V. Dar cetăţile? De ce în vara lui 1476 Mohomed nu a putut lua nici una? Fiindcă Ştefan le întărise şi cu ziduri puternice, şi cu tunuri serioase, şi cu destui profesionişti în apărarea cetăţilor (ultimul amănunt ni se pare deosebit de important pentru contextul european de atunci).

Dar sunt întrebări cu privire la cetăţi care nu-şi găsesc simple răspunsuri. De ce la 1467 Ştefan i-a cerut lui Isaia să părăsească Chilia şi să vină la Baia, ca să-l stropşească cu totul pe Matiaş, iar în 1476 a ordonat cu străşnicie ca nici un pârcălab să nu-şi părăseasca cetatea (deşi avea de luptat cu cel mai înţelept dintre cuceritorii acelei lumi)? De ce la 1484 acelaşi Ştefan a stat cuminte în scaunul său de la Suceava şi nu a alergat să-şi ajute pârcălabii asediaţi de Baiazid al II-lea la Chilia şi Cetatea Albă? Şi de ce Baiazid a putut cuceri acele cetăţi, iar Mahomed nu? Şi de ce Ştefan nu s-a amestecat în iţele acelor cuceriri turceşti de la Marea Neagră? Nu cumva tocmai din cauza războiului de la 1484 (pierderile negustorilor lioveni o fi fost cu adevărat colosale de la pierderea Cetăţii Albe şi a controlului asupra drumului comercial ce lega Cetatea Albă de Lvov) se ascunde şi taina războiului lui Ioan Albert cu Moldova (programat, adicătelea, ca un război contra turcilor pentru recucerirea cetăţilor de la Marea Neagră el s-a transformat într-un curat război al leşilor cu Moldova, pe care primii, în două rânduri, l-au pierdut cu ruşine, ba au mai fost şi înhămaţi ca boii la plugurile cele mari, de desţelenit, ca să samene cu ghindă Dumbrava Roşie).

Dar cruzimea? Se ştia, desigur, încă de la războiul din august 1470, de la Lipnic, cu tătarii lui Mamoc, că domnitorul de la Suceava nu lua prizonieri. Ştefan nu-şi bătea joc de sufletul omenesc aşa cum făcea fostul prieten Vlad Ţepeş (în 1457 Ştefan şi-a cucerit tronul venind dinspre Muntenia unde de un an domnea Ţepeş, fratele lui Radu cel Frumos, tatăl Mariei Voichiţei), dar tot duşmanul prins în Moldova era decapitat fără întărziere. De fapt Ştefan avuse grijă să „comunice” ţărilor din jur cât de fioros este încă după „cumpluta” devastare a Brăilei în 1467, când, vorba misteriosului letopiseţ nemţesc*, ar fi ordonat să fie tăiaţi şi pruncii din burţile mamelor. Se pare că nu a fost chiar aşa, dar zvonul a prins aripi şi a fost temeinic aşezat în sufletele celor care aveau gând de prădăciune în Moldova. La Podul Înalt, din altă parte, s-a adeverit faptul că moldovenii nu i-au prizonieri. Zeci de mii de turci au fost măcelăriţi necruţător. Chiar şi marii dregători turci, pentru care se puteau obţine uriaşe sume de răscumpărare, nu au fost iertaţi. Nu e nici un motiv să nu credem, aşadar, celor spuse de Sadoveanu despre danţul tenebru al lui Pavel Chinezu care, după birunţa ardelenilor contra turcilor la Câmpul Pâinii în 1479, a dat un mare banchet între movilele de leşuri turceşti (printre pâraiele de sânge muzicanţii cîntau fioros din alăute, tot acolo se deşărtau cupe uriaşe de vin, iar Pavel dansa hohotind cu un turc mort în dinţi).

Cu puteri mici el lăsa duşmanul să intre pe teritoriul tău, îl hărţiuia moral, informaţional şi fizic, îi făcea nopţile iad. De la cine a învăţat această artă? Că şi Vlad Ţepeş a folosit-o intrând noaptea în lagărul lui Mohomed al II-lea în straniul război de la 1462 (pe care Mahomed l-a dus cu 100.000 de ostaşi profesionişti ce-şi plimbau arta războiului de colo-colo prin Muntenia, vedeau duşmanul pe cai repezi pe la orizont, dar acela nu ieşea la luptă, le arăta limba de departe şi hoiturile din ţepuşele de pe marginea drumului). Câtă panică a făcut în inima turcilor acea incursiune a lui Vlad? Şi cîte lecţii a învăţat de la acel război Ştefan (să nu uităm că tocmai atunci el îi zdrobea inima lui Vlad atacând garnizoana ungurească a Chiliei, supusă lui Vlad), care a urmat în iulie 1476 până la un anumit loc tocmai tactica lui Vlad Ţepeş de la 1462? Dar mai departe? Mai departe a urmat lupta inegală, sinucigaşă de la Războieni. Dacă nu o dădea Ştefan pierdea şi tronul, şi viaţa, iar poporul român – intrarea în istoria nouă a lumii, dar şi uriaşul complex de unicale biserici şi mănăstiri început la 1487.

De ce în iulie 1476 Ştefan a miluit răzeşii şi a sacrificat lefegiii şi boierii cei mari? Dar care era cea mai mare bogăţie a românului? Moşia. Hotarele strămoşeşti. „Ticălosul nărav al statorniciei”, cum zice Sadoveanu, „civilizaţia, portul şi datina de acum zece mii de ani”, îi transforma pe români în luptători atăt de înverşunaţi încât, după cum arată timpurile lui Ştefan, chiar şi cei mai mari cuceritori se dădeau înapoi în faţa acestui delir al nefricii de moarte cu care îşi apărau vechile hotare. Moşnenii, la munteni, şi râzeşii la moldoveni lucrau moşia în devălmăşie. Orice s-ar fi întâmplat cu o bună parte din oamenii locului, chiar dacă mureau aproape toţi de ciumă sau la război, şi dacă rămânea măcar unul, moşia era salvată, rămânea în veci a lor. Celelate, vite, covoare, hăinuţe, copii, femei, se ascundeau în păduri (pe care tot ei le păstrau virgine, de netrecut tocmai pentru acele scopuri) şi în munţi. Astfel, miluind răzeşii, Ştefan a salvat la 26 iulie 1476 întreaga ţară.

Pe atunci aprovizionarea armatelor invadatoare se făcea mai ales pe terenul ocupat. De aceea Ştefan ardea câmpurile, imaşurile, satele în faţa năvălitorilor, asta era politică de stat în timpul lui şi cine nu o executa plătea cu viaţa. Iar felul cum îşi ascundea ţara în păduri şi munţi poate fi estimat cu acţiunile lui de după 26 iulie 1476. Cetele de năvălitori îi căutau, desigur, pe cei ascunşi, dar, fiind nenumeroase, din vânători deveanu vânat – armele şi caii lor, şi hainele lor, şi pungile lor, o fi fost tare jinduite de ţărani. Aşa au păţit ruşinea în Moldova şi Mahomed al II-lea, în 1476, şi Ioan Albert în toamna lui 1497. Foamea şi ciuma (organizată de Ştefan de multe ori doar teatral) i-a întors acasă umiliţi, fără biruinţă şi cu Ştefan tot Domn în ţara lui, întotdeauna mai puternică şi mai unită după alungarea năvălitorilor.

Altele erau războiele cu muntenii sau cu pretendenţii la domnie. Acele nu erau războiae ale ţării, ci ale domnilor. În acele războaie, de fapt un fel de cumetrii sau nunţi însângerate, se împărţeau alte sfere de influenţă, locale, de multe ori se împărţeau femeile şi se altoiau genele strămoşeşti, cum arată nu doar războiul lui Ştefan cu Radu cel Frumos, care l-a înlocuit la domnie (cu ajutorul turcilor) pe fratele său Vlad Ţepeş, fiii lui Vlad Dracul, care era, la rândul lui, fiul lui Mircea cel Bătrân. Aşa, în urma unor războaie de domni, a ajuns Bogdan al II-lea să fie şi viţă din Mircea cel Bătrân, prin mama-sa, fiica Radului cel Frumos, şi viţă de Alexandru cel Bun, prin tatăl său, Bogdan al II-lea, fiul lui Alexandru. Aşa găseşti răspunsuri şi la cauzele războiului troian căutând la coada războaielor fraticide dintre principii români din evul mediu. Aşa istoria ne învaţă cum să nu ne pierdem nici neamul, nici sufletul, nici locul vieţuirii noastre pe Pământ, dar pentru aceste rime, se pare, veacul actual al omului, ca şi cele trecute, nu are nici răbdare să le asculte, nici înălţime să le privească în voie, nici adâncimi în care să-şi ogoiască hidoşeniile mâniilor şi ale invidiilor, dar mai ales ale dominaţiei prin bani şi arme, prin crimă adică, crimă, termen atăt de sfidător fiinţei fizice omeneşti, atât de apropiat, în acelaşi timp, de rimă, reperul spiritual al acestei fiinţări.

Artă războiului, fiind o urmare a tenebrelor pe care nu le poate controla nici inima, nici mintea omului, este o artă supremă a inteligenţei omeneşti**. Iar Ştefan a fost un strateg militar desăvârşit, unul din marii genii militari ai acestei lumi. Nu a fost trecut în toate manualele de istorie ale lumii doar fiindcă nu a fost şi un mare Cuceritor, ci doar un genial apărător şi civilizator al ţării sale sedentare pe care o administra „din voia lui Dumnezeu”. Ar fi putut, desigur, să încerce să recucerească Constantinopolul şi să rămână astfel în istoria cea mare a lumii. A preferat, însă, să construiască biserici, să le picteze cu geniale picturi (de înalţimea unui Giotto, la Voroneţ, sau de cea a unui Piero de la Francesca, la Dorohoi) din motive care îi dau dreptate şi azi. Şi îi vor da şi în vecii vecilor.

Andrei Vartic
18 Iunie 2004
Jurnal de Chişinău

* Despre unele enigme ale acestui letopiseţ vom discuta în „Misterele numerologice ale lui Ştefan cel Mare”, regretând aici că nu avem posibilităţi de cercetare care să ne permită să iluminăm ştiinţific acest straniu document de epocă, scris la curtea lui Ştefan până la 1499.
** Despre alte subtilităţi ale artei războiului în epoca lui Ştefan cel Mare, inclusiv arta sacrificiului prin post şi rugăciune, vezi eseul nostru „Enigmele adânci ale lui Alexandru Hâjdău” de la finele acestei cărţi.