi nu ştiu ce-i aia progres. Sunt doar împotriva uciderii peştelui din mine.

16.

Abia la aceste rânduri îmi trece prin minte că azi e 15 iunie. Ca azi, în 1889, a murit Eminescu. De la asta tristeţea mea e şi mai amară.

El, Înţelegătorul şi Nevinovatul, el pribeagul în căutarea mântuirii. El în care – până la urmă -, cât nu s-a împotrivit, Cerbul tot a fost ucis. El, singuraticul. El, apărătorul ultimului bastion. Care e tot el. El, care prin suferinţă s-au înălţat!
El, care au murit, pentru că nu mai avea sens să trăiască!
El, care şi-a asumat boala cea neagră din noi, din mine!
El, care a strâns ducând cu el toată Răutatea secolului 19, care a murit crezând că o va duce cu el în mormânt. Şi-a fost să fie anume aşa. Ioan Alexandru, într-un moment de extaz şi rugăciune în faţa icoanei marelui dispărut, scria că Eminescu este un secol românesc, că a scos veacul 19 din întuneric. Nu e aşa, Ioan! Eminescu este rana românească. Vezi „Icoană şi privaz”. Vezi „Stele şi comedii”. Vezi „scrisoarea a III-ea”. E, poate, prima rană a conştiinţei româneşti. El ne-a arătat capătul drumului care duce la piere. Acolo, pe drumul ne-mântuirii, a învăţat a muri. Prin el românii au început să-şi cânte rănile aşa ca să-i înţeleagă toată lumea. Eminescu a scos rana românească din anonimat. Fiindcă şi-a asumat toate prăpăstiile şi iluziile neamului românesc el trebuie sanctificat. Pentru cât a suferit şi a meritat un loc în cetele de îngeri ai Mântuitorului. El a cântat aşa de drept, aşa de frumos. De ce nu ar cânta şi după moarte?

Artiştii adevăraţi se apleacă deasupra ranei să-i sug veninul. Mai întâi suferă, se apleacă deasupra ranei ş-i sugă veninul. Şi dacă nu pot, dacă n-au puteri, încep să o descrie în cuvinte şi culori, în sunete şi subiecte – ca nu cumva să se îmbolnăvească şi alţii de la ea. Se sacrifică descriind-o. Sacrifică lumina din ei. Pun lumina lor în opera lor. Puţini de tot, foarte puţini sunt şi vor fi ca Eminescu. Cugete slabe nu vă chiorâţi atâta la poezia lui, nu-l puteţi întrece. Dacă nu-i zici direct în faţă lui Maiorescu „Şi apoi în Sfatul Ţării se adun ca să s-admire…” nu poţi pretinde la aura de poet. Eminescu este şi cel mai curajos bărbat din tot scrisul românesc.

Şi-mi amintesc de un alt mare suferind, contemporan cu Eminescu, de Van Gogh, cel care a îmbrăcat în foc şi lumină suferinţa omenească pentru a o cunoaşte fiecare. Sfântul Van Gogh, cel care a vrut să-i facă pe toţi oamenii fericiţi… Deosebirea dintre ei e că Van Gogh a fost preot înainte de a fi artist. Pe când Eminescu, student la şcoalele romanticilor, a fost mai întâi Artist şi doar mai apoi Preot! Eminescu nu şi-ar fi tăiat urechea ca să lăcrimeze Veronica Micle.

Dacă stai şi te gândeşti cât a suferit Eminescu nu-ţi ajung lacrimi să-l plângi. Prea bine! El nici n-are nevoie de lacrimile noastre. Nimeni n-are nevoie de lacrimile mele… Doar eu! Eu, cel care-mi amintesc astăzi de Eminescu, eu, ce-l care nu încap în spaţiul minciunii din jur, eu, care n-am loc printre oameni, eu, cel singur. A, nu e vorba de mine, ci de Eminescu. Uitaţi-vă în urmă fără mânie, uitaţi-vă şi spre 15 iunie 1889.

17.

Nicăieri masificarea masivă a oamenilor nu se resimte mai bine ca aici. Aici, în RSSM, unde densitatea populaţiei este mare, schimburile între oameni sunt foarte active, şi, deci, ca urmare, dreptul la libertate este foarte mic (dar ce e libertatea?), mai mic decât în alte părţi. Pentru că şi dreptul la informare este mic. Oamenii, deşi se ciocnesc unul de altul necontenit (de mulţi ce sunt, dar tot este o regula browniană) transmit foarte puţină informaţie originală de la unul la altul. Citesc acelaşi ziar, privesc acelaşi program la televizor, ascultă acelaşi post de radio. Asta nu înseamnă, desigur, că-şi vorbesc puţin şi că-şi duc viaţa în aspră singurătate. Dimpotrivă! Lipsa informaţiei originale îi face murdari în vorbă şi în fapte, îi face insensibili la murdăria în care trăiesc. Nu cred că în alte părţi, în statele aşa zis democratice, este mult mai bine. Totuşi, dacă se vrea, programatic, o societate desăvârşită (ce necaz!) atunci oamenii ar trebui purtaţi prin alte părţi, pentru a-şi compara bogăţiile lor (mai ales cele spirituale) cu bogăţiile altora…

Priveşte atent în jur… Au nu cumva ceea peste ce păşim sunt urmele altor civilizaţii – civilizaţiile dinaintea omului pe care nu le putem înţelege pentru că este pierdut translatorul limbii lor… Translatorul acesta, după închipuirea mea, de azi, de la 15 iunie 1975, este Iubirea. Prima iubire, mare şi nevinovată, primordială, ea strigă din mine şi în vis. Iubirea mea ucisă de casele acestea, de vorbele acestea, de goana nebună pentru a-i domina pe alţii, pentru a ne satisface libidoul în care vuiesc nesăţioase poftele. Cine a compus acest vector de fiinţare, libidoul? Nu cumva tot Freud – şi oamenii lui – ca să-şi producă mai mulţi pacienţi? Dar poftele nu sunt totul, poftele sunt cea mai mică părticică din om.

A domina, a poseda, a avea – iată verbele care omoară Iubirea. Dă, care încearcă să omoare Iubirea. Iată cum visul meu despre pierderea primei iubiri şi imposibilitatea de a o regăsi vreodată se împleteşte organic cu celălalt vis, cel al uciderii peştelui nevinovat din mine, nevinovatului care înţelege. Pierd Iubirea în vis ca nu cumva să pierd în viaţă.

Pierderea Iubirii în vis, a primei, nevinovatei, repet, primordialei Iubiri, este calea prin care încep să înţeleg, pentru că trec prin suferinţă. Suferind înţeleg că aceea ce m-a despărţit de prima iubire încearcă să omoare şi peştele nevinovat din mine, copilul din mine (idealul de copil din mine, nu cel care ţipă ca prostul să-i dau arcul sau bomba atomică ca să mă ucidă). Mai sper, totuşi, ca Eminescu (de ce am scris aici Eminescu?) în mitul păsării Phenix. Şi nu „sper” e verbul ce mă caracterizează. Nu! Nu acesta e cuvântul!

A crede – iată cuvântul!
Cred că Iubirea şi Copilul din noi sunt veşnice (dar ce e veşnicia?). Copilul descoperitor de lume şi omul iubindu-şi semenii lângă care trăieşte. Nu iubirea de sine, egocentrică. Ci iubirea de oameni (aşa ajungem şi în grădina Ghetsimani, şi pe muntele Tabor).

Iubirea şi Copilul din noi sunt veşnice. Mor pentru a renaşte, renasc pentru a muri. Ce dezmăţ asiatic a mai trăit şi Eminescu. În fiece om, de mai multe ori, în aceeaşi viaţă. Trebuie doar să crezi în asta (dar ce e credinţa?). Conştient, inconştient, să crezi în asta! Să crezi în ce, dacă nu există credinţă?

Trebuie doar să te faci după dorinţă (ce interesant!!!). Şi dorinţa ta să fie Iubirea şi Copilul, descoperirea tainelor, scufundarea în sine, în nelămuririle sinelui, în spectacolul fără sfârşit al nemărginirii (dar cum să te scufunzi în ce e şi nu e?). Iată la ce hal fără de hal ne-a adus comunismul. Între a crede şi a spera e o distanţă foarte mare. Speranţa nu presupune şi efortul pentru realizarea ţelului dorit. Speranţa – asta e când după mulţi ani de aşteptare mai crezi că va veni cineva, din altă parte, să te scape de chinurile existenţei. Dar el nu mai vine, nu va mai veni.

Or, a crede este verbul acestui veac. Dar a crede în ce? În Stalin? Cât de îngrozitoare poate fi credinţa asta. În cărţi? Dar în care cărţi? În cele scrise de Brejnev? Când omul a fost lecuit de iluzia speranţei în cineva care speră că este, Speranţa a încetat să mai fie o stare a existenţei omului. Ea a fost înlocuită de credinţă (dar nu cumva credinţa este primordială?). Credinţa în realizarea violentă, brutală, sălbatică, meschină, răutăcioasă, cum ar fi – dar acum, acum cât trăiesc! Aici! Vezi că şi americanii aceştia strigă ca şi Lenin: „Paradise now”. Şi credinţa, deci, trebuie scoasă din contextul ei ideologic. Credinţa are sens numai în sensul celor care se vor întâmpla după moarte. Altfel: credinţa în Mahatma, Lenin, Ciombe, Lumumba, Huimba este un non sens.

Paradisul acum! – iată ce vrea omul după ce a fost zguduit de cele două războaie mondiale. Nu cumva e ultima – şi cea mai neghioabă – din toate dorinţele pe care şi le poate imagina?

Paradisul acum, asta va fi, spune Iisus, atunci când veţi crede aşa cum cred eu. Vedeţi cum trec Eu peste ape – aici, acum! Dar nu acest paradis, al credinţei, î-l vor comuniştii. Ba chiar şi americanii de la Living Theatre. Vor istovirea totală a plăcerilor acum, aici, pe pământ, relizarea totală a iluziilor. Au venit, deci, şi timpurile astea. Au nu acum şi aici exploatăm sălbatic natura şi pe noi în numele acelui paradis pierdut pentru totdeauna (?) şi imaginat, re-imaginat pe pământ, sub forma creată în mintea noastră de un pahar de votcă şi un fum de marijuana? Ce are acest paradis cu Iisus? Şi cu Iubirea spre care ne-a îndemnat? Mare este prăpastia în care ne împing şi comuniştii, şi paradis-now-iştii.

Dacă stau bine şi mă gândesc bine (mă gândesc pe mine? Hai!) nici a crede nu este verbul meu. Trec cu altceva peste aceste conţinuturi ce-mi conţin animalul conştient din mine. Există în mine o forţă mult mai puternică. Iubirea.

Iubirea. Poate fi aşa ceva?

A iubi poate fi verbul zilei de mâine. Mai poate fi verbul zilei de mâine.

Dacă va trebui, dacă va fi necesar, Iubirea î-l va renaşte pe om şi din cenuşă, î-l va întoarce în elementele sale esenţiale (primordiale), îl va contopi cu civilizaţia dinaintea sa – cu păsările, copacii, florile, cerul, universul. Da cu nemărginirea? Da cu ne-cuprinderea nemărginirii? Şi cu ele. Dar după moarte.

18.

Adică, atâta vorbă în acest scris, şi aşa de puţin Dumnezeu?

Azi e ziua alegerilor în Sovietul Suprem. Nina a trebuit să plece cu brigada de agitaţie…. Fără ea mă simt ca un animal sălbatic închis de o oră în cuşcă. Pricepi, sălbatic închis de o oră în cuşcă. Umblu de acolo-acolo prin imensa casă de cultură din K. (î-l caut pe un posibil mare actor să joace un rol în spectacolul de diplomă al unui cretin) şi nu mă pot linişti. Am lucrat foarte prost. Lipsa conştiinţei creatoare la cei din jur mă sufocă (mă înfurie). În celelalte zile mă liniştea mâna Ninei.

Apoi am plecat acasă. Uitasem că 15 iunie e ziua morţii lui Eminescu. Tocmai când am ajuns acasă şi-am băgat foaia de hârtie în maşina de scris (vedeţi cât de mari sunt crăpăturile acestui sistem? chiar şi desidenţii pot să-şi cumpere o maşină de scris de la talcioc) pentru a-mi nota impresiile zilei, când am scris în titlul foii (a disperării din ziua asta), atunci mi-am dat seama…. Azi e 15 iunie 1975.

Şi încă. Când veneam din Kotovskii am mers spre Dănceni câţiva kilometri pe jos. Un iaz, tufari albi pe malul lui (salcâmi înfloriţi? În iunie?). Copii scăldându-se în iaz, şi Soarele… Şi Pacea… Pacea cui? A lui Brejnev pe care î-l votează chiar azi tot poporul în Sovietul Suprem? Şi neliniştea mea risipindu-se în pacea asta… Şi, măreaţă, libertatea… Care libertate?… Libertatea cutremurului de a iubi.

Temniţele se năruie până la urmă. Natura se va dezbăiera şi de stâlpii de beton ce au împlut dealurile de pe lângă drumul dintre Kotovskii şi Dănceni. Cea mai mare devastare a arealului natural al Basarabiei s-a întâmplat în aceşti ani. Îmi închipui cu câtă pioşenie vor căuta în pământ aceşti stâlpi de beton civilizaţiile viitoare, cum î-i vor şterge cu atenţie – şi poate şi cu drag – atunci când î-i vor scoate din pământ. Dinspre Căpriana, acolo izvorăşte Işnovăţul şi, tot acolo, Alexandru cel Bun a ctitorit una din cele mai vechi mănăstiri ale Basarabiei, se aud iar bombardierele grele ale URSS. Poartă, sigur, bombe atomice. Vuiet înfricoşător, venit din cer, devenit normalitate. Mi-e scârbă de viaţa asta. Scârba e ultima redută. Toate bolile se trag din scârbă, mă învăţa Alisandru. Adorm, se vede. În vis mă urc pe scara unei case nu prea mari, are două, poate trei etaje. E o casă veche, mai repede un castel nu prea mare. Lemn vechi, lumină puţină, de fapt nici o fereastră. La palierul etajului doi cineva îmi stă în spate. Mă întorc. Un om negru, totalmente îmbrăcat în negru, ceva mai înalt ca mine, de fapt o ceaţă neagră de formă antropică, ridică mână. În mână are o sabie, ba nu, un fel de buzdugan. Mă loveşte cu o putere uriaşă în cap. Dispar. Ultimul gând: sunt anihilat. Mă trezeşte vocea Ninei: Andrei, Andrei, ce e cu tine? Nimic, răspund, a fost un vis. De ce a fost anume acest vis? Cine mi l-a trimis? Deci nu am ajuns unde trebuie cu acest scris. Peştele din vis a fost ucis. Iubita din vis s-a topit. Tinereţea mea s-a topit. Mi-e dor de Nina. Tare mi-e dor de Nina.

Andrei Vartic
15 iunie – 9 noiembrie 1975,
29 august 1976,
Dănceni.