web analytics
Blog Page 6

Arta războiului şi „năravul statorniciei” la curtea lui Ştefan cel Mare (IV)

By Andrei Vartic -
0

IV. Un război serios de apărare nu se poate duce fără o buna aşezare a ţării.

Pentru a-şi aşeza temeinic ţara Ştefan a folosit din plin răgazul de pace pe care i-l dăduse domnia năpraznică (melancolică, zice Sadoveanu) a lui Vlad Ţepeş în Muntenia (1456-1462), închinarea la timp în faţa lui Cazimir al leşilor şi lupta pentru putere din regatul Ungariei după moartea lui Iancu de Hunedoara (1456). Fiecare din cele 21 de ţinuturi ale Moldovei avea deja pe la 1462 toate posibilităţile de organizare ca să păstreze ordinea pe şleahurile comerciale, prin sate şi târguri, să strângă birurile şi să pună la respect o bandă de jefuitori de câteva sute de oameni, iar la nevoinţă mai mare să ceară imediat ajutorul vecinilor sau al Domnitorului. Şi comunicarea dintre ţinuturi şi Domn era excelentă (prin focuri, prin surle şi buciume, prin poşte de călăreţi antrenaţi special), lucru demonstrat mai ales la Podul Înalt. Acolo, pe o ceaţă în care nu se vedea nimic la 2 paşi, oastea lui Ştefan, de strânsură în fond, a dat dovada de o disciplină de acţiune în teatrul de război pe care ar putea s-o admire orice comandat de oşti al lumii. Iar asta a devenit posibil doar cu ajutorul unor servicii de informare şi comunicare absolut eficiente. Or, despre serviciile de informare ale lui Ştefan cel Mare, încă, nu s-a scris nici o monografie. Ci ar trebui, fiindcă el a ştiut mereu, înaintea tuturor, nu numai uneltirile celor care îi vroiau capul, ci, mai ales, ale celor care vroiau să bage Moldova în nefiinţă. Ba chiar, se pare, Ştefan mai şi influenţa câmpul informaţional al vremii, dezinformând şi intoxicând cu pricepere.

De la an la an, chiar şi în plină Globalizare, trebuie să ne mire şi să ne înveţe inteligenţa sclipitoare a lui Ştefan de a duce un război. A fost o inteligenţă nativă, de wunderkind (avea doar vreo 20 de ani atunci când l-a învins pe şmecherul Petru Aron, care era o bucăţica mare şi de Muşatin, şi de războinic)? Sau, poate, o inteligenţă de mare rang a plantat într-un sol fertil arta de a domni într-o ţară prăpădită şi de nemiloasele interese externe, şi de măcelul fraticid intern (putem numai să regretăm că geniul poporului românesc nu a născut şi un Shakespeare ca să descrie nebuneasca luptă pentru putere dintre fiii şi nepoţii lui Alexandru cel Bun de la moartea acestuia – 1432 – şi până la înscăunarea lui Stefan -1457?

Fără exagerare e bine să remarcăm faptul că pacificând prin iertare şi aşezând economic ţara în fereastra de pace pe care i-a dat-o destinul în primii vreo 5 ani de domnie, Ştefan a pus la punct şi un sistem eficient de apărare, şi o pregătire militară pe ocoale şi ţinuturi, şi o armata profesională centrală, formată din lefegii şi dotată cu cele mai moderne arme ale timpului (pe care le aducea atât de la genovezii din Caffa, cât şi de la nemţii din Braşov). El a intuit la timp faptul că în epoca apariţiei tunului şi a prafului de puşcă cetăţile trainice, cu ziduri duble şi chiar triple, sunt cele mai bune semne ale faptului că Domnul e în ţară şi că e nebiruit (nu ar fi de mirare ca mitul despre Ştefan cel Mare şi Maică-sa să fi fost produs chiar de cancelaria de diversiuni informaţionale ale Domnitorului, una din cele mai bune ale timpului, cum arată analiza trecutelor războie şi măriri ale lui Ştefan). În acele vremi tulburi şi Domnul, şi boierii mici şi mari, şi toate doamnele şi domniţele, şi tot poporul ţării trebuia să cunoască foarte bine şi sabia, şi alfabetul rugurilor de semnalizare, şi cel al buciumului sau trâmbiţelor de luptă, şi tainele zborului pe cal, şi desăvârşita ţinută fizică, morală şi religioasă. Că altfel nu era chip de supraveţuit.

Aprovizionarea armatei lui Ştefan era simplă, dar temeinică. Războiele lui erau de câteva zile. Fiecare venea la război cu pita, usturoiul şi slana lui, lucru care nu se putea spune despre oastea lui Matiaş, Mahomed sau cea a nefericitului Ioan Albert, care, spune Sadoveanu, a bătut săptămâni înşir cu tunul în zidurile de neclintit ale Sucevei, flămând, ursuz şi molipsit de boli în timp ce lefegii lui Ştefan râdeau de el de pe ziduri, muşcînd cu poftă din bucăţi mari de pâine şi slănină.

O altă problemă, chibzuită genial de Ştefan, erau aliaţii. Dacă nu-i ai, laudă-te cât te ţin baierile că îi ai. Dacă îi ai, dar nu vor să trimită oşti, laudă-te că te ajută cu bani, îmbracă-ţi la nevoie răzeşii în haine leşeşti sau ungureşti, dă-le steaguri şi arme pe potriva hainelor şi plimbă-i de colo-colo pe dealurile din preajma lui Mahomed. Or, în 1476 Mahomed al II-lea a părăsit Moldova după ce s-a zvonit tare de tot că dinspre Ardeal vine o mare armată ungurească şi alta e gata de pornire din Polonia, că Veneţia şi Papa de la Roma au trimis bani lui Ştefan ca să-şi adune o nouă armată şi că, şi mama lui nu-l lasă în cetatea Nemţului până nu-l alungă pe necredincios din ţară. N-au mai venit acele ajutoare (de venirea banilor nu ne putem exprima cu tărie, fiindcă, se pare, Ştefan a profitat, totuşi, de ajutoare în bani de la creştinătatea apuseană), dar Ştefan a rămas domnitor în ţara lui şi după 1476, cum comunica Dogelul din Veneţia ambasadorul său de la Braşov. Şi a rămânea la putere în ţara ta oare nu e cea mai mare biruinţă într-un război a unui om politic?

Ştefan ştia să aştepte şi să umilească duşmanul prin zâzanie, zvonuri, inclusiv zvonuri despre cumplite boli, cum ar fi ciuma sau holera, şi pustiirea, de multe ori falsă, a orizonturilor. Când orizonturile, inclusiv cele sufleteşti, sunt pustii, când înaintarea trupelor este întîmpinată, fie şi teatral, cu lanuri şi sate pârjolite, dar mai ales cu trupuri de oameni şi stârvuri de animale ucise de boli misterioase, zvonurile atunci prind putere şi pun mai bine stăpănire pe inima celui care te invadează. Iar inima nimiceşte puterea de soluţionare a problemelor de către minte. Aşa i-a umilit Ştefan cel Mare pe toţi marii cuceritori ai Europei Centrale şi de Sud Est din vremea lui şi, practic, a salvat creştinătatea europeană de o altă devenire. Iar felul cum l-a batjocorit pe Ioan Albert al Poloniei în trei rânduri, la Suceava, în codrii Cozminului şi la Dumbrava Roşie (şezând în voie cu tabăra în ţara sa, pe la Roman sau Vaslui) chiar e o lecţie de Mare Stat Major al tuturor armatelor acestei lumi.

Alegerea timpului şi locului unui război inevitabil, iată încă o artă pe care îşi sprijinea acţiunile sale militare domnitorul moldovean. Ce manevre diplomatice a făcut Ştefan ca să amâne, după superba victorie de la 10 ianuarie 1475, războiul direct cu Mahomed ştie numai unul Dumnezeu. S-a rugat să-i vină aceluia crizele de podagră? L-a ameţit cu bogăţiile genovezilor de la Caffa (tocmai acei genovezi care, băgându-le suliţa în coaste fraţilor din Veneţia, i-au transportat pe turci cu corăbiile lor în Europa în cumplitul 1444)? A trimis false scrisori de ajutor (ajutaţi-mă, fraţi creştini, sunt slab, mă gâtuie turcul!) tuturor marilor din acea Europă invidioasă, meschină, mioapă care nu l-a ajutat nici în 1475 şi nu-l va ajuta niciodată? I-a băgat pe tătarii din Crimeea sub toiagul lui Mahomed, sugerîndu-le prin spionii săi de la Crâm (Maria de Mangop era de acolo şi încă era vie) că ar fi mai bine să-l atace ei mai întâi pe ghiaur, ca să-l slăbească (cum s-a şi întâmplat, fapt care a întârziat intrarea lui Mahomed în Moldova cu încă vreo lună)? S-a împăcat cu Matiaş! A suflat în borşul lui Cazimir! A chemat furtunile cele mari de iunie ca să învolbureze apele Pontului Euxin şi să-i întîrzie corăbiile de aprovizionare ale lui Mahomed! Dar, poate, a născocit cu vracii evrei pe care îi avea în prejmă vreo nouă bădrăganie biologică ca să umple cu pantaloni turceşti crengile copacilor din preajma drumului pe care armata lui Mahomed înainta spre Suceava? Şi toate astea cu ce scop? Ca să amâne confruntarea directă cu Mahomed până la timpul potrivit. Ca să-l poarte de colo-colo spre locul potrivit, tot pe lângă munte (să ne amintim povestea cu tunul cel mare al lui Mahomed, nimicit de un tunar neamţ de la cetatea Neamţului). De fapt ca să-şi coseasca ţăranii lui gliile ce se coc în iunie şi începutul lui iulie, să pună grâul în saci, să-l îngroape pe unde numai ei ştiau şi să-şi ducă femeile şi turmele pe coclaurile numai de ei ştiute.

Andrei Vartic
1 Iunie 2004
Jurnal de Chişinău

Arta războiului şi „năravul statorniciei” la curtea lui Ştefan cel Mare (III)

By Andrei Vartic -
0
Statuia lui Ştefan cel Mare şi Sfânt din centrul Chişinăului, Basarabia.

III. În acele vremi trebuia să fii foarte atent şi cu fraţii, şi cu nevestele, şi cu amantele, şi cu verii, şi cu moşii, şi cu vracii, şi cu popii, cu toţi, dacă nu vroiai să-ţi dai trupul viermilor tocmai atunci când viaţa îţi era mai dragă.

Să nu uităm şi interesele negustorilor în Moldova. Un bou cumpărat la Suceava cu un galben se vindea la Danţig cu 40. Cum să nu-i iubească negustorii pe moldoveni? Cum să nu-l roage pe Mahomed să mai rabde o ţâră cu războiul, până le trece obozul dincolo de pasul Oituzului?

Dar care erau cele mai bune zile ale anului pentru a duce un război din punctul de vedere al Moldovei sedentare? Vara, după cositul grânelor, de la jumătatea lui iulie pănă la finele lui august, cînd începe culesul strugurilor şi al merelor. Iarna – de la finele lui octombrie până pe la 1 martie, când începe fătatul oilor. Primăvara – după finele lui mai, când s-au aruncat în pământ toate seminţele. Printr-o stranie coincidenţă de stele, boli, vremuri şi locuri, cele mai importante războiae ale lui Ştefan s-au întâmplat tocmai în aceste perioade şi urmând, parcă, strategia agrar-sedentară descrisă mai sus.

Să analizăm felul cum Ştefan îşi proteja cea mai mare bogăţie a ţării, ţăranii (siguranţa demografică) şi produsul lor agricol (siguranţa alimentară). Ştefan niciodată nu şi-a dezgolit ţinuturile producătoare de cereale înainte de a fi lăsat ţăranii să le cosească şi să le treiere. A tras războiul, cu viclenie supremă, vara spre munte, spre zona crescătorilor de animale (turmele erau atunci pe plai, imposibil de a fi ajunse), iar iarna spre Bârlad şi Vaslui, acolo unde şi azi se întinde un imens grânar al României. Muntele, însă, îi plăcea în mod deosebit (tradiţia spune că s-a născut şi a copilărit la Borzeşti). Acolo putea să dispară rapid şi să ascundă o armată mare la numai câţiva zeci de metri de năvălitori. Uneori a părăsit chiar şi cetăţile, ca în 1467, în timpul războiului cu Matiaş Corvinul, băgându-l atent pe fiul lui Iancu în cursa de la Baia. De ce la Baia? Fiindcă acolo erau biserici catolice şi fiindcă Baia era, în fond, un târg de străini, săşesc. Ajuns acolo Matiaş s-a rugat, s-a spălat, s-a relaxat, şi-a pus oamenii pe la gazde să se odihnească pentru asaltul final asupra Sucevei, care-i la o azvârlitură de băţ. Dar… spre al treilea cântat al cocoşilor din nămeţi şi viscol a apărut ca o fantomă Ştefan cu răzeşii săi şi Matiaş s-a trezit măcelărit şi din faţă, şi din spate, şi din cer, şi de sub pămînt.

Satele şi târgurile lui Ştefan se retrăgeau organizat în faţa duşmanilor, comunităţile săteşti păstrând şi în bejenie structura de moşie lucrată în devălmăşie. În acele retrageri bătrânii cu brazdă pe cap, cum li se spunea, şi femeile mature o fi avut roluri deosebit de importante. Într-o ţară de războinici sedentari rolul mamei era covârşitor. Mitul despre relaţia dintre Ştefan cel Mare şi mamă-sa, vestita Maria-Oltea, care, adicătelea, nu şi-o fi lăsat fiul în vara lui 1476 să intre în cetatea Neamţului până nu alungă pe Mahomed din ţară, este deosebit de semnificativ pentru tradiţia românească. Or, Maria-Oltea, cum se ştie de pe frumoasa piatră de mormânt pe care i-a pus-o fiul, murise mult înainte de 1476. Dar mitul mamei păzitoare a sfintei vetre strămoşeşti era atât de puternic încât şi astăzi încurajează sufletul sedentar al colectivităţilor ţărăneşti ale românilor.

Dintre toate misterele care marchează fiinţărea omenească războiul este cel mai tenebru, cel mai impozant, şi, cum spuneam, parcă cel mai dorit de om. Dar una e războiul nomadului, care e însuşi el patrie, şi alta cel pe care îl duce firea ursuză a sedentarului.

Andrei Vartic
1 iunie 2004
Jurnal de Chişinău

Arta războiului şi „năravul statorniciei” la curtea lui Ştefan cel Mare (II)

By Andrei Vartic -
0
Statuia ecvestră a lui Ștefan cel Mare de la Podul Înalt (comuna Muntenii de Jos, județul Vaslui)

II. Problema lui Ştefan care era? Era mintea lui Mahomed al II-lea. Şi, probabil, podagra acestuia, care, ca un blestem, l-a chinuit şi pe dânsul.

Era violenţa nativă a acestui om, cruzimea lui de ostaş, iscusinţa uriaşă a minţii lui de general, dar şi cultura acestuia, pasiunea cu care discuta probleme ştiinţifice, filosofice, morale, religioase si cu Patriarhul ortodox Ghenadie, şi cu trimişii italienilor, inclusiv cu pictorii de acolo, şi cu vechii, tâmâioşii greci constantinopolitani, şi, mai ales, cu vârfurile intelectualităţii musulmane, persane, dar şi arabe. Cine era apropiat şi miluit de acest magnific sultan care se credea mai mare decât Alexandru Macedon? Cei care făceau descoperiri ştiinţifice, cei care ştiau să construiască nave marine bune şi poduri solide, tunuri precise şi palate trainice, dar şi somptuoase. Cei care preţuiau, ca şi sultanul, aroma genialei poezii arabo-persane, poezie pe care el însuşi o scoatea de sub pană scriind: “Trandafirii obrajilor tăi mi-au prefăcut vocea în privighetoare”. Cu aşa o minte a luptat Ştefan şi pe o aşa minte a lăsat-o de două ori cu buza umflată. Cum a putut fi asta posibil? Simplu: doar cu puterea unei minţi la fel de strălucite. Ba nu, mai repede cu adânca socoteală a faptului că şi el, Ştefan, Domnitorul Moldovei, nu e decât om, muritor ca toţi muritorii, adică Ştefan a lui Bogdan Muşatin, rob al lui Dumnezeu, instrument al lui Dumnezeu, milă a lui Dumnezeu, iubire a lui Dumnezeu.

Analiza arhitecturii bisericii mănăstirii Neamţ (care e mai veridică decât cea de la Putna, fiindcă nu a suferit atâtea transformări şi reconstrucţii) sau a picturii “Batjocorirea lui Isus” din naosul bisericii de la Voroneţ, arată că lupta dintre Ştefan şi Mahomed s-a dat tocmai pe acest tăram, al credinţei, al apropierii de Dumnezeu, adică al inţelepciunii fundamentale ortodoxe şi româneşti. La şefii de stat necredincioşi, inculţi, aroganţi, amorali, nici boii nu trag, nici oile nu fată, nici câinii nu latră. Este neserios, aşadar, sa ne inchipuim că Ştefan a fost doar un războinic orecare şi nu a cunoscut arta de a duce un razboi total cu cel mai temut general al lumii de la 1453, de a ramânea viu dupa acel razboi, viu şi… domn creştin în ţara ta, pacificată, sătulă, ortodoxă, plină cu oameni pregătiţi moral şi profesional pentru fapte încă şi mai mari (cum s-a dovedit a fi uriaşul complex de biserici ridicat de Ştefan după 1487).

Dar a avut de la cine învăţa Ştefan o asemenea artă? De la 1451 nu se mai ştie pe unde s-a ascuns copilul lui Bogdan al II-lea de unchiul său, de Petru Aron (care-l vâna la fel cum şi Ştefan l-a vânat mai apoi). Dar felul cum s-a apucat după aprilie 1457, imediat după ce a luat puterea, să aşeze tara în baza păcii şi a iertării vorbeşte de un plan bine chibzuit. Chibzuit, însă, doar de un tânăr de 20 de ani?

Faptul că Iancu de la Hunedoara l-a instalat la domnie în Muntenia pe Vlad Ţepeş în 1456 şi că anume de acolo s-a ridicat Ştefan ca să-l doboare pe Petru Aron, umple, însă, nişte mari goluri informaţionale. Ştefan putea să fie una din armele umane ale lui Iancu, strălucit voievod transilvănean care nu numai că-şi ridicase la Hunedoara unul din cele mai grandioase palate din Europa, dar care mai avea şi trainice legături cu cele mai importante centre culturale şi politice ale Europei de atunci, în special cu puternicile republici italiene şi cu Papa de la Roma. O fi putut, anume pe aceste căi să ajungă chiar şi băiţandrul Ştefan în acele mari centre italiene? O fi putut să vadă cu ochii lui pictura murală a lui Giotto şi chiar a lui Pierro de la Francesca? O fi putut să preţuiască inovaţiile genialului architect Bruneleschi? Da. Fiindcă nimeni nu poate nega că viitorul domn al Moldovei (şi unul din cei mai luminaţi români din toate timpurile) nu a putut vizita în epoca bejeniilor sale de juneţe turnul San Marco din Veneţia sau catedrala Santa Maria del Fiore din Florenţa îndrumat de vreun călugăr bistriţean, sau de vreun ostaş hunedorean, sau chiar de maică-sa Oltea şi fratele ei… În acelaşi timp a putut să participle împreună cu Iancu la marea bătălie de la Belgrad, din 1456, când Hunedoreanul l-a biruit pe Mahomed (de ce acea biruinţă nu este trâmbiţată patriotic măcar în manualul de istorie al şcolilor din Ţara Haţegului?).

Or, ca şi în cazul vastelor cunoştinţe inginereşti, ştiinţifice, religioase, artistice Ştefan a demonstrat de nenumărate ori că era şi un adevărat generalisimus, dar şi un ostaş desăvârşit care “se vârâia” cu spada peste tot în bătălii, lucru care se învăţa numai şi numai la război. Poţi să fii de un milion de ori curajos, dar dacă nu ai ieşit cu “pieptul gol şi faţa curată”, vorba cântecului, să te baţi pe viaţă şi moarte cu un ostaş la fel de puternic ca şi tine, ce fel de soldat eşti tu? Dacă în prima luptă pe care a atestat-o istoria, cea de la Joldeşti, tânărul Ştefan (fie el cât de Muşatin şi fiu al lui Bogdan) nu demonstra că e neînfricat, că e un desăvârşit mânuitor de sabie, daca nu se mişca în Joia ceea Mare a anului 1457 aşa de repede că, vorba lui Sadoveanu, nici “roua nu se lua din lunca Siretului”, de unde avea să iasă ţara cu atâta pompă să-l ungă Domnitor? Pentru care merite bătrânul mitropolit Teoctist, ce-l unse Domnitor şi pe Petru Aron, a ieşit “cu târgoveţii şi cu unii boieri bătrâni” la cămpia zisă a Direptăţii? La acea dată, în acea zi, numai pentru meritele ostăşeşti.

Ş-apoi de unde s-a cuibărit în mintea acestui scund moldovean credinţa teribilă că Mahomed poate fi biruit? Numai luptând la Belgrad alături de Iancu, unde, iară într-un iulie nefast pentru Mahomed, acesta fusese biruit, cum am arătat, de Iancu de Hunedoara. Aşadar mai ales acolo, în imensul palat de la Hunedoara, Ştefan a putut învăţa şi artele marţiale, şi pe cele inginereşti (construcţii de biserici, de cetăţi, de curţi şi de poduri, de drumuri şi de ascunzişuri pe care nici fiarele nu le pot adulmeca), şi pe cele ale sufletului. Acolo, printre ruinile colosale ale Sarmisegetusei Ulpia Traiana, el o fi aflat de faptele lui Decebal şi ale Romei, dar şi de marea, straşnica putere a vremii, care le orânduieşte şi le lecuieşte pe toate după legile ei, nu după cele ale măririi de nimic a omului… Acolo, urmând frumuseţea turnurilor bisericilor din Strei sau Densus, sau a cetăţii Colţ, sau a băilor de la Gioagiu o fi luat contururi de prototip în mintea tânărului Ştefan formidabila minune a Putnei. Dar tot pe acolo o fi învăţat că pierzînd bătălia la Belgrad, teribilul Mahomed s-a putut lesne răzbuna cumpărând viaţa şi mărirea lui Iancu doar cu o picătură de otravă, doar cu un vârf de ac de bacili de ciumă.

Andrei Vartic
25 mai 2004
Jurnal de Chişinău

Arta războiului şi „năravul statorniciei” la curtea lui Ştefan cel Mare (I)

By Andrei Vartic -
0
Statuia ecvestră a lui Ștefan cel Mare din Suceava.

I. Hotarele, inclusiv cele ale nesăbuinţelor omeneşti, erau altele în vremea lui Ştefan cel Mare, moartea omului, însă, era aceeaşi. Şi moartea venea, mai ales, cu războiul.

Ce somn n-a somnit Matiaş Corvin de s-a pornit contra lui Ştefan în acea iarnă rece, cu viforniţe, de la 1467? Ce înger l-a îndreptat de la Roman spre Baia, tocmai acolo unde se iţise în istorie principatul Moldovei? Cum de nu adulmecase fiara româno-ungurească că lui Ştefan îi trebuiau mai tare tunurile Corvinului decât biruinţa asupra lui? Dar Mahomed al II-lea? Genialul cuceritor (şi mare înţelept) a fost umilit necruţător de podagră, dar, mai ales, de către… români. Iancu de Hunedoara i-a şters nasul la Belgrad, în iulie 1456. Vlad Ţepeş i-a batjocorit într-o noapte tabăra, în iunie 1462, de i-a mers vestea în toată Europa. Peste 100.000 de ostaşi, elita armatei turceşti (şi cu ea nu era de glumit) scotoceau de-a surda coclaurile Târgoviştei în căutarea armatei lui Vlad ca să se lupte deschis, iar Vlad (domnitorul Munteniei trase în ţeapă cu un an înainte peste 22.000 de turci), ca o fantomă, le arăta de pe culmi doar funduri goale băgate în ţepuşe îngrozitoare. Dar ce a fost să pătimească armata uriaşă a lui Soliman, eunucul, pe 10 ianuarie 1475, la Podul Înalt, pe o ceaţă rece, umedă şi deasă? Cum a ajuns acea armată slăvită în mlaştina de lângă Vaslui? Şi cum să potrivim cu limitele noastre omeneşti năprasnicul 26 iulie 1476, după care din vânător sămeţul Mahomed al II-lea s-a trezit vânat hăituit? Dar ce a câştigat turcul în acea vară moldovenească? Câteva zeci de capete de boieri la Războieni, o simplă uzură pentru acele timpuri? Câteva turme de oi şi de boi? O mie-două de cai? O criză şi mai acută de podagră? O confruntare istovitoare cu seceta, apele otrăvite, foamea şi ciuma? Gustul amar al neputinţei de a birui inteligenţa unui voievod care te hărţuieşte zi şi noapte din borţile moşiei lui fără a ieşi la o luptă decisivă? Dar săracul Ioan Albert al leşilor? Ce Michiduţă l-a adus în toamna lui 1497 la Suceava, tocmai atunci când Ştefan termina principala lui construcţie religioasă, biserica mănăstirii Neamţ? Flămînzită, umplută de păduchi şi de râie, demoralizată, armata leşilor s-a prăpădit pe la 26 octombrie în pădurea uriaşă a Cosminului, verde încă. Ba răzeşii din Ţara de Sus au reuşit să strângă şi merele lor cele domneşti, repetând în tihnă colindele de Crăciun cu Lerui, Ler, flori de măr!

Razboiul, straşnica, misterioasa, dorita patimă a fiinţei omeneşti! El marcheaza locul omului pe scara pământului, dar şi pe cea a cerului. Băiţeii sug laptele mamei, dar mâinile le întind după săbii şi puşti. Un bărbat nici nu are ce povesti despre viaţa lui dacă nu a fost la război, sau, măcar, la armată. Urmărind anume aceste aşezări arhetipale ale omului şi Iorga, şi Sadoveanu, şi alţii s-au ferit să-l descrie pe Ştefan drept protector al artelor şi al ştiinţelor (aşa cum l-au descris istoricii timpului pe Mahomed al II-lea). Ei nu au observat matematica desăvârşită a Putnei, puterea magnifică a pacificării ţării prin iertare, arhitectura genială a organizării ţinuturilor, fluxurile şi refluxurile banilor europeni pe care le vâna cu atenţie Moldova, dar, mai ales, nu au sesizat că la Pătrăuţi, Voroneţ, Bălineşti sau Dorohoi zugravii lui Ştefan au pictat genial ravăşitoare întrebări şi năluciri ale minţii şi sufletului omenesc. Şi mulţi istoricii moderni se feresc să atingă substanţa discuţiilor pe care le-o fi întreţinut cu înţelepţii vremii acel neogoit Ştefan Muşatin. În manualele de istorie nu se vorbeşte despre Daniil Sihastrul şi sutele de schivnici ce se nevoiau pe atunci prin Munţii Putnei şi ai Voroneţului cu tăcerea, postul, plângerea şi rugăciunea lui Iisus. Sunt necercetate relaţiile lui Ştefan cu misterioşii cazari de la curtea Mangopului, dar şi cu evreii din republicile italiene, care i-o fi povestit de noua faţă, arhitectonică, a lumii şi de construcţiile lui Bruneleschi. Neîndurătoarea rană de la 22 iunie 1462 (Ştefan a fost rănit la acel enigmatic solstiţiu atacând zidurile Chiliei, apărată de unguri şi supusă lui Vlad Ţepeş, tocmai în timpul când „prietenul” Vlad Ţepeş se lupta cu Mahomed al II-lea pe lângă Târgovişte) l-a învăţat prietenia cu medicii, dar şi cu acei care înmulţesc ştiinţele, cele inginereşti, dar şi cele biologice, fiind în mod deosebit apreciate la Suceava. Istoricii, bărbaţi şi ei, bat mai mult în mulţimea războaelor lui Ştefan, nu şi în vastitatea cunoştinţelor lui, care, îndrăznim să afirmăm, nu erau mai puţine decât ale lui Mahomed al II-lea, pe care l-a biruit în două rânduri (deşi era şi mai tânăr, şi nu cucerise Constantinopolul). De fapt, acele multe şi lăudate războaie ale lui Ştefan cel Mare au fost numai… patru. Patru în 47 de ani de domnie. Drept că ele sunt de învăţătură pentru toate Academiile de artă militară ale lumii… Zicem de învăţătură fiindcă Ştefan a dus aceste războaie (zise şi războaie de ţară) pe moşia sa. Iar zarvele cu muntenii, războiaele de domni la care ţara se uita de departe, cum zice Sadoveanu, le-a exportat mai ales pe moşia lor, cea basarabească, care, prin mamă, dar mai ales prin ultima soţie, era şi a lui.

Dar de ce n-a oprit Ştefan vrăjmaşii cei barosani la hotare? Pe Matiaş Corvinul chiar a putut să-l zdrobească definitiv prin pasurile Carpaţilor. De ce nu a făcut-o? De ce nu l-a atacat până la Baia? Fiindcă e bine să duci războiul cu străinul lăsându-l să intre adănc pe moşia ţării, dar acolo unde îţi şade ţie bine, nu lui. Năvălitorul vine cu obozuri trase de turme de boi, cu instrumente şi arme, corturi, tacâmuri şi cai. Obozul acesta uriaş amplifică teribil patriotismul într-o ţară de ţărani modeşti, unde toată bogăţia e moşia strămoşească… Pentru a prăda acest convoi nu e nevoie de forţe multe, ci de multă, necontenită, nemiloasă, inteligentă hărţuire fizică şi morală a năvălitorului. Mai ales nu-l lăsa să doarmă! Nu-l lăsa nici să aţipească! Pustieşte tot în calea lui! Arde-i fânaţurile! Otrăveşte-i fântânile! Lasă stârvuri de cai şi de boi sâ-i foşcăie viermii pe marginea şleahului! Urmăreşte-l deschis, neobrăzat, din deal în deal, din copac în copac, din iarbă-n iarbă! Jefuieşte orice oboz rămas în urmă! Nimiceşte-i fără pic de jele orice pâlc de cercetaşi sau de adunători de alimente! Şi pradă-i convoiul! Prădă şi ucide! Fiindcă eşti în ţara ta, pe moşia ta, în statornicia ta, în care nu este loc pentru prizonieri. „Năravul statorniciei”, zice Sadoveanu. Cumplit nărav!

Andrei Vartic
14 mai, 2004
Jurnal de Chişinău

Teatralitate paleolitică la Ion Creangă

By Andrei Vartic -
0

“…demult pândea vreme cu prilej ca să pape iezii…”
Ion Creanga, Capra cu trei iezi

Cine vrea să pape iezii? – urla povestitorul adus în scenă şi de realităţile de fiinţare ale omului, şi de talent, şi de bataia tobelor ritualice. Lupul vrea să pape iezii! – răspunde ecoul urletului, reluat în surdină, acolo, pe vârful de stânca, de Corul Haitei Infometate. Iar Lupul cel prădalnic, care mai este şi cumătrul Caprei, şi cel care mai cată şi la mama iezilor ca la o femeie, vociferează sinistru şi singuratec, în armonie cu urletele înfricoşătoare ale corului colegilor lui de sânge: De ce Lupul trebuie să pape iezi? De ce Lupul nu paşte iarbă, ca şi iezii? De ce Lupul nu ciupeşte grăuncioare, ca şi vrăbiuţele? De ce lupul nu suge nectarul florilor, ca şi albina sau fluturele? Şi, iată, domnilor ţapi (apropo de ţapul Tepsis care, la sugestia înţeleptului Solon a înfiinţat la Athena teatrul în forma lui modernă), cai (apropo de anul calului şi de calul cel mitic românesc!), cerbi, urşi, tocmai în iureşul acesta de tragism curat omenesc, marcat teatral cu măşti ritualice zoomorfe, zugrăvite cu mult roşu strident, adică cu ocru sau oxid de fier, cunoscut pe aceste meleaguri înca din paleolitic, apare şi Corul Caprelor Înveselite, care, adunate la priveghiul iezilor mâncaţi de Lup, dar şi la cel al Lupului ars de viu de Capră, că, da, e suflet şi el, au mâncat şi au băut până li s-a împleticit şi limba în gură şi picioarele sub fotele lor cele lungi…

Calcând pe acest fundal tragicomic, dar şi ritualic, este firesc să ne întrebăm dacă nu cumva şi Lupul are mamă şi dacă nu cumva şi mama lui se gândeşte să-şi razbune fiul care a fost ars pe rug doar fiindcă a scăpat, mititelul, pădurea de cei doi iezi mai mari ai Caprei care “dau prin băţ de obraznici ce erau”. Da, asta este problema actorilor (a ţapilor!) cel puţin de la anticul Tepsis încoace: ca iedul cel mic, care e şi harnic, şi cuminte, are şi minte ca să se salveze de la primejdia cea de moarte, iar cei mai mari sunt obraznici şi nu au mintea asta şi atunci vine sigur şi necesar lupul şi îi papa, îi pune apoi cu dinţii rânjiţi în fereşti, ba mai şi unge cu sângele lor toţi pereţii casei. Fiindcă, vorba aceluiaş mare înţelept Solon, noi adunăm oamenii la teatru ca să le arătam cum nu trebuie să fie în viaţa cea de toate zilele…

Amu, să vedeţi, cică, era odată o capră. Avea, doamna, trei iezi şi mai avea şi lapte-n ţâţe… Unul mai mare (nătâng şi neastâmpărat, – zice despre el fratele lui cel mai mic!), altul mijlociu (îl paşte păcatul şi-l mănâncă spinarea! – zice despre el Ion Creangă), iar al treilea era mic, harnic, tăcut şi cuminte. Problema care o pune cu seriozitate societatea noastră patriarhală şi, apropo de modernitate, deja globalizată, este, desigur, cea a paternităţii. Cine este, dragi copii, tatăl iezilor? Şi nu e vorba, probabil, doar de un singur tată, odată ce aceşti “trei iezi cucuieţi” sunt atât de diferiţi în comportament… Povestea lui Creangă tace molcom, ca peştele în zeamă, la acest capitol. Nu ştim, aşadar, dacă tatăl iezilor i-a părăsit şi s-a dus la altă capră, sau dacă nu cumva chiar doamna Capră a tot umblat chiraleisa cu drăgostitul şi s-a pricopsit cu “trei iezi cucuieţi” din flori de la trei taţi din trei sate răşchirate, sau din trei păduri înfundate, sau din trei munţi cărunţi. Fiindcă chiar în primul monolog al Caprei se vădeşte că ea nu se duce în pădure numai din cauza foametei ce bântuie în familia ei. Creangă ne spune respicat prin gura monoloagă a caprei: Eu ma duc în pădure ca să mai aduc ceva de-a mâncării. Ceva, adică înca ceva la ce mai este prin casă… Adică, bate şaua ca să se priceapă măgarul… Săraca capra… Ar mai sta ea cu iezii să-i înveţe minte, să-i şcolească, să-i învete cum se ţine şi furculiţa şi cuţitul la masă, cum se leagă papiionul, cum se roteşte civilizat danţul cela vienez, valsul, dar urâtul, vorba lui Creangă din “Povestea lui Stan Păţitul” o scoate din casă… Şi s-a tot dus, a găsit timp de umblat prin padurea cea întunecată tocmai când Lupul cel pofticios (atât de pofticios încât uită că iezii sunt finii lui de botez) era flamând, iar copiii ei cei mai mari erau înca needucaţi şi aşa de proşti că dau în gropi.

Or, ce stam, ce depanam, domnilor comedianţi? Să deschidem uşa falnicei teatralităţi crengiene. Să punem măştile de capre şi de lupi pe chipurile noastre de protocol, acum roşii ca ocrul de prostia care nu deosebeşte străzile spălate cu şampon ale Genevei şi Parisului, de cele urinate de pătimaşii băutori de vodcă în spaţiul nostru, ticăloşit de postmârlănism. Să vedem ce stă după buza încovoiată de pofte, dupa ochiul lacom de slavă, dupa mâinile tremurânde de om cu mintea întunecată, întinse hulpav dupa sceptrul fantomatic al puterii. Să ridicăm pădurea scenică din funii de câlţ, să tăiem stejarul sacru pentru piramida casei din decoruri, să topim misteriosul siliciu în fereştile din care vor rânji spre nătingia noastră cea de toate zilele colţii înfricoşători ai iezilor devoraţi cu poftă de lup… Prologul lui Creangă din primul aliniat al “Caprei cu trei iezi”, cum se poate uşor demonstra cu mijloace teatrale, este o formă excepţională de teatru spontan, crud, brutal, de mascaţi şi ne introduce rapid în acţiune, în numai trei propozitii, de parcă am intra ta-ta-ta-taaa! în “Simfonia a V-a” de Bethoven. Pauzele încărcate de semnificaţii stau, însă, triste, vesele, sămeţe, aiurite, îndrăgostite, bolnave, luminoase, pauzele astea de petrecere veselă la limitele naturale ale omului stau între puncte şi virgule şi se pot manifesta deplin minute şi ore în şir… Ce înseamna, deci, să fii capră, să ai trei iezi şi să nu ai măcar un bărbat, măcar un “boy friend”? Ce înseamnă că inima ta de mamă fără bărbat să vadă că iezii cei mari sunt obraznici şi proşti, iar cel mic este “harnic şi cuminte” şi, cum se va vădi, şi foarte deştept? Ce înseamnă că în lumea asta pamântească, dar poate şi în cea cerească, şi în cea subpământească (tot cosmosul are trei ipostaze, spun încrustările geometrice ale omului înca din îndepărtatul aurignacian) nu există două lucruşoare identice în aceeaşi stare (exact principiul universal al interdicţiilor atomice, descoperit în prima jumătate a secolului XX de Pauli): “Sunt cinci degete la o mână şi nu seamănă toate unul cu altul”, spune textul lui Ion Creangă, ca să se vădească mai apoi că şi povestea (sau piesa) are tot cinci personaje: Capra, Lupul şi cei trei iezi, toţi foarte diferiţi unul de altul.

Doi dintre cei mai valoroşi critici români, George Călinescu şi Vladimir Streinu, au dovedit cu prisosinţă teatralitatea extraordinară a poveştilor lui Ion Creangă, ba chiar au descoperit tehnici dramatice identice la el şi la Caragiale. Urmând dovezile lor, stăm şi noi de mai mult timp cu ochi de regizor teatral pe geniala poveste “Capra cu trei iezi”, tocmai pentru desăvârşirea ei teatrală, tocmai fiindcă “râsul lui e o petrecere pe seama limitelor naturii omeneşti” (Vl. Streinu).

Să vă descriem scena 1 a unui probabil spectacol, scenă care punctează aceste limite ale naturii omeneşti? Poftim. Cei trei iezi se joacă pe afara, adică prin pădure. Capra îi cheamă în casă şi le zice superbul monolog ştiut, pare-se, de toate generaţiile de copii care au învăţat româneşte la şcoală în sec. XX. Noi ascultăm, desigur, monologul acesta înduioşător al caprei, dar gândurile noastre nu au limite votate cu majoritatea parlamentară şi, iată, cum înduioşează ele chinurile celor înghesuiţi cu forţa ca să moară în turme sau cârduri nu numai în milenara noastră mizanscenă teatrală: dacă n-ar fi lupul s-ar umplea lumea de iezi obraznici, proşti, încăpăţinaţi. Ar degenera neamul caprelor în derbedei, în neghiobi, în obrăznicături… Şi atunci, vrei, nu vrei, vine “bunelul” cu bărbuţa de Ţap sau de Lup şi ordonă uciderea a vreo 50 de milioane de oameni… Aşa se face că mesajul Caprei din primul monolog este de o acuitate tulburătoare: ascultaţi unii de altii dacă vreţi să nu fiţi decimaţi de umbra îngrozitoare a tornadelor ce răsar din îndobitocirea fiinţei omeneşti! Iezii, însă, nu vor asculta unii de alţii, nu-şi vor armoniza spre bine acţiunile, ba chiar vor deschide uşa casei primului glas pe care îl vor auzi pe-afară, venind din dosul casei lor.

– Auzita-ţi ce-am spus eu?
– Da, mamucă.
– Pot să am nădejde în voi?
– Să n-ai nici o grijă, mămucă, apucară cu gura înainte cei mai mari.
– Noi suntem odată băieţi şi ce-am vorbit o dată, vorbit rămâne.

Curata majoritate românească şi europeană, doi din trei, cei mai proşti, nu ascultă pe al treilea, pe cel mintios. Curat vorbit, curat votat, democratic, adica, iaca deci, ah, brrr! în 2002, cu World Trade Center deja explodat, cu miliarde de viruşi ucigători gata să fie infiltraţi în conductele de apă ale megapolisurilor, e mult mai straşnic ca la Caragiale sau Eugen Ionescu. Fiindcă, sa vedeţi minune! un duşman de lup trăgea cu urechea la încrederea caprei în votul cel nătâng al proştilor, trăgea cu urechea, însă, nu la un perete oarecare, ci la cel “dindosul casei”, cel mai bântuit de tenebre, de vampiri, de cumplita răceală şi de umbre chiţcăitoare. Nici n-apucă bine capra să-şi adâncească coarnele în pădure că Lupul, duşmanul de lup, cade poclon înfometat la uşa iezilor sărind tocmai de acolo, din umbra, din întuneric, nu din luminişuri. Şi unde începe a depăna lupeşte şi de frunze, şi de lapte, şi de sare, şi de mălăieş, şi de flori, că se făcuse mititel de tot stomăcelul bietului ied mai mare: Hai, – ţipa el, – săriţi şi deschideţi uşa, că vine mama cu demâncare. Ca şi lui, iedului, se vede, îi scăpărau ochii şi-i sfârâia gâtlejul de pofticios ce era. Numai că iezii mănâncă lacom frunzele şi florile cele frumoase ale câmpului şi ale pădurii (în culoarea albă a laptelui de capră cum oare se văd lacrimile acelor flori?), iar Lupul mănâncă lacom mâncătorii de flori… A!..ghidi! ghidi! ghidus ce eşti! Aici mi-ai fost! Ia vină-ncoace la nănăşelul, să te pupe el! Ia vino să-ţi arate el cum “Bună ziua!” pe româneşte este vorba curat roşă de sânge nevinovat, turnat în gârle de canal, în camere de gazare şi sârmă însângerată de Gulag…

Banerul creat anume pentru voceabasarabiei.com/3iezi, site-ul unde a fost pentru prima dată publicat acest articol.

În fine, povestea lui Ion Creangă este bine cunoscută şi de cei roşi de tenebre pe dinauntru, şi de cei întregi la minte. Ca în cele mai straşnice filme americane, cu ucigaşi în serie, lupul omoară iezii cei proşti, îi papă cu nesaţ şi pune cele două capete de nătângi, cu dinţii rânjiţi, în fereşti. Unge apoi pereţii casei cu sânge, brrrrr! ş-apoi iese şi-şi caută liniştit de drum. Fratele cel mai mare, “nătâng şi neastâmpărat cum îl ştii”, şi fratele cel mai mijlociu, care nu-şi poate opri torentul nechibzuit al vorbelor, nu vor mai înmulţi cu obrăznicături neamul caprelor. Lucru pentru care trebuie sa plătească, arzând de viu pe rugul poftelor sale, tocmai mâncătorul lor cel hapsin şi nesăţios, Lupul. Şi, iată, un pantagruielian ospăţ se ticluieşte pe acoperişul virtual (minciunos, adică) al unui foc uriaş. Cu capra te-ai pus, nemernicule, în cârd? Capra ţi-a venit de hac! Capra te-a ars de viu!

Teatralitatea curge măreaţă în spaţiul carpato-dunărean de peste 35.000 de ani (cum demonstrează cercetarea arheologică). Caprele, moşii, urşii, turcile, cerbii, caii, alaiurile de mascaţi în care omul îşi joacă scenariile veţii sale viitoare, în majoritatea absolută a lor sunt atât de tragice că mai sunt încarcate şi de hohote de râs, şi de bătăi tunatoare în tobe, şi de ţipăt de surle, şi de zumzet de viori, de răcnete, de zbierate, de tunete şi fulgere, dar mai ales de foarte multă vopsea roşie care tulbura până la desfiinţare sângele roşu al fiinţării noastre omeneşti. Este, deci, foarte veche teatralitatea lui Creangă, veche ca şi vetrele paleolitice din preajma Ceahlăului, unde movilele de ocru rosu, cu care se vopseau în paleolitic şi măştile omului şi omul, mai stau mărturie şi azi ca însemne ale celei mai vechi arte din lume. De vis este această teatralitate paleolitică românească, pusă în text modern de magnificul Ion Creangă, şi are un dialog de excepţie, şi o mizanscenă ce culege cu înţelepciune structura milenară a arhetipurilor omeneşti, arhetipuri ce-şi curg dihotomiile în cântecul de bine şi de rău, de milă şi de cruzime, de şoaptă şi de urlet încă din timpurile primordiale ale omului. Pe toate cele omeneşti le adună cu geniu curat european, scriitorul român Ion Creangă în această superbă poveste parcă românească, parcă facând parte din patrimoniul cultural al întregii omeniri. Un matriarhat teatral de excepţie (lipseşte, cum am arătat, orice aluzie la tatăl sau taţii iezilor!), un teatru de măşti fascinante, de mişcare rapidă, solemnă şi grandioasă, dusă până la delir (vezi dansul Lupul pe cărbunii încinşi), o acţiune de formidabil teatru postmodernist, brechtian dar şi grotovskian, ce culminează cu aruncarea delirantă de ocru roşu, paleolitic din 2002 AD, pe toţi pereţii casei bietei capre, ca în pictura parietală de la Chauvet, Franţa, dar ca şi în pânzele sângerânde, de “basic instinct”, ale lui Jackson Pollack sau Andrei Sârbu.

Marea şi gogonata minciună a genialului scriitor român Ion Creangă este, de fapt, un mare şi tragic spectacol al polarizării naturale, cosmice a fiinţării omeneşti, spectacol care ne povesteşte pe unde cu lacrimi de sânge, pe unde cu lacrimi de râs şi de necesitatea imperioasă a orientării logice a fiinţării omeneşti spre echilibru şi armonie, şi de întâmplarea cea neîndurătoare care transformă păscutul florilor în tragedie cumplită. Astfel teatralitatea lui Creangă devine mai amplă, mai profundă, mai cutremurătoare mai ales în Globalizare, când Internetul şi pragmatismul piramidal economic (“Azi am bani, azi am parale, azi de lume joc îmi bat…” – zice un vers de al lui Ion Creangă) amestecă lupi şi iezi în acelaşi cârd (Lupul, zice capra, “se rânjea la mine câte odată şi-mi făcea cu măseaua…”) dupa principiile listei de bucate euro-atlantice (sau româneşti: vezi la Creangă: “…face ea sarmale, face plachie, face alivenci, face pască cu smântâna şi cu ouă…”), lista din care nu lipseste nici carnea animalelor sacrificate pentru a fi transformate în grăsimea cea nătânga, atât de omenească, nici zeama fiarta a strugurilor, ce transformă firea omenească într-o obrăznicătura violentă, şi ea atât de omenească. Fiindcă, iată, cum spuneam la început, caprele din vecinatate au şi mirosit că e vorba de un priveghi mărinimos şi bogat, au şi căzut poclon la casa Îndureratei Capre, “şi unde s-au aşternut pe mâncate şi pe băute”… Normal e, deci, ca bunul regizor de teatru modern euro-atlantic să le vadă zbierând bete, cautând prin tufari ţapi de pripas, uitând să-şi educe copiii cei mari, care nu mai sug ţâţa, ca cel mic…

Aşa a fost cândva, în paleolitic, în neolitic, în globalizare; cândva a fost o capră cu trei iezi… Şi tot cândva, la 1 martie 1837, a fost dăruit lumii de bunul Dumnezeu şi genialul scriitor român Ion Creangă, din Humuleştii cei vajnici, ce stau milenar sub cetatea înnegurată a Neamţului, în preajma Voroneţului, şi a Moldoviţei, şi a Putnei, şi a vechii vetre de neam omenesc de pe Munte Sfânt al Ceahlăului (veche de peste 30.000 de ani). Acel Ion Creangă, acea bucată de humă veselă românească, tot încăleca de 155 de ani pe o roată şi ne tot spune mărinimos, dar necruţător, toata jitia asta omenească, toată prădalnica asta de fiinţare în care râsul şi plânsul răsar din sângele sacru al Mântuitorului, sânge cu care El însuşi stropeşte rănile noastre provocate şi de mintea noastră cea de pe urmă.

Andrei Vartic
24 Martie 2004
Chişinău

Festivalul de Teatru “Nenea Iancu” (2002) – VIDEO

By Andrei Vartic -
0

Scurt videoclip al Festivalului de Teatru “Nenea Iancu” organizat cu mult entuziasm de regretatul Andrei Vartic pe 14-21 Decembrie 2002, cu ocazia a 150 de ani de la nașterea lui Ion Luca Caragiale. Dumnezeu să-i ierte pe toți cei care nu mai sunt printre noi.

Scurt videoclip al Festivalului de Teatru "Nenea Iancu" (2002) organizat cu mult entuziasm de regretatul Andrei Vartic. Dumnezeu să-i ierte pe toți cei care nu mai sunt printre noi.

Posted by Andrei Vartic on Monday, April 13, 2020

II. Siberia începe la Cahul

By Victor Bârsan -
0
Andrei Vartic, anii 1980

Aceste pagini au fost scrise de Andrei Vartic într-un moment în care publicarea lor părea imposibilă. Basarabia era atunci afectată de guvernarea despotică a lui Bodiu, ale cărui fete făceau baie în lapte în timp ce oamenii îşi iroseau zile întregi la cozi în faţa unor magazine mizere. Transformaţi într-o gloată de robi, aceşti oameni păstrează o legătură fragilă cu trecutul, cu elementele care formează – sau formau – adevărata lor identitate.

Deasupra realităţii devastate de comunism pluteşte fiinţa lor adevărată, chinuită ca un suflet ce nu se poate întrupa. Bălţile au fost secate, dar un bărbat se încăpăţânează să îşi cumpere unelte de pescuit. Oamenii fac rând la un magazin de chimicale, în speranţa cumpărării detergenţilor, dar unii dintre ei îşi mai amintesc de spălatul tradiţional al pânzelor.

Oamenii par copleşiţi de mizerie, dar în memoria lor persistă amintirea unor personaje exemplare, bărbaţi care au murit de mult, exterminaţi în lagăre. De exemplu, la Magadan – unde trupurile îngheţate ale celor râpuşi de extenuare şi de ger erau stivuite pe o faleză înaltă, pentru ca primăvara să fie împinse de lama unui buldozer în mare – spre desfătarea rechinilor.

Între duhurile trecutului si mizeria prezentului, acest popor continuă să trăiască – sau să supravieţuiască – ba işi găseşte, uneori, resurse pentru isprăvi culturale, după cum sugerează chiar acest text, îmbibat cu o erudiţie superioară, cu irizaţii din poezia scalzilor (în care efectele re-petitive nu se obţin prin rimă, ci prin repetarea unor silabe interioare, efect cu care se joacă uneori autorul), din teatrul modern (Pozzo, personaj din “Aşteptându-l pe Godot”) sau din etimologiile analizate de Noica. Siberia începe de la Cahul, iar România se întinde până dincolo de Nistru. Ducându-şi viaţa în spaţiul imposibil strivit de aceste polarităţi, istoria abandonării lor în 1940 nu este o pagină de carte, ci durerea infuzată cotidian în dragostea amară cu care aceşti oameni îşi iubesc Ţara. Însemnările lui Andrei Vartic deschid o poartă spre înţelegerea sufletului lor, sfâşiat de dureri ca o rană deschisă.

Victor Bârsan
Revista “22”
14 Martie 1991

18. Sofronie

By Andrei Vartic -
0

Îmbătrâneşte Sofronie. Altădată era cel mai chipeş, cel mai căutat, mai ales cu ochii, flăcău din sat. Acum se duce, s-a gârbovit – îl văd din fereastra autobuzului cum mână vacile la deal. Le loveşte tare cu băţul, strigă la ele supărat. Îi roşu la faţă de atâta furie.

Sofronie are trei vaci, e bogat după canoanele satului nostru. Unde mai pui că lucrează şofer şi a lucra şofer azi înseamnă să ai zilnic o bucată de ceva în plus. Are el aceste trei vaci, da iată că le mână supărat, nu-i senin Sofronie. Şi, sunt sigur, nu gândurile care mă macină pe mine îl înnegurează acum. Atunci ce?

E foarte uşor să-i spui şoferului autobuzului: Opreşte, bre, autobuzul, vreau să cobor. Vreau, adică, să-l întreb pe Sofronie de ce mână supărat vacile celea. Cu ce-au greşit ele în faţa lui, ele care-i aduc atâta lapte şi care au păscut toată ziua iarba care nu-i aparţine.

Dar poate de aceste întrebări, ci de altceva, are nevoie Sofronie? Poate vrea să cobor din autobuz şi să merg alături de el până unde se despart drumurile, unul spre casa mea, altul spre casa lui, să merg până acolo şi să vorbim de una, de alta. Şi eu să-l ascult, să fiu aşa de diplomat în vorbă ca nu cumva firul ei să se rupă.

Da ce, eu sunt Kant, să ies înaintea poştaşului, ca să prind scrisorile lui Decartes?

Ce am eu cu omul acesta, de ce mi-a intrat în gânduri, de ce mă preocupă supărarea lui chiar şi acum, la câteva zile după ce l-am văzut din autobuz?

Cât de uşor e să pui întrebări şi cât de greu e să răspunzi la ele. Asta-i drept, Sofronie a fost odată chipeş şi căutat de fete, dar, iată, s-a însurat cu o fată (nici frumoasă, nici urâtă) şi are cu dânsa două fete frumoase. Acum, dacă m-aşi coborî din autobuz şi la-şi întreba: De ce eşti supărat, Sofronie? credeţi că nu mi-ar răspunde: Nu sunt supărat, Andruşa!?

Andrei Vartic
Iunie, 1974
Iunie, 1980

17. Musca

By Andrei Vartic -
0

1.

La ora şase fără un minut el a luat de pe raft romanul lui John Galsworthy „Comedia umană, vol. 1. Maimuţa albă”, Tocmai citea primul alineat: „În după-amiaza acelei zile istorice, de la mijlocul lui octombrie 1922, sir Lawrence Mount, al nouălea baronet, coborî scările clubului „Snooks”, tocite de paşii membrilor săi…”, când o muscă, o bâzâitoare zburătoare fără nume, pe care el o gonea de câteva ore, a aterizat calmă pe prima pagină din opera citată a marelui G.

Cu tot respectul pentru opera altor scriitori, el şi-a întrerupt spontan lectura şi, uitând cu desăvârşire şi de sir Lawrence Monut, şi de John G., începu să urmărească, cu răsuflarea tăiată, deplasarea duşmanului său numărul unu din după-amiaza zilei.

Privind-o cum se odihnea pe foaia îmbâcsită cu litere mărunte, doldora de semnificaţie, el îşi aminti raidurile îndrăzneţe ale muştei, picajele ei fulgerătoare, bâzâitul ei – când uniform, când neuniform – întotdeauna enervant. Îi trecu prin minte, ca o sclipire, goana lui după ea – cea care se ascundea pe după cărţi, după prosoape, după aparatul de radio. Ea, care, uneori, îndrăzneaţă ca un partizan palestenian din epoca în care trăieşte, se târa ca un vierme pe foile lui albe, cele care aşteaptă să fie umplute cu litere la fel de bune şi de citeţe ca şi literele lui John G.

O, cum îşi freca lăbuţele. Cum îşi freca lăbuţele, mulţumită – la nivel genetic – de rezultatul raidurilor din după amiaza zilei. Lui îi trecu prin minte că a venit timpul să pună capăt acestei goane după zburătorul organism. Să rupă, tot spontan, nevoia de nutriţie a celulelor din negricioasă făptură, apărută în natură tot cu vre-un ţel important.

(Aceea ce îl necăjeşte acum, când scrie, e că se gândea la utilitatea şi inutilitatea muscăşescului neam şi că nici prin răsfundul capului nu-i trece că lupta asta – pe viaţă şi pe moarte, din ochii muştei privind – se dădea acolo unde se dădea – pe prima pagina a „Comediei umane”)

Şi se mai gândeşte: Cât de puţin înseamnă viaţă şi moarte pentru cel puternic! Cât de uşor, uneori fără să simtă nimic, poate strivi o nenorocită de gânganie, lipsită de apărare. Cât de uşor o poate spânzura, o poate amesteca cu pământul, o poate arunca în aer. Nimic nu mai rămâne din ea, nimic să-mi mai amintească condiţia de fostă zburătoare.

(Musca – cât de bâzâitoare ar fi – e zburătoare. Iar omul, cât de om ar fi, cât de om ar fi, nu se poate lăuda cu această calitate)

Şi se mai gândeşte: Cu mijloacele moderne de distrugere se poate pătrunde aşa de uşor în celulă! Doamne, cât de uşor se omoară omul!

(Cât de uşor se omoară omul? – repetă întrebarea Necunoscutul. Şi, scuturând mucul de ţigară, răspunde: „Foamea şi frigul ucideau mai mult noaptea. Cei rămaşi vii îi clădeau dimineaţa pe cei morţi pe stânca mării Ohotsk, marea cea tulbure a Oceanului Pacific, acolo, la Magadan. 9 luni pe an clădeau ziduri de morţi, kilometri de morţi îngheţaţi. Într-o zi, am văzut marea plină de rechini. Atunci bătrânii din lagăr au spus: „Vine primăvara!”. Cu părere de rău Andruşca Constantinov nu a mai apucat primăvara. A murit de dorul copiilor imediat cum a ajuns la Magadan, eu l-am pus în zidul de trupuri îngheţate. L-au mâncat şi pe el rechinii.

– Cum aşa, l-au mâncat rechinii?

Morţii se clădeau pe malul înalt al mării Ohotsk încă în timpul Ţarului, dar de la Lenin încoace numărul celor ucişi acolo a tot crescut. Când venea primăvara morţii se dezgheţau şi cădeau de la sine în mare. Rechinii ştiu asta şi iată cum se face că anume ei aduceau primăvara la Magadan. Se înfoaie marea de rechini, vine primăvara, în curând scăpăm de zidul de morţi îngheţaţi pe lângă care treceam de mai multe ori pe zi. Pleacă rechinii, vine iarna, reapare zidul de morţi îngheţaţi.

– Cine eşti Dumneata?

Sunt Grigore Poparcea, am fost notar la Ialoveni în timpul când barbatul Catincai era primar, încins cu panglică tricoloră, am fost amândoi judecaţi la 25 ani de Gulag, am fost trimişi în primăvara lui 1945 la Magadan. El nu s-a chinuit, a murit la 9 mai. Iaca, am venit să-i spun Catincăi de moartea lui Andruşca. Dar tu cine eşti, copchile.

– Andruşa.

Nepotul lui Andruşca? Băiatul Zinicăi? Tare o mai iubea pe Zinica.

– Neaca zice că eu nu trebuie să ştiu de bunelul Andruşca. Da rechinii ceea aveau colţi mari?

A, nu, colţii lor erau mult mai mici decât colţii oamenilor care ne-au judecat.”

2.

Acum, când bate această istorioară la maşina de scris, îşi aminteşte rânjetul de satisfăcut de atunci, când, printr-o fulgerătură, a închis musca în lada labei sale. A închis-o bine, fără nici o şansă de evadare. Musca încremenise acolo, era aşa de mică încât el nu-i simţea bătăile inimii.

(poate e necesară o suprasensibilitate pentru a le simţi).

Mai rămânea să-şi adune gândurile marţiale şi să decidă cum o va sfârşi de viaţă. Lucru nu chiar aşa de uşor, de altfel. Asta pentru că, aşa cum stă închisă între degete, nu mai poate spera să-şi regăsească imensele spaţii dintre rafturile cu atâtea cărţi şi magnetofon, dintre uşă şi geamul din fund, – mic ca cel de la închisoare. Închisă acolo e, în palmă, ca şi cum a pierdut orice speranţă. Dar nici el, proprietarul splendidelor degete

(subţiri şi delicate, dar ca la domnişoarele de la oraş tot nu sunt, că sapă şi prăşeşte aproape tot anul)

nu-i poate face chilipirul dintr-o dată, dat fiind că degetele sale se pot strânge până la o anumită limită. „Tot ce face natura are un nivel de saturaţie”. De moarte, ar trebui să spună.

Istorioara noastră nu e atât de captivantă şi delicată aşa cum e coborârea spectaculoasă pe treptele clubului „Snooks” a lui sir Lawrence Mount, al nouălea baronet, pe la mijlocul lunii octombrie a anului 1922, când primul război mondial încă nu se terminase ca lumea şi când Lenin deja clădea ziduri din morţii politici îngheţaţi pe malul mării Ohotsk, la cel mai mare ocean pacific al pământului. Dar, dintr-un impuls necunoscut, el va continua să scrie. Poate de aceea că amintita muscă l-a chinuit zdravăn în după-amiaza zilei de 17 august, 1975 ani de la naşterea lui Iisus Hristos, Cel în care mai crede o bună parte din omenirea contemporană cu el. Mai ales atunci când doarme.

Mamă-ta Zina, îi spunea bunica, Catinca, tare mai cânta frumos în strană, în corul bisericii. Andruşca se mândrea cu ea.

Uneori alerga după muscă ca un smintit, înarmat cu batiste şi fulare. Încerca, zădarnic, s-o pocnească şi să-i pună capăt vieţii. Alteori o urmărea fix, rigid ca o statuie, minute întregi, crezând naiv că se va aşeza undeva pe aproape, ca s-o pocnească şi să-i pună capăt pe existenţă. Îşi expunea făţiş faţa şi mâinile pentru a aţâţa poftele muştei.

„Vai, bătu din palme Nina, îmi pare rău că nu avem aparat de fotografiat. Să „imortalizăm” clipa asta. E aşa de încântătoare poziţia ta de vânător!”

El zâmbi, dar trist. Musca îl irita – nu se putea să se concentreze pentru a realiza lucrul său de toate zilele, scrisul predestinat nimănui, nici măcar KGB-ului, care, o fi el vigilent, dar iată că nu ştie de el. Sau, poate, lor nici nu le trece prin minte, că un nimeni, un băiţel care a terminat faclultatea de fizică la optică şi spectroscopie, s-a pus serios pe scris, dar tot pentru nimeni, aventurile zădărniciei sale. N-are importanţă că e un lucru istovitor, – şi încă realizat de un om care de mai mulţi ani nu este primit nicăieri la muncă, deşi a fost unul din cei mai buni la facultate. Important este că nu poate trăi fără această muncă realizată în totală clandestinitate, acum o are şi pe Nina şi cum i-ar sta să fie arestat, dus în Siberia, iar ea să rămână fără el, soţie de desident, ba nu, el să rămână fără ea, unicul sens al vieţii lui la acest capăt de drum… Că trebuie să bată la maşina de scris litere, semne, cuvinte, fie şi fără sens, pentru a avea un sens cât de subţire ziua asta de azi, să bată multe pagini pe zi, KGB-ul ar putea să observe, totuşi, că el târâie la Dănceni atâtea pachete cu hârtie. Ce bine e că nu trebuie să prezinţi un paşaport pentru a cumpăra hârtie. De fapt, este şi el şmecher. Nu cumpără niciodată hârtie din acelaşi magazin. Desigur, majoritatea acestor pagini vor ajunge în gheena focului. A ars deja hectare de hârtie. Are de unde să şi le ardă. Nu-i pare rău.

(Parcă puţin gunoi se arde în sat atunci când e sărbătoare? Parcă puţine cărţi s-au ars în sat, inclusiv manuale şcolare, atunci când au venit ruşii? Cine ca cine, dar sătenii ştiau deja că cine are cărţi româneşti în casă va fi dus în Siberia.

Uneori îl apucă un dor straşnic de scris, imposibil de lămurit. Scrie ore întregi, fără întrerupere. De multe ori i se istoveşte imaginaţia şi bate la maşină tot ce-i trece prin minte. Dar alteori apare în odaie câte o muscă bâzâitoare. Şi-l indispune. Şi-l enervează. Şi-l readuce de pe pământurile îndepărtate ale imaginaţiei (şi imaginaţia asta o fi o porcărie), aici, pe ţărănosul pământ. Aici unde balaurul se preface în muscă bâzâitoare.

Bâzâie şi se leagănă de acolo-acolo prin odaie. De parcă ar fi un elicopter. Sau o vacă, alergând acasă s-o mulgă stăpâna.

Înţelege, în sfârşit, de ce relatează această întâmplare cu musca. Dacă nu lua de pe poliţă „Comedia umană” se putea să rămână în pagubă şi să treacă, cu maşina de scris cu tot, în altă odaie, să-şi continue lucrul acolo.

Fiindcă nu poate suferi o muscă în odaia unde lucrează. Sâ cânte muzici, să bubuie tunurile, să huruie tancurile şi avioanele. Ultimele chiar vuiesc zi şi noapte la orizontul dinspre Prut, sunt avioanele strategice ale URSS care patrulează hotarele acestui colos geografic. De aceea a introdus în închisoarea palmei degetul arătător de la o altă mână. A lăţit cu el zburătoarea făptură. Strivind-o se gândea că e greţoasă, imperfectă. Nu musca venea peste el, ci avioanele strategie ale armatei sovietice. Cădeau peste el în picaj năucitor.

(Iată cum, după mult chin şi pe dibuite, strivind musca, a înţeles că imperfecţiunea asta, musca, este mama progresului care sunt bombardierele strategice sovietice)

A privit apoi mormanul de celule. Câteva minute în urmă pata asta neagră, colorată, o picătură de negru şi roşu, se mai bucura de sclipirea foilor lui. Se juca cu literele „Comediei umane” crezând, ironie a sorţii, că literele sunt nişte muşte la fel de zburătoare ca şi dânsa.

Acum totul s-a terminat pentru ea. Dacă el n-ar fi scris rândurile astea, nimeni, poate chiar nici el însuşi, nu-şi mai amintea de ea, de ea care a fost muscă şi acum este un morman de ce?

El a pus în raft cartea maestrului. Se gândea, când o îndesa printre alte cărţi

(unele mai destoinice decât altele)

că e nemaipomenit de trist să scrii despre aventurile lorzilor şi baroneţilor, şi ale altor seniori superiori. Trebuie să le imaginezi costume, maşini, titluri, posturi şi amante. Despre moartea muştei sau despre cum au murit milioane de oameni la Magadan nu e nevoie de nici un efort scriitoricesc. Nici de parada de muşte a lui Sartre, nici de ciuma lui Camus. Doar un acoperiş sub care să nu-ţi fie frig, o masă, dar nu şi o vioară, cum zice Einstein. Că se aude la KGB şi caută să afle imediat de ce acesta care nu a terminat conservatorul, nici măcar şcoala muzicală, iată, cântă la vioară.

El se trezeşte la şapte. Nu face gimnastică. Dă de câteva ori din mâini pentru a se simţi mai puternic. Respiră adânc. Bea un ceai. Scrie sau citeşte patru ore. Ia o masă simplă, ţărănească. Scrie sau citeşte încă patru-cinci ore. Ia cina. Simplă. Ţărănească. Aşa cum i-o pregăteşte mamă-sa. Acum şi Nina. Mai lucrează după asta cât poate. Apoi se culcă lângă Nina. Uneori se gândeşte la ce a scris

(dar şi la ce se întâmplă în lume. Are lângă el aparatul de radio, splendidă deschidere spre lume în lagărul închis din URSS. De fapt de când se ştie tot roteşte undele în căutare de informaţie, de informaţie care să-i spună că URSS-ul ista s-a dus naibii – tatăl său a cumpărat un aparat bun de radio, cu unde scurte, Daugava, imediat cum s-a întors din armată),

dacă nu e nimic fals acolo, dacă nu a mutilat cumva materialul… Chiar dacă scrie din instinct, tot se strecoară frica, iar frica este cel mai sadic cenzor al omului. Se gândeşte, deci, la ce se întâmplă peste nouă mări şi nouă ţări, la Ilene Consânzene. Aşa adoarme… ca să nu-i fie frică de grozăvia viselor care i se arată – că a fost băgat în vara anului 1972 şi la casa de nebuni ca să vadă cei de la securitate dacă e nebun cu adevărat sau dacă se preface că e nebun sau să creadă el că e nebun sau să creadă alţii că e nebun să le fie de învăţătură când îl văd flămând şi îmbrăcat în haine vechi, de fapt puţinele haine din studenţie, pe care i le-a cumpărat mamă-sa în toamna lui 1968, după ce în august (ce are augustul cu URSS, că iată şi el scrie în august despre soarta muştei?) el scoase afară din căminele Universităţii câteva zeci (sau sute) de studenţi pentru a protesta împotriva ocupării Cehoslovaciei (după ce în 1964 a ridicat şcoala din Ialoveni împotriva demiterii lui Hruşciov, care a arătat crimele lui Stalin, ucigaşul lui bunel-su). Ba nu, după ce în februarie 1967, când deja era student la fizică (la Universitate) le-a vorbit colegilor de şcoală din Ialoveni, la întâlnirea anuală a absolvenţilor (unica întâlnire la care a participat) despre necesitatea studierii istoriei adevărate a poporului (ca să nu dispărem de pe faţa pământului ca naţiune trebuie numaidecât să ne cunoaştem istoria), despre care a şi scris directoarea şcolii la securitate, aşa cum ia demonstrat în martie 1971 maiorul Mămăliga de la KGB, atunci când l-a anchetat, când l-a zdruncinat ca să vorbească despre organizaţia pe care o conducea (dar el nu a recunoscut şi, iată, din toţi membrii organizaţiei doar el nu are drept la un loc de muncă, toţi ceilalţi sunt deja candidaţi în ştiinţe, fapt care înseamnă una din două – sau KGB-ul nu a vrut ca în RSSM să existe o asemenea organizaţie, ca să n-o primească cu toţii la cap, sau, of, unii din membrii organizaţiei erau oamenii lor, dar astea sunt ipoteze ale imaginaţiei). Deci, ca nu cumva să creadă că viaţa lui se întâmplă în vis s-a însurat cu o fată splendidă (de fapt încă nu s-a însurat, ci doar au depus cerere la sovietul sătesc să se căsătorească) pe care a descoperit-o într-o noapte când era în mare deznădejde fiindcă spectacolul despre Oedip pe care îl montase nu se mai putea juca (Iokasta plecase în turneu la ţară) şi ea, fiind studentă la arte, a venit şi a jucat-o pe Iokasta fără nici o repetiţie. Asta se întâmpla în primul lui spectacol, Oedip-rege. Fata era Nina.

Scrie despre toate astea şi se gândeşte că majoritatea oamenilor au o viaţă mult mai destinsă decât cea a lui sir Lawrence Mount, al nouălea baronet, care, poate, cobora la mijlocul lui octombrie 1922 scările clubului „Snooks”, tocite de paşii membrilor săi. Cum majoritatea oamenilor (dar absoluta lor majoritate) din RSSM nu ştie diferenţa dintre clubul din colhoz sau de la fabrică şi clubului distinsului baronet, ne bucurăm acum că măcar musca nu mai bâzâie prin odaia ticsită cu atâtea cărţi, majoritatea subversive (o carte devine subversivă prin cititorul ei, nu prin editor). Aşa că el s-a întors spre raftul cu atâtea cărţi şi cum Nina, soţia-sa (de fapt mai sunt vreo câteva zile până la căsătorie, şi ea nu are nici un fel de rochie pentru asta, el nu are nici un fel de costum, doar nişte doki de 5 ruble) îl privea întrebătoare, el i-a spus:

„El, John Galsworthy, a scris despre baroneţi, iar eu, Andrei Vartic, scriu şi mai vreau să scriu despre o muscă prinsă şi omorâtă în după amiaza asta de 17 august 1975, când nici în curtea noastră, dar nici în lunca Işnovăţului nu s-a rătăcit vre-un faun”.

Putea şi să tacă. Parcă puţine gânduri tăcute au fost gândite… Dar, se gândeşte – că e tare periculos să spui ce-ţi trece prin minte, probabil de aceea foloseşte aşa de des verbul a gândi în loc de verbul a vorbi, a spune – că aşa de multe gânduri tăcute au fost arse (sau aruncate rechinilor), împreună cu trupurile celor care le purtau.

Apoi s-a repezit la maşina de scris. S-a repezit, acesta e verbul, ca un apucat. Bătea aşa de repede încât nu-şi vedea degetele. A scris dintr-o răsuflare tot ce e mai sus. Abia acum, către sfârşit, a mai încetinit. Asta pentru că-i vine foarte uşor să pună cuvânt lângă cuvânt atunci când ştie prea bine că nici azi nu-l va citi pe John Galsworthy. Când ştie prea bine că literele sale nu se deosebesc cu nimic de literele amintitului (laureat Nobel în 1932) dacă le pui în faţa unui neştiutor de carte… Sau în faţa unuia care n-a fost educat (învăţat) să-i înţeleagă limba. Bunelul Andrei în gura rechinului, asta e limba.

3.

La 2 septembrie a aceluiaşi an el a trecut pe la un prieten – C. P. (unul din foarte puţinii oameni care stă de vorbă cu el şi care îl ajută şi cu un ban) – , expert într-un laborator judiciar. Acela îi arată o bucată de uşă, cu o gaură cât un ou de găină. Şi câteva zeci de alice de puşcă care au făcut gaura. Un careva îşi omorâse soţia. „A tras prin uşă, – spune C. P. – Trebuie să determin unghiul sub care a tras şi dacă alicele astea sunt asemenea cu acelea pe care le mai avea în casă. Nu prea înţeleg de ce le trebuie asta. Totul e clar”. De fapt, abia acum începu şi lui să-i fie clar ce metodă minunată este spectroscopia pentru a studia şi istoria, şi sufletul omului, mai ales fascinanta istorie a dacilor, despre care ia vorbit într-o noapte a anului 1966, la gara din Chişinău, unchiul Grigore, aflat la Chişinău în drum spre Moscova, unde era mare nevoie de lecţiile lui de biologie. Unchiul o iubea pe mamă-sa, pe Zinica, fiica lui Andruşca, aşa de parcă ar fi fost fiica lui. Când a aflat că şi el, fiul Zinicăi, este Andruşca, a început să plângă, l-a strâns în braţe şi i-a spus: „Să te păzeşti, flăcăule, să nu faci multe nebunii!”. Atunci, la gara de trenuri, ciocnind pahare şi mâncând plăcintele făcute de mamă-sa, unchiul Grigore i-a vorbit despre Adrian Daicoviciu, a zis că îl ştia personal, ca şi pe regele Mihai, o nătăfleaţă de copil, Mircea meu a învăţat cu el în clasă, îi dădea bobârnaci. „Dacii au fost magnifici”, i-a spus unchiul şi, se vede, avea dreptate. Absolvise Sorbona. „De la aceştia, de la neamurile noastre, nu te uita că-s proşti acum, ai ce învăţa. Nu uita de daci, Andruşca! Ai înţeles? Ei au ştiut cel mai multe, din toţi oamenii, despre nemurire!”. Problema lui, din câte am auzit şi mai înainte, când a fost şi la Dănceni, era legătă de biologie. Descoperise ceva deosebit de important pe tărâm biologic. „M-a chemat la el şi Hitler, spunea unchiul Grigore. Dar n-a înţeles. Acum mă cheamă ruşii. Dar nici ei nu înţeleg. Biologia este o ştiinţă adâncă. Despre asta nu se poate vorbi cu voi, cu proştii. Hai să mai bem un pahar de vin. Tare-i bun vinul acesta, de la Dănceni. Şi plăcintele, Zinica, tare sunt bune.”

4.

Galbenul acestor flori aminteşte de pânzele lui Van Gogh, dar şi de vechile icoane ruseşti, i-a spus a doua zi Andrei Sârbu. Aşa e, ele mângâie din colţul tihnit. Aşa cum ne mângâie „Sfânta treime” a lui Rubliov. Ne mângâie şi ne aminteşte de Sodoma şi Gomora. Florile ne amintesc de fetele lui Lot. De Avram şi de Sara.

Valorile şefilor de state nu se măsoară cu şefii statelor, ci cu faptele lor. De aceea opera celor care au creat în sărăcie duhneşte a revoluţie. Dacă nu scrii pentru dreptate, pentru revoluţie, de ce scrii?

O bucurie se statorniceşte în suflet: cuvintele se supun voinţei mele. Dar voinţa mea? Cui se supune? Întâmplării? Sau unui alt Logos, imposibil de cunoscut, aşa cum ne învaţă cartea?

Senzaţia sfârşitului – de ce, de ce trăiesc dacă nu am absolut nici o şansă de a-mi găsi măcar un serviciu cât de cât, măturător de stradă, în acest stat – nu presupune sfârşitul lumii. Dar care este ţelul ei, ţelul acestei lumi neantizate cu scrisul poeţilor?

Cu infinitul în faţă (cui să-i spui că mai trăieşti doar fiindcă te interesează ce-i infinitul acesta?) îţi dai seama că totul este mistificare.

Dacă lumea mai crede anume acum, în statul acesta, URSS, în careva viitor, să mulţumim marelui animal din noi: inconştientul. De la el învăţăm necontenit că există Dumnezeu (deşi discutând sau scriind despre Dumnezeu nu putem vorbi numai despre existenţa Lui, El fiind şi în existenţă, şi dincolo de ea, şi dincolo de dincolo de ea, şi dincolo de toate posibilităţile – şi dorinţa neîncetată – Universului de a şti ce e dincolo de existenţă şi Univers).

Să ne întoarcem cu faţa spre natură. Vom găsi asemănări uluitoare între holografiile ei şi Dumnezeu. Oare nu aceiaşi regulă ne creşte?

Important e să ai o ocupaţie.

Cât de uşor s-a lăsat omul sovietic de Dumnezeu! Noutatea asta, însă, o găsesc şi în trecut. Prezentul e mijloc de comunicare. Prezentul ne dă limbajul de acum al Logosului. El epuizează până şi locuinţa primitivă.

Pentru scriitorul de limbă română creaţia populară e tangentă cu noutatea. La fel şi cronicile medievale. Cele scrise la curtea lui Ştefan sunt cele mai fascinante. Toate secretele istoriei europene par a fi codificate în ele.

Într-un stat cu multe academii arta e sortită pierii. E sortită pierii fiindcă este susţinută de impactul poliţienesc. Pildă, arta din epoca fascismului. Mai înainte – din cea a „bunicului” Lenin, creatorul lui Hitler.

Trebuie de petrecut mai mult timp cu Tolstoi. De la el a pornit nonviolenţa lui Gandhi. Straniu, dar aşa e, noua Indie a fost „concepută” în Rusia ţaristă, de către un dvorean care a redescoperit sensul vieţii simple la coarnele plugului înainte ca Gandhi să le ceară indienilor să se întoarcă la vârtelniţă şi războiul de ţesut.

E o prostie să desparţi arta modernă de mişcarea muzicală din muzica uşoară. Beatles-ii se egalau cu Picasso (sau cu Beethoven, nu mai ţin minte). Dar când s-au crezut şi mai mari, au fost nimiciţi.

Statul care întemniţează fantezia artistului e un stat al tiraniei. Dar şi fantezia artiştilor e tiranie.

5.

Acum, după ce s-a bărbierit, poate să-i spună. Ştie că trebuie să cumpănească vorbele, nu cumva s-o facă să simuleze plânsul, leşinul sau ieşirea din minţi. Ştie că trebuie la nevoie s-o susţină cu braţul lui de bărbat, ştie asta. Nu poate să ascundă că ştie. Viaţa ei începe zilnic dincolo de el. Asta a aflat azi.

Cum s-ar putea să repari greşeala care s-a strecurat la pagina 24, în rândul 4 de jos al romanului, atunci când romanul a fost deja devorat de cititori? Eratele din volumele viitoare nu vor fi citite de o bună parte din cititori, iar cei ce le vor citi le vor mai lua oare în seamă?

Stupidă situaţie, nu? Închipuiţi-vă acum că toate astea se întâmplă omului. Se trezeşte dimineaţa, se bărbiereşte, că nu e în Bizanţ, să poarte barbă (deşi parcă scrie din Bizanţ), bea un ceai şi să duce să ia autobuzul şi pe drum îi cade întâmplător un meteorit în cap şi-l omoară. Săracul KGB. Nici o rugă, nici un blestem, nu va repara întâmplarea asta.

Şi mai închipuiţi-vă şi asta. Se trezeşte dimineaţa, caută cu mâna alături, în pat, să-şi achipuie soţia, şi soţia nu-i. A dispărut. Seara s-au culcat amândoi, sau hârjonit, au făcut dragoste, apoi au adormit, amândoi deodată, ghemuiţi unul lângă altul. Tocmai de aceea i se pare suspectă lipsa ei de alături. Locul unde ar trebui să fie ea e rece, semn că a plecat de mult de lângă dânsul, poate chiar de aseară. Şi el, ca un nătâng, a dormit şi nu a simţit. Poate m-a tratat cu vreun somnifer? Special m-a tratat, ca să nu simt când şi unde a plecat în toiul nopţii.

Aprinde lumina şi-i caută hainele. Desigur, nu le găseşte. Nici rochia, nici paltonul, nici cizmele. A plecat! Când? Unde? De ce? Toate astea trebuie să le afle când revine? Dar mai revine oare?

Se simte tare neputincios şi singur. Ca atunci când încă nu făcuse cunoştinţă cu ea, atunci când în fiece seară băga capul în ştreang. De fapt îl băgase de atâtea ori încât devenise obişnuinţă. Stai oleacă cu capul în ştreang şi, somn uşor, dormi niţel mai bine.. Poate de aceea nu murise atunci. Din obişnuinţa de a avea mereu în preajmă moartea. Dar poate din teama de a muri ca un nătărău. Pentru că se sinucid doar nătărăii. Oare numai nătărăii? Oricum, este şi asta o întrebare cumplită, acea despre sinucigaşi. Lor nici măcar cruce pe mormânt nu li se pune. Aşa de mare este podoaba pe care Dumnezeu o dă fiecărui om….Cert e că atunci când încă nu o cunoştea se gândea în fiece zi să se omoare, mai ales în zilele care-au precedat întâlnirea lor. Şi întotdeauna amâna gestul. Astăzi ştie de ce. Nu din frica de moarte. Din frica de a fi singur. Ba nu, este egoist. Din frica de a nu şti de ce s-a născut, pentru care treabă, în lumea asta… În Bizanţ cel mai mare eroism era să nu fii ucis, să mori de moarte bună!

Andrei Vartic
1975, redactat iunie 1980

16. Science fiction

By Andrei Vartic -
0

N-are cuvinte, n-are memorie, n-are semne cu care să simtă, să înţeleagă, să culeagă, să clasifice. Unde mă duc? Ce fac? Cu cine fac? Om la bibliotecă. De peste 7 ani stă mai mult la bibliotecă. De când a fost izolat stă numai la bibliotecă. Biblioteca, un castel, milioane, miliarde de ascunzişuri întunecate, misterioase. Povârnişuri, căderi abrupte, rostogoliri în nimic şi iarăşi… din nou… avânt… avânt… gândirea ca o cumpănă… ba nu, limba e cumpăna, Logosul, aşa spune Evanghelia… dar, de ce oare, a intrat şi în versul lui Eminescu… Pascal vedea o trestie în locul Logosului… veacul luminilor este, de fapt, un coşmar… vezi „Candide”, sau, şi mai elocvent, scrisul uitat, uitat de tot, al genialului Simplissimus… Gogol îmi pare o epavă pe lângă el… deşi îl ador pe Gogol… mai ales Nevskii prospect, ce urieşime…la Gogol nu există lumină, absolut nici o lumină… lumea e apocalips… stejarul, simbol al furtunii… chemarea vieţii rezumată la un icnet, la înverşunarea cu care penisul străpunge universurile iscoditoare ale vaginului… dar la Gogol nici asta nu-i, sex, nici măcar sex, nici un răsunet al iubiii… Semne, semne înfrigurate, clipiri năuce din ochi… Un foc arzând în toamnă… într-un crâng… Unde e calea? Când aflăm adevărul? De ce nu văd lumina? Paradoxal, domnilor exegeţi, dar cea mai mare lumină a secolului XX, acestui secol al tuturor cataclismelor şi omuciderilor, ni-o aduce, prin artă, pentru a vorbi de ce nu aduce Iisus nu sunt pregătit, românul Brâncuşi… Ce-i Picasso pe lângă el? Un câmp de urâţenie, de oameni strâmbi… cine ştie, aşa o fi faţa adevărată a acestui Apus democratic… dar şi Brâncuşi trăieşte la Paris…

Cine e alesul? Cui să-i dăm sudoarea? Cui să-i cedăm primordialitatea? Simţuri, nu fiţi roabele gândirii! Iu-hu-hu-hu! Trăiască misterul. Alo, universuri, sunteţi toate în palma mea de la bibliotecă! Eu sunt în palma voastră de mister. Infinitul în nimic. Sub el carnea e mai sălbatică ca dorinţa, mai sălbatică decât furtuna, mai sălbatică decât cuţitul ucigaşului, nobilă, domnule, nobilă ca sarea, na, primul sărut î-ţi frige tălpile cu stelele! Adio, toate astea, spiritul bibliotecii m-a încarcerat! Nu vreau! De viu! Atâtea spaime! Atâta fără viitor! Nici un viitor! Doar iluzii şi spaimă! Atâtea palpitaţii neînţelese! Sorbiţi, cărţilor, dar şi voi, cărţile lui Brejnev, pupăciosul şi curvarul, sorbiţi văzduhul intoxicat cu argonauţi, sorbiţi nectarul petrolului aşa cum argonauţii au sorbit nectarul lânii de aur…

O muscă bâzâie. Fiţi atenţi la muscă. Văzduhul pluteşte. E pace în odaie. Tot ce i-a trecut ieri prin minte, azi i-a luat somnul. Câtă bucurie. Deschide ochii şi are în faţă lichidul. Închide ochii şi are în faţă lichidul. Simplu, incolor, inofensiv. Trebuie doar să crezi. Inofensiv, atâta timp cât nu-l atingi cu flacăra. Simplu, incolor, o forţă de penetraţie diabolică… De de ce forţa trebuie să fie diabolică? Fiindcă şi petrolul, şi bomba atomică, în folosirea lor pământească sunt forţe diabolice… Einstein, şi matale ai dat drumul bombei atomice peste Hiroshima! Cu un kilogram de lichid înlocuieşti zece milioane tone de petrol. Raport de forţe, eliberare din cătuşele energiei, libertatea de a crea, de a se duce în alte universuri, în alte spaţii. Dar după moarte? Cine se duce după moarte?

Oamenii se omoară pentru petrol. Salvaţi petrolul! Nu-l murdăriţi cu aerul, cu fiarele, cu fazele lunii. La revedere toate astea! Un kilogram de lichid face cât zece milioane tone de petrol. Iată-l, stă pe masă. Nu dizolvă sticla, nu este radioactiv. Salvaţi minereurile de uraniu! Salvaţi tot ce este al naturii! Iată, lichidul înlocuieşte tot. Cu zece grame de lichid o maşină va lucra până se va uza cu totul. Ce revoluţie în tehnică. Avioane care nu murdăresc aerul, locomotive care nu au nevoie de staţii de alimentare, motorul lor a fost redus la un mic motoraş, cât o cutie de chibrituri. Totul e în folosul omului. La revedere, domnule Diesel! La revedere, doamnă benzină! Nu-mi luaţi ironia în nume de rău! Sunt grăbit să înconjor universul, sunt grăbit să-i fac pe oameni fericiţi… Cu ce? Cu un lichid? Cu o lână de aur? Cu misterul. Da cu medeea, cu Medeea cum rămâne. Şed la bibliotecă şi consum aşa de multe cărţi.

Eu l-am fabricat. Acum ce să fac? Să mă las la voia sorţii sau în voia visului? Sau în voia voii?

Aseară, când s-a culcat, era hotărât ca a doua zi să meargă şi să le spună. Azi nu-i ştie, nu se poate hotărî să-i ştie. Cum să dai o asemenea armă în mâinile lor? Ca să ucidă alte milioane, sute de milioane? Da aceste milioane, de ce s-ar lăsa ucise? Cine? Acum înţelege. Cine sunt, cum sunt, ce orare (termen indescifrabil) anume la ei? N-are puteri şi pentru asta, pentru recunoaşteri, pentru diplomaţie, n-are subtilitatea fiarei, asta e! Deci e sortit să-şi ducă veacul aşa cum şi l-a dus şi până acum. Bine, dar până acum nu era lichidul, nu era acolo, pe masă, simplu şi incolor, în sticla de vin alb, lichidul care-l împinge, î-l împinge. Dar unde?

Epuizat de bibliotecă. Oare numai pentru atâta m-am născut? Să-l văd şi să mor. Să văd toată maşinăria asta, civilizaţia umană, rostogolindu-se tot mai repede spre nimic, de milioane, de zeci de milioane de ori mai repede ca până acum? Ardere totală. Anihilare. Nici un miligram de deşeu. Aer curat. Întinderi verzi. Materie păstrată pentru viitor. Materie ruptă pe dinăuntru. Eliberăm ce? N-are importanţă. N-are nici o importanţă.. Asta e filozofie şi tocmai de filozofie nu are nevoie. Gândurile – ce foc. Nici un vuiet. Maşini fără vuiet. Linişte. Viteze colosale. Acceleraţii colosale. Nici un reper.

Andrei Vartic
1980

1...5678Page 6 of 8

EDITOR PICKS

POPULAR POSTS

POPULAR CATEGORY

© 2016 Fundaţia Andrei Vartic. Toate drepturile rezervate. Este interzisă re-publicarea sau copierea oricărui material fără permisiunea familiei Vartic.